Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 609 din 14 septembrie 2020  asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic  de natură constituţională dintre Guvern şi Parlament    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 609 din 14 septembrie 2020 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern şi Parlament

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 980 din 23 octombrie 2020

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘

    1. Pe rol se află examinarea cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern şi Parlament, generat de modalitatea în care Parlamentul a înregistrat şi a prezentat moţiunea de cenzură depusă în data de 17 august 2020 de un număr de 205 deputaţi şi senatori şi intitulată „Guvernul PNL - De la Pandemie la pande-mită generalizată. Belşug în buzunarele clientelei PNL, sărăcie în buzunarele românilor“, cerere formulată de prim-ministrul Guvernului României.
    2. Cererea fost formulată în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A.e) şi art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.967 din 21 august 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.373E/2020.
    3. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară deschise lucrările şedinţei de judecată.
    4. La apelul nominal se prezintă, pentru Guvernul României, doamna Olivia Diana Morar, secretar de stat în cadrul Ministerului Justiţiei, pentru Camera Deputaţilor, domnul Florin Iordache, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, şi pentru Senat, domnul Cristian Ionescu, consilier în cadrul Cancelariei Preşedintelui Senatului.
    5. Magistratul-asistent şef referă asupra faptului că autorităţile aflate în conflict au comunicat punctele lor de vedere cu privire la conţinutul conflictului şi la căile de soluţionare a acestuia. Totodată, la data de 1 septembrie 2020, prim-ministrul Guvernului României a depus un înscris precizator al cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională.
    6. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (2) din Codul de procedură civilă, coroborate cu ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordă cuvântul reprezentantului prim-ministrului.
    7. Reprezentantul Guvernului, doamna Olivia Diana Morar, arată că instanţa constituţională este chemată să stabilească existenţa unui conflict juridic de natură constituţională determinat de demersul Parlamentului de a utiliza moţiunea de cenzură, să restabilească ordinea de drept şi să indice conduita conformă Constituţiei pentru evitarea unor situaţii similare viitoare.
    8. În esenţă, se arată că, interpretând în mod sistematic şi teleologic art. 113 alin. (4) din Constituţie, moţiunea de cenzură poate fi depusă numai în sesiunile parlamentare ordinare, nu şi în cele extraordinare, astfel cum s-a întâmplat în cauza de faţă. Dacă s-ar accepta posibilitatea depunerii moţiunii de cenzură în cadrul sesiunilor extraordinare, s-ar ajunge la un număr nesfârşit de astfel de moţiuni depuse, în condiţiile în care convocarea Parlamentului în sesiuni extraordinare se realizează în mod discreţionar şi nu există o limitare în numărul de moţiuni de cenzură care ar putea fi depuse, precum în cazul sesiunilor ordinare. S-ar ajunge la un control parlamentar excesiv, abuziv şi discreţionar asupra activităţii Guvernului, a cărui funcţionare ar depinde de voinţa Parlamentului, care ar putea fi oricând convocat în sesiune extraordinară. Totodată, se arată că, odată depusă, moţiunea de cenzură nu poate fi abandonată, dezbaterea acesteia trebuind realizată în cadrul aceleiaşi sesiuni parlamentare.
    9. Se arată că iniţierea unei moţiuni de cenzură în cadrul sesiunilor parlamentare extraordinare este contrară principiului echilibrului puterilor în stat, întrucât reprezintă un amestec în treburile executivului, punând în discuţie statutul constituţional egal al celor două puteri - legislativă şi executivă. Se mai arată că este încălcat principiul colaborării loiale între autorităţile publice, întrucât Parlamentul nu a accesat dialogul constituţional, ci a procedat la iniţierea unei proceduri de retragere a încrederii Guvernului.
    10. În consecinţă, se solicită constatarea conflictului juridic de natură constituţională, urmând ca autoritatea legislativă să îşi exercite atribuţiile în limitele sale constituţionale.
    11. Având cuvântul, reprezentantul Senatului, domnul Cristian Ionescu, apreciază că nu există niciun conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament. Se susţine că acest conflict este unul eminamente politic. Nu orice situaţii juridice conflictuale ivite între două autorităţi publice reprezintă un conflict juridic de natură constituţională. Se arată că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, un astfel de conflict trebuie să producă un blocaj instituţional, să împiedice buna funcţionare a unei autorităţi publice; or, în cauză, pretinsul conflict nu se referă la instituţia Parlamentului, ci la demersul procedural al unor deputaţi şi senatori. De asemenea, se arată că cererea vizează o procedură parlamentară nefinalizată încă printr-un act de putere publică; or, Curtea se pronunţă numai cu privire la astfel de acte, care pot fi supuse unui control de constituţionalitate. Aşadar, procedura de depunere şi prezentare a moţiunii de cenzură, înainte de dezbaterea şi votarea acesteia, nu poate fi cenzurată pe calea controlului de constituţionalitate.
    12. Cu privire la fondul cererii, se arată că Legea fundamentală nu prevede o anumită perioadă pentru depunerea moţiunii de cenzură; totodată, controlul parlamentar are caracter permanent, neputând fi întrerupt de vacanţa parlamentară sau de concediile miniştrilor. Nu există principiul stabilităţii Guvernului. Dacă ar exista un astfel de principiu, acesta ar reprezenta un privilegiu nemeritat în raport cu Parlamentul sau Preşedintele României.
    13. Aşadar, se solicită respingerea cererii formulate, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.
    14. Având cuvântul, reprezentantul Camerei Deputaţilor, domnul Florin Iordache, apreciază că nu există niciun conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament. Se arată că retragerea încrederii Guvernului se realizează de Plenul reunit al Parlamentului, fără ca textul constituţional să precizeze dacă aceasta se realizează în sesiunile ordinare sau extraordinare. Se arată că în timpul sesiunilor extraordinare se adoptă legi şi că, în această perioadă, este rolul Parlamentului să exercite şi funcţia sa de control în raport cu Guvernul. Prin urmare, nu se pune problema unui blocaj instituţional. Se arată că moţiunea de cenzură depusă nu a fost încă adoptată din lipsă de cvorum, având în vedere că reprezentanţii partidelor aflate la putere nu au participat la şedinţă.
    15. Invocându-se Deciziile Curţii Constituţionale nr. 259 din 8 aprilie 2015 şi nr. 533 din 12 iulie 2017, se arată că solicitarea autorului sesizării, ce vizează aspecte de neconstituţionalitate extrinsecă, nu intră în sfera conflictului juridic de natură constituţională, ci în cea a controlului de constituţionalitate a hotărârilor parlamentare. Aşadar, se solicită respingerea, ca inadmisibilă, a cererii formulate.
    16. Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere dispoziţiile art. 394 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară dezbaterile închise.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    17. Prin Adresa nr. 5/4.507 din 21 august 2020, prim-ministrul Guvernului a sesizat Curtea Constituţională cu cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern şi Parlament, generat de modalitatea în care Parlamentul a înregistrat şi a prezentat moţiunea de cenzură depusă în data de 17 august 2020 de un număr de 205 deputaţi şi senatori şi intitulată „Guvernul PNL - De la Pandemie la pande-mită generalizată. Belşug în buzunarele clientelei PNL, sărăcie în buzunarele românilor“.
