Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Titirişcă │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 28 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prin raportare la cele ale art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ale art. 288 alin. (1) şi ale art. 289 alin. (6) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, excepţie ridicată de Eugenia Florescu în Dosarul nr. 1.678/85/2016 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.128D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a depus la dosar un înscris în sensul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, solicitând şi judecarea în lipsă. De asemenea, partea Ilie Rotariu a depus la dosar un înscris în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă, având în vedere că se pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, şi, în subsidiar, ca neîntemeiată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 18 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.678/85/2016, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prin raportare la prevederile art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ale art. 288 alin. (1) şi ale art. 289 alin. (6) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Eugenia Florescu într-o cauză în contencios administrativ având ca obiect soluţionarea unei cereri în anularea unui înscris adoptat de o instituţie de învăţământ superior, aflată în calea de atac a recursului. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că sancţiunea procedurală a decăderii din dreptul de a propune administrarea de probe instituită de Codul de procedură civilă nu este compatibilă cu specificul contenciosului administrativ, întrucât nu este respectat principiul egalităţii de arme, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 7. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 288 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 se susţine că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că pot fi utilizate succesiv contracte de muncă pe durată determinată pentru activităţi didactice permanente, iar în locul stabilirii şi plăţii drepturilor salariale cuvenite legal prin raportare la funcţia didactică, la vechimea în învăţământul superior şi la alte criterii legale, se stabilesc tarife inferioare, umilitoare, ca şi cum s-ar fi prestat o activitate temporară, „cu ora“. Totodată, textul nu stabileşte în mod clar faptul că, în cazul în care activităţile didactice formează o normă didactică, drepturile băneşti trebuie calculate la nivelul unei norme, iar dacă activităţile formează o fracţiune de normă, drepturile băneşti se calculează raportat la numărul de ore. Neclaritatea acestui text legal a determinat aplicarea de tratamente discriminatorii, întrucât a permis ca, prin metodologii şi alte acte administrative, Senatul universităţii să stabilească remuneraţii cu mult sub nivelul legal, deşi fondurile băneşti cu titlu de salarii pentru cadrele didactice sunt alocate de la bugetul statului la nivelul normelor didactice înscrise în statele de personal didactic şi funcţiuni aprobate de Ministerul Educaţiei. 8. Referitor la prevederile art. 289 alin. (6) din Legea nr. 1/2011 se arată că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care li se permite universităţilor să emită acte normative denumite „metodologii“, fără a fi stabilită în mod clar interdicţia ca prin aceste metodologii să se legifereze prin măsuri contrare legii. În conţinutul Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 nu se regăseşte definiţia noţiunii de „metodologie“, astfel că la nivelul organismelor universităţii şi al unor instanţe judecătoreşti s-a înregistrat un refuz sistematic de a analiza conformitatea strictă a acestor metodologii cu Legea nr. 1/2011, cu legislaţia naţională şi europeană, cu jurisprudenţa instanţelor naţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ajungându-se la situaţia ca, în prezenţa criteriilor obiective prevăzute de lege, angajatorul să aplice un tratament juridic inferior cadrelor didactice titulare, pretextând că nu au o anumită calitate socioprofesională, pe care legea nu o cere, dar care este stabilită potrivit liberei voinţe a unor funcţionari ai angajatorului. 9. Totodată, se mai susţine că art. 289 alin. (6) din Legea nr. 1/2011 este neconstituţional pentru că permite ca metodologia emisă de Senatul universităţii să stabilească faptul că menţinerea calităţii de cadru didactic universitar titular este condiţionată de calitatea acestuia de a fi conducător de doctorat, ceea ce constituie o supralege, iar în măsura în care conţinutul acesteia relevă reglementări care modifică pe fond exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor persoanelor, această infralege, care nu poate avea forţă juridică mai puternică decât legea, devine o sursă de discriminare. De asemenea, textul criticat este neconstituţional întrucât permite ca prin metodologii sau alte hotărâri ale Senatului universităţii să fie reglementate naşterea, modificarea şi stingerea raportului de muncă al cadrelor didactice universitare, deşi aceste chestiuni ţin de legea organică, iar Legea nr. 1/2011 instituie prevalenţa sa în raport cu oricare altă lege care i-ar fi contrară. 10. Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la cele ale art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă se arată că dispoziţiile legilor speciale se completează, de regulă, cu normele dreptului comun, iar compatibilitatea dispoziţiilor legii contenciosului administrativ cu dreptul comun procesual se stabileşte, potrivit textului de lege criticat, de către instanţă, în anumite condiţii. Ca atare, nu i se poate nega judecătorului, în calitate de suveran al actului de justiţie, dreptul de a decide asupra aplicării unei sancţiuni procedurale, iar această posibilitate nu constituie motiv de neconstituţionalitate. 11. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 288 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 se arată că principiul autonomiei universitare dă dreptul universităţilor de a stabili organizarea şi funcţionarea procesului de învăţământ, precum şi activităţile didactice ce formează o normă didactică. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, instanţa opinează că, în speţă, criteriul vârstei are doar natura unei condiţii legale pentru exercitarea unei profesii, aplicabilă în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice, respectiv acelora care se încadrează în ipoteza prevăzută de norma juridică. Faptul că menţinerea calităţii de cadru didactic universitar titular este condiţionată de calitatea acestuia de a fi conducător de doctorat nu poate constitui o prevedere neconstituţională întrucât, până la atingerea vârstei standard de pensionare, legea educaţiei naţionale nu face nicio discriminare pe criterii de vârstă, ci, dimpotrivă, ea înlătură, practic, criteriul vârstei dintre condiţiile de promovare profesională. Aşadar, sunt respectate cerinţele ca legea să fie caracterizată de claritate şi previzibilitate, destinatarii acesteia putând să îşi adapteze corespunzător conduita, formularea fiind suficient de clară şi precisă, iar posibilitatea acordată conducătorilor de doctorat de a le fi menţinută calitatea de cadru didactic universitar titular are la bază o justificare obiectivă şi rezonabilă, deci reprezintă o categorie aflată într-o situaţie obiectiv diferită. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisul depus la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 raportat la cele ale art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ale art. 288 alin. (1) şi ale art. 289 alin. (6) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, care au următorul cuprins: - Art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „(1) Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.“; – Art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „(1) Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege.“; – Art. 288 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011: „(1) Activităţile didactice care excedează o normă didactică prevăzută la art. 287 sunt remunerate în regim de cumul sau plată cu ora.“; – Art. 289 alin. (6) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011: „(6) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul în care instituţiile de învăţământ superior nu pot acoperi normele cu titulari, pot hotărî menţinerea calităţii de titular în învăţământ şi/sau în cercetare, cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate, pe baza evaluării anuale a performanţelor academice, după o metodologie stabilită de senatul universitar“. 16. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) în componenta privind calitatea legii, art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, precum şi în art. 41 alin. (2) referitoare la dreptul la măsuri de protecţie socială. Totodată, sunt invocate prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 29 - Dreptul la informare şi consultare în procedurile de concediere colectivă din Carta socială europeană şi ale art. 27 - Dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate exercitat prin prisma unor critici similare. Astfel, Curtea a constatat că textul criticat reglementează cu privire la completarea dispoziţiilor legii speciale în materia contenciosului administrativ cu dreptul comun, ceea ce reprezintă o regulă generală. Însă compatibilitatea dispoziţiilor legii contenciosului administrativ cu dreptul comun procesual se stabileşte, potrivit textului de lege criticat, de către instanţă, cu prilejul soluţionării litigiului, în măsura în care normele Codului de procedură civilă nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum şi cu procedura reglementată prin lege. 18. Totodată, Curtea a observat că norma criticată oferă sistemului contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004 acea flexibilitate necesară soluţionării în condiţiile legii şi sub toate aspectele a tuturor situaţiilor ce intră sub incidenţa sa. Codul de procedură civilă reprezintă legea generală care complineşte posibilele carenţe de reglementare nu doar în materia contenciosului administrativ, ci în multe alte domenii reglementate de legi speciale. Ca atare, posibilitatea judecătorului, în calitate de suveran al actului de justiţie, de a aprecia în ce măsură este necesară aplicarea anumitor prevederi procesual civile în cadrul unui litigiu de contencios administrativ nu se constituie, aşadar, într-un motiv de neconstituţionalitate, ci reprezintă o materializare a principiilor consacrate de art. 124 alin. (1) şi (3) din Constituţie, potrivit cărora justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.186 din 13 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 28 ianuarie 2008, sau Decizia nr. 673 din 10 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 20 noiembrie 2006). 19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudenţa mai sus invocată, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 20. Analizând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 288 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, Curtea reţine că textul criticat reglementează cu privire la modalitatea de remunerare a cadrelor didactice universitare, în cazul în care activitatea acestora excedează unei norme universitare, astfel cum este definită de lege, normă care cuprinde activitate didactică şi activitate de cercetare. 21. În prezenta cauză, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate consideră că textul este neclar şi echivoc, motiv pentru care s-ar aplica un tratament discriminatoriu cadrelor didactice universitare din perspectiva remuneraţiei, având în vedere modul de calcul al drepturilor băneşti prin raportare la noţiunea de „normă didactică“. În concret, se susţine că, dacă activităţile didactice prestate conform art. 289 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 ar reprezenta o normă didactică, cadrele didactice remunerate prin plata cu ora ar trebui să primească echivalentul în bani al unei norme didactice conform art. 289 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 1/2011. 22. Curtea subliniază, în acest sens, că reglementarea instituită prin art. 288 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 nu poate fi privită singular, ci trebuie coroborată cu celelalte dispoziţii ale aceluiaşi act normativ, care se referă la mărimea normei didactice minime, diferenţiată prin raportare la funcţia didactică deţinută [art. 287 alin. (10) din Legea nr. 1/2011], astfel încât suma totală a orelor de muncă dintr-o normă didactică sau de cercetare să fie de 40 de ore pe săptămână [art. 287 alin. (22) din Legea nr. 1/2011]. Rezultă astfel că, din punctul de vedere al timpului de lucru săptămânal, această prevedere este corelată cu cea similară din Codul muncii, potrivit căreia „pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de [...] 40 de ore pe săptămână“ [art. 112 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii]. De asemenea, Curtea reţine că, în raport cu relaţiile de muncă stabilite cu instituţia de învăţământ superior, personalul didactic poate fi titular sau asociat [art. 291 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 1/2011]. În temeiul art. 291 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 1/2011, statutul de cadre didactice titulare îl are personalul didactic care ocupă o funcţie didactică într-o universitate, obţinută prin concurs, pe o perioadă nedeterminată, precum şi personalul didactic menţinut conform prevederilor art. 289 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, iar statutul de cadre didactice asociate îl au cadrele didactice angajate pe perioadă determinată [art. 291 alin. (5) teza a treia din Legea nr. 1/2011]. Din interpretarea coroborată a acestor prevederi rezultă că acele cadre didactice încadrate în temeiul art. 289 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 sunt cadre didactice asociate. În ceea ce priveşte posturile didactice rezervate, vacante ori temporar vacante, legea prevede expres că acestea „sunt acoperite cu prioritate de personalul didactic titular al instituţiei ori de personalul didactic asociat, prin plata cu ora“ [art. 296 alin. (1) din Legea nr. 1/2011]. 23. Referitor la faptul că textul criticat lasă posibilitatea universităţilor să încheie contracte de muncă pe perioadă determinată, succesive, pentru activităţi didactice permanente, Curtea observă că art. 289 din Legea nr. 1/2011 reglementează cu privire la pensionarea cadrelor didactice universitare, precum şi la activitatea didactică a acestora, ulterior pensionării. Astfel, potrivit legii, regula este reprezentată de pensionarea la împlinirea vârstei de 65 de ani [art. 289 alin. (1) din Legea nr. 1/2011], iar excepţiile au în vedere două ipoteze: (i) continuarea activităţii unui cadru didactic sau de cercetare după pensionare, în considerarea criteriilor de performanţă profesională şi a situaţiei financiare a universităţii, în baza unui contract pe perioadă determinată de un an, cu posibilitatea de prelungire anuală conform Cartei universitare, caz în care nu se aplică regimul juridic al cumulului salariului cu pensia [art. 289 alin. (3) teza întâi şi alin. (5) din Legea nr. 1/2011]; (ii) menţinerea calităţii de titular în învăţământ şi/sau în cercetare, pe baza evaluării anuale a performanţelor academice, în cazul în care instituţiile de învăţământ superior nu pot acoperi normele cu titulari şi după o metodologie stabilită de senatul universitar [art. 289 alin. (6) din Legea nr. 1/2011]. 24. Din documentele aflate la dosarul cauzei reiese că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a fost încadrată în temeiul art. 289 alin. (3) din Legea nr. 1/2011 şi doreşte să i se aplice cea de-a doua ipoteză, aceea a unui cadru didactic universitar pensionat care îşi păstrează calitatea de titular în învăţământul superior în temeiul art. 289 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, caz în care legea dispune expres că „reîncadrarea în funcţia de personal didactic a personalului didactic pensionat se face anual [...]“ [art. 289 alin. (7) din Legea nr. 1/2011]. Curtea reţine că, din analiza sistematică a prevederilor referitoare la menţinerea în activitate a cadrelor didactice după împlinirea vârstei de pensionare, contrar susţinerilor autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, instituţiile de învăţământ superior nu au un drept de opţiune între încheierea de contracte de muncă pe perioadă nedeterminată şi pe perioadă determinată, singura modalitate de încadrare a acestei categorii de persoane fiind contractele de muncă pe perioadă determinată. Astfel, în cazul cadrelor didactice care îşi continuă activitatea după pensionare, se prevede încheierea unui contract pe perioadă determinată de un an, iar în cazul cadrelor didactice menţinute ca titulari după pensionare, reîncadrarea se face anual. 25. În ceea ce priveşte criteriile de calitate a legii, întemeiate pe dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în jurisprudenţa sa, Curtea a constatat, de principiu, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi de clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). O lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, sau Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). 26. Totodată, Curtea observă că activitatea instituţiilor de învăţământ superior este guvernată de principiul constituţional al autonomiei universitare, noţiune care nu este definită de Legea fundamentală, de unde rezultă că legiuitorul constituant a lăsat legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare şi condiţiile în care se exercită aceasta, în aplicarea dispoziţiilor art. 32 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora învăţământul de toate gradele se desfăşoară în condiţiile legii. În acest sens, în jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat că principiul autonomiei universitare este garantat, legiuitorul constituant consacrându-l ca o componentă a dreptului la învăţătură. Acest principiu presupune un conţinut vast, ce include normele, procedurile şi standardele interne ale fiecărei universităţi, cu respectarea limitelor impuse de legislaţia în vigoare, prin care acestea tind să definească şi să individualizeze rolul lor în cadrul comunităţii. Autonomia universitară se poate exercita doar cu condiţia asumării răspunderii publice, care obligă orice instituţie de învăţământ superior să asigure eficienţă managerială, şi presupune respectarea standardelor legale de calitate. Nimic nu împiedică instituţiile furnizoare de educaţie ca, în condiţiile legii, să îşi diversifice specializările ori oferta educaţională şi să instituie standarde proprii de calitate superioară celor legale, fără să contravină acestora (Decizia nr. 1.646 din 16 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 16 februarie 2011). Totodată, principiul autonomiei universitare dă dreptul comunităţii universitare să îşi stabilească misiunea proprie, strategia instituţională, structura, activităţile, organizarea şi funcţionarea proprie, gestionarea resurselor materiale şi umane, dar toate acestea trebuie realizate cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare, în limitele şi în condiţiile impuse de aceasta (Decizia nr. 161 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 304 din 3 mai 2011). În cadrul autonomiei universitare revine fiecărei instituţii de învăţământ superior sarcina de a aprecia cu privire la activitatea desfăşurată de fiecare cadru universitar (Decizia nr. 444 din 26 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 5 ianuarie 2005). 27. Or, faptul că textul criticat permite universităţilor să încheie contracte de muncă pe perioadă determinată, iar orele astfel prestate să fie plătite în regim de plată cu ora, chiar dacă pot reprezenta, matematic, o normă didactică, nu constituie elemente care să afecteze calitatea acestuia. De altfel, Curtea constată că există criterii în funcţie de care universităţile pot menţine calitatea de titular a cadrului didactic pensionat, legea fiind, sub acest aspect, previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale, aceste criterii referindu-se la imposibilitatea acoperirii normelor cu titulari [art. 289 alin. (7) din Legea nr. 1/2011]. În consecinţă, Curtea reţine că, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 1/2011 şi în virtutea principiului autonomiei universitare, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa sa, universităţile dispun de o anumită marjă de apreciere în reîncadrarea cadrelor didactice pensionate, circumscrisă posibilităţilor lor financiare şi regulii generale de acoperire a normelor didactice cu titulari [art. 296 alin. (1) din Legea nr. 1/2011], iar criteriul vârstei de pensionare are natura unei condiţii legale pentru exercitarea unei profesii, aplicabilă în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice, respectiv acelora care se încadrează în ipoteza prevăzută de norma juridică, astfel încât aceasta nu are caracter discriminatoriu. Ca atare, pentru a fi remunerat în calitate de cadru didactic titular, nu prezintă relevanţă numărul de activităţi didactice prestate sau faptul că acestea pot reprezenta o normă didactică întreagă, ci nevoia universităţii de a-şi putea acoperi normele cu titulari. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, universităţile nu pot menţine calitatea de titular în învăţământ a unui cadru didactic pensionat, chiar dacă activităţile didactice prestate de acesta reprezintă o normă întreagă sau mai mult decât atât, întrucât nu se mai încadrează în ipoteza prevăzută de art. 289 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, iar o astfel de persoană va putea fi remunerată exclusiv prin plata cu ora, în temeiul art. 289 alin. (3) din Legea nr. 1/2011. 28. Referitor la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a subliniat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 1 iulie 2006, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Aşadar, nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. În acest sens, Curtea reţine că discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (Decizia nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Aşadar, Curtea reţine că sintagma „fără privilegii şi fără discriminări“ din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite, astfel cum s-a arătat mai sus (a se vedea Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015). 29. Având în vedere aceste repere jurisprudenţiale, Curtea constată că, în prezenta cauză, contrar susţinerilor autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, textele de lege criticate nu instituie privilegii sau discriminări, ele aplicându-se tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare, şi, prin urmare, nu sunt de natură a aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Rezultă astfel, din economia textelor de lege menţionate la paragraful 21 al prezentei decizii, că doar plata cu ora este aplicabilă în ceea ce priveşte remunerarea cadrelor didactice netitulare angajate pe perioadă determinată (cum este cazul autoarei excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză), fără diferenţieri prin raportare la numărul de activităţi didactice prestate, întrucât ceea ce legiuitorul a luat în considerare a fost calitatea cadrului didactic. Doar un cadru didactic titular poate fi remunerat, pe de o parte, prin luarea în calcul a unei norme didactice, în temeiul contractului de muncă pe perioadă nedeterminată încheiat cu universitatea şi având în vedere funcţia didactică deţinută, iar, pe de altă parte, prin plata cu ora, pentru activităţile ce excedează o normă didactică. 30. Referitor la cuantumul remuneraţiei pentru sistemul plata cu ora şi la modul concret de calcul al acesteia, Curtea constată că şi acestea sunt elemente care ţin de autonomia universitară, care se referă la capacitatea instituţiilor de învăţământ superior de a decide în privinţa organizării lor, a aspectelor financiare, a politicii de personal şi a politicii curriculare, şi care nu pot fi cenzurate de Curte pe calea controlului de constituţionalitate, astfel încât susţinerile autoarei excepţiei de neconstituţionalitate nu pot fi reţinute. 31. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, Curtea observă că textul criticat reglementează cu privire la posibilitatea menţinerii în activitate a personalului didactic şi de cercetare, peste vârsta legală de pensionare, în cazul în care instituţiile de învăţământ superior nu pot acoperi normele cu titulari şi după o metodologie stabilită de senatul universitar. În prezenta cauză, din motivarea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că, de fapt, aceasta este nemulţumită de modul în care, având în vedere principiul autonomiei universitare, instituţia de învăţământ superior în care funcţionează a înţeles să aplice prevederea legală care îi permite acesteia să adopte o astfel de metodologie, respectiv de criteriile şi condiţiile reglementate de aceasta din urmă. Or, acestea nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate, întrucât Curtea Constituţională nu are competenţa de a modifica dispoziţiile de lege supuse controlului de constituţionalitate şi nu are nici „competenţa de a crea noi norme legale prin completarea unui text legal deja existent, ci doar să verifice conformitatea normelor existente cu exigenţele constituţionale şi să constate constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea acestora“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 367 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015, paragraful 14, sau Decizia nr. 162 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016, paragraful 27). 32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (6) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, excepţie ridicată de Eugenia Florescu în Dosarul nr. 1.678/85/2016 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 raportat la cele ale art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 288 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 septembrie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Titirişcă -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
