Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 615 din 10 octombrie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 615 din 10 octombrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 949 din 27 noiembrie 2019

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, excepţie ridicată de Bogdana Ligia Secan în Dosarul nr. 289/1/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.816D/2017.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost în mod legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă, întrucât critica nu este motivată, şi, în subsidiar, ca neîntemeiată, arătând că norma criticată respectă cerinţele de calitate ale legii, în condiţiile în care legiuitorul nu poate să prevadă toate ipotezele de incidenţă a textului legal, astfel că modul în care acesta este aplicat intră în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea cauzei.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Decizia civilă nr. 230 din 25 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 289/1/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Excepţia a fost ridicată de Bogdana Ligia Secan, recurenta-pârâtă într-o cauză având ca obiect recursul împotriva Hotărârii nr. 26J din 23 noiembrie 2016, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători, prin care a fost admisă acţiunea disciplinară şi, în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, a fost aplicată autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, judecător la Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, sancţiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură“, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a doua din Legea nr. 303/2004.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea argumentează faptul că art. 1 alin. (5) din Constituţie instituie principiul general al legalităţii ca obligaţie generală, impusă tuturor subiectelor de drept, inclusiv autorităţii legiuitoare care trebuie să se asigure că activitatea de legiferare se realizează în limitele şi în concordanţă cu Legea fundamentală. Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerinţe calitative, printre care previzibilitatea. Or, art. 100 din Legea nr. 303/2004 conţine o reglementare imprecisă şi imprevizibilă şi, prin urmare, inadecvată în raport cu exigenţele impuse de art. 1 alin. (5), art. 11 şi art. 20 din Constituţie, precum şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu legiferează un regim clar al sancţiunilor aplicabile în raport cu abaterile constatate în sarcina destinatarilor normei. Legiuitorul s-a mulţumit să utilizeze expresia generală „proporţional cu gravitatea abaterilor“, urmată de enumerarea sancţiunilor, care nu este de natură a asigura protecţia destinatarilor săi împotriva unor evaluări arbitrare.
    6. Principiul securităţii raporturilor juridice, extins în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la posibilităţile de interpretare lăsate de legiuitor, impune anumite limite şi rigori, spre exemplu, aceea ca rezultatul interpretării să fie coerent cu substanţa „infracţiunii“ şi, evident, previzibil (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României). Sub acest aspect, prevederile criticate nu reglementează riguros regimul sancţiunilor prin realizarea trimiterilor la normele de incriminare din art. 99 lit. a)-t) din Legea nr. 303/2004, lăsând astfel posibilităţi nelimitate de interpretare, deşi acest lucru nu este permis de principiile enunţate anterior. Norma juridică este deficitară şi inadecvată, deoarece reglementarea este pur generală, îi lipseşte mecanismul care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale în domeniu şi dă naştere unei incertitudini permanente. Cu alte cuvinte, regimul sancţionator al faptelor nu este definit şi delimitat prin raportare la conţinutul acestora şi la gravitatea lor privită in abstracto, acest atribut al legiuitorului fiind transferat asupra celor abilitaţi să aplice norma lipsită de previzibilitate.
    7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor este neîntemeiată. Instanţa reţine că dispoziţiile criticate răspund cerinţelor de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât destinatarii normei au reprezentarea clară a sancţiunilor disciplinare posibil a fi aplicate în ipoteza săvârşirii vreuneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004. În aplicarea dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 303/2004 revine atât instanţei de disciplină în fond, cât şi instanţei de recurs sarcina de a realiza un proces complex de apreciere a gravităţii abaterii care stă la baza soluţiei de aplicare a uneia dintre sancţiunile disciplinare în raport cu circumstanţele concrete şi particulare ale fiecărui diferend disciplinar. Însă un asemenea proces complex constituie esenţa rolului ce revine instanţei de judecată cu precădere în materia răspunderii disciplinare, iar dispoziţiile legale criticate, conferind instanţei judecătoreşti sarcina de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale la circumstanţele de fapt şi de drept ale raportului juridic dedus judecăţii, răspund cerinţelor de calitate a legii.
    8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    9. Guvernul apreciază că textul de lege criticat stabileşte, în mod expres şi limitativ, sancţiunile disciplinare ce se pot aplica magistraţilor, de la cea mai blândă (avertismentul) la cea mai gravă (excluderea din magistratură), sub acest aspect norma bucurându-se de previzibilitate, claritate şi precizie, iar destinatarul normei cunoscând în mod clar care sunt sancţiunile disciplinare aplicabile în situaţia săvârşirii unor abateri disciplinare definite tot la nivel legal. Desigur că aceste sancţiuni se aplică în mod proporţional cu gravitatea abaterii săvârşite, atât Inspecţia Judiciară, cât şi Secţia Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când acţionează ca o instanţă disciplinară, iar mai apoi instanţa de judecată, putând face o apreciere asupra tuturor elementelor de fapt şi de drept ale cauzei disciplinare (circumstanţele subiective, precum şi cele obiective ale săvârşirii abaterii, efectele acesteia, existenţa unor abateri anterioare etc.). Interpretarea şi aplicarea normei legale în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor reprezintă atribuţia constituţională a Consiliului Superior al Magistraturii şi, în caz de litigiu, a instanţei de judecată. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în numeroase ocazii, rolul interpretativ al organelor jurisdicţionale în garantarea previzibilităţii dispoziţiilor normative în sistemele de drept continental. Acestor organe le revine sarcina de a interpreta de o manieră coerentă dispoziţiile generale ale unei legi, pentru a stabili sensul lor exact şi a disipa orice îndoială în acest domeniu (Hotărârea din 9 ianuarie 2013, pronunţată în Cauza Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei). De asemenea, tot Curtea europeană recunoaşte imposibilitatea de a se ajunge la o certitudine absolută în redactarea legilor, precum şi riscul ca grija pentru certitudine să conducă la o rigiditate excesivă (Hotărârea din 6 decembrie 2012, pronunţată în Cauza Michaud împotriva Franţei).
    10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut:
    "Sancţiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor şi procurorilor, proporţional cu gravitatea abaterilor, sunt:
    a) avertismentul;
    b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 20% pe o perioadă de până la 6 luni;
    c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de până la un an la o altă instanţă sau la un alt parchet, situate în circumscripţia altei curţi de apel ori în circumscripţia altui parchet de pe lângă o curte de apel;
    d) suspendarea din funcţie pe o perioadă de până la 6 luni;
    e) excluderea din magistratură."

    13. Curtea observă că, ulterior sesizării sale, prevederile criticate au fost modificate prin art. I pct. 153-155 din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în prezent având următorul cuprins:
    "Sancţiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor şi procurorilor, proporţional cu gravitatea abaterilor, sunt:
    a) avertismentul;
    b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 25% pe o perioadă de până la un an;
    c) mutarea disciplinară pentru o perioadă efectivă de la un an la 3 ani la o altă instanţă sau la un alt parchet, chiar de grad imediat inferior;
    d) suspendarea din funcţie pe o perioadă de până la 6 luni;
    d^1) retrogradarea în grad profesional;
    e) excluderea din magistratură.
(2) Prin derogare de la dispoziţiile legilor speciale care reglementează răspunderea disciplinară, sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate pentru abaterile disciplinare prevăzute la art. 99 lit. b), d) şi t) teza întâi nu pot consta în cele prevăzute la art. 100 lit. a)-d)."

    14. Având în vedere, însă, Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma „în vigoare“, din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea este competentă să analizeze prevederile criticate, în forma de la data sesizării, întrucât acestea continuă să producă efecte juridice în cauza dedusă judecăţii.
    15. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii, precum şi prevederilor art. 1 alin. (5), art. 11 şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, cu referire la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în componenta privind securitatea raporturilor juridice.
    16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră principiul legalităţii, impunând obligaţia ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative. În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). Aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012).
    17. Mai mult, Curtea a reţinut că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaşte judecătorului competenţa de a tranşa ceea ce a scăpat atenţiei legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conţinutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea a reţinut astfel că interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicaţie corectă înţelesului, scopului şi finalităţii acesteia, însă legiuitorul nu poate şi nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanţele judecătoreşti (interpretare judiciară, cazuală) pentru a emite un act de aplicare legal (a se vedea Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016).
    18. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre.
    19. În materie disciplinară, potrivit jurisprudenţei Curţii (a se vedea Decizia nr. 1.675 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 19 februarie 2010, şi prin Decizia nr. 1.243 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 915 din 22 decembrie 2011), decizia de sancţionare trebuie să fie supusă unor condiţii care „au ca scop asigurarea stabilităţii raporturilor de muncă, a desfăşurării acestora în condiţii de legalitate şi a respectării drepturilor şi îndatoririlor ambelor părţi ale raportului juridic de muncă“. În acelaşi timp, aceste condiţii „sunt menite să asigure apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale salariatului, având în vedere poziţia obiectiv dominantă a angajatorului în desfăşurarea raportului de muncă. Aplicarea sancţiunilor disciplinare şi, în mod special, încetarea raportului de muncă din voinţa unilaterală a angajatorului sunt permise cu respectarea unor condiţii de fond şi de formă riguros reglementate de legislaţia muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului.“ Prin deciziile mai sus amintite, Curtea a subliniat că menţiunile şi precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conţină decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare au rolul, în primul rând, de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care i se aplică sancţiunea, inclusiv cu privire la căile de atac şi termenele în care are dreptul să constate temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse din voinţa unilaterală a angajatorului. De asemenea, Curtea a precizat că „angajatorul, întrucât deţine toate datele, probele şi informaţiile pe care se întemeiază măsura dispusă, trebuie să facă dovada temeiniciei şi legalităţii acelei măsuri, salariatul putând doar să le combată prin alte dovezi pertinente. Astfel, menţiunile şi precizările prevăzute de textul de lege sunt necesare şi pentru instanţa judecătorească, în vederea soluţionării legale şi temeinice a eventualelor litigii determinate de actul angajatorului“.
    20. Din analiza conţinutului normativ al textului de lege criticat şi a criticilor de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că autoarea excepţiei este nemulţumită, în principal, de marja prea mare de apreciere pe care o are Secţia Consiliului Superior al Magistraturii atunci când acţionează ca o instanţă disciplinară, iar mai apoi instanţa de judecată, în stabilirea sancţiunilor disciplinare aplicate judecătorilor şi procurorilor, singurul criteriu prevăzut de lege fiind cel referitor la „proporţionalitatea cu gravitatea abaterilor“.
    21. Într-adevăr, Curtea observă că norma supusă controlului, reglementând sancţiuni disciplinare alternative şi distincte, cu consecinţe diferite asupra raportului de serviciu în care este implicat magistratul [pornind de la cea mai uşoară sancţiune (avertismentul), continuând cu sancţiunea care produce efecte asupra indemnizaţiei de încadrare (diminuarea cu până la 20% pe o perioadă de până la 6 luni) şi sancţiunea cu efecte asupra locului muncii (mutarea pentru o perioadă de până la un an la o altă instanţă sau la un alt parchet), apoi sancţiunea gravă care înlătură temporar magistratul de la exercitarea atribuţiilor legale (suspendarea din funcţie pe o perioadă de până la 6 luni), pentru a culmina cu sancţiunea cea mai gravă, cu efecte definitive asupra raportului de serviciu (excluderea din magistratură)], nu prevede criterii concrete pe baza cărora instanţa de disciplină - Secţia Consiliului Superior al Magistraturii - sau instanţa judecătorească - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători poate dispune una dintre aceste măsuri disciplinare. Însă, stabilind că acestea se aplică judecătorilor şi procurorilor, „proporţional cu gravitatea abaterilor“, în mod implicit norma face trimitere la criterii precum natura abaterii (care variază de la manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei la desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu, de la refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu la absenţe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanţei ori a parchetului etc.) sau conduita persoanei supuse procedurii disciplinare, sub aspectul imputabilităţii faptei, al repetitivităţii sale, al existenţei mai multor sancţiuni disciplinare etc. Cu alte cuvinte, deşi legea nu prevede expres criterii în funcţie de care instanţa disciplinară să stabilească aplicarea sau refuzul aplicării uneia dintre măsurile disciplinare alternative, prin utilizarea sintagmei „proporţional cu gravitatea abaterilor“, norma condiţionează aplicarea sancţiunii (care variază ca intensitate şi consecinţe juridice asupra raportului de serviciu) de întrunirea circumstanţelor care determină un anumit grad de gravitate a abaterii, circumstanţe pe care instanţa disciplinară le constată şi le consemnează în actul de aplicare a sancţiunii. Curtea constată, aşadar, că legiuitorul transferă individualizarea sancţiunii disciplinare către Secţia Consiliului Superior al Magistraturii şi instanţa judecătorească, oferindu-le acestora posibilitatea unei individualizări judiciare.
    22. Cu privire la modalităţile de individualizare a sancţiunilor, prin Decizia nr. 693 din 7 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 9 februarie 2018, paragraful 17, Curtea a statuat că „acestea sunt rezultatul opţiunii legiuitorului, care, în realizarea politicii penale a statului, este abilitat să stabilească reguli specifice în privinţa anumitor ipoteze, cu respectarea marjei de apreciere prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie“. Argumentul invocat de Curte este aplicabil a fortiori în materia sancţiunilor disciplinare, legiuitorul având posibilitatea de a opta pentru una dintre modalităţile de individualizare (legală sau judiciară). De altfel, Curtea observă că modificarea recentă a dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 303/2004 a vizat inclusiv completarea normei în sensul introducerii individualizării legale pentru anumite abateri disciplinare.
    23. În fine, referitor la critica potrivit căreia norma este „pur generală, îi lipseşte mecanismul care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale în domeniu şi dă naştere unei incertitudini permanente“, Curtea reţine că atâta vreme cât în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor legiuitorul român a adoptat reglementarea potrivit căreia procedura disciplinară cuprinde o fază administrativă, în cadrul căreia cercetarea disciplinară se efectuează de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori, şi o fază jurisdicţională, care se desfăşoară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 şi celor ale Codului de procedură civilă (asigurându-se respectarea principiului contradictorialităţii, magistratul în cauză fiind citat, putând fi reprezentat de un alt judecător sau procuror ori asistat sau reprezentat de avocat, având dreptul să ia cunoştinţă de toate actele dosarului şi să solicite administrarea de probe în apărare), iar împotriva hotărârii de sancţionare a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii există calea de atac a recursului în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, prevăzut de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în astfel de cauze nu poate fi pusă în discuţie „incoerenţa practicii instanţelor naţionale în domeniu“ şi, cu atât mai puţin, „incertitudinea permanentă“ a raporturilor juridice.
    24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bogdana Ligia Secan în Dosarul nr. 289/1/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi constată că prevederile art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 10 octombrie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Mihaela Senia Costinescu


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice