Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Liliana Teodoroiu în Dosarul nr. 12.035/180/2019 al Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.084D/2020. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 17 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 12.035/180/2019, Judecătoria Bacău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Liliana Teodoroiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei în anulare introduse împotriva încheierii pronunţate cu ocazia soluţionării plângerii formulate, în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală, împotriva soluţiei de clasare. În motivarea contestaţiei în anulare autoarea invocă, în esenţă, nelegala compunere a completului de cameră preliminară care a soluţionat plângerea. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că modificarea prevederilor art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală prin art. II pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 şi introducerea sintagmei „de apel“ încalcă dispoziţiile constituţionale care consacră valorile supreme în statul de drept, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, precum şi pe cele referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, rolul şi structura Parlamentului, emiterea ordonanţelor şi delegarea legislativă, fiind excluse din sfera de aplicare a contestaţiei în anulare alte hotărâri penale definitive. Astfel, în speţă, este vorba despre contestaţia în anulare formulată împotriva încheierii pronunţate cu ocazia soluţionării plângerii formulate împotriva soluţiei de clasare, fiind invocată nelegala compunere a completului de cameră preliminară care a soluţionat plângerea. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 din Codul de procedură penală, susţine, în esenţă, că dreptul naţional nu prevede în mod expres niciun remediu efectiv în cazul respingerii ca inadmisibilă în principiu a cererii de contestaţie în anulare, contrar dispoziţiilor constituţionale şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate. Apreciază că, în această ipoteză, art. 13 din Convenţie se bucură de aplicabilitate directă şi de forţă supralegislativă, astfel că garantează el însuşi dreptul inculpatului de a se adresa unei autorităţi sau jurisdicţii naţionale. 6. Judecătoria Bacău - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că, reglementând instituţia contestaţiei în anulare, legiuitorul a avut în vedere doar acele hotărâri care rămân definitive în urma exercitării căii de atac a apelului, concluzie ce se desprinde din dispoziţiile art. 432 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală. Reţine că, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii. Astfel, faptul că pentru anumite tipuri de hotărâri - cum sunt cele pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, prin care nu s-a soluţionat fondul cauzei - nu sunt prevăzute căi de atac nu poate fi considerat o încălcare a dreptului la un proces echitabil ori a dreptului la un recurs efectiv. Eliminarea căilor de atac ordinare în materia plângerii la soluţia procurorului este justificată de caracterul special al procedurii prevăzute de art. 340 şi 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului, cu atât mai mult fiind justificată eliminarea căilor extraordinare de atac. Observă că motivele de neconstituţionalitate invocate de contestatoare au mai fost examinate de Curtea Constituţională, iar prin deciziile pronunţate au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate invocate. În acest sens, invocă deciziile nr. 408 din 13 iunie 2017 şi nr. 227 din 16 aprilie 2019. Cât priveşte dispoziţiile art. 431 din Codul de procedură penală, reţine că, în procedura admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, instanţa verifică doar aspecte de formă ale cererii formulate, care nu presupun soluţionarea fondului infracţiunii cercetate, astfel încât lipsa reglementării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care este examinată admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare nu contravine drepturilor fundamentale reglementate de Constituţie şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, invocă considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 696 din 7 noiembrie 2017. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 426 lit. d) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate de art. II punctele 109 şi 111 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, având următorul cuprins: - Art. 426 lit. d): „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: [...] d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; [...].“; – Art. 431: „(1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu. (2) Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.“ 11. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că acestea încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5) care consacră valorile supreme în statul de drept, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, precum şi obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 61 alin. (1) privind rolul şi structura Parlamentului, ale art. 108 alin. (3) referitor la emiterea ordonanţelor şi ale art. 115 alin. (4), (6) şi (7) privind delegarea legislativă. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 431 din Codul de procedură penală, în opinia autoarei, acestea nesocotesc atât dispoziţiile constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, cât şi prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 referitor la dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Sentinţa nr. 1.064 din 30 septembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Bacău - Secţia penală în Dosarul nr. 12.035/180/2019 - în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, în temeiul art. 426 şi 431 din Codul de procedură penală, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea având ca obiect o contestaţie în anulare, formulată de contestatoarea-autoare a excepţiei de neconstituţionalitate împotriva Încheierii penale nr. 1.121 din 9 mai 2019, pronunţată de Judecătoria Bacău în Dosarul nr. 15.589/180/2018. Curtea observă, astfel, că acţiunea aflată în faţa judecătorului a quo, în cadrul căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală, este ab initio inadmisibilă. Curtea reaminteşte că, prin Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, a statuat că „o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia“. Aceasta, deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. 13. Curtea observă că, în cauza de faţă, sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină soluţia de inadmisibilitate în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. În aceste condiţii, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de control constituţional poate exercita controlul de constituţionalitate al normelor criticate. 14. Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că a analizat critici identice celor formulate în prezenta cauză, cu referire la sintagmele „în apel“/„din apel“/„de apel“, prin Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 19 februarie 2018, Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 15 iulie 2019, Decizia nr. 655 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 9 ianuarie 2020, Decizia nr. 114 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 14 mai 2020, Decizia nr. 425 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 10 august 2020, Decizia nr. 132 din 2 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 19 mai 2021, şi Decizia nr. 706 din 28 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 26 ianuarie 2022, prin care a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate. 15. În considerentele deciziilor precitate, Curtea a reţinut, referitor la contestaţia în anulare, că vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac - cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor -, având în vedere caracterul aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efectele. Totodată, în Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016, paragraful 18, Curtea a reţinut că, indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Curtea a constatat, totodată, că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426 - 432 din Codul de procedură penală, stabilind, totodată, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale. 16. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 227 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 15 iulie 2019, paragrafele 25 şi 26, cu referire la dispoziţiile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că, în formularea iniţială a textului de lege criticat, incompatibilitatea judecătorului viza judecata în primă instanţă, dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare, sau judecata în apel. Însă, în condiţiile în care nerespectarea exigenţei de imparţialitate era invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel nu admitea apelul sub acest aspect, partea nu mai putea reitera această neregularitate pe calea contestaţiei în anulare. Ulterior, art. 426 din Codul de procedură penală a fost modificat prin art. II pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, adăugându-se la lit. c) - h) ale art. 426 o condiţie specifică, referitoare la faza apelului, ceea ce exclude din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare hotărârile rămase definitive prin neapelare, cu excepţia cazurilor de la lit. b) şi i) ale art. 426 din Codul de procedură penală. 17. Curtea a observat, totodată, că, potrivit formei în vigoare a textului de lege criticat, contestaţia în anulare, pentru motivul prevăzut de art. 426 lit. d), poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale care au rămas definitive la instanţa de apel. Aşadar, este inadmisibilă contestaţia în anulare formulată cu privire la o hotărâre penală împotriva căreia se poate formula apel ori care poate fi supusă căii de atac ordinare a contestaţiei. Curtea a constatat însă că excluderea din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare a acestor din urmă hotărâri judecătoreşti îşi găseşte justificarea în dispoziţiile art. 432 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală. De asemenea, Curtea a constatat că modificarea - prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 - a art. 426 lit. a) şi c) - h) din Codul de procedură penală, prin adăugarea condiţiei specifice referitoare la faza apelului, a pus capăt controversei din doctrină şi jurisprudenţă cu privire la admisibilitatea contestaţiei în anulare şi în privinţa unor hotărâri pentru care legea nu reglementa nicio cale de atac sau reglementa calea de atac ordinară a contestaţiei. Aşa fiind, Curtea a constatat că în aceste condiţii este înfăptuită justiţia, sens în care nu se poate admite ideea înfrângerii principiului constituţional consacrat de art. 124 alin. (2). 18. De altfel, astfel cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa anterior citată, preocuparea legiuitorului de a limita cazurile de contestaţie în anulare şi de a reglementa condiţii stricte pentru exercitarea acesteia îşi găseşte justificarea în caracterul extraordinar al căii de atac, în faptul că vizează hotărâri judecătoreşti definitive ce trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că art. 21 alin. (3) din Constituţie garantează părţilor dreptul la acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, conţinând, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. 19. Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. În completare, art. 13 din Convenţie prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 paragraful 1 din Convenţie. 20. În aceste condiţii, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare - de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte - şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi a principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, instanţa de control constituţional fiind competentă să cenzureze norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 partea introductivă din Codul de procedură penală. 21. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 din Codul de procedură penală, raportat la critica de neconstituţionalitate referitoare la lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de contestaţie în anulare, cu prilejul analizei admisibilităţii în principiu a acestora, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 130 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 5 iulie 2018, paragrafele 22-25, că procedura admiterii în principiu a cererilor formulate, conform dispoziţiilor art. 426 din Codul de procedură penală, nu presupune o judecată asupra temeiniciei contestaţiei în anulare, care să implice administrarea unui probatoriu în faţa instanţei sesizate, ci o verificare formală a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei astfel de cereri. În acest sens, potrivit prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa sesizată va verifica dacă cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este unul dintre cele prevăzute la art. 426 din Codul de procedură penală şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar. S-a reţinut, totodată, că, potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală - astfel cum acestea au fost modificate prin art. II pct. 111 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 542 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015 -, procedura de examinare, în principiu, a admisibilităţii cererii de contestaţie în anulare are loc în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Aşa fiind, părţile au posibilitatea de a se prezenta în faţa instanţei de judecată, personal sau prin intermediul unui avocat, şi de a-şi expune propriile argumente cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (2) al art. 431 din Codul de procedură penală, susţinându-şi, astfel, interesul procesual, în sensul admiterii sau respingerii cererii de contestaţie în anulare, în această fază procesuală, premergătoare soluţionării fondului cauzei. S-a arătat că, astfel, părţile care se prezintă cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu a cererii de contestaţie în anulare au posibilitatea de a cunoaşte susţinerile procurorului şi, la nevoie, de a formula argumente contrare acestora, întrucât, conform aceloraşi dispoziţii legale anterior menţionate, participarea procurorului la judecată este obligatorie. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reţinut că procedura examinării, în principiu, a cererii de contestaţie în anulare se desfăşoară cu asigurarea garanţiilor procesuale specifice dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare. 22. Totodată, din interpretarea gramaticală şi per a contrario a prevederilor art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că procedura mai sus analizată se finalizează fie prin admiterea, de principiu, a cererii de contestaţie în anulare, condiţii în care instanţa dispune citarea părţilor interesate, în vederea soluţionării pe fond a respectivei contestaţii, fie prin respingerea cererii ca inadmisibilă. Hotărârea pronunţată cu ocazia examinării admisibilităţii, în principiu, a contestaţiei în anulare, indiferent de soluţia pronunţată, este, într-adevăr, definitivă, concluzie ce poate fi desprinsă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 426 - 432 din Codul de procedură penală. Curtea a constatat că acest aspect nu este, însă, de natură a încălca dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare ale persoanelor interesate de admiterea în principiu a cererii de contestaţie în anulare, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, procedura analizată presupune verificarea de către instanţa de judecată a unor aspecte strict formale (referitoare la termenul introducerii cererii, la motivele acesteia şi la existenţa la dosarul cauzei a probelor invocate), ce nu vizează soluţionarea fondului cererii. Această verificare se face cu citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, care pot participa şi, respectiv, participă, în mod activ, la procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate. Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că lipsa reglementării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care este examinată admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare nu contravine drepturilor fundamentale invocate de autorul excepţiei. Prin urmare, Curtea a constatat că lipsa reglementării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care este examinată admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie în anulare nu contravine art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 23. Instanţa de contencios constituţional a constatat constituţionalitatea lipsei unei căi de atac împotriva hotărârii pronunţate cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu a cererii de contestaţie în anulare fără a distinge între hotărârile care fac obiectul acestei căi extraordinare de atac, după cum acestea au putut fi atacate cu apel sau au rămas definitive în urma pronunţării lor de către instanţa de fond. Această soluţie juridică este, de altfel, cea corectă, având în vedere că posibilitatea formulării căii de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătoreşti constituie o problemă ce ţine de exercitarea căilor ordinare de atac şi este expresia politicii penale a legiuitorului. În acest sens, prin Decizia nr. 655 din 17 octombrie 2019, mai sus invocată, paragraful 17, Curtea a reţinut că, prin noul Cod de procedură penală, în scopul asigurării celerităţii procesului penal, legiuitorul a sporit garanţiile procesuale asigurate în faza urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă şi a prevăzut o singură cale ordinară de atac, respectiv apelul. În acest fel, Codul de procedură penală în vigoare a redus durata soluţionării cauzelor penale, dând totodată eficienţă principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Aşadar, hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, cu excepţia celor expres exceptate prin lege, sunt supuse căii de atac a apelului, care este integral devolutiv, putând fi invocat pentru orice motive de fapt şi de drept. 24. Aşa fiind, reglementarea de către legiuitor a rămânerii definitive a unor hotărâri penale ca urmare a pronunţării lor de către instanţa de fond reprezintă o excepţie de la regula exercitării căii ordinare de atac integral devolutive a apelului, excepţie ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform cărora „sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel“. Aceasta are ca scop asigurarea celerităţii procesului penal şi a fost reglementată având în vedere natura acestei categorii de hotărâri, respectiv faptul că prin ele nu se soluţionează raportul juridic penal de conflict. 25. În acelaşi sens este şi soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 5 din 4 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 10 aprilie 2015, prin care s-a decis că hotărârea pronunţată în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului. În motivarea acestei soluţii, s-a reţinut că dispoziţiile art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală, referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, sunt aplicabile exclusiv hotărârilor judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu. Totodată, s-a constatat că, atât după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cât şi anterior acestui moment, doctrina a subliniat caracterul definitiv al hotărârii prin care instanţa respinge în principiu contestaţia în anulare. S-a observat, totodată, că art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală se referă la sentinţele nedefinitive, pronunţate în procedura principală, iar nu în procedura specifică unei căi extraordinare de atac. În măsura în care sentinţa atacată pe calea contestaţiei în anulare nu este susceptibilă de apel, fiind definitivă, sentinţa pronunţată în procedura admiterii în principiu cu privire la o astfel de hotărâre nu ar putea avea un regim juridic diferit din punctul de vedere al caracterului definitiv, al posibilităţii exercitării căii de atac ordinare a apelului. Pentru considerentele arătate, s-a conchis că hotărârile judecătoreşti pronunţate în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, etapă reglementată distinct în dispoziţiile art. 431 din Codul de procedură penală, sunt definitive. 26. Referitor la dispoziţiile art. 21 alin. (1) - (3) din Constituţie, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa mai sus invocată, că acestea garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţie. S-a statuat, totodată, că dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Acest drept nu presupune însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 paragraful 1 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. 27. Raportând considerentele mai sus invocate la standardele constituţionale şi convenţionale anterior analizate, Curtea a constatat că textele criticate sunt în acord cu dreptul de acces liber la justiţie şi cu dreptul la un proces echitabil, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (1) - (3) din Constituţie şi la art. 6 din Convenţie. Pentru aceleaşi motive, Curtea a constatat că normele procesual penale criticate asigură garanţiile specifice dreptului la apărare al persoanei care promovează calea de atac a contestaţiei în anulare. Curtea a reţinut, în acest sens, că, potrivit art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta este citată şi poate fi prezentă la examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, apărându-şi drepturile şi interesele procesuale personal sau prin intermediul unui avocat. 28. Întrucât nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Liliana Teodoroiu în Dosarul nr. 12.035/180/2019 al Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 426 lit. d) şi ale art. 431 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Bacău - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