    18. Totodată, se solicită Curţii Constituţionale constatarea faptului că moţiunea de cenzură depusă în data de 17 august 2020 de un număr de 205 deputaţi şi senatori, având titlul „Guvernul PNL - De la Pandemie la pande-mită generalizată. Belşug în buzunarele clientelei PNL, sărăcie în buzunarele românilor“ şi conţinutul prezentat în sesiunea extraordinară din data de 20 august 2020, nu putea fi dezbătută şi votată în altă sesiune ordinară sau extraordinară decât cea convocată la data de 17 august 2020 prin Decizia preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 3/2020, doar cu încălcarea dispoziţiilor art. 113 alin. (4) din Constituţie, deoarece Guvernul ar fi supus unei duble sancţiuni politice în temeiul aceleiaşi moţiuni de cenzură, fapt care încalcă principiul stabilităţii activităţii Guvernului. Se mai solicită constatarea faptului că dezbaterea moţiunii nr. 2 MC/2020 este caducă, deoarece fracturarea procedurii în etapa de prezentare şi, ulterior, în etapa de dezbatere şi vot se răsfrânge asupra întregii proceduri şi atrage lipsirea de efecte a moţiunii de cenzură.
    19. Prin cererea formulată, se arată că aceasta este admisibilă, prin prisma criteriilor stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010. Astfel, situaţia de conflict este generată de depunerea unei moţiuni de cenzură în perioada dintre cele două sesiuni parlamentare ordinare, cu consecinţa convocării unei sesiuni extraordinare exclusiv numai pentru prezentarea moţiunii, fără dezbaterea şi votarea acesteia, cu încălcarea dispoziţiilor art. 113 alin. (4) coroborat cu art. 66 alin. (1) din Constituţie. Se apreciază că între Guvern şi Parlament există un conflict juridic de natură constituţională, întrucât blocarea procedurii moţiunii de cenzură la etapa prezentării acesteia fără parcurgerea celorlalte etape procedurale în aceeaşi sesiune parlamentară menţine Guvernul, parte a puterii executive, într-o situaţie incertă, fapt declarat contrar Constituţiei, prin decizii anterioare ale Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010), deoarece afectează principiul stabilităţii activităţii Guvernului, dedus din dispoziţiile art. 102 alin. (1) şi art. 113 din Constituţie.
    20. Se susţine că existenţa conflictului juridic de natură constituţională este generată atât de depunerea moţiunii de cenzură în perioada dintre sesiunile ordinare ale Parlamentului, cât şi de convocarea unei sesiuni extraordinare având ca obiect numai prezentarea moţiunii de cenzură, fiind încălcate dispoziţiile art. 113 alin. (4) şi ale art. 147 alin. (4), în sensul că procedura dezbaterii moţiunii de cenzură, odată declanşată, nu poate fi oprită după prezentarea moţiunii în şedinţa comună a celor două Camere, prin încheierea sesiunii extraordinare. Moţiunea de cenzură iniţiată la data de 17 august 2020, având conţinutul prezentat în sesiunea extraordinară din data de 20 august 2020, nu poate fi dezbătută şi votată în altă sesiune ordinară sau extraordinară decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 113 alin. (4) din Constituţie, deoarece Guvernul ar fi supus unei duble sancţiuni în temeiul aceluiaşi act politic epuizat (moţiunea de cenzură înregistrată în data de 17 august 2020), din moment ce nu a fost nici dezbătută şi nici votată în cadrul sesiunii parlamentare în care a fost depusă.
    21. Cele două Camere ale Parlamentului trebuiau să fie convocate în sesiune extraordinară comună la momentul iniţierii moţiunii de cenzură în conformitate cu prevederile art. 113 din Constituţie, pentru a fi legal depusă. Se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, procedura moţiunii de cenzură, odată declanşată, nu poate fi oprită (Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010). Odată depusă, aceasta trebuie să fie în mod obligatoriu dezbătută şi votată. Pentru a asigura stabilitatea şi predictibilitatea acţiunilor instituţiilor fundamentale ale statului, o moţiune de cenzură trebuie prezentată, dezbătută şi votată în cursul aceleiaşi sesiuni.
    22. Aşadar, pentru a asigura respectarea prevederilor art. 113 coroborate cu cele ale art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la principiul cooperării loiale, o moţiune de cenzură, pe lângă îndeplinirea condiţiei privind numărul minim al semnatarilor, trebuie depusă în cadrul unei sesiuni parlamentare. Depunerea unei moţiuni de cenzură în afara unei sesiuni parlamentare nu este de natură să asigure raţiunea însăşi a existenţei sale, nu permite exercitarea deplină a drepturilor de care se bucură parlamentarii în exercitarea mandatului şi goleşte de conţinut controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului.
    23. Parlamentul dispune de plenitudine de competenţă pe durata sesiunilor extraordinare, cu condiţia ca pentru durata acestora plenul să stabilească în concret obiectul sesiunii în cauză. Cu alte cuvinte, în cadrul sesiunilor extraordinare numai plenul decide dacă o anumită problemă pentru care a fost convocat urmează sau nu să se dezbată. Or, o moţiune de cenzură, odată depusă, trebuie să se dezbată în cursul aceleiaşi sesiuni, procedura acesteia neputând fi întreruptă, iar Camerele trebuie să decidă asupra ei în cursul sesiunii în care a fost depusă. În cazul convocării sesiunii extraordinare, dacă plenul nu s-a exprimat asupra posibilităţii desfăşurării acesteia ori exclude din ordinea de zi pentru care fost convocat chiar prezentarea, dezbaterea sau votarea moţiunii de cenzură, moţiunea de cenzură nu se poate vota în cursul sesiunii extraordinare respective.
    24. Chiar dacă este posibilă depunerea unei moţiuni de cenzură între cele două sesiuni ordinare, se apreciază că sesiunea trebuie să fie întrunită la momentul iniţierii moţiunii de cenzură, iar, odată depusă, procedura parlamentară nu poate fi fragmentată, acesta fiind sensul art. 113 alin. (3) care se referă la dezbaterea moţiunii imediat „după 3 zile de la prezentare“. Se arată că legiuitorul constituant a avut în vedere parcurgerea acestor etape în mod succesiv, prin raportare la natura moţiunii de cenzură, ca procedură derulată în mod accelerat şi care are ca obiectiv final retragerea sau, din contră, reconfirmarea încrederii Guvernului.
    25. Dreptul de a depune o moţiune de cenzură nu poate fi exercitat altfel decât în cadrul activităţilor comune ale celor două Camere ale Parlamentului. În acest sens, se invocă art. 187 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, precum şi art. 12 şi art. 94 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
    26. Aşadar, singurul cadru constituţional în care sunt posibile iniţierea şi depunerea unei moţiuni de cenzură, în afara sesiunilor ordinare, este cel al unei sesiuni extraordinare comune. Or, la momentul depunerii moţiunii de cenzură, această sesiune extraordinară nu fusese întrunită. Întrunirea birourilor permanente reunite şi transmiterea moţiunii de cenzură către Guvern s-au realizat în afara cadrului procedural constituţional reprezentat de convocarea şi întrunirea celor două Camere în sesiune extraordinară comună. Mai mult, odată convocate şi întrunite în sesiune extraordinară comună, cele două Camere ale Parlamentului au stabilit ca obiect de activitate al acesteia doar una dintre etapele constituţionale ale moţiunii de cenzură, şi anume prezentarea acesteia, fără a stabili ce se întâmplă cu celelalte două etape, respectiv dezbaterea şi votarea acesteia.
    27. Se susţine că moţiunea de cenzură a fost iniţiată şi depusă în afara unei sesiuni extraordinare comune a celor două Camere. Cele două Camere ale Parlamentului erau convocate în sesiuni extraordinare separate, fiecare dintre ele pentru motivele cuprinse în deciziile distincte de convocare, validate prin vot de plenul fiecărei Camere şi având un obiect în mod clar determinat. Astfel, prin Decizia nr. 8 din 19 august 2020 a preşedintelui Camerei Deputaţilor, Camera Deputaţilor a fost convocată pentru perioada 20-31 august, iar prin Decizia nr. 11 din 20 august 2020, Senatul a fost convocat pentru perioada 21-31 august 2020, ambele Camere fiind convocate pentru o ordine de zi în mod clar stabilită în anexele deciziilor. Prin urmare, în conformitate cu art. 66 alin. (2) coroborat cu art. 61 şi art. 64, nici titularii dreptului de a cere convocarea, nici plenul celor două Camere ale Parlamentului nu şi-au manifestat voinţa pentru întrunirea în şedinţă extraordinară comună. De altfel, şi Decizia preşedinţilor celor două Camere nr. 4/2020 de modificare a Deciziei nr. 3/2020 menţine referirea doar la etapa prezentării. În acest mod, pe de o parte, dezbaterea şi votarea moţiunii de cenzură în această sesiune extraordinară vor fi posibile numai cu încălcarea art. 66 alin. (2) din Constituţie, fiind realizate într-o sesiune convocată cu un alt obiect, iar, pe de altă parte, dezbaterea şi votarea moţiunii de cenzură în cadrul sesiunii ordinare care începe la data de 1 septembrie 2020 echivalează cu o fragmentare a procedurii, contrară jurisprudenţei Curţii Constituţionale.
    28. Se apreciază că depunerea moţiunii de cenzură în perioada cuprinsă între sesiunile ordinare, cu consecinţa convocării Parlamentului în sesiune extraordinară, încalcă principiul pozitiv al stabilităţii guvernamentale. Se subliniază importanţa Guvernului, ca parte a executivului, punctându-se rolul său administrativ şi politic, context în care se menţionează că acesta are nevoie de stabilitate în ceea ce priveşte funcţionarea sa, respectiv de previzibilitate sub aspectul măsurilor sancţionatorii pe care Parlamentul le poate lua împotriva Guvernului.
    29. Se arată că, în doctrină s-a susţinut că moţiunile de cenzură se dezbat şi se aprobă numai în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, atât din motive de simetrie juridică cu votul de încredere/învestitură acordat Guvernului de către Parlament, cât şi ca expresie a raportului de încredere care ar trebui să existe între Parlament şi Guvern ca entităţi privite în ansamblul acestora. În considerarea principiului stabilităţii Guvernului, Constituţia a adăugat şi condiţia limitării numărului de moţiuni de cenzură ce pot fi promovate într-o sesiune parlamentară, în corelare cu membrii Parlamentului care au promovat prima moţiune de cenzură, limitând la o singură moţiune per sesiune parlamentară, sensul textului constituţional vizând numai sesiunile ordinare, cu precizarea că sesiunile extraordinare, pentru argumentele prezentate mai sus, nu pot fi considerate cadrul procedural tipic şi în spiritul normelor constituţionale pentru promovarea unei moţiuni de cenzură, cu atât mai mult cu cât situaţia excepţională/extraordinară nu a fost ilustrată/dovedită de iniţiatorii moţiunii. Având în vedere că demiterea Guvernului este o sancţiune de natură politică şi administrativă şi că aceasta trebuie să aibă loc în situaţii precis determinate, cu analizarea prealabilă a tuturor consecinţelor de către iniţiatori, este de principiu că o sesiune extraordinară nu asigură cadrul adecvat pentru a depune, prezenta, dezbate şi vota o moţiune de cenzură, respectiv pentru a asigura investirea unui nou guvern, dacă moţiunea este votată. Sesiunile extraordinare sunt, în esenţă, de scurtă durată şi circumscrise mai degrabă necesităţii de a legifera într-un domeniu pentru care Guvernul nu este abilitat prin legea care permite acestuia să emită ordonanţe pe perioada vacanţei parlamentare.
    30. Mai mult, având în vedere că numărul de sesiuni extraordinare nu este limitat, prin depunerea unei moţiuni de cenzură într-un astfel de cadru se poate ocoli uşor interdicţia imperativă din Constituţie, ca aceiaşi semnatari să nu poată susţine mai mult de o moţiune de cenzură în aceeaşi sesiune parlamentară. Or, dacă semnatarii nu pot susţine de două ori o moţiune de cenzură într-o sesiune care durează până la 6 luni, nu ar trebui admis ca aceştia să poată depune oricâte moţiuni de cenzură pe perioada cuprinsă între sesiunile parlamentare ordinare, prin convocarea de sesiuni extraordinare multiple şi succesive. Ar fi o fraudare a obiectivului urmărit de legiuitorul constituţional, acela de a asigura stabilitatea Guvernului, transpus în art. 113, principiu care decurge din condiţiile stabilite de legiuitorul constituant pentru iniţierea şi adoptarea unei moţiuni de cenzură, condiţii restrictive care sunt de natură să asigure această stabilitate.
    31. Se susţine că depunerea, dezbaterea şi votul unei moţiuni de cenzură în cadrul sesiunii extraordinare expune Guvernul unui abuz de drept. Dacă moţiunea de cenzură ar putea fi depusă în perioadele dintre sesiunile ordinare ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, s-ar crea posibilitatea depunerii repetate a moţiunilor de cenzură şi convocării de sesiuni extraordinare exclusiv pentru demiterea Guvernului, ceea ce ar fi în contradicţie cu art. 113 alin. (4) din Constituţie. Din interpretarea literară şi gramaticală a acestui text constituţional rezultă că iniţierea, semnarea, depunerea şi dezbaterea moţiunii de cenzură ar trebui realizate în aceeaşi sesiune parlamentară. Astfel, având în vedere că sintagma - în aceeaşi sesiune - este plasată imediat după verbul a iniţia, rezultă că iniţierea unei noi moţiuni nu poate fi făcută de către parlamentarii care au mai iniţiat o altă moţiune în aceeaşi sesiune. În consecinţă, dispoziţia constituţională antereferită instituie interdicţia ca un parlamentar să semneze mai multe moţiuni de cenzură în cadrul aceleaşi sesiuni parlamentare tocmai în scopul garantării principiului stabilităţii guvernamentale. Per a contrario, Guvernul ar fi expus, prin reducerea la absurd a termenelor, unui număr de 14 moţiuni de cenzură în 60 de zile în perioada dintre prima sesiune ordinară şi cea de a doua sesiune ordinară (lunile iulie şi august) şi unui număr de cel puţin 4 moţiuni de cenzură în perioada dintre încheierea celei de a doua sesiuni ordinare şi începutul primei sesiuni parlamentare (luna ianuarie), ceea ce este inadmisibil din perspectiva dispoziţiei constituţionale amintite.
    32. Se susţine că legiuitorul constituant a avut în vedere ca moţiunea de cenzură să fie depusă numai în perioada sesiunilor ordinare reglementate de art. 66 alin. (1) din Constituţie, în caz contrar încălcându-se art. 113 alin. (4) din Constituţie.
    33. Fragmentarea procedurii moţiunii de cenzură în mai multe sesiuni parlamentare încalcă art. 113 alin. (4) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Moţiunea de cenzură, înregistrată la Parlament în data de 17 august 2020, a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere în data de 20 august 2020. Întreruperea procesului de dezbatere a moţiunii prin închiderea sesiunii extraordinare şi reluarea acestui proces în altă sesiune parlamentară decât cea în cadrul căreia a fost depusă moţiunea constituie o încălcare a Constituţiei, deoarece întinderea în timp a perioadei de depunere, dezbatere şi votare a unei moţiuni de cenzură este strict determinată de Constituţie la o singură sesiune parlamentară. Se susţine că supunerea Guvernului unui număr repetat de moţiuni de cenzură într-un interval scurt de timp afectează principiul stabilităţii guvernamentale „prin blocarea sa în dezbateri sterile pe marginea programului de guvernare“, fapt care împiedică implicit buna funcţionare a statului român. Absenţa dezbaterii parlamentare şi a votului asupra moţiunii de cenzură în cadrul sesiunii convocate prin Decizia nr. 3/2020 pentru data de 20 august 2020 reprezintă o încălcare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010.
    34. Se apreciază că reprezintă o încălcare a art. 113 alin. (4) din Constituţie convocarea sesiunii parlamentare exclusiv pentru prezentarea moţiunii de cenzură. Ulterior desfăşurării şedinţei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului în care a fost prezentată moţiunea de cenzură, Decizia nr. 3/2020 a fost modificată prin Decizia nr. 4/2020. Fiind emisă ulterior şedinţei comune, Decizia nr. 4/2020 (prin care sesiunea a fost prelungită până la data de 31 august 2020) nu a fost supusă aprobării Parlamentului în şedinţa din 20 august 2020, conform votului electronic publicat pe pagina electronică a Camerei Deputaţilor, fapt care menţine situaţia neconstituţională afirmată mai sus.
    35. Se susţine că sesiunile extraordinare sunt supuse unor constrângeri care rezultă din caracterul lor extraordinar. Până în prezent, Curtea Constituţională nu a fost chemată să examineze sensul, definiţia sesiunii extraordinare, astfel că nu s-a conturat o linie jurisprudenţială în acest sens. Sesiunea extraordinară se convoacă, astfel, pentru o anumită ordine de zi, indicată în cerere şi aprobată ulterior, potrivit regulamentului. Dat fiind că este sesiune extraordinară, camerele Parlamentului nu pot dezbate o altă problemă decât aceea care a făcut obiectul sesiunii, deoarece altminteri s-ar încălca tocmai caracterul excepţional al acesteia. Terminologia constituţională este asemănătoare în anumite domenii de reglementare, astfel că, acolo unde nu există clarificări suficiente pentru a desluşi sensul unor norme constituţionale, lămurirea voinţei legiuitorului constituant se poate realiza pe calea interpretării normelor asemănătoare din Constituţie. În acest sens, se face o paralelă între conceptele de sesiune extraordinară şi cea de ordonanţă de urgenţă, legătura dintre acestea, cel puţin sub aspect teoretic, fiind dată de caracterul excepţional al situaţiei care generează ambele ipoteze. Dacă în privinţa sesiunii extraordinare nu există clarificări în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte ordonanţa de urgenţă Curtea Constituţională are o jurisprudenţă generoasă şi în care clarifică limbajul constituţional, inclusiv terminologia „situaţii extraordinare“ din cuprinsul art. 115 alin. (4) din Constituţie. Astfel, în mai multe decizii, instanţa constituţională a stabilit că noţiunea de „situaţii extraordinare/situaţii excepţionale“ trebuie definită în raport cu necesitatea şi urgenţa reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public (Decizia nr. 134 din 10 martie 2005), respectiv se referă la imperativul urgenţei reglementării (Decizia nr. 389 din 12 iulie 2005); totodată aprecierea în sensul că împrejurarea că majorităţile iniţial constituite prin alianţe politice sunt supuse schimbării nu reprezintă o situaţie extraordinară (Decizia nr. 761 din 17 decembrie 2014). Or, demersul convocării unei sesiuni extraordinare comune a Senatului şi Camerei Deputaţilor prin Decizia nr. 3 din 17 august 2020 are, în mod evident, o finalitate exclusiv politică, nu serveşte şi nu poate servi obiectivului fixat de legiuitorul constituţional pentru moţiunea de cenzură în art. 113 din Legea fundamentală.
    36. Sesiunea extraordinară care iniţial a fost convocată doar pentru o zi (20 august 2020) nu poate avea nicio finalitate juridică, ceea ce înseamnă că o astfel de sesiune şi mecanismul moţiunii de cenzură sunt deturnate de la scopul lor originar. Art. 113 din Constituţie nu precizează expres, nu pune limite precise, nu stabileşte explicit perioade de timp în care moţiunea poate fi iniţiată, respectiv perioadele în care moţiunea nu ar putea fi promovată/ar fi interzisă. Totuşi, alineatul (4) al art. 113 menţionează expres interdicţia pentru deputaţii şi senatorii care au iniţiat/semnat o moţiune de a mai iniţia o nouă moţiune în aceeaşi sesiune parlamentară. Faţă de derularea acestei proceduri de-a lungul a nu mai puţin de 2 sesiuni parlamentare - extraordinară şi ulterior ordinară (cea de toamnă) - se va pune întrebarea căreia dintre sesiuni îi poate fi atribuită moţiunea.
    37. Se arată că, potrivit art. 13 pct. 18 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, pot fi convocate sesiuni extraordinare, printre altele, pentru „retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură“. Regulamentul şedinţelor comune nu vorbeşte de posibilitatea de a avea sesiuni comune ale celor Camere ale Parlamentului doar pentru efectuarea unor „bucăţi/etape“ din procedura de demitere a Guvernului, care este evident că trebuie să fie unitară şi continuă, fără pauze sau împărţirea pe mai multe sesiuni parlamentare. Din interpretarea normelor respective, rezultă că procedura unei moţiuni de cenzură are loc într-un ritm accelerat, ceea ce este raţional, având în vedere starea de incertitudine cu privire la exercitarea puterii executive, care este creată până la finalizarea moţiunii, fie prin demiterea Guvernului, fie prin respingerea moţiunii de cenzură.
    38. Tot Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului prevede în termeni foarte clari procedura şi calendarul de derulare a procedurii moţiunii de cenzură împotriva Guvernului. Or, în situaţia moţiunii cu numărul de identificare 2MC/2020, aceasta ar trebui să fie dezbătută şi votată cel târziu în data de 23 august 2020, care este o zi de duminică, sau luni, 24 august 2020. Însă, prin Decizia nr. 3/2020, ulterior prin Decizia nr. 4/2020, sesiunea extraordinară a fost convocată numai pentru prezentarea moţiunii, procedură realizată în data de 20 august 2020, ceea ce face ca aceasta să fie lipsită de finalitate şi, deci, o deturnare a instrumentului moţiunii de cenzură în scop exclusiv politic, intern, al formaţiunii politice care a promovat-o.
    39. Se arată că obiectul sesiunii extraordinare, şi anume depunerea unei moţiuni de cenzură, nu este motivat şi nu este proporţional cu motivul care ar determina convocarea sesiunii extraordinare - declanşarea mecanismului de răspundere politico-juridică a Guvernului în faţa Parlamentului pe calea moţiunii de cenzură, în forma sa constituţională cea mai drastică, adică cea care atrage consecinţa demiterii.
    40. Exercitarea cu uşurinţă, fără absolut nicio motivaţie cu privire la urgenţă, a prerogativei preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului de a convoca o sesiune extraordinară încalcă principiul proporţionalităţii de care este ancorat principiul stabilităţii activităţii Guvernului. Promovarea unei moţiuni de cenzură este vizibil disproporţionată, excesivă faţă de conceptul de „situaţie extraordinară“ care determină convocarea unei sesiuni parlamentare extraordinare, ieşind din semnificaţia logică firească a noţiunii de „stabilitate a Guvernului“ în sensul său constituţional şi cel consacrat de jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Utilizarea instrumentului procedural al sesiunii extraordinare pentru a declanşa demiterea Guvernului prin moţiune de cenzură, cu consecinţa creării unei perioade de instabilitate guvernamentală până la numirea unui nou Guvern, afectează principiul stabilităţii Guvernului şi încalcă art. 113 alin. (4) coroborat cu art. 66 din Constituţie.
    41. Convocarea sesiunii extraordinare exclusiv pentru etapa prezentării moţiunii de cenzură contravine dispoziţiilor art. 113 alin. (3), potrivit căruia dezbaterea moţiunii se face după 3 zile de la prezentare. Deşi în practica parlamentară moţiunile de cenzură s-au dezbătut şi după 3 zile de la prezentare, legiuitorul constituant a stabilit că termenul de 3 zile este unul de reflecţie, iar, după împlinirea acestuia, Parlamentul are obligaţia de a dezbate moţiunea de cenzură şi de a exprima un vot, punând capăt incertitudinii create. Procedura stabilită pentru parcurgerea etapelor prezentei moţiuni de cenzură nu contravine doar viziunii legiuitorului constituant, ci întregii practici parlamentare de până acum, conform căreia, odată cu moţiunea de cenzură, birourile permanente prezentau plenului celor două Camere calendarul desfăşurării procedurii, ce cuprindea nu doar data prezentării moţiunii de cenzură, ci şi cea a dezbaterii şi votării moţiunii de cenzură.
    42. În concluzie, se solicită constatarea existenţei unui conflict de natură constituţională între Guvern şi Parlament generat de încălcarea dispoziţiilor art. 113 alin. (4) coroborat cu dispoziţiile art. 66 alin. (1) din Constituţie, ca urmare a depunerii moţiunii de cenzură în perioada dintre încheierea primei sesiuni ordinare şi începutul celei de a doua sesiuni ordinare a Camerei Deputaţilor şi Senatului.
    43. În temeiul art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.
    44. Preşedintele Camerei Deputaţilor solicită constatarea inexistenţei unui conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament.
    45. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii, se arată că Moţiunea de cenzură „Guvernul PNL - De la Pandemie la pande-mită generalizată. Belşug în buzunarele clientelei PNL, sărăcie în buzunarele românilor“ a fost înregistrată la data de 17 august 2020 şi a fost prezentată la data de 20 august 2020, însă cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională a fost depusă de către Guvernul României la data de 21 august 2020, aşadar, după consumarea atât a momentului înregistrării, cât şi a momentului prezentării moţiunii. Prin Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a statuat că nu poate bloca o procedură deja începută, dar mai ales consumată. Ad similis, Guvernul ar fi trebuit să solicite Curţii Constituţionale eventuala constatare a existenţei unui conflict juridic de natură constituţională înainte de încheierea şi consumarea unei situaţii juridice, anume înainte de stabilirea calendarului prezentării moţiunii de cenzură, situaţie juridică încheiată în data de 20 august 2020, când moţiunea de cenzură în cauză a fost prezentată în Plenul reunit al celor două Camere ale Parlamentului. Aşadar, nici momentul înregistrării, nici cel al prezentării nu mai pot forma obiectul vreunei contestaţii, astfel cum solicită Guvernul în cererea formulată, întrucât acestea s-au consumat. Guvernul a cunoscut data înregistrării şi data prezentării moţiunii de cenzură, fiind înştiinţat conform prevederilor constituţionale şi regulamentare, pentru că, în urma şedinţei Birourilor permanente reunite ale Camerei Deputaţilor şi Senatului din data de 17 august 2020, Guvernul a primit Adresa nr. 2MC din 17 august 2020, în conformitate cu art. 94 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, prin care i-au fost aduse la cunoştinţă înregistrarea moţiunii de cenzură în cauză, conţinutul acesteia, precum şi data la care aceasta va fi prezentată în Plenul Parlamentului, respectiv data de 20 august 2020, ora 12,00. Mai mult decât atât, în data de 27 august 2020, Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, reunite în şedinţă comună, au stabilit data dezbaterii şi votului asupra moţiunii de cenzură pentru ziua de 31 august 2020, Guvernul fiind înştiinţat despre aceasta prin Adresa nr. 2MC din 27 august 2020.
    46. În concluzie, se arată că solicitarea Guvernului pentru constatarea existenţei conflictului juridic de natură constituţională cu privire la momentul înregistrării şi prezentării moţiunii de cenzură în cauză este tardivă şi nu poate fi reţinută.
    47. Mai mult, se arată că, potrivit Deciziei nr. 1.295 din 12 octombrie 2009, Curtea Constituţională a statuat că nu este abilitată să îndeplinească alte atribuţii decât cele stabilite prin Constituţie şi prin legea sa de organizare şi funcţionare, competenţa sa este limitativă şi nu se justifică exercitarea controlului constituţionalităţii moţiunilor de cenzură, deoarece textele menţionate se referă explicit la controlul asupra regulamentelor Parlamentului, şi nu asupra actelor juridice de aplicare a acestora.
    48. Aşadar, se susţine că, în cererea sa, Guvernul nu aduce argumente prin care să dovedească existenţa unui conflict juridic de natură constituţională, ci critici de neconstituţionalitate a moţiunii de cenzură. De altfel, instituţia conflictului juridic de natură constituţională are un rol distinct constituţional faţă de verificarea constituţionalităţii unui act normativ, sens în care se invocă Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005 şi Decizia nr. 259 din 8 aprilie 2015. Aşadar, întrucât moţiunea de cenzură este doar în competenţa Parlamentului, nu şi a Guvernului, nu poate exista un astfel de conflict, câtă vreme Parlamentul utilizează o instituţie juridică ce aparţine exclusiv acestuia. În consecinţă, se arată că, în fapt, Guvernul a formulat o veritabilă cerere de verificare a constituţionalităţii unei moţiuni de cenzură, chiar dacă formal a denumit-o cerere de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională. O astfel de solicitare este inadmisibilă, sens în care se face trimitere la Decizia nr. 533 din 12 iulie 2017.
    49. Se arată că numai aspectele strict formale de nivel constituţional referitoare la adoptarea unei moţiuni de cenzură pot forma obiectul controlului de constituţionalitate, şi nu conţinutul acesteia. Or, în cauză, prin simplul fapt că Guvernul contracarează moţiunea de cenzură înainte de votul exprimat de Parlament, contracarează în realitate voinţa Parlamentului, care nu poate fi determinată decât de conţinutul moţiunii de cenzură.
    50. În ceea ce priveşte critica referitoare la depunerea moţiunii de cenzură în perioada dintre sesiunile ordinare ale Parlamentului şi „fragmentarea“ moţiunii de cenzură în mai multe sesiuni, se arată că aceasta este neîntemeiată. Instituţia juridică a moţiunii de cenzură însoţeşte întotdeauna instituţia juridică a controlului Parlamentului asupra Guvernului. Acest control este permanent de la învestirea Guvernului şi până la învestirea unui nou Executiv. Chiar şi un Guvern interimar se află sub controlul Parlamentului, întrucât acesta realizează acte şi fapte care sunt întotdeauna sub control parlamentar exprimat prin mai multe mijloace: întrebări, interpelări.
    51. Afirmaţia autorului sesizării potrivit căreia în perioada dintre sesiunile ordinare ale Parlamentului, în cazul desfăşurării sau convocării unei sesiuni extraordinare, nu se poate iniţia o moţiune de cenzură echivalează cu aceeaşi greşită idee potrivit căreia Guvernul nu ar mai fi sub controlul Parlamentului în perioada dintre două sesiuni ordinare ale acestuia. Este inadmisibil un asemenea raţionament, câtă vreme controlul Parlamentului asupra Guvernului este unul permanent.
    52. De altfel, afirmaţia greşită a autorului sesizării că între sesiunile ordinare nu se poate iniţia o moţiune de cenzură este invalidată şi la nivelul practicii instituţionale. Astfel, prin Decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor şi a preşedintelui Senatului nr. 1/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 41 din 21 ianuarie 2020, cele două Camere ale Parlamentului au fost convocate în sesiune extraordinară. Această sesiune extraordinară a fost convocată pentru angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege. În data de 30 ianuarie 2020, aşadar, în timpul sesiunii extraordinare, a fost depusă moţiunea de cenzură. Această moţiune de cenzură a fost prezentată la data de 3 februarie 2020 şi dezbătută la data de 5 februarie 2020. De asemenea, a fost adoptată pe 5 februarie 2020 în cadrul şedinţei de vot. Aşadar, moţiunea de cenzură a fost depusă în cadrul sesiunii extraordinare şi a fost prezentată, dezbătută şi votată în cadrul sesiunii ordinare. În consecinţă, în cadrul oricărei sesiuni în care Parlamentul îşi exercită atribuţiile constituţionale, instrumentul de control şi sancţiune al moţiunii de cenzură poate fi folosit. Nu se statuează în cadrul niciunui articol din Constituţie faptul că Parlamentul în cadrul unei sesiuni extraordinare îşi exercită doar o parte din atribuţiile constituţionale.
    53. În legătură cu susţinerea autorului sesizării referitoare la fragmentarea moţiunii de cenzură în mai multe sesiuni, se precizează că derularea procedurilor parlamentare de prezentare, dezbatere şi vot asupra moţiunii de cenzură este de competenţa Birourilor Permanente Reunite, acest calendar fiind stabilit în funcţie de agenda fiecărei Camere şi de activităţile parlamentare sau neparlamentare ale grupurilor politice care alcătuiesc Parlamentul României. Sunt nenumărate exemple în care moţiunile de cenzură au fost iniţial prezentate şi ulterior s-a stabilit termenul de dezbatere şi vot, la propunerea Birourilor permanente reunite. Astfel, prezentarea moţiunii de cenzură în cauză s-a realizat în sesiune extraordinară comună: sesiune comună extraordinară convocată prin Decizia preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 3/2020, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 4/2020 şi, ulterior, prin Decizia nr. 5/2020, care a stabilit data şi ora dezbaterii şi votului asupra moţiunii de cenzură. Prin urmare, criticile formulate cu privire la depunerea moţiunii de cenzură sunt neîntemeiate.
    54. Cu privire la critica autorilor sesizării potrivit căreia cele două Camere ale Parlamentului trebuiau să fie convocate în sesiune extraordinară comună la momentul iniţierii moţiunii de cenzură, se arată că instituţia moţiunii de cenzură poate fi folosită oricând de către Parlament, pentru că instituţia controlului Parlamentului asupra Guvernului este neîntreruptă, sens în care se invocă Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010. A susţine ideea potrivit căreia la data depunerii moţiunii de cenzură ar fi trebuit ca cele două Camere ale Parlamentului să se afle deja în sesiune extraordinară comună ar însemna ca preşedinţii celor două Camere să anticipeze/intuiască/ghicească momentul depunerii moţiunii de cenzură pentru a putea convoca, anterior acestui moment, cele două Birouri permanente în şedinţă comună în vederea convocării celor două Camere în sesiune extraordinară comună.
    55. Se arată că moţiunea de cenzură este un instrument care poate fi folosit oricând, iar iniţierea sa este cea care declanşează convocarea în şedinţă comună extraordinară a celor două Camere. Prin urmare, se arată că afirmaţiile autorului sesizării potrivit cărora cele două Camere ale Parlamentului trebuiau să fie convocate în sesiune extraordinară comună la momentul iniţierii moţiunii de cenzură sunt neîntemeiate.
    56. Cu privire la critica referitoare la afectarea stabilităţii activităţii Guvernului, se arată că instituţia moţiunii de cenzură se referă la răspunderea politică solidară a membrilor Guvernului corelativă votului de încredere. Doctrina se pronunţă asupra rolului fundamental al Parlamentului în folosirea instrumentului moţiunii de cenzură, cenzurând membrii Guvernului, care răspund solidar, nu Guvernul ca instituţie de rang constituţional.
    57. Se susţine că afirmaţia autorului sesizării potrivit căreia depunerea, dezbaterea şi votul unei moţiuni de cenzură în cadrul sesiunii extraordinare expun Guvernul unui abuz de drept este neîntemeiată, întrucât acesta este sub controlul permanent al Parlamentului, fără întrerupere.
    58. Preşedintele Senatului solicită constatarea inexistenţei unui conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament.
    59. Se susţine că pentru ca simplele divergenţe instituţionale să fie calificate drept conflicte juridice în sensul art. 146 lit. e) din Constituţie, este esenţial ca acestea să producă un blocaj în activitatea unei instituţii publice din cele prevăzute în titlul III din Constituţie ori să împiedice funcţionarea normală a acesteia. Calificarea jurisprudenţială de către Curtea Constituţională a oricărei situaţii juridice conflictuale ca fiind, potenţial, substanţa unui conflict juridic de natură constituţională, în sensul art. 146 lit. e) din Legea fundamentală, nu este nici întâmplătoare, nici lipsită de fundamentare teoretică sau de susţinerea unui text constituţional. Dimpotrivă, Constituţia prevede instrumentele şi procedurile pentru funcţionarea normală a tuturor mecanismelor de exercitare a celor trei puteri ale statului, care îşi datorează una alteia loialitate instituţională în conformitate cu prevederile Constituţiei. Din această perspectivă, decurge foarte clar că orice situaţie juridică conflictuală - pe care Curtea este competentă să o constate, să o evalueze şi să o soluţioneze, potrivit Constituţiei - ia naştere din încălcarea nemijlocită a principiului separaţiei şi colaborării loiale de către autorităţile care exercită puterea în statul român.
    60. Se mai precizează că nu întotdeauna şi nu în orice condiţii sau circumstanţe de fapt „oricare situaţie juridică conflictuală“ ivită între două instituţii publice cu statut constituţional reglementat în titlul III din Legea fundamentală formează automat ori potenţial substanţa unui conflict juridic de natură constituţională, în sensul art. 146 lit. e) din Constituţie. Principiul esenţial al guvernării unui stat este funcţionarea armonioasă şi echilibrată a structurilor de stat, fiecare dintre acestea având un anumit rol şi funcţii constituţionale, care în procesul general de conducere se întrepătrund. Din acest angrenaj nu lipsesc arogarea ori suprapuneri de competenţe, ori diferite alte disfuncţionalităţi, dar acestea nu afectează întotdeauna funcţionarea principiului separaţiei puterilor. Pentru ca astfel de dispute, divergenţe, conflicte de competenţă să capete fizionomia unui conflict juridic de natură constituţională, trebuie să dea naştere unui blocaj instituţional care să împiedice buna funcţionare a uneia dintre autorităţile publice care se consideră parte a conflictului respectiv.
    61. Raportat la cauza de faţă, se arată că prim-ministrul nu se referă, în realitate, la instituţia Parlamentului, ca parte a unui pretins conflict juridic de natură constituţională, ci la demersul procedural al unui număr consistent de deputaţi şi senatori care au iniţiat împotriva Guvernului pe care îl conduce o moţiune de cenzură, ca forma cea mai gravă a controlului parlamentar, pe care opoziţia este îndreptăţită să o iniţieze oricând, fie într-o sesiune parlamentară ordinară, fie în una extraordinară. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja în sensul că moţiunea de cenzură se constituie într-un adevărat instrument de natură constituţională pus la îndemâna Parlamentului în vederea realizării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului (Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010).
    62. Se susţine că cererea prim-ministrului, chiar dacă este exprimată într-o modalitate instituţională şi aparent constituţională, este îndreptată, în realitate, împotriva iniţiatorilor moţiunii de cenzură, ca atare. Viciul de neconstituţionalitate extrinsecă enunţat de semnatarul cererii în motivarea acesteia priveşte o procedură regulamentară nefinalizată încă într-un act producător de efecte juridice pe seama Guvernului; or, Curtea Constituţională se pronunţă tocmai asupra unor astfel de acte. Obiectul conflictului la care se referă prim-ministrul în cererea sa adresată Curţii Constituţionale este eminamente politic, ceea ce excedează competenţei Curţii Constituţionale. Conflictul invocat de prim-ministru opune Guvernul, pe de o parte, şi deputaţii şi senatorii semnatari ai moţiunii de cenzură, pe de altă parte. Este de observat însă că între cele două părţi nu există raporturi constituţionale de tipul celor care există între Guvern şi Parlament. Astfel de raporturi ar putea să apară doar în momentul finalizării votului asupra moţiunii, cu consecinţa demiterii Guvernului, sau, după caz, a menţinerii acestuia. Înregistrarea şi prezentarea moţiunii de cenzură nu au produs un efect direct asupra Guvernului, care să antreneze şi responsabilitatea Parlamentului.
    63. Se apreciază că, pentru a fi, ipotetic, un act producător de conflicte juridice de natură constituţională, actul respectiv ar trebui să fie asumat, ca act de putere publică, de una dintre autorităţile prevăzute în titlul III din Constituţie şi să exprime voinţa sa juridică. Această cerinţă de fond nu este îndeplinită de actele pregătitoare ale dezbaterii moţiunii de cenzură (depunerea şi prezentarea acesteia). Dacă s-ar admite ideea că actele pregătitoare pentru dezbaterea şi finalizarea unei propuneri legislative ar avea vocaţia de a produce prin ele însele un conflict juridic de natură constituţională, pe rolul Curţii Constituţionale s-ar înregistra zilnic o inflaţie de sesizări din partea Guvernului.
    64. Se menţionează că textele constituţionale invocate de prim-ministru ca generatoare ale situaţiei conflictuale pe care o deduce judecăţii Curţii Constituţionale nu au nicio relevanţă în cauză şi, prin urmare, nu conduc la o evaluare a conţinutului pretinsului conflict juridic de natură constituţională. Mai mult chiar, nici normele regulamentare din care ar deriva pretinsul conflict juridic de natură constituţională nu au vocaţia să genereze un astfel de conflict. Acestea reglementează două categorii de raporturi constituţionale şi regulamentare de natură procedurală: un raport între deputaţii şi senatorii semnatari ai moţiunii de cenzură şi structurile de conducere ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, adică birourile permanente ale acestor Camere legislative. Birourile permanente, de pildă, se vor asigura, prin numărarea semnăturilor celor care susţin moţiunea de cenzură, că aceasta îndeplineşte condiţiile pentru a fi înregistrată şi depusă în vederea prezentării ei, în temeiul art. 92 alin. (1) teza întâi din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. A doua categorie de raporturi constituţionale şi procedurale are ca părţi deputaţii şi senatorii semnatari ai moţiunii, pe de o parte, şi Camerele legislative reunite în şedinţă comună, în calitate de structuri deliberative ale Parlamentului, pe de altă parte. Cele două Camere ale Parlamentului reunite ca for comun de control parlamentar asupra activităţii de ansamblu a Guvernului şi a fiecărui ministru în parte au, în momentul înregistrării moţiunii de cenzură şi al prezentării sale [în temeiul art. 92 alin. (1) teza a doua din acelaşi regulament al şedinţelor comune ale Camerelor Parlamentului], un rol pasiv de înregistrare şi, respectiv, de prezentare formală a conţinutului moţiunii de cenzură şi luării sale la cunoştinţă de către prim-ministru. Ca atare, până la momentul dezbaterii şi votării moţiunii de cenzură înregistrate la 17 august 2020 şi prezentate la 20 august 2020, nu s-a încălcat niciun text constituţional sau regulamentar. Până la faza dezbaterii moţiunii de cenzură, Guvernul nu a intrat în raporturi juridice propriu-zise cu Parlamentul. Prin urmare, nu s-a putut produce niciun blocaj instituţional în dauna activităţii Guvernului sau a vreunui minister.
    65. Pentru definirea conţinutului conflictului juridic de natură constituţională circumstanţiat la prezenta cauză, trebuie să se ţină seama de adevăratul interes al semnatarului cererii adresate Curţii Constituţionale: blocarea procedurii de dezbatere şi votare a moţiunii de cenzură depuse împotriva Guvernului la 17 august 2020.
    66. Se consideră că nu intră în sfera conflictului juridic de natură constituţională controlul constituţionalităţii procedurii de depunere şi prezentare a unei moţiuni de cenzură, înainte ca aceasta să fie dezbătută şi adoptată. În cererea trimisă Curţii Constituţionale, prim-ministrul a formulat o critică de constituţionalitate extrinsecă în privinţa procedurii de depunere şi prezentare a unei moţiuni de cenzură. Odată adoptată, moţiunea de cenzură capătă conturul unui act juridic în sensul dispoziţiilor art. 67 din Constituţie, potrivit căruia Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor. Din acest moment, moţiunea de cenzură are, din punct de vedere formal, conturul unei hotărâri parlamentare, se publică în Monitorul Oficial al României şi poate face obiectul unui control posterior de constituţionalitate, în temeiul prevederilor art. 146 lit. l) din Constituţie şi ale art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicate, cu modificările şi completările ulterioare (a se vedea în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 533 din 12 iulie 2017).
    67. Prin urmare, se consideră că cererea prim-ministrului privind un pretins conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament este inadmisibilă.
    68. Cu privire la conţinutul cererii de constatare a conflictului juridic de natură constituţională, se arată că motivarea cererii, în sensul existenţei unui conflict juridic de natură constituţională generat de depunerea moţiunii de cenzură în perioada dintre sesiunile ordinare ale Parlamentului, precum şi de convocarea unei sesiuni extraordinare având ca obiect numai prezentarea moţiunii de cenzură, este lipsită de fundament şi denotă chiar o neînţelegere a termenului de sesiune parlamentară şi a rolului pe care aceasta îl are în cadrul legislaturii.
    69. Se arată că raţiunea de a fi a unei sesiuni parlamentare este de a stabili un cadru organizatoric în care membrii celor două Camere ale Parlamentului se reunesc pentru a-şi exercita mandatul constituţional. În doctrina de specialitate se precizează că sesiunile sunt perioada de timp, prevăzută în Constituţie, în care cele două Camere îşi exercită funcţia de deliberare a tuturor problemelor care le sunt supuse spre dezbatere şi adoptate. Potrivit dispoziţiilor art. 66 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie, sesiunile parlamentare pot fi ordinare şi extraordinare. Între sesiunile ordinare şi cele extraordinare nu există nicio deosebire din punctul de vedere al competenţei materiale conferite Camerelor legislative de către Adunarea Constituantă. Convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară înseamnă, practic, întreruperea vacanţei parlamentare dintre două sesiuni ordinare pentru motive foarte importante. Potrivit prevederilor art. 66 alin. (3) din Constituţie, convocarea Camerelor în sesiuni se face de către preşedinţii acestora.
    70. Datorită autonomiei funcţionale a fiecărei Camere, convocarea acestora în sesiune ordinară se face separat. Camerele pot decide să se întrunească fiecare separat în sesiune extraordinară, dar şi într-o sesiune extraordinară comună. Nicio altă autoritate publică nu are dreptul să conteste modul în care Camerele legislative decid, potrivit principiului constituţional al autonomiei funcţionale, să lucreze. Constituţia nu îngrădeşte acest drept, dar îl condiţionează de respectarea unor reguli minime prevăzute în art. 66 alin. (2). Alte condiţii sunt prevăzute în cele două regulamente ale Camerelor legislative. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că activitatea de deliberare în cele două Camere nu este diferită, după cum acestea lucrează în sesiune parlamentară ordinară ori extraordinară.
    71. Se apreciază că afirmaţia prim-ministrului potrivit căreia depunerea, dezbaterea şi votul unei moţiuni de cenzură în cadrul sesiunii extraordinare expun Guvernul unui abuz de drept este neîntemeiată, întrucât nici Constituţia, nici regulamentele parlamentare nu stabilesc competenţele pe care Camerele legislative le pot exercita în funcţie de caracterul sesiunii parlamentare în cadrul căreia deliberează la un moment dat. Aşa fiind, o moţiune de cenzură ori o altă modalitate de control parlamentar poate fi exercitată, din punct de vedere constituţional şi regulamentar, atât pe parcursul unei sesiuni ordinare, cât şi într-o sesiune extraordinară.
    72. Totodată, se arată că afirmaţia potrivit căreia procedura regulamentară declanşată de iniţierea unei moţiuni de cenzură ar fi fost fragmentată pe parcursul mai multor sesiuni parlamentare este, la rândul ei, neîntemeiată, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu obligă ca procedura de depunere, prezentare şi dezbatere a unei moţiuni de cenzură să se desfăşoare pe parcursul unei singure sesiuni. Art. 113 alin. (1) din Constituţie este valabil pentru cele trei momente esenţiale ale procedurii respective de control parlamentar: iniţierea, prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură, finalizată prin supunerea acesteia votului membrilor Parlamentului, în timp ce art. 113 alin. (4) teza întâi din Constituţie, care vizează depunerea moţiunii de cenzură, nu are incidenţă în cauza de faţă.
    73. Guvernul a depus la dosarul cauzei un înscris precizator al cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, prin care solicită constatarea existenţei conflictului şi readucerea autorităţii legiuitoare în „matca constituţională“ în raporturile sale cu Guvernul.
    74. Prin precizările formulate, se arată că moţiunea de cenzură se constituie într-un adevărat instrument de natură constituţională pus la îndemâna Parlamentului în vederea realizării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului. Dispoziţiile constituţionale ale art. 113, coroborate cu cele privind angajarea răspunderii Guvernului din art. 114, reglementează o dimensiune juridică unitară a instituţiei, chiar dacă, contextual, procedeul poate interveni în două situaţii. Pe de o parte, aceasta poate reprezenta un demers fundamentat exclusiv pe voinţa Parlamentului de a sancţiona Guvernul (art. 113) sau aceasta poate fi depusă în cadrul procedurii angajării răspunderii Guvernului. În acest context, important de precizat este faptul că şi Curtea Constituţională a subliniat că prevederile Constituţiei nu reglementează două categorii de moţiuni de cenzură, ci, din contră, moţiunea de cenzură ca instituţie juridică este una singură, reglementată de art. 113 din Constituţie.
    75. Se susţine că pentru validitatea procesului de adoptare a moţiunii de cenzură trebuie parcurse mai multe etape cronologice şi obligatorii, respectiv iniţierea moţiunii de cenzură prin întrunirea numărului de semnături prevăzut de art. 113 alin. (2) din Constituţie, depunerea acesteia la Birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului, comunicarea moţiunii Guvernului în ziua în care a fost depusă, prezentarea acesteia în cadrul unei şedinţe comune a celor două Camere în cel mult 5 (cinci) zile de la data depunerii, exprimarea poziţiei Guvernului, dezbaterea şi votul pe marginea moţiunii în 3 (trei) zile de la data când a fost prezentată. Or, în cauză, se arată că Parlamentul nu a acţionat cu respectarea cadrului legal incident, întrucât, faţă de cronologia actelor emise de către acesta pe parcursul procedurii administrative, se relevă că la data de 17 august 2020, Parlamentul adoptă Decizia nr. 3/2020 privind convocarea Camerei Deputaţilor şi Senatului în sesiune extraordinară, cu următorul obiect:
    "Camera Deputaţilor şi Senatul se convoacă în sesiune extraordinară comună în data de 20 august 2020, ora 12,00, pentru perioada 20-31 august 2020, cu următoarea ordine de zi şi următorul program:
    - 20 august 2020, ora 12,00 - prezentarea Moţiunii de cenzură nr. 2MC;
    – 31 august 2020, ora 14,00 - dezbaterea şi votul asupra moţiunii de cenzură"

    76. Ulterior, la data de 20 august 2020, „Parlamentul adoptă Decizia nr. 4/2020 privind modificarea Deciziei preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 3/2020, cu următorul obiect: «Decizia preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 3/2020 privind convocarea Camerei Deputaţilor şi Senatului în sesiune extraordinară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 17 august 2020, se modifică după cum urmează: Camera Deputaţilor şi Senatul se convoacă în sesiune extraordinară comună în data de 20 august 2020, ora 12,00, pentru perioada 20-31 august 2020, pentru prezentarea moţiunii de cenzură nr. 2MC»“.
    77. La data de 27 august 2020, „Parlamentul adoptă Decizia nr. 5/2020 pentru modificarea şi completarea Deciziei preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 3/2020 privind convocarea Camerei Deputaţilor şi Senatului în sesiune extraordinară, cu următorul obiect:
    "Decizia preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 3/2020 privind convocarea Camerei Deputaţilor şi Senatului în sesiune extraordinară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 17 august 2020, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
    Camera Deputaţilor şi Senatul se convoacă în sesiune extraordinară comună în data de 20 august 2020, ora 12,00, pentru perioada 20-31 august 2020, cu următoarea ordine de zi şi următorul program:
    - 20 august 2020, ora 12,00 - prezentarea Moţiunii de cenzură nr. 2MC;
    – 31 august 2020, ora 14,00 - dezbaterea şi votul asupra moţiunii de cenzură."

    78. Se susţine că „din analiza cronologiei deciziilor Parlamentului de convocare a şedinţei extraordinare, se poate constata că, deşi prin Decizia nr. 3 din 17 august 2020 acesta a decis ca prezentarea moţiunii să se efectueze pe 20 august 2020, iar dezbaterile şi votul să aibă loc la data de 31 august 2020, prin Decizia nr. 4 din 20 august 2020 a revenit asupra acestora şi a stabilit doar momentul prezentării moţiunii de cenzură, respectiv la data de 20 august 2020, chiar în ziua emiterii deciziei cu acelaşi obiect. Ulterior datei de 20 august 2020, la care a avut loc prezentarea moