Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 587 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alen Daniel Moisin în Dosarul nr. 821/262/2020 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.073D/2020. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Decizia penală nr. 632/CO din 28 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 821/262/2020, Tribunalul Dâmboviţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 587 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Alen Daniel Moisin cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate împotriva sentinţei penale prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de liberare condiţionată a acestuia. Instanţa de fond a reţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 100 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, întrucât autorul execută pedeapsa în regim de maximă siguranţă, motiv pentru care s-a apreciat că nu se mai impune şi analiza celorlalte cerinţe. Totodată, raportat la comportamentul condamnatului (autor al excepţiei) pe perioada detenţiei, s-a considerat că termenul stabilit de comisie pentru reanalizarea situaţiei acestuia poate fi redus la 6 luni. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 587 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât exclud de la acordarea beneficiului liberării condiţionate condamnaţii care îşi execută pedeapsa în regim închis şi, totodată, permit judecătorului să fixeze, prin hotărâre, termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii, astfel că, în această perioadă, nu îi este permis condamnatului să îi fie reanalizată o nouă cerere, chiar dacă s-a schimbat regimul de executare a pedepsei. 6. Tribunalul Dâmboviţa - Secţia penală, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu şi-a exprimat opinia cu privire la temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă, iar, în subsidiar, neîntemeiată. Consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă ca urmare a lipsei motivării, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Totodată, observă că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat cu privire la conformitatea cu Legea fundamentală a dispoziţiilor legale contestate prin prezenta excepţie de neconstituţionalitate, inclusiv din perspectiva unor critici similare, şi, în acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 239 din 16 aprilie 2019. Apreciază că cele reţinute în decizia precitată sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 587 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală. Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 587 alin. (2) fraza finală din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal: "(1) Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă: [...] b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis; [...]"; – Art. 587 alin. (2) fraza finală din Codul de procedură penală: "(2) [...] Termenul nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii.[...]". 12. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 alin. (1) şi (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, cât şi prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal, Curtea reţine că, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză, a pronunţat Decizia nr. 239 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 5 iulie 2019, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. În motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut că liberarea condiţionată nu constituie un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin care instanţa de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite prin condamnare, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării pedepsei, dovedeşte că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Curtea a reţinut, astfel, că liberarea condiţionată nu este un drept fundamental, ci doar o posibilitate care se aplică facultativ, dacă sunt îndeplinite şi constatate de către instanţă condiţiile legale, măsura constituind un stimulent important pentru reeducarea celui condamnat. 14. Sub aspectul condiţiilor de acordare a liberării condiţionate, Curtea a reţinut că normele penale în vigoare prevăd că aceasta poate fi dispusă dacă, pe lângă celelalte condiţii impuse de legiuitor, cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis. Astfel, Curtea a reţinut că regimul iniţial de executare a pedepsei închisorii se stabileşte potrivit dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, de către Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la prima întrunire a acesteia, după terminarea perioadei de carantină şi observare sau după aplicarea regimului provizoriu. La stabilirea regimului de executare se au în vedere durata pedepsei privative de libertate, gradul de risc al persoanei condamnate, antecedentele penale, vârsta şi starea de sănătate ale persoanei condamnate, conduita persoanei condamnate, pozitivă sau negativă, inclusiv în perioadele de detenţie anterioare, nevoile identificate şi abilităţile persoanei condamnate, necesare includerii în programe educaţionale, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, respectiv disponibilitatea persoanei condamnate de a presta muncă şi de a participa la activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare profesională. Regimul de maximă siguranţă se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani, precum şi celor care prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului [art. 34 alin. (1) din Legea nr. 254/2013], iar regimul închis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, dar care nu depăşeşte 13 ani [art. 36 alin. (1) din Legea nr. 254/2013]. 15. Potrivit art. 40 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate are obligaţia ca, după executarea a 6 ani şi 6 luni, în cazul pedepselor cu detenţiunea pe viaţă, şi a unei cincimi din durata pedepsei cu închisoarea, să analizeze conduita persoanei condamnate şi eforturile pentru reintegrare socială, întocmind un raport care se aduce la cunoştinţa persoanei condamnate, sub semnătură, putând dispune trecerea în regimul imediat inferior ca grad de severitate. Aceeaşi comisie poate dispune schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate într-unul mai sever, în orice moment al executării pedepsei, dacă persoana condamnată a comis o infracţiune sau a fost sancţionată disciplinar pentru o abatere disciplinară foarte gravă sau pentru mai multe abateri disciplinare grave [art. 40 alin. (6) din Legea nr. 254/2013], iar dacă persoana condamnată a fost inclusă în categoria celor cu grad de risc pentru siguranţa penitenciarului, se dispune schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în regimul de maximă siguranţă [art. 40 alin. (7) din Legea nr. 254/2013]. Totodată, comisia are obligaţia de a analiza periodic situaţia persoanei condamnate, în acest caz termenul neputând fi mai mare de un an de la ultima analiză, pentru a dispune referitor la menţinerea sau schimbarea regimului de executare a pedepsei. În acest context, Curtea a observat că deciziile Comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate sunt supuse controlului judecătoresc, împotriva hotărârii comisiei condamnatul putând formula plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate delegate la penitenciar, în temeiul art. 40 alin. (11) din Legea nr. 254/2013, iar împotriva încheierii prin care se soluţionează plângerea se poate formula contestaţie la judecătoria în circumscripţia căreia se află unitatea de penitenciar, în condiţiile art. 40 alin. (13) din Legea nr. 254/2013, cu respectarea dreptului la un proces echitabil al persoanei condamnate. Curtea a reţinut, totodată, că, potrivit art. 100 alin. (1) lit. a) din Codul penal, liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă dacă, pe lângă îndeplinirea celorlalte condiţii, cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani. 16. Prin urmare, Curtea a constatat că îndeplinirea condiţiei reglementate la art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal, referitoare la executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis, pentru a se putea dispune liberarea condiţionată în cazul pedepsei închisorii, depinde de conduita persoanei condamnate, din momentul încarcerării şi până la executarea porţiunii din pedeapsă ce reprezintă fracţia minimă obligatorie. Cu alte cuvinte, persoanelor care execută pedeapsa închisorii în regim de maximă siguranţă li se poate schimba regimul de executare a pedepsei închisorii, în urma unui comportament adecvat în penitenciar şi a eforturilor depuse pentru reintegrare socială, în mod succesiv, până la regimul semideschis, după executarea a o cincime din pedeapsă în regim închis şi, maximum, a încă un an de închisoare, aşadar anterior executării efective a trei pătrimi din durata pedepsei. Totodată, condamnaţii incluşi iniţial în regimul de executare a pedepsei închisorii închis pot ajunge, prin hotărârea comisiei, la regim semideschis după executarea a o cincime din pedeapsă, anterior executării efective a două treimi din pedeapsă. În mod corelativ, în cazul celor care execută pedeapsa închisorii în regim semideschis sau deschis, în ipoteza pedepselor cu închisoarea de până la 3 ani, regimul de executare se poate schimba într-unul superior ca grad de severitate în cazul comiterii unei infracţiuni, a unei abateri disciplinare grave sau a mai multor abateri disciplinare grave. 17. Aşadar, cadrul normativ relativ la executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal reglementează suficiente garanţii pentru ca, în situaţia unei conduite adecvate în penitenciar, condamnaţii să poată ajunge la regim semideschis şi deschis pentru a putea beneficia de liberarea condiţionată, anterior executării fracţiei minime obligatorii din pedeapsă. 18. În aceste condiţii, Curtea nu a reţinut încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. În acest sens, Curtea a făcut referire la jurisprudenţa sa, potrivit căreia art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Totodată, Curtea a statuat că este atributul exclusiv al legiuitorului stabilirea condiţiilor în care poate fi acordată liberarea condiţionată şi mijloacele de stimulare a condamnaţilor în vederea îndeplinirii scopurilor pedepsei, liberarea condiţionată nefiind un drept al acestora, ci doar o vocaţie pe care o au, prin voinţa legiuitorului. 19. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 587 alin. (2) fraza finală din Codul de procedură penală, Curtea a pronunţat Decizia nr. 111 din 15 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 8 iulie 2022, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. În considerentele deciziei sale, Curtea a reţinut că liberarea condiţionată este o modalitate de individualizare a executării detenţiunii pe viaţă şi a pedepsei închisorii, fără lipsire de libertate, acordată prin hotărâre definitivă a instanţei de judecată drept urmare a îndeplinirii de către persoana condamnată a condiţiilor impuse în privinţa conduitei sale pe timpul executării fracţiei obligatorii din pedeapsă, precum şi sub rezerva îndeplinirii integrale, sub controlul serviciului de probaţiune, pe durata termenului de supraveghere, a măsurilor şi obligaţiilor prevăzute de lege şi impuse prin hotărârea judecătorească de acordare a liberării condiţionate. Curtea a observat că instituţia liberării condiţionate, astfel cum este reglementată în Codul penal în vigoare, este substanţial diferită de cea prevăzută de Codul penal din 1969, atât sub aspectul condiţiilor de acordare, cât şi sub aspectul condiţiilor de reintegrare socială a persoanelor condamnate. Astfel, dacă dispoziţiile Codului penal din 1969 impuneau persoanei condamnate doar condiţia de a nu săvârşi alte infracţiuni, prevederile Codului penal în vigoare au în vedere nevoia de reintegrare socială a persoanelor liberate condiţionat, pe timpul termenului de supraveghere, prin impunerea unor măsuri şi obligaţii. 20. Aşa fiind, Curtea a constatat că liberarea persoanei condamnate înaintea epuizării termenului de executare a pedepsei este un beneficiu prevăzut de lege, şi nu un drept. Acordarea acestui beneficiu este lăsată de legiuitor la aprecierea instanţei de judecată, care va analiza, conform prevederilor art. 587 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale art. 99 alin. (1) şi, respectiv, ale art. 100 alin. (1) din Codul penal, precum şi potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea nr. 254/2013, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea penală pentru dispunerea acestui beneficiu. În acest sens, Curtea a observat că art. 99 alin. (1) din Codul penal prevede că liberarea condiţionată, în cazul detenţiunii pe viaţă, poate fi dispusă dacă: cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune; cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei; cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. Totodată, art. 100 alin. (1) din Codul penal prevede că liberarea condiţionată, în cazul pedepsei închisorii, poate fi dispusă dacă: cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani; cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis; cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. 21. Prin urmare, Curtea a reţinut că, atât în ipoteza liberării condiţionate dispuse cu privire la o persoană care a fost condamnată la pedeapsa închisorii, cât şi în cazul liberării condiţionate ca formă de individualizare a pedepsei detenţiunii pe viaţă, instanţa judecătorească competentă să analizeze cererea de liberare condiţionată nu este învestită doar pentru a verifica formal faptul că fracţiile de pedeapsă prevăzute la art. 99 alin. (1) lit. a) şi, respectiv, la art. 100 alin. (1) lit. a) din Codul penal au fost executate, ci pentru a aprecia cu privire la îndeplinirea tuturor condiţiilor reglementate la art. 99 alin. (1) şi, respectiv, la art. 100 alin. (1) din Codul penal, iar una dintre aceste condiţii, în ambele ipoteze juridice analizate, este aceea ca instanţa să aibă convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. Or, aceasta din urmă este o apreciere proprie, de natură concluzivă, a instanţei judecătoreşti, formată ca urmare a analizării celorlalte condiţii reglementate pentru dispunerea liberării condiţionate. 22. Curtea a constatat, totodată, că simpla împlinire a termenului reprezentând fracţia de pedeapsă ce trebuie executată pentru acordarea liberării condiţionate nu îi conferă persoanei condamnate dreptul de a fi pusă în libertate, conform art. 101 - 106 din Codul penal. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală şi cele ale art. 97 alin. (11) din Legea nr. 254/2013 prevăd că, dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii. 23. Curtea a reţinut, de asemenea, că termenul fixat de instanţa de judecată după a cărui expirare cererea sau propunerea de liberare condiţionată poate fi reînnoită şi care poate fi de cel mult un an este lăsat la aprecierea instanţei, aspect ce se încadrează în logica mecanismului dispunerii liberării condiţionate, care include o apreciere proprie a instanţei cu privire la îndreptarea persoanei condamnate şi la capacitatea acesteia de a se integra în societate. Această apreciere are la bază datele şi informaţiile din procesul-verbal întocmit de comisia pentru liberare condiţionată cu prilejul formulării propunerii de liberare condiţionată, documentele care atestă menţiunile cuprinse în procesul-verbal anterior precizat, precum şi orice alte informaţii furnizate de administraţia penitenciarului, ce relevă conduita persoanei condamnate în perioada executării fracţiei obligatorii de pedeapsă. Prin urmare, în acord cu particularităţile fiecărei situaţii concrete, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de liberare condiţionată, dacă constată că persoana condamnată nu îndeplineşte condiţiile legale pentru dispunerea acestei forme de executare a pedepsei, stabileşte un interval de timp, care va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de liberare condiţionată, timp pe care îl consideră necesar pentru ca persoana în cauză să îndeplinească condiţiile a căror neîndeplinire a fost constatată prin hotărârea judecătorească de respingere a cererii de liberare condiţionată, termen a cărui durată va fi stabilită în funcţie de natura condiţiilor neîndeplinite şi de timpul necesar pentru îndeplinirea lor. Cum legea nu prevede o durată minimă a termenului astfel reglementat, ci doar durata lui maximă - de un an -, acesta va putea fi un termen extrem de redus, instanţa de judecată învestită conform art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală fiind singura în măsură să aprecieze nevoia de timp pentru îndeplinirea tuturor condiţiilor legale specifice instituţiei liberării condiţionate. 24. Având în vedere aceste considerente, o eventuală amânare a liberării condiţionate a persoanei condamnate, conform art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu reprezintă o înrăutăţire a propriei situaţii a acesteia. Dimpotrivă, menţinerea stării de detenţie peste fracţia de pedeapsă obligatorie, până la concurenţa termenului stabilit de instanţa de judecată, conform textului criticat, în situaţia neîndeplinirii restului condiţiilor prevăzute la art. 99 alin. (1) şi, respectiv, la art. 100 alin. (1) din Codul penal, reprezintă o continuare a situaţiei în care se află persoana condamnată, prin menţinerea stării de detenţie. 25. În ceea ce priveşte contestaţia ce poate fi exercitată, conform art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că aceasta este o cale de atac, potrivit dispoziţiilor art. 425^1 alin. (1) din Codul de procedură penală. Curtea a reţinut, totodată, că din perspectiva criticilor formulate are relevanţă doar ipoteza respingerii de către instanţa de fond a cererii sau a propunerii de liberare condiţionată, cu stabilirea unui anumit termen, conform art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală, urmată de fixarea de către tribunal, în urma soluţionării contestaţiei promovate de către persoana condamnată, a unui termen mai lung decât cel fixat de către prima instanţă, după expirarea căruia cererea sau propunerea de liberare condiţionată să poată fi reînnoită. Curtea a constatat însă că această ipoteză reprezintă o problemă de aplicare a legii, ce revine, în mod exclusiv, instanţelor judecătoreşti. 26. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că prevederile art. 587 alin. (2) din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (1) - (3) referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi nici prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. 27. Întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţiile deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alen Daniel Moisin în Dosarul nr. 821/262/2020 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 587 alin. (2) fraza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
