Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească în Dosarul nr. 1.070/338/2017 al Judecătoriei Zărneşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.653D/2019. 2. La apelul nominal lipseşte partea, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 666 din 30 octombrie 2018 şi nr. 651 din 17 octombrie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 17 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.070/338/2017, Judecătoria Zărneşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească într-o cauză având ca obiect stabilirea răspunderii penale a inculpatului trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, infracţiune prevăzută de dispoziţiile art. 335 alin. (1) din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa judecătorească, autoare a acesteia, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea reprezintă o valoare supremă, principiul legalităţii, egalitatea în drepturi, libertatea individuală şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. În acest sens, arată că, în situaţia neprezentării inculpatului la judecată, condiţionarea amânării aplicării pedepsei şi, respectiv, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere de manifestarea unui acord expres al infractorului cu privire la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, coroborată cu lipsa unei obligaţii legale în sarcina organelor de urmărire penală de a verifica existenţa acestui acord, contribuie, în mod determinant, la aplicarea unei sancţiuni disproporţionate. Menţionează că, în speţă, inculpatul a fost ascultat în faza de urmărire penală, a recunoscut săvârşirea faptei, dar nu şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii şi nici nu a fost întrebat cu privire la acest aspect, iar în cursul judecăţii nu a putut fi găsit. În măsura în care probele administrate în cauză conduc la concluzia că fapta săvârşită constituie infracţiune, întrucât legea nu prevede alternativ pedeapsa amenzii, instanţa va aplica, în mod automat, inculpatului o pedeapsă cu închisoarea, cu executare în regim de detenţie. Într-o atare ipoteză, chiar dacă ar considera că fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prezintă o gravitate redusă şi aplicarea pedepsei, respectiv executarea acesteia în regim de detenţie nu sunt necesare, instanţa nu poate proceda la amânarea aplicării pedepsei şi nici la condamnarea inculpatului cu suspendarea executării pedepsei închisorii. Astfel, având în vedere lipsa acordului inculpatului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, instanţa se află în imposibilitatea legală de a alege un regim mai blând de individualizare a pedepsei sau a executării acesteia. Aşadar, procesul de individualizare judiciară a pedepsei devine un act pur formal, fiind încălcat principiul proporţionalităţii, care impune ca măsurile luate de stat să fie adecvate situaţiilor juridice cărora li se adresează. Arată că, potrivit practicii judiciare constante, săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, neurmată de niciun incident rutier, în condiţiile în care inculpatul nu are antecedente penale, face ca acesta să fie eligibil pentru un regim alternativ de individualizare a pedepsei, iar nu pentru o pedeapsă cu executare în regim de detenţie, care, într-o atare speţă, ar fi caracterizată prin asprime, iar nu prin fermitate. Or, asprimea în individualizarea pedepselor înseamnă lipsă de proporţionalitate, conducând la încălcarea prevederilor art. 23 şi 53 din Constituţie. Instanţa judecătorească, autoare a excepţiei, observă că dispoziţiile art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la judecată nu au corespondent în faza de urmărire penală, deşi în cursul acesteia din urmă este mai frecvent contactul persoanei acuzate cu autoritatea judiciară. În acest mod, lipsa inculpatului de la judecată, chiar dacă este imputabilă acestuia, coroborată cu inexistenţa unei obligaţii legale în sarcina organelor de urmărire penală de a verifica acordul persoanei acuzate referitor la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, determină imposibilitatea alegerii unui regim mai blând de individualizare a pedepsei sau a executării acesteia, textele criticate fiind lipsite de previzibilitatea necesară legii. De asemenea, susţine că normele din materia amânării aplicării pedepsei nu sunt corelate, în condiţiile în care acordul infractorului este obligatoriu, însă obligarea acestuia la prestarea unei munci neremunerate este facultativă. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, care au următorul cuprins: - Art. 83 alin. (1) lit. c): „(1) Instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: (...) c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;“; – Art. 91 alin. (1) lit. c): „(1) Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiţii: (...) c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;“. 10. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, instanţa judecătorească, autoare a excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, democratic şi social, în care dreptatea reprezintă o valoare supremă, ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legii, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 23 referitor la libertatea individuală şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile din Constituţie invocate în prezenta cauză şi faţă de critici similare. 12. Astfel, prin Decizia nr. 266 din 17 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 24 august 2022, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, precum şi ale art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală. 13. Prin decizia mai sus menţionată, paragraful 14, Curtea a reţinut că amânarea aplicării pedepsei este o nouă modalitate de individualizare a pedepsei, ce poate fi pusă în practică de instanţa de judecată atunci când scopul pedepsei poate fi atins şi fără aplicarea imediată a unei pedepse, dar este necesară supravegherea conduitei infractorului pentru o perioadă determinată. Amânarea aplicării pedepsei se deosebeşte de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, aceasta din urmă constituind un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei, aplicat de instanţă prin hotărârea de condamnare. Curtea a observat că aplicarea instituţiilor de drept penal analizate este facultativă, fiind la latitudinea instanţei să le dispună, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile stabilite de lege, ce privesc, în esenţă, gravitatea infracţiunii săvârşite, cuantumul pedepsei stabilite de instanţă, conduita anterioară a infractorului, precum şi acordul acestuia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, acord manifestat în temeiul dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. c), respectiv ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal. 14. De asemenea, prin decizia anterior citată, paragraful 15, Curtea a constatat că instituţia nou-introdusă a amânării aplicării pedepsei presupune prerogativa instanţei de judecată ca, în anumite condiţii, atunci când apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, să stabilească pedeapsa, dar să dispună amânarea aplicării ei, fixând un termen de supraveghere de 2 ani. Aşadar, atât instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, cât şi cea a amânării aplicării pedepsei au o aplicabilitate subsecventă momentului stabilirii unei pedepse, diferenţa esenţială dintre cele două instituţii juridice fiind dată de aplicarea sau neaplicarea respectivei pedepse. Astfel, dacă în situaţia amânării aplicării pedepsei instanţa de judecată stabileşte răspunderea penală şi, respectiv, o pedeapsă proporţională, fără însă a o aplica, prevăzând un termen de supraveghere a conduitei persoanei faţă de care s-a dispus soluţia analizată, în cazul suspendării sub supraveghere instanţa stabileşte şi aplică pedeapsa, după care suspendă executarea acesteia pe o durată prevăzută de lege, la sfârşitul căreia pedeapsa se consideră executată dacă persoana condamnată nu a săvârşit o nouă infracţiune, iar suspendarea nu a fost revocată sau anulată. În schimb, amânarea aplicării pedepsei are ca efect - dacă persoana faţă de care s-a dispus îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege - neaplicarea pedepsei, iar nu considerarea acesteia ca executată. Amânarea aplicării pedepsei nu trebuie confundată nici cu amânarea executării pedepsei, care este o instituţie de drept procesual penal în baza căreia, pentru motivele prevăzute de lege, instanţa poate amâna pentru intervale scurte de timp executarea pedepsei. Având în vedere că, în cazul amânării aplicării pedepsei, aceasta este numai stabilită, nu şi aplicată, există o incompatibilitate juridică între soluţia de condamnare şi cea de amânare a aplicării pedepsei, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 396 din Codul de procedură penală, unde sunt reglementate ca soluţii procesuale distincte. Astfel, Curtea a constatat că legiuitorul foloseşte termenul „condamnat“ atunci când reglementează măsurile de supraveghere şi obligaţiile care trebuie respectate pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi, respectiv, sintagmele „persoană faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei“ şi „persoană supravegheată“ în ceea ce priveşte măsurile de supraveghere şi obligaţiile aferente termenului de supraveghere în materia amânării aplicării pedepsei, întrucât, în cazul în care aplică această din urmă instituţie, instanţa de judecată nu pronunţă o hotărâre de condamnare. 15. Comparând cele două instituţii de drept penal analizate, prin Decizia nr. 266 din 17 mai 2022, mai sus menţionată, paragraful 16, Curtea a observat că în materia suspendării executării pedepsei sub supraveghere legiuitorul a prevăzut, prin dispoziţiile art. 93 alin. (3) din Codul penal - pentru toate cazurile în care instanţa de judecată aplică prin hotărârea de condamnare acest mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei -, obligativitatea prestării de către condamnat a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, pe parcursul termenului de supraveghere, pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. În schimb, în cazul amânării aplicării pedepsei, prevederile art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal lasă la latitudinea instanţei de judecată să impună persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Aşadar, instituirea, prin dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal, a condiţiei manifestării acordului infractorului în faţa instanţei de judecată cu privire la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii este determinată de reglementarea, prin prevederile art. 85 alin. (2) lit. b) din acelaşi cod, a posibilităţii ca instanţa să impună persoanei cu privire la care dispune amânarea aplicării pedepsei obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă - în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă -, numărul zilnic de ore fiind stabilit prin legea de executare a pedepselor. În mod simetric, Curtea a reţinut cu privire la dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere că o condiţie specială este aceea a manifestării acordului infractorului în faţa instanţei de judecată de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, instituirea acestei condiţii - prin dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. c) - fiind determinată de existenţa obligaţiei condamnatului ca pe durata termenului de supraveghere să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în temeiul prevederilor art. 93 alin. (3) din Codul penal. 16. În acest context, prin decizia precitată, paragrafele 17-20, Curtea a constatat că manifestarea de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii constituie o condiţie esenţială pentru executarea obligaţiei reglementate prin dispoziţiile art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, respectiv ale art. 93 alin. (3) din acelaşi cod, în acord cu prevederile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora munca forţată este interzisă. Dispoziţiile art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie stabilesc că nu constituie muncă forţată munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată, acestea fiind singurele excepţii cu relevanţă în domeniul penal admise de legiuitorul constituant, dar care nu sunt incidente în situaţia amânării aplicării pedepsei şi, respectiv, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Curtea a reţinut că, similar normelor constituţionale menţionate anterior, prevederile art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabilesc că „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, în timp ce dispoziţiile paragrafului 3 lit. a) din articolul menţionat statuează că „Nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate;“. De asemenea, dispoziţiile art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prevăd că „Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) stabilind că „c) nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului paragraf: (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ deţinut în virtutea unei decizii legale a justiţiei sau eliberat condiţionat în urma unei asemenea decizii;“. „Munca forţată sau obligatorie“, potrivit dispoziţiilor art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii, înseamnă „orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bunăvoie“. Totodată, în temeiul prevederilor art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 29/1930, „termenul «muncă forţată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenţii: [...] c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private“. În aceste condiţii, Curtea Constituţională a statuat că obligarea infractorului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, fără acordul acestuia, este contrară prevederilor art. 42 alin. (1) din Constituţie, ale art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi ale art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, atât timp cât munca prestată nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres prin dispoziţiile art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie, ale art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi ale art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 29/1930, care vizează munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenţie şi, respectiv, de liberare condiţionată. De altfel, Curtea Constituţională a constatat că în numeroase state europene efectuarea de către infractor a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, respectiv a unei munci de interes general - în situaţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendării procesului cu punerea sub probaţiune, a substituirii/înlocuirii pedepsei amenzii sau închisorii ori ca pedeapsă principală sau complementară - poate fi dispusă de instanţă numai cu consimţământul acestuia. Totodată, cu privire la acordul manifestat de infractor pentru a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, Curtea a mai reţinut că reflectă voinţa acestuia de a se reintegra în comunitate - în mijlocul şi în folosul căreia va presta o muncă neremunerată -, ceea ce constituie, în acelaşi timp, şi scopul pedepsei. 17. Având în vedere cele arătate mai sus, prin Decizia nr. 266 din 17 mai 2022, paragrafele 22 şi 23, Curtea a reţinut că reglementarea condiţiilor amânării aplicării pedepsei şi, respectiv, ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere intră în atribuţiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, consacrat de prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Aşa fiind, prin reglementarea condiţiei manifestării de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, prevăzută de dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. Condiţionarea, prin normele penale criticate, a dispunerii de către instanţă a amânării aplicării pedepsei, respectiv a suspendării executării pedepsei sub supraveghere reprezintă o opţiune de politică legislativă care este în acord cu prevederile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală. De asemenea, Curtea a constatat că legiuitorul a conceput instituţia juridică a amânării aplicării pedepsei - ce răspunde principiului proporţionalităţii şi al justei individualizări a consecinţelor stabilirii răspunderii penale - fără ca dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal să aducă vreo atingere prezumţiei de nevinovăţie şi dreptului la apărare, ca elemente esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, astfel cum sunt acestea consacrate de prevederile art. 21 alin. (3), ale art. 23 alin. (11) şi ale art. 24 din Constituţie, concluzie pe deplin aplicabilă şi în materia suspendării executării pedepsei sub supraveghere referitor la dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal. 18. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea a reţinut, prin decizia precitată, paragraful 24, că prin condiţionarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere de manifestarea acordului cu privire la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii nu se aduce atingere egalităţii în drepturi a cetăţenilor, întrucât textul constituţional menţionat vizează egalitatea între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, iar nu identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor. Or, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu reprezintă un drept fundamental al persoanei, ci este o măsură de individualizare a executării pedepsei. 19. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 997 din 11 decembrie 2019, Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020, Decizia nr. 209 din 25 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 16 iulie 2021, şi Decizia nr. 501 din 13 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1194 din 16 decembrie 2021. 20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 21. Pentru motivele arătate mai sus, dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal nu aduc atingere nici principiilor constituţionale privind statul de drept, democratic şi social - în care dreptatea reprezintă o valoare supremă -, precum şi calitatea legii, consacrate de prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 22. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin dispoziţiile de lege criticate a prevederilor art. 53 alin. (2) din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, textul constituţional invocat fiind aplicabil numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în cauza de faţă. 23. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa judecătorească în Dosarul nr. 1.070/338/2017 al Judecătoriei Zărneşti şi constată că dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Zărneşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 decembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
