Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 630 din 15 octombrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (1) lit. a) şi c) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 630 din 15 octombrie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (1) lit. a) şi c) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 630 din 15 octombrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (1) lit. a) şi c) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1024 din 19 decembrie 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (1) lit. a) şi c) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Aristotel Adrian Căncescu în Dosarul nr. 5.328/62/2016/a2 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.126D/2017.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală. În susţinerea soluţiei solicitate reţine că orice măsură de supraveghere tehnică presupune o ingerinţă în respectarea anumitor drepturi şi libertăţi fundamentale, însă, prin modalitatea în care a reglementat această măsură, legiuitorul a respectat exigenţele prevăzute de art. 53 din Legea fundamentală. Reţine, totodată, că textul de lege criticat stabileşte condiţiile ce trebuie verificate de judecătorul de drepturi şi libertăţi pentru a încuviinţa o astfel de măsură, iar persoana supusă unei astfel de măsuri are posibilitatea, ulterior, să critice atât condiţiile în care au fost dispuse, cât şi punerea în executare a acestor măsuri. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, apreciază că aceasta este inadmisibilă, întrucât autorul pleacă de la premisa că şi în cazul nulităţii relative vătămarea ar trebui să fie prezumată, şi nu dovedită, ceea ce ar duce la anihilarea unei diferenţe de regim juridic între nulitatea relativă şi nulitatea absolută. Precizează că normele procesual penale criticate au mai fost examinate din perspectiva unor critici similare cu cele formulate în prezenta cauză.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 23 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.328/62/2016/a2, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (1) lit. a) şi c) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Aristotel Adrian Căncescu în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Încheierii nr. 12/CP din data de 5 mai 2017, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Covasna în Dosarul nr. 5.328/62/2016/a2.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, autorul susţine, în esenţă, că acestea nu conţin suficiente garanţii contra unei aplicări arbitrare. Invocă - pentru a susţine lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor criticate, precum şi faptul că acestea nu impun în sarcina organului judiciar să demonstreze că probele ar putea fi obţinute şi în alt mod, că obţinerea lor ar presupune dificultăţi ori că există un pericol pentru siguranţa persoanelor - Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, în condiţiile în care susţine că legea din Moldova este oarecum similară legislaţiei din România în această materie. Face referire la paragrafele 44, 47 şi 51 ale hotărârii precitate, pe care le apreciază ca fiind relevante, în care instanţa de la Strasbourg a reţinut că „natura infracţiunilor pentru care poate fi autorizată măsura interceptării convorbirilor telefonice nu este suficient de clar definită în legislaţia în domeniu“, că „judecătorul de instrucţie joacă un rol foarte limitat“, iar numărul autorizărilor este „neobişnuit de mare“, astfel încât Curtea a considerat necesar a atenţiona asupra faptului că „înregistrarea convorbirilor telefonice este o ingerinţă foarte serioasă în drepturile individului şi numai nişte motive solide bazate pe o bănuială rezonabilă că persoana este implicată într-o activitate criminală gravă pot servi ca temei de autorizare.“ Din această perspectivă, afirmă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în decurs de patru ani, în perioada 2011-septembrie 2016, 4522 din 4523 de cereri de supraveghere tehnică, apreciind că numărul de solicitări este enorm raportat la categoria de persoane vizate, ţinând cont de competenţa instanţei supreme în această materie, respectiv parlamentari, miniştri, o parte dintre procurori şi judecători, alte persoane. De asemenea, susţine că şi la nivelul curţilor de apel au fost emise mii de mandate de supraveghere tehnică, în condiţiile în care competenţa materială şi personală a curţilor de apel este destul de restrânsă în această materie. Arată că afirmaţiile anterioare urmează a fi dovedite prin depunerea la dosar, în şedinţa publică, a unor materiale solicitate de la instanţele de judecată din ţară.
    6. Cât priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, susţine, în esenţă, că acestea sunt constituţionale numai în măsura în care existenţa unei vătămări a dreptului părţilor este prezumată în mod relativ, iar sarcina probei aparţine celui care afirmă lipsa vătămării. În caz contrar, consideră că sunt încălcate atât dispoziţiile art. 1 din Constituţie care consacră caracterul de stat de drept al României şi caracterul obligatoriu al respectării legii şi dispoziţiile art. 21 şi art. 53 din Legea fundamentală, cât şi prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Arată că judecătorul de cameră preliminară de la tribunal a respins solicitările sale de înlăturare a unor mijloace de probă, pe motivul că nu a dovedit existenţa unei vătămări.
    7. Curtea de Apel Braşov - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că reglementarea cazurilor de nulitate absolută şi relativă şi a condiţiilor în care acestea pot fi invocate reprezintă atribuţia legiuitorului, destinatarii normelor juridice urmând să îşi adapteze conduita procesuală în funcţie de conţinutul acestor norme. În privinţa condiţiilor de supraveghere tehnică, enumerate în art. 139 alin. (1) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, constată că sunt atributul puterii legislative, iar aprecierea îndeplinirii acestora, în fiecare speţă în parte, revine organului judiciar care autorizează o astfel de supraveghere, iar, ulterior, judecătorului de cameră preliminară, care verifică legalitatea administrării mijloacelor de probă, inclusiv a condiţiilor în care s-a dispus şi efectuat o astfel de supraveghere.
    8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens, cât priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 840 din 8 decembrie 2015, considerând că raţiunile care au fundamentat soluţia din decizia precitată sunt valabile, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte prezenta cauză. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, observă că acestea conţin reglementări similare celor din art. 91^1 din Codul de procedură penală din 1968, astfel încât consideră că cele reţinute în deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.017 din 29 noiembrie 2012 şi nr. 92 din 27 februarie 2014 sunt valabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză.
    10. Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect prevederile art. 139 alin. (1) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală este inadmisibilă, iar dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Referitor la criticile de neconstituţionalitate formulate cu privire la dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, constată că acestea nu pot fi reţinute. Reţine că dispoziţiile criticate reglementează condiţiile cumulative necesar a fi îndeplinite pentru ca judecătorul de drepturi şi libertăţi să dispună supravegherea tehnică. Măsura însăşi reprezintă o ingerinţă în drepturile şi libertăţile persoanelor, acesta fiind motivul pentru care legiuitorul a instituit o serie de condiţii cumulative, prima fiind aceea de „suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni“, aliniindu-se cerinţelor constituţionale ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi. Apreciază, totuşi, că motivele de neconstituţionalitate invocate rămân neclare, între dispoziţiile naţionale criticate şi considerentele hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului invocate neexistând identitate. Observă că instanţa de la Strasbourg a reţinut criticile sub aspectul lipsei de previzibilitate a normelor naţionale referitoare la natura infracţiunilor pentru care poate fi autorizată măsura interceptării convorbirilor telefonice, respectiv lipsa de claritate cu privire la limitarea perioadei de aplicare a măsurilor de interceptare a convorbirilor telefonice. În consecinţă, constată că autorul excepţiei nu formulează critici explicite ori susţineri individualizate cu privire la art. 139 alin. (1) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, aprecierile comparative cu prevederile altui stat nefiind veritabile argumente în sensul neconstituţionalităţii dispoziţiilor din dreptul intern.
    11. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, observă că textul de lege criticat a fost supus controlului de constituţionalitate, fiind pronunţată Decizia nr. 590 din 1 octombrie 2015, prin care s-a constatat constituţionalitatea acestuia. Norma criticată reglementează nulitatea relativă, care este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Analizând cele două tipuri de nulitate, instanţa de control constituţional a reţinut că regimul juridic al acestora, sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate şi al momentului până la care pot fi invocate, reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale. Totodată, s-a reţinut că textul criticat nu este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al participanţilor la procesul penal. În cadrul procesual supus regulilor mai sus analizate, participanţii la procesul penal beneficiază de garanţiile specifice dreptului fundamental prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, putându-şi apăra inclusiv drepturile şi interesele procesuale sau procedurale, în cadrul unei proceduri penale contradictorii, caracterizată prin egalitatea armelor şi prin caracterul rezonabil al termenului de soluţionare a cauzelor. Invocă, totodată, Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, în care s-a reţinut că „impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie îngrădiri ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.“ În final, apreciază că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, astfel încât considerentele şi soluţiile deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. a) şi c) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut:
    - Art. 139 alin. (1) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală: „(1) Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2); […] c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. […]“;
    – Art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală: „(1) Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.“

    15. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, cât priveşte dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 26 privind viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 27 referitoare la inviolabilitatea domiciliului, ale art. 28 privind secretul corespondenţei şi ale art. 53 relative la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, susţine că acestea sunt contrare atât prevederilor constituţionale ale art. 1 privind statul român, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, cât şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.
    16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare şi stocare a datelor obţinute din interceptări ale comunicaţiilor, că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a făcut distincţie între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice, respectiv autorizarea supravegherii şi efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincţia a fost făcută de instanţa de la Strasbourg prin Hotărârea din 28 iunie 2007, pronunţată în Cauza Association for European Integration and Human Rights şi Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, paragraful 84, prin care s-a reţinut că, pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de „securitate naţională“, dincolo de înţelesul său obişnuit, trebuie să ofere garanţii substanţiale împotriva supravegherii arbitrare şi discriminatorii. De asemenea, instanţa de la Strasbourg a constatat că trebuie să existe astfel de garanţii şi pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată.
    17. În prezenta cauză, autorul excepţiei critică normele procesual penale ale art. 139 alin. (1) lit. a) şi c), ce reglementează aspecte privind prima etapă, respectiv autorizarea supravegherii tehnice, pentru faptul că acestea nu conţin suficiente garanţii contra unei aplicări arbitrare şi sunt lipsite de previzibilitate. În acest sens, invocă Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, paragrafele 44, 47 şi 51, în care instanţa de la Strasbourg a reţinut că „natura infracţiunilor pentru care poate fi autorizată măsura interceptării convorbirilor telefonice nu este suficient de clar definită în legislaţia în domeniu“, că „judecătorul de instrucţie joacă un rol foarte limitat“, iar numărul autorizărilor este „neobişnuit de mare“.
    18. Faţă de criticile autorului excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că posibilitatea interceptării convorbirilor telefonice de către autorităţile statale este prevăzută în toate statele semnatare ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că existenţa unor dispoziţii legislative ce acordă competenţa interceptării corespondenţei, trimiterilor poştale şi telecomunicaţiilor este, în faţa unei situaţii excepţionale, necesară într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice şi prevenirii săvârşirii de infracţiuni. Instanţa europeană a reţinut însă că statele contractante nu dispun de latitudinea nelimitată în a supune unor măsuri de supraveghere secretă persoanele aflate sub jurisdicţia lor, sub pretextul apărării democraţiei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, pronunţată în Cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei, paragrafele 48 şi 49). Totodată, instanţa de la Strasbourg a reţinut că, oricare ar fi sistemul de interceptare şi supraveghere instaurat, prin examinarea lui, Curtea Europeană trebuie să se convingă de instituirea unor garanţii adecvate şi suficiente contra posibilelor abuzuri în materie. O asemenea apreciere are un caracter relativ; ea este în funcţie de circumstanţele cauzei, de exemplu, de natura, întinderea şi durata eventualelor măsuri, raţiunile pentru care au fost dispuse, executarea şi controlul executării lor, tipul de posibilitate de plângere împotriva acestei măsuri reglementate în dreptul intern (Hotărârea din 26 martie 1987, pronunţată în Cauza Leander împotriva Suediei, paragraful 60).
    19. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice constituie o ingerinţă a unei autorităţi publice în dreptul la respectarea vieţii private şi la corespondenţă. O astfel de ingerinţă va încălca art. 8 paragraful 2 din Convenţie, cu excepţia cazului în care este „în conformitate cu legea“/„prevăzută de lege“, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime conform paragrafului 2 şi, în plus, este „necesară într-o societate democratică“, pentru atingerea scopului urmărit. Sintagma „în conformitate cu legea“ impune, în primul rând, faptul că măsura contestată ar trebui să aibă o bază în dreptul intern. Cu toate acestea, această expresie nu se referă doar la dreptul intern, ci se referă şi la calitatea legii, cerându-i să fie compatibilă cu statul de drept. Prin urmare, expresia implică faptul că trebuie să existe o măsură de protecţie a dreptului intern împotriva ingerinţei arbitrare a autorităţilor publice în dreptul la respectarea vieţii private. Din această cerinţă rezultă necesitatea ca legea să fie accesibilă persoanei în cauză, care trebuie, de asemenea, să poată prevedea consecinţele pe care aceasta le are asupra sa. Îndeosebi în situaţia în care o putere a executivului este exercitată în secret, riscul arbitrarului este evident. În contextul măsurilor secrete de supraveghere ori de interceptare a comunicaţiilor de către o autoritate a statului, cerinţa previzibilităţii implică faptul ca legea internă să fie suficient de clară în scopul de a oferi cetăţenilor o indicaţie adecvată cu privire la împrejurările şi condiţiile în care autoritatea poate lua aceste măsuri secrete. Este esenţial să existe reguli clare şi detaliate în această materie, în special în condiţiile în care tehnologia utilizată devine din ce în ce mai sofisticată (Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunţată în Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, paragraful 46).
    20. Plecând de la aceste considerente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat garanţiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanţă cu dispoziţiile art. 8 din Convenţie, în sensul îndeplinirii condiţiei de a fi previzibilă. Astfel, în scopul evitării abuzurilor, este necesară existenţa unor garanţii minime în lege precum: definirea categoriilor de persoane ale căror convorbiri telefonice puteau fi interceptate, natura infracţiunilor pentru care putea fi dispusă măsura, o limită cu privire la durata măsurii, procedura de întocmire a proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice, măsurile ce trebuie luate pentru a comunica intact şi complet înregistrările realizate, în scopul controlului eventual din partea judecătorului sau al apărării, condiţiile în care benzile înregistrate puteau fi şterse sau distruse dacă acuzatul nu mai era trimis în judecată (Hotărârea din 2 septembrie 2010, pronunţată în Cauza Uzun împotriva Germaniei, paragrafele 64 şi 65).
    21. Necesitatea existenţei setului minim de garanţii specifice a fost reţinută şi prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragraful 43, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. În considerentele deciziei precitate, Curtea a examinat constituţionalitatea normelor procesual penale ce reglementează a doua etapă, referitoare la punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, reţinând că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opţiune nu se justifică însă în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei „alte organe specializate ale statului“, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale, astfel că instanţa de control constituţional a constatat că dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii (paragrafele 49 şi 50).
    22. În continuare, Curtea reţine că sediul materiei privind autorizarea măsurilor de supraveghere tehnică îl constituie dispoziţiile art. 138-141 din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 138 alin. (1) lit. a)-j) din Codul de procedură penală reglementează, limitativ, metodele speciale de supraveghere sau cercetare. Dintre acestea, constituie metode speciale de supraveghere tehnică cele prevăzute la lit. a)-e) ale acestui articol, respectiv: interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane. Totodată, în art. 138 alin. (2), (3), (6), (7) şi (9) din acelaşi act normativ se arată ce se înţelege prin „interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare“, „accesul la un sistem informatic“, „supraveghere video, audio sau prin fotografiere“, „localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice“, respectiv „obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane“. Art. 139 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală prevede că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139; măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
    23. Aşadar, Curtea reţine că, potrivit alin. (2) al art. 139 din Codul de procedură penală, infracţiunile pentru care poate fi dispusă supravegherea tehnică sunt cele contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, infracţiunile de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, infracţiunile de corupţie şi alte infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracţiunile care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în alte infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. În legătură cu această primă condiţie, Curtea Constituţională a constatat în paragraful 19 al Deciziei nr. 486 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 960 din 5 decembrie 2017, că „reglementarea, prin dispoziţia de lege criticată, a infracţiunilor pentru care poate fi dispusă măsura supravegherii tehnice reprezintă, în fapt, una dintre garanţiile minime pe care legea trebuie să le prevadă, pentru a fi în concordanţă cu dispoziţiile art. 8“ din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cât priveşte sintagma „suspiciune rezonabilă“ [cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2)], Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, faptul că existenţa unor „suspiciuni rezonabile“ că a fost comisă o infracţiune presupune date sau informaţii capabile să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune (Hotărârea din 22 mai 2014, pronunţată în Cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, paragraful 88; Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32). Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze, fiind atribuţia judecătorului speţei de a stabili gradul de rezonabilitate al acesteia. Curtea a precizat că nu se poate pune în discuţie o simplă suspiciune sau o suspiciune bazată exclusiv pe buna-credinţă, ci o suspiciune rezonabilă ce presupune un test obiectiv (Hotărârea din 19 mai 2004, pronunţată în Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, paragraful 53). De asemenea, referitor la semnificaţia acestui termen, Curtea a reţinut că, în doctrină, s-a precizat că suspiciunea rezonabilă reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Totodată, s-a reţinut că prin suspiciune rezonabilă trebuie înţeleasă suspiciunea bazată pe motive verosimile/plauzibile (deciziile nr. 185 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016, paragraful 19, nr. 381 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 14 iulie 2016, paragraful 21, şi nr. 438 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 27 octombrie 2016, paragrafele 18 şi 19).
    24. Legea procesual penală reglementează şi o a doua condiţie pentru a se dispune supravegherea tehnică, respectiv ca măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii. Proporţionalitatea măsurii supravegherii tehnice este necesar a fi verificată de judecătorul de drepturi şi libertăţi raportat la unul dintre criteriile alternative enumerate, respectiv particularităţile cauzei (modalităţile concrete în care fapta urmează să fie săvârşită sau a fost săvârşită), importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute (administrarea unor probe care să contribuie la stabilirea adevărului şi care, coroborate, conduc la stabilirea vinovăţiei sau a nevinovăţiei suspectului) sau gravitatea infracţiunii (proporţionalitatea dintre procedeul probatoriu concret care se solicită judecătorului de drepturi şi libertăţi şi tipul de gravitate a infracţiunii). Referitor la această a doua condiţie ce trebuie respectată în vederea dispunerii supravegherii tehnice, Curtea a reţinut în Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, precitată, paragraful 21, faptul că „o altă condiţie ce trebuie îndeplinită este aceea ca ingerinţa (măsura supravegherii tehnice) să fie proporţională cu scopul urmărit. Or, acest fapt presupune că, pentru a putea fi dispusă măsura supravegherii tehnice, trebuie ca urmărirea penală să privească fapte de o anumită gravitate. În caz contrar, se poate constata lipsa de necesitate într-o societate democratică a reglementării dispunerii măsurii supravegherii tehnice în cadrul urmăririi penale a unor fapte de o gravitate redusă, care nu pot justifica necesitatea ingerinţei în viaţa privată a unei persoane.“
    25. Prin a treia condiţie - ce trebuie îndeplinită cumulativ cu cele menţionate anterior în vederea dispunerii măsurii supravegherii tehnice - se solicită ca probele să nu poată fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor să presupună dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori să existe un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Această a treia condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a fi emis mandatul de supraveghere tehnică este o transpunere a celei de-a doua condiţionalităţi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv „necesitatea“ - ingerinţa să fie „necesară întro societate democratică“, pentru atingerea scopului urmărit. Pentru a se verifica dacă metoda de supraveghere tehnică este recomandată, astfel încât să nu se producă limitări ale drepturilor fundamentale ori intruziuni în viaţa privată a unei persoane decât dacă este absolut necesar, legiuitorul a reglementat, în norma procesual penală, o serie de criterii, alternative, unul dintre acestea fiind acela ca „probele să nu poată fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor să presupună dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta“. Cu alte cuvinte, nu vor putea fi autorizate metode de supraveghere tehnică atunci când teza probatorie a fost deja demonstrată sau argumentată prin alte mijloace de probă ori în măsura în care aceste probe pot rezulta din alte mijloace de probă şi prin procedee probatorii neintruzive, ca şi atunci când există dificultăţi în obţinerea probelor, cum ar fi întârzierea în administrarea probei care ar tergiversa soluţionarea cauzei, costuri ridicate raportat la obiectul cauzei penale, prejudicierea anchetei, în măsura în care proba ar fi administrată în alt mod transparent. Totodată, este posibilă solicitarea unui mandat de supraveghere tehnică dacă „există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare“, în concret avânduse în vedere siguranţa oricărei persoane ce poate fi afectată prin activităţile infracţionale.
    26. Având în vedere cele reţinute anterior, Curtea constată că reglementarea condiţiilor/criteriilor precitate constituie garanţii specifice îndeplinirii cerinţei de previzibilitate a normei în materia autorizării măsurilor de supraveghere tehnică, în condiţiile în care instanţa de la Strasbourg a reţinut, în jurisprudenţa sa, faptul că „previzibilitatea în contextul special al măsurilor secrete de supraveghere, cum ar fi interceptarea comunicărilor, nu poate însemna faptul ca o persoană să poată să prevadă când există posibilitatea ca autorităţile să-i intercepteze comunicările sale, astfel încât ea să poată să-şi adapteze comportamentul în funcţie de acest lucru. […] Legislaţia naţională trebuie să fie suficient de clară pentru a da indicii, în mod adecvat, cetăţenilor cu privire la circumstanţele şi condiţiile în care autorităţile publice au competenţa de a recurge la astfel de măsuri.“ (Decizia din 29 iunie 2006, pronunţată în Cauza Weber şi Saravia împotriva Germaniei, paragraful 77, Hotărârea din 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Iordachi şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 39).
    27. Totodată, Curtea observă că procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică este reglementată la art. 140 din Codul de procedură penală. Conform alin. (1) al art. 140, aceasta poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea. Aceste dispoziţii se completează cu prevederile art. 141 alin. (1) din acelaşi cod, care prevăd că procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 din Codul de procedură penală ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau a membrilor familiilor acestora şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală. Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă indicarea măsurilor de supraveghere tehnică ce se solicită a fi dispuse, numele sau alte date de identificare a persoanei împotriva căreia se dispune măsura, dacă sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni pentru care se poate dispune măsura, indicarea faptei şi a încadrării juridice, iar, în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere, dacă se solicită şi încuviinţarea ca organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private indicate pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice, motivarea caracterului proporţional şi subsidiar al măsurii. Procurorul trebuie să înainteze dosarul judecătorului de drepturi şi libertăţi. Cererea prin care se solicită încuviinţarea supravegherii tehnice se soluţionează în aceeaşi zi, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, iar participarea procurorului este obligatorie. În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului şi emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică, iar, în cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139 şi alin. (1) al art. 140, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviinţare a măsurii supravegherii tehnice.
    28. Raportat la încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor de supraveghere tehnică - faţă de lipsa de reglementare a unui control a posteriori pe care persoana vizată de măsură să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor anterior menţionate şi, implicit, a legalităţii măsurii supravegherii tehnice, Curtea a pronunţat Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. În acest sens, Curtea a constatat că, în materia protecţiei dreptului constituţional la viaţă privată, legiuitorul are obligaţia de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică înlăturarea eventualelor încălcări şi ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi să obţină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate. În aceste condiţii, în cadrul procesului penal, contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice poate fi realizată atât de către inculpat - în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, cât şi de către persoanele care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, aşadar, de „persoana vizată“ de această măsură.
    29. Aşa încât, Curtea constată că existenţa unui control a posteriori având ca obiect analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, inclusiv verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, constituie o altă garanţie a dreptului la viaţă privată, care conturează şi determină existenţa proporţionalităţii între măsura dispusă şi scopul urmărit de aceasta, precum şi necesitatea acesteia întro societate democratică.
    30. În fine, pentru a răspunde tuturor criticilor autorului, Curtea reţine faptul că numărul (mare al) autorizărilor în materia metodelor speciale de supraveghere este direct proporţional cu fenomenul infracţional într-o perioadă de timp determinată, fără relevanţă din punct de vedere constituţional, în condiţiile în care legislaţia internă, astfel cum s-a reţinut anterior, reglementează suficiente garanţii împotriva abuzului şi arbitrarului, inclusiv cu privire la gradul caracterului rezonabil al bănuielii că o persoană pregăteşte sau a săvârşit o infracţiune, în vederea autorizării unei astfel de măsuri.
    31. Pentru considerentele reţinute, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
    32. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei susţine, în esenţă, că acestea sunt constituţionale numai în măsura în care existenţa unei vătămări a dreptului părţilor este prezumată în mod relativ, iar sarcina probei aparţine celui care afirmă lipsa vătămării. În concret, arată că judecătorul de cameră preliminară a respins solicitările sale de înlăturare a unor mijloace de probă, pe motivul că nu a dovedit existenţa unei vătămări.
    33. Curtea observă că normele procesual penale criticate au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind examinate motive de neconstituţionalitate similare, excepţia de neconstituţionalitate fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 462 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 991 din 22 noiembrie 2018. În motivarea soluţiei sale, analizând cele două forme ale nulităţii - nulitatea relativă şi nulitatea absolută - Curtea a constatat că regimul juridic al acestora, sub aspectul cazurilor în care pot fi invocate şi al momentului până la care pot fi invocate, reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale. De asemenea, Curtea, făcând referire la Decizia nr. 133 din 18 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 5 aprilie 2004, Decizia nr. 868 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008, şi Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, a reţinut că „nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul […] a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul, prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă. […], condiţionarea anulării actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege de existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a acestuia de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei «derogări» de la obligativitatea respectării legii“.
    34. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, atât considerentele, cât şi soluţia Deciziei nr. 462 din 5 iulie 2018, precitată, îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    35. Distinct de considerentele reţinute anterior, Curtea observă că noul Cod de procedură penală, prin dispoziţiile art. 280-282, a reformat materia nulităţilor, reducând numărul cazurilor de nulitate absolută şi suplimentând condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea invoca nulităţile relative. Modificările aduse regimului nulităţilor vizează, în special, următoarele aspecte: stabilirea expresă a principiului că actele ulterioare celui declarat nul, care au o legătură directă cu acesta, sunt la rândul lor lovite de nulitate; scoaterea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor privind sesizarea instanţei, efectuarea anchetei sociale pentru minori, competenţa materială şi după calitatea persoanei a instanţei ierarhic superioare celei legal competente, precum şi competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală [prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, Curtea a admis însă excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională]; instituirea unor nulităţi absolute care pot fi invocate până la un anumit termen procesual, iar nu în orice stadiu al procesului; eliminarea posibilităţii judecătorului/instanţei de a invoca, din oficiu, nulităţile relative (cu unele excepţii) şi de a le lua în considerare în orice stadiu al procesului [prin Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.013 din 21 decembrie 2017, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative, este neconstituţională].
    36. Nulităţile se pot clasifica, în principal, după două criterii, şi anume modul de exprimare în norma juridică, respectiv modul de aplicare şi efectele pe care le pot produce. După modul de exprimare în norma juridică, nulităţile sunt exprese - care se aplică în cazul nerespectării unor anumite norme procesuale individualizate de legiuitor [de exemplu, în cazul încălcării normelor prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală] - şi virtuale - care rezultă din reglementarea generală privind respectarea legii în desfăşurarea procesului penal, baza legală a nulităţilor virtuale constituind-o prevederile art. 2 (Legalitatea procesului penal) şi ale art. 282 (Nulităţile relative) din Codul de procedură penală. După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, se deosebesc nulităţi absolute - care intervin în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală - şi nulităţi relative - care sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidente în cazul încălcării oricăror alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, citată anterior, paragrafele 30 şi 31).
    37. În cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative - potrivit art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, criticat în cauză - vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune şi, chiar dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, care - în dispoziţiile art. 197 alin. 1 - prevedea existenţa unei vătămări procesuale în general, iar nu strict existenţa unei vătămări aduse drepturilor părţilor, actuala reglementare restrânge sfera nulităţilor relative numai la acele încălcări care aduc atingere drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, excluzând din această sferă încălcările care aduc atingere legalităţii procesului fără a atrage însă, în acelaşi timp, o vătămare a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali (Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, precitată, paragraful 20).
    38. În aceste condiţii, Curtea constată că nulităţile exprese sau „textuale“ sunt acele sancţiuni procedurale expres prevăzute de lege, pe când cele implicite (virtuale) sunt „deduse“ fie din scopul urmărit de o dispoziţie legală, fie din formularea utilizată de legiuitor ori din spiritul legii. Semnificaţia nulităţilor exprese se reflectă în plan probatoriu, prin instituirea unei prezumţii de vătămare. Beneficiază de prezumţie cel ce invocă aplicarea sancţiunii nulităţii exprese. Nulitatea relativă însă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal (procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali), trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzut de lege, se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege, iar subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Totodată, Curtea observă că, în baza dispoziţiilor art. 282 alin. (5) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă se acoperă atunci când persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege - fiind vorba fie de o acceptare tacită, fie de neobservarea încălcării care putea atrage nulitatea relativă - sau a renunţat în mod expres la invocarea acesteia. Aşadar, se face distincţia între noţiunea de vătămare şi cea de interes de a invoca şi obţine nulitatea, aceasta din urmă reprezentând o condiţie generală de exerciţiu a oricărei cereri în justiţie. Alături de interes, vătămarea este o cerinţă suplimentară, pentru invocarea nulităţii relative.
    39. Cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. De altfel, Curtea a reţinut că nulităţile virtuale nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalităţii, sunt ataşate fiecărei norme ce reglementează desfăşurarea procesului penal, aşa încât o examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziţii a Codului de procedură penală. Dispoziţiile procesuale care prezintă mai frecvent aspecte de aplicare a nulităţilor relative şi care joacă un rol important în desfăşurarea procesului penal sunt cele referitoare la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), competenţa organelor judiciare (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), sesizarea organelor judiciare, forma şi conţinutul actelor procedurale (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, precum şi administrarea probelor (Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, precitată, paragraful 28).
    40. În ceea ce priveşte normele privind reglementarea administrării probelor, Curtea a reţinut, în considerentele Deciziei nr. 554 din 19 septembrie 2017, paragraful 29, că acestea au cea mai mare importanţă în desfăşurarea laturii materiale a procesului penal, adică aceea care conduce nemijlocit la aplicarea legii penale. Procedurile legale de obţinere a probelor au, în primul rând, scopul de a asigura acurateţea şi nevicierea acestora, astfel încât să se garanteze că realitatea obiectivă a faptelor este reflectată în probele respective.
    41. Curtea a reţinut, totodată, că actuala lege procesual penală introduce conceptul excluderii probelor obţinute în mod nelegal. În acest sens, prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, instanţa de control constituţional a observat că legea procesual penală delimitează conceptual trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu. Curtea a constatat că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba şi actelor prin care s-a administrat aceasta (paragraful 16). Aşadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces (paragraful 17). În acest sens, Curtea a constatat că, din conţinutul regulilor generale în materia probaţiunii, se deduc trei categorii de acţiuni care pot vicia probele, şi anume: încălcarea prescripţiilor procedurale de administrare a lor; obţinerea probelor prin utilizarea unor metode ilegale; respectiv stabilirea conţinutului probei în neconcordanţă cu realitatea obiectivă pe care aceasta trebuie să o reflecte. Primele două categorii intră direct sau indirect sub incidenţa instituţiei nulităţii procesuale, în timp ce a treia scapă acestei sancţiuni procesuale, vicierea putând fi îndreptată, de la caz la caz, pe cale penală (de exemplu, condamnarea martorului pentru mărturie mincinoasă, urmată de revizuirea hotărârii ce s-a întemeiat pe conţinutul declaraţiei mincinoase, în condiţiile în care dispoziţiile procedurale de luare a declaraţiei martorului au fost respectate întocmai), pe cale tehnică (de exemplu, refacerea raportului de expertiză ce conţine calcule tehnice/contabile sau alte determinări cu caracter ştiinţific, care sunt eronate, în condiţiile în care expertul a respectat toate condiţiile procedurale pentru efectuarea raportului de expertiză) sau, pur şi simplu, pe calea liberei aprecieri a organului judiciar (de exemplu, desfiinţarea sentinţei în apel pe motiv de pură netemeinicie nu se întemeiază pe o nulitate procesuală, ci pe autoritatea conferită de lege judecătorului de a evalua o situaţie şi a pronunţa o hotărâre potrivit propriei aprecieri).
    42. De asemenea, Curtea a constatat că nulitatea actului prin care se dispune sau se autorizează o probă poate consta, spre exemplu, într-o nulitate atrasă de: nerespectarea condiţiilor de formă ale actului (lipseşte menţiunea privind organul judiciar care a dispus-o, lipseşte semnătura organului judiciar, lipseşte dispozitivul încheierii etc.); nerespectarea normelor de competenţă funcţională, materială, personală (autorizarea obţinerii unei probe de către judecătorul de cameră preliminară în loc de cel de drepturi şi libertăţi; delegarea nelegală a atribuţiei de dispunere a administrării probelor, dispunerea administrării de către un organ judiciar necompetent după materie sau persoană). Nulitatea actului prin care se administrează proba se referă, în principiu, la sancţionarea procedurală a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, ca acte procedurale (procesul-verbal de percheziţie şi percheziţia ca procedeu probatoriu, raportul de expertiză şi expertiza, declaraţia persoanei şi procedura audierii, procesul-verbal de redare a convorbirii telefonice interceptate şi mandatul tehnic etc.).
    43. În aceste condiţii, Curtea reţine că excluderea probelor nu este o sancţiune de sine stătătoare, ci este un efect al constatării nulităţii mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin care este transpusă în dosar. Acest efect al nulităţii în materia probaţiunii era subînţeles în concepţia Codului de procedură penală din 1968, în timp ce în noul cod este reglementat în mod explicit, prevederile care reglementează nulităţile fiind de generală aplicare, fără a fi scoase de sub incidenţa lor actele procesuale şi procedurale realizate în materia probaţiunii.
    44. În consecinţă, pentru a se dispune excluderea unei probe - cerere formulată şi de către autorul excepţiei din prezenta cauză - trebuie să se constate că aceasta a fost obţinută în mod nelegal; pentru a se constata că proba a fost nelegal obţinută, trebuie să se constate nulitatea, de principiu relativă, a mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin intermediul căruia proba a fost obiectivată; pentru a se constata nulitatea relativă a mijlocului de probă/procedeului probatoriu, această nulitate trebuie invocată de persoana interesată, întrun anumit interval procesual; neinvocarea sau invocarea tardivă a nulităţii atrage menţinerea ca legal a mijlocului de probă/ procedeului probatoriu; menţinerea ca legal a mijlocului de probă/ procedeului probatoriu face imposibilă excluderea probei.
    45. În ceea ce priveşte vătămarea ce trebuie dovedită, în doctrină s-a apreciat că, deşi legea nu precizează în ce poate consta vătămarea procesuală, aceasta se poate constitui în încălcarea drepturilor pe care le au părţile în procesul penal. De asemenea, s-a arătat că se poate defini vătămarea ca atingerea adusă principiilor fundamentale ale procesului penal din care rezultă posibilitatea de a nu se realiza scopul acestuia. Prin „vătămare“ se poate înţelege orice atingere adusă justiţiei sau intereselor legitime ale părţilor. Atingerea se aduce părţilor din proces în cazul în care li se încalcă un drept procesual ori o garanţie procesuală de natură a le asigura apărarea intereselor lor legitime în cursul procesului penal. Din analiza dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală şi a celor reţinute de doctrină, Curtea a constatat că, „în cazul nulităţii relative, vătămarea se referă la o încălcare a normelor ce are drept consecinţă o afectare a drepturilor procesuale ale persoanei îndreptăţite de a o invoca.“ (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, precitată, paragrafele 60 şi 61). În speţă, fiind vorba despre încălcarea normelor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, Curtea a reţinut că, „teoretic, orice încălcare de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate determina o vătămare independent de respectarea regulilor de competenţă ale acestuia. În consecinţă, demonstrarea vătămării va putea fi realizată prin relevarea consecinţelor actului organului de urmărire penală, printr-o modalitate independentă, ce nu implică, întotdeauna, analiza respectării competenţei acestuia. Cu alte cuvinte, încălcarea de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate produce o vătămare, chiar şi atunci când normele de competenţă au fost respectate, situaţie în care vătămarea e mai uşor de dovedit, fiind precis determinată.“ În consecinţă, Curtea a constatat, în Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, precitată, că, în mod particular, doar „dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat“ şi, implicit, determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, legea procesual penală anterioară reglementând sub sancţiunea nulităţii absolute nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situaţie, prezumată iuris et de iure. Aşa încât, Curtea a reţinut că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, astfel încât a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.
    46. Aşadar, având în vedere toate considerentele anterior menţionate, Curtea constată că orice încălcare a normelor relative la drepturile procesuale, inclusiv în materia probaţiunii, poate determina o vătămare a drepturilor părţilor ori subiecţilor procesuali principali, dovedirea vătămării de către aceştia, alături de impunerea, prin lege, şi a altor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, constituind o condiţionare a accesului liber la justiţie, justificată prin restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a dreptului de a invoca nulitatea relativă, în vederea asigurării ordinii de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi a intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. De altfel, în acord cu jurisprudenţa instanţei de control constituţional, se reţine că această condiţionare a anulării actului de procedură care nu îndeplineşte prescripţiile prevăzute de lege de existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a acestuia de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei derogări de la obligativitatea respectării legii.
    47. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Aristotel Adrian Căncescu în Dosarul nr. 5.328/62/2016/a2 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit.a) şi c) şi ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 15 octombrie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016