Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 618 din 22 septembrie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 618 din 22 septembrie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1332 din 31 decembrie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Magda Elena Demele, prin mandatar Franz Josef Demele, în Dosarul nr. 13.961/306/2017 al Judecătoriei Sibiu - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.556D/2018.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra solicitării depuse la dosar de către partea Gheorghe Oghină, prin care acesta solicită judecarea în lipsă.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Apreciază că art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală este în concordanţă cu art. 5 din acelaşi act normativ, care obligă organul judiciar la o conduită astfel încât în cauză să se ajungă la aflarea adevărului. Prin urmare, suspectul sau inculpatul nu are obligaţia de a-şi dovedi nevinovăţia, sarcina probei incumbă în toate situaţiile organului judiciar, care exercită acţiunea penală, acesta fiind obligat să administreze probele necesare pentru dovedirea vinovăţiei, dincolo de orice dubiu rezonabil. Astfel, prin administrarea probelor, organul judiciar trebuie să dovedească existenţa faptei, a vinovăţiei şi a lipsei oricărui impediment de natură a determina imposibilitatea punerii în mişcare a acţiunii penale. Pe cale de consecinţă, expresia îndoială este una previzibilă şi se întâlneşte atunci când din coroborarea tuturor probelor nu se poate reţine cu certitudine vinovăţia suspectului sau inculpatului. Principiul in dubio pro reo, care obligă organul judiciar să administreze probe din care să rezulte cu certitudine vinovăţia suspectului sau inculpatului, reprezintă un complement al prezumţiei de nevinovăţie, astfel că reglementarea acestuia de către legiuitor nu este de natură a înfrânge prevederile constituţionale invocate de autoarea excepţiei.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    4. Prin Încheierea din 5 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 13.961/306/2017, Judecătoria Sibiu - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Magda Elena Demele, prin mandatar Franz Josef Demele, cu ocazia soluţionării unei plângeri împotriva soluţiei de neurmărire/netrimitere în judecată.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia apreciază că neconstituţionalitatea textului criticat decurge, pe de-o parte, din reglementarea competenţei procurorilor şi a poliţiei judiciare de a clasa plângerea penală şi, pe de altă parte, din imprecizia noţiunii de îndoială.
    6. Susţine că noţiunea de „îndoială“ nu este suficient de detaliată şi explicitată, astfel că se ajunge la subminarea atributului exclusiv al instanţelor de a înfăptui justiţia. Totodată, clasarea unei plângeri penale constituie un act de înfăptuire a justiţiei, ce nu ar trebui să intre în competenţa procurorului decât în situaţii excepţionale, în caz contrar încălcându-se prevederile constituţionale ale art. 126. În cazul în care procurorul are îndoieli în privinţa vinovăţiei suspectului, acesta nu ar trebui să poată da o soluţie de clasare, ci ar trebui să trimită cauza instanţei judecătoreşti, care să decidă cu respectarea principiului in dubio pro reo.
    7. Susţine că face referire la jurisprudenţa străină, potrivit căreia, în opinia autoarei excepţiei, în caz de îndoială privind vinovăţia suspectului, procurorul este obligat să formuleze o acuzaţie ce o va transmite instanţei judecătoreşti. Arată că aceste aspecte reprezintă o aplicare a principiului in dubio pro duriore.
    8. Apreciază că cele două principii nu sunt absolute, în faza finală a urmăririi penale principiul in dubio pro reo putând fi aplicat justificat când apare problema stabilirii sancţiunii sau achitării.
    9. Judecătoria Sibiu - Secţia penală arată că în faza de urmărire penală organele de urmărire penală au obligaţia, potrivit art. 306 alin. (1) din Codul de procedură penală, să caute şi să strângă date ori informaţii cu privire la existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora, să obţină şi să administreze probele cu respectarea principiilor legalităţii şi loialităţii procedurale.
    10. Obligaţiile organelor de urmărire penală derivă din specificul acestei faze a procesului penal. Astfel, principiul oficialităţii impune ca toate probele utile adevărului să fie administrate chiar în lipsa unei solicitări exprese a părţilor, iar în situaţii urgente, chiar dacă organul de cercetare penală nu este competent.
    11. Pe de altă parte, poziţia procurorului în sistemul judiciar român, de magistrat cu rolul de a garanta interesele generale ale societăţii, a determinat prevederea expresă a obligaţiei de a strânge atât probe care susţin acuzarea, cât şi pe cele utile apărării, scopul final fiind stabilirea completă a adevărului.
    12. Instanţa sesizată de către procuror procedează la administrarea probatoriului în faza cercetării judecătoreşti în scopul lămuririi cauzei sub toate aspectele. În cazul în care are îndoială cu privire la vinovăţia inculpatului se aplică regula in dubio pro reo, potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului.
    13. Astfel, în aprecierea probatoriului administrat procurorul are libertatea de analiză raportat la standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil, aplicarea principiului in dubio pro reo fiind strâns legat de un astfel de standard. Pe de altă parte, prin consacrarea în mod explicit în capitolul destinat principiilor fundamentale ale procesului penal, a obligaţiei organelor judiciare de a interpreta orice situaţie îndoielnică în favoarea suspectului sau inculpatului, sunt respectate atât exigenţele constituţionale în materie, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
    14. Aşa fiind, soluţia pronunţată de către procuror nu poate fi considerată ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor persoanelor pentru că niciunul dintre aceste drepturi nu are caracter absolut.
    15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: „După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.“
    19. Autorul excepţiei apreciază că dispoziţia criticată contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la principiul clarităţii şi previzibilităţii legii, art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei şi art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti.
    20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a subliniat faptul că art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală reglementează principiul in dubio pro reo, conform căruia orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiu ce constituie, de fapt, o altă garanţie juridică a prezumţiei de nevinovăţie şi, prin aceasta, a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018).
    21. În acest context, Curtea observă că, prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 octombrie 2017, şi, Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, a constatat că procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin niveluri diferite ale probării vinovăţiei persoanelor care săvârşesc fapte de natură penală. Această evoluţie graduală debutează cu existenţa unor suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune, suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect, continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârşit o infracţiune, etapă ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, conform art. 15 din Codul de procedură penală, şi dobândirea calităţii de inculpat, şi se finalizează cu demonstrarea vinovăţiei acesteia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapt ce transformă inculpatul în persoană condamnată.
    22. Cât priveşte sintagma „suspiciune rezonabilă“, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, faptul că existenţa unor „suspiciuni rezonabile“ că a fost comisă o infracţiune presupune date sau informaţii capabile să convingă un observator obiectiv şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune (Hotărârea din 22 mai 2014, pronunţată în Cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, paragraful 88; Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32). Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze, fiind atribuţia judecătorului speţei de a stabili gradul de rezonabilitate al acesteia. Curtea a precizat că nu se poate pune în discuţie o simplă suspiciune sau o suspiciune bazată exclusiv pe buna-credinţă, ci o suspiciune rezonabilă ce presupune un test obiectiv (Hotărârea din 19 mai 2004, pronunţată în Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, paragraful 53). De asemenea, referitor la semnificaţia acestui termen, Curtea a reţinut că, în doctrină, s-a precizat că suspiciunea rezonabilă reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Totodată, s-a reţinut că prin suspiciune rezonabilă trebuie înţeleasă suspiciunea bazată pe motive verosimile/plauzibile (deciziile nr. 185 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016, paragraful 19, nr. 381 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 14 iulie 2016, paragraful 21, şi nr. 438 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 27 octombrie 2016, paragrafele 18 şi 19).
