Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gino-Mario Iorgulescu în Dosarul nr. 4.406/3/2020* al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 631D/2020. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care apreciază că în cauză sunt criticate dispoziţiile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală şi pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect normele procesual penale menţionate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 15 mai 2020, astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din 25 mai 2020, pronunţate în Dosarul nr. 4.406/3/2020*, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Gino-Mario Iorgulescu cu ocazia soluţionării de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a propunerii formulate de parchet privind luarea măsurii arestării preventive în lipsă a autorului excepţiei, cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de omor şi conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau altor substanţe. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că sintagma „în cursul judecăţii“, cuprinsă în art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, este neconstituţională, întrucât exclude schimbarea încadrării juridice, la cerere sau din oficiu, în procedurile care sunt premergătoare judecăţii, precum procedurile privitoare la măsurile preventive, procedurile privitoare la măsurile asigurătorii. În acest sens, invocă cele reţinute de Curtea Constituţională în paragraful 41 din Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019. Susţine că imposibilitatea judecătorului de a schimba încadrarea juridică într-o procedură de luare a măsurii arestului preventiv şi lăsarea încadrării faptei la discreţia procurorului riscă să producă arbitrarul. Subliniază că nu este greu de imaginat stabilirea de către procuror în mod forţat a unei încadrări juridice mai grave decât cea care rezultă din starea de fapt expusă doar pentru a obţine mai uşor măsuri preventive sau măsuri asigurătorii. 6. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Reţine, în acest sens, că analiza judecătorului învestit cu soluţionarea unei propuneri de arestare preventivă în cursul urmăririi penale este limitată de legiuitor la verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii preventive, respectiv dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre situaţiile prevăzute la lit. a)-d) ale alin. (1) al art. 223 din Codul de procedură penală, respectiv dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o serie de infracţiuni grave (apreciate astfel de legiuitor atât din perspectiva pedepsei prevăzute de lege, dar şi prin raportare la anumite infracţiuni în mod expres prevăzute), iar privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol. De asemenea, reţine că în cadrul acestei proceduri judecătorul analizează şi celelalte condiţii de dispunere a acestei măsuri preventive, care vizează scopul şi condiţiile generale de aplicare a măsurilor preventive, astfel cum sunt prevăzute în alin. (1)-(3) ale art. 202 din Codul de procedură penală. Subliniază că, în cadrul acestei proceduri, judecătorul de drepturi şi libertăţi nu se pronunţă asupra temeiniciei acuzaţiei aduse inculpatului, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată, cu ocazia judecării pe fond a cauzei, analiza judecătorului de drepturi şi libertăţi fiind circumscrisă, printre altele, analizării probelor administrate în cursul urmăririi penale din care rezultă suspiciunea rezonabilă a săvârşirii de către inculpat a unei/unor infracţiuni. Reţine că instanţa de control constituţional a fost anterior sesizată cu excepţii de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală, în care s-a invocat, printre altele, că dispoziţiile legale criticate aduc atingere dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, întrucât acestea nu permit judecătorului de cameră preliminară să se pronunţe cu privire la schimbarea încadrării juridice a faptei. În acest sens, reţine considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 253 din 25 aprilie 2017, paragraful 28, potrivit cărora judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei. Totodată, citând paragraful 30 din decizia menţionată anterior, reţine că încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către organele judiciare a unei concordanţe între conţinutul legal al infracţiunii şi conţinutul concret al acesteia, însă datele care ar putea conduce la concluzia că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată pot să apară doar în cursul cercetării judecătoreşti ca urmare a readministrării probelor din urmărirea penală ori a administrării de probe noi. Apreciază că principiile reţinute de Curtea Constituţională în decizia mai sus menţionată îşi găsesc aplicabilitatea şi în procedura care are loc în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, care nu este chemat să statueze asupra temeiniciei acuzaţiei în materie penală, ci să analizeze, astfel cum s-a reţinut anterior, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii preventive. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare a Curţii, astfel cum a fost îndreptată prin Încheierea din 25 mai 2020, pronunţată în Dosarul nr. 4.406/3/2020* al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, dispoziţiile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin notele scrise, autorul excepţiei de neconstituţionalitate formulează critici de neconstituţionalitate cu referire la sintagma „în cursul judecăţii“, din cuprinsul art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de constituţionalitate dispoziţiile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „în cursul judecăţii“, din cuprinsul acestora, în forma în vigoare la data sesizării Curţii, astfel cum au fost modificate de art. 102 pct. 245 din titlul III al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, având următorul cuprins: „(1) Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.“ 11. Autorul excepţiei invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil, ale art. 24 privind dreptul al apărare şi ale art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiţiei, cât şi prevederile art. 5 paragrafele 2 şi 4 privind dreptul la libertate şi siguranţă şi ale art. 6 paragraful 3 lit. a) privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi ale art. 6 paragraful 4 referitor la dreptul la informare cu privire la acuzare, din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în raport cu criticile formulate în prezenta cauză, relevantă este Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016, în care, la paragrafele 11-15, instanţa de control constituţional a statuat că, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege“, iar cât priveşte modalitatea concretă de realizare a justiţiei, Curtea a constatat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, aceasta este circumscrisă legii care stabileşte atât competenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi procedura de judecată. Aşa fiind, plenitudinea de jurisdicţie a autorităţilor chemate să înfăptuiască justiţia este structurată, şi nu limitată în funcţie de anumite proceduri, termene şi condiţii a căror respectare este indisolubil legată de actul de justiţie. Cu alte cuvinte, ceea ce prevalează, din perspectiva raportării la menirea instanţelor judecătoreşti, este ca aspectele conflictuale deduse judecăţii să fie dezlegate de o instanţă judecătorească. Singurele limitări ale plenitudinii de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti sunt reprezentate de competenţa acordată Curţii Constituţionale conform art. 146 din Legea fundamentală (a se vedea Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012) şi de domeniile excluse controlului judecătoresc conform art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală. 13. În continuare, Curtea reţine că, sub acest aspect, în cadrul procesului penal, judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţele de fond stabilite de lege au deplină legitimitate, potrivit competenţei atribuite de lege, să se pronunţe asupra dezlegării tuturor pricinilor date în competenţa lor, respectând, deci, exigenţa mai sus enunţată. Împrejurarea că în anumite proceduri, cum ar fi procedura de cameră preliminară, apel, căi extraordinare de atac, legiuitorul a instituit anumite limite [cum ar fi obiectul procedurii în camera preliminară prevăzut de art. 342 din Codul de procedură penală, efectul devolutiv sau extensiv al apelului în cadrul limitelor prevăzute de art. 417 alin. (1), art. 418 şi art. 419 din Codul de procedură penală şi cu respectarea principiului non reformatio in pejus, exercitarea contestaţiei în anulare numai în situaţiile prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală, a recursului în casaţie în situaţiile prevăzute de art. 434 alin. (2) din Codul de procedură penală etc.] nu înseamnă că este afectată plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti, deoarece, aşa cum s-a arătat, aceasta se circumscrie numai legii, în acord cu dispoziţiile art. 126 alin. (2), cu condiţia ca, prin reglementarea la nivel legal a principiilor constituţionale referitoare la procedura de judecată, legiuitorul să asigure atât dreptul părţilor de a avea un parcurs procedural previzibil şi dreptul acestora de a-şi adapta în mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii, aspecte care se constituie în garanţii indispensabile ale dreptului la un proces echitabil, cât şi crearea premiselor constituţionale în vederea realizării de către instanţele judecătoreşti a unei justiţii unice, egale şi imparţiale. 14. Prin urmare, Curtea constată că, din această perspectivă, plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti poate fi structurată prin instituirea unor termene, condiţii legale ori competenţe limitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011). 15. Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 3 din Codul de procedură penală reglementează principiul separaţiei funcţiilor judiciare, în cuprinsul prevederilor alin. (1) al art. 3 fiind enumerate: funcţia de urmărire penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi funcţia de judecată. Funcţia de urmărire penală este exercitată de procuror şi de către organele de cercetare penală, prin strângerea probelor necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei se exercită, de principiu, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată este exercitată de judecătorul de cameră preliminară, care verifică legalitatea actului de trimitere în judecată şi a probelor pe care acesta se bazează, precum şi legalitatea soluţiilor de netrimitere în judecată. Funcţia de judecată se exercită de către complete de judecată constituite în condiţiile legii. În aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut la alin. (3) teza întâi al aceluiaşi art. 3 că exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare. Prin art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, legiuitorul a reglementat o excepţie de la această regulă, conform căreia funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată, prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, este compatibilă cu funcţia de judecată. Conform soluţiei juridice prevăzute prin textul criticat, judecătorul de cameră preliminară, ulterior verificării legalităţii soluţiilor de trimitere sau netrimitere în judecată, poate să participe la judecarea fondului cauzei. În schimb, potrivit art. 64 alin. (4) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac. 16. Aşa fiind, Curtea constată că, în categoria organelor judiciare, care sunt subiecţii procesuali oficiali, în noua lege procesual penală a fost introdus, ca element de noutate, judecătorul de drepturi şi libertăţi, cu competenţe specifice. Astfel, potrivit normelor procesual penale în vigoare, judecătorul de drepturi şi libertăţi exercită funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală (art. 30 din Codul de procedură penală). Judecătorul de drepturi şi libertăţi este o funcţie judiciară nou-creată şi care preia, în general, atribuţiile pe care instanţa de judecată le exercita în faza de urmărire penală. El îndeplineşte cerinţele de imparţialitate şi independenţă specifice puterii judecătoreşti - din care face parte - şi, din această perspectivă, reprezintă un garant atât al respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, atunci când buna desfăşurare a procesului penal reclamă aducerea unor limitări sau restrângeri acestor drepturi, cât şi al respectării unor drepturi procesuale. 17. În cauză, autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că sintagma „în cursul judecăţii“, cuprinsă în art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, este neconstituţională, întrucât exclude schimbarea încadrării juridice, la cerere sau din oficiu, în procedurile care sunt premergătoare judecăţii, precum procedurile privitoare la măsurile preventive, procedurile privitoare la măsurile asigurătorii, cu privire la care dispune judecătorul de drepturi şi libertăţi. 18. În aceste condiţii, Curtea reţine că încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către organele judiciare a unei concordanţe între conţinutul legal al infracţiunii şi conţinutul concret al acesteia. De pildă, se poate schimba încadrarea juridică dintr-o infracţiune în altă infracţiune, însă cu reţinerea aceleiaşi laturi obiective, dar cu urmări sau cu împrejurări diferite. Aşadar, schimbând încadrarea juridică a faptei, instanţa constată ca săvârşită aceeaşi faptă prevăzută în actul de sesizare, însă cu reţinerea sau înlăturarea unor împrejurări de care nu se face vorbire în rechizitoriu. Or, Curtea constată că datele care ar putea conduce la concluzia că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată pot să apară doar în cursul cercetării judecătoreşti ca urmare a readministrării probelor din urmărirea penală ori a administrării de probe noi. Totodată, Curtea constată că schimbarea încadrării juridice a faptei poate avea loc în anumite condiţii, a căror îndeplinire constituie o garanţie atât a dreptului de apărare al părţilor, cât şi a soluţionării corecte a cauzei. Procedura pe care instanţa de judecată trebuie să o aplice în ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei este reglementată de art. 386 din Codul de procedură penală, potrivit căruia instanţa de fond este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, iar, dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată este obligată să cheme persoana vătămată şi să o întrebe dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal. Aşadar, Curtea constată că schimbarea încadrării juridice a faptei implică verificarea temeiniciei acuzaţiei, fiind o instituţie juridică ce poate fi valorificată doar în faza judecăţii în primă instanţă. Or, judecătorul de drepturi şi libertăţi nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei. 19. Având în vedere cele reţinute anterior, Curtea constată că schimbarea încadrării juridice a faptei, aşadar stabilirea textului de lege care prevede şi sancţionează fapta socialmente periculoasă şi caracterizarea ei ca infracţiune, excedează competenţei judecătorului de drepturi şi libertăţi, astfel cum este aceasta circumscrisă în art. 53 din Codul de procedură penală, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dispoziţiilor constituţionale invocate, în condiţiile în care, astfel cum a statuat Curtea prin Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, precitată, legiuitorul poate institui anumite limite de competenţă, prin aceasta nefiind afectată plenitudinea de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti, deoarece aceasta se circumscrie, în acord cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, numai legii. De altfel, astfel cum s-a arătat anterior, Curtea reţine că există norme procesual penale în temeiul cărora instituţia procesual penală menţionată să poată fi valorificată în celelalte faze ale procesului penal, cu respectarea drepturilor fundamentale invocate. 20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gino-Mario Iorgulescu în Dosarul nr. 4.406/3/2020* al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „în cursul judecăţii“, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