    23. În continuare, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 111 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 4 iunie 2019, analizând coroborat dispoziţiile art. 7 alin. (1), art. 15 şi art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, a constatat că se pot desprinde condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune punerea în mişcare a acţiunii penale. Astfel, procurorul trebuie să constate existenţa unor probe din care să rezulte că o persoană a săvârşit o infracţiune, pe de-o parte, precum şi inexistenţa unei cauze legale, dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, care să împiedice punerea în mişcare a acţiunii penale, pe de altă parte.
    24. În ceea ce priveşte analiza condiţiei referitoare la existenţa probelor din care să rezulte că o persoană a săvârşit o infracţiune, realizată de către procuror, a constatat că aceasta este diferită de cea realizată de instanţa chemată să hotărască asupra învinuirii aduse inculpatului. Pentru a fi îndeplinită această condiţie, nu trebuie să se constate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, acest lucru intrând în sfera de competenţă a instanţei judecătoreşti, potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 551 din 13 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 8 decembrie 2017, paragraful 26). Astfel, constatând că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune, precum şi inexistenţa unei cauze legale, dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul este obligat să dispună punerea în mişcare a acţiunii penale, cu excepţia cazului în care acesta face aplicarea dispoziţiilor art. 318 din acelaşi act normativ. Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor, în cuprinsul art. 7 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei „este obligat“, astfel încât nu se poate interpreta că există o facultate a procurorului de a amâna momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, cu excepţia aplicării dispoziţiilor art. 318 din acelaşi act normativ. Totodată, Curtea a constatat aplicabile cele reţinute în jurisprudenţa sa, în sensul că faţă de procurori funcţionează prezumţia îndeplinirii cu bună-credinţă a activităţii lor, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor supuse unor proceduri penale.
    25. Cât priveşte conceptul de îndoială rezonabilă, Curtea a constatat că acesta este tot de sorginte jurisprudenţial-europeană, înţelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, paragraful 104, potrivit căreia standardul de probă „dincolo de un dubiu rezonabil“ permite deducerea sa şi din coexistenţa unor concluzii suficient de întemeiate, clare şi concordate sau a unor prezumţii de fapt similare şi incontestabile (Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016). De asemenea, Curtea a reţinut că standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă îşi are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacităţii probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situaţia de a soluţiona o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, şi cea a capacităţii probelor de a demonstra vinovăţia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    26. Curtea a constatat că, din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală, rezultă înlocuirea de către legiuitor în cuprinsul noii reglementări a orientării specifice dreptului continental, bazată pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislaţia românească din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    27. Acest aspect a fost reţinut şi în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că „proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ“. Aşadar, judecătorul trebuie convins „dincolo de orice dubiu rezonabil“ de către procuror sau de către părţi, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, aşa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală.
    28. Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinţei de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esenţa sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înţeles doar prin raportare la standardul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanţie a prezumţiei de nevinovăţie şi reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 din Codul de procedură penală, este aplicat în materia probaţiunii. El se referă la aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanţele judecătoreşti nu îşi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să îl achite.
    29. Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparţine, în special, procurorului, iar, în acţiunea civilă, părţii civile sau, după caz, procurorului, care exercită acţiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    30. Aşa fiind, standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă constituie o garanţie procesuală a aflării adevărului şi, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumţiei de nevinovăţie până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăţia inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare (Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 27 aprilie 2016).
    31. Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că organul judiciar, în funcţie de nivelul diferit al probării vinovăţiei persoanelor care săvârşesc fapte de natură penală, nivel corelativ etapei procesual penale în care cauza se află, va analiza în ce măsură în cadrul probatoriului administrat în cauză se poate identifica existenţa vreunei îndoieli cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, îndoială ce se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
    32. În doctrină, s-a precizat că numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită cu ajutorul probelor, în scopul cunoaşterii. Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există şi totuşi îndoiala persistă în ceea ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala „echivalează cu o probă pozitivă de nevinovăţie“ şi deci inculpatul trebuie achitat.
    33. În ceea ce priveşte critica, potrivit căreia pronunţarea de către procuror a soluţiei de clasare reprezintă o activitate care este în contradicţie cu prevederile art. 124 şi cele ale art. 126 din Legea fundamentală, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 52 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2019, a constatat că această soluţie legislativă a existat şi în reglementarea anterioară, respectiv la art. 230 - Neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire când fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, art. 249 - Cazurile şi procedura scoaterii de sub urmărire, art. 242 - Cazuri de încetare, art. 228 alin. 6 - Începerea urmăririi penale, toate din Codul de procedură penală din 1968, şi a fost contestată din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.227 din 29 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 27 octombrie 2009, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 230 şi art. 249 din Codul de procedură penală din 1968, care reglementau posibilitatea procurorului de a dispune prin ordonanţă scoaterea de sub urmărire penală, nu echivalează cu o încălcare a dreptului la un proces echitabil ori a înfăptuirii justiţiei, deoarece astfel de rezoluţii sau ordonanţe de netrimitere în judecată sunt acte supuse cenzurii instanţei judecătoreşti la plângerea persoanei interesate, potrivit procedurii instituite prin art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968.
    34. De asemenea, prin Decizia nr. 477 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 442 din 3 iulie 2012, Curtea Constituţională a mai statuat că prevederile art. 228 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 sunt constituţionale, deoarece, pe de o parte, în cazul în care procurorul este de acord cu propunerea organului de cercetare penală de a nu se începe urmărirea penală şi îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea respectivă, nu se impune o nouă motivare a rezoluţiei, tocmai pentru că argumentele prezentate de organul de cercetare penală au fost apreciate de procuror ca valabile şi suficiente, în caz contrar ele fiind suplimentate de acesta din urmă, iar, pe de altă parte, în procedura plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, petentul, potrivit art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală din 1968, are deplina libertate de a demonstra nelegalitatea actului atacat în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, precum şi posibilitatea prezentării unor probe suplimentare faţă de cele deja administrate, respectiv înscrisuri noi. Prin urmare, la soluţionarea plângerii, judecătorul verifică legalitatea rezoluţiei atacate tocmai pe baza lucrărilor şi a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea rezoluţiei, inclusiv motivarea propunerii organului de cercetare penală de neîncepere a urmăririi penale.
    35. Aşa fiind, astfel de reglementări reprezintă expresia Deciziei nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, prin care Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 278 din Codul de procedură penală din 1968 sunt neconstituţionale în măsura în care închid calea persoanei nemulţumite de soluţia dată plângerii sale de către Ministerul Public de a se adresa justiţiei. Astfel, întrucât împotriva soluţiei date de către prim-procurorul sau de procurorul ierarhic superior plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată legea nu prevedea nicio cale de atac, Curtea Constituţională a statuat că persoana nemulţumită de soluţia dată plângerii sale în cadrul Ministerului Public are dreptul, potrivit art. 21 din Constituţie, de a se adresa justiţiei, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
    36. Acest drept era evident, în cazul actelor prin care procurorul punea capăt conflictului de drept penal, real sau aparent, astfel cum erau rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, deoarece, fiind vorba de acte emise în legătură cu activitatea judiciară, era firesc ca acestea să fie verificate, confirmate ori infirmate de instanţele judecătoreşti, singurele autorităţi prin a căror activitate se realizează justiţia.
    37. Întrucât până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. Astfel, soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată, reglementate de art. 314 din Codul de procedură penală, sunt supuse controlului judecătorului de cameră preliminară potrivit art. 318 şi art. 340 din acelaşi cod, după caz. Acest fapt nu contravine, ci, dimpotrivă, dă expresie prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (1) referitor la înfăptuirea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (a se vedea Decizia nr. 52 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2019).
    38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Magda Elena Demele, prin mandatar Franz Josef Demele, în Dosarul nr. 13.961/306/2017 al Judecătoriei Sibiu - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Sibiu - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 22 septembrie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Daniela Ramona Mariţiu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016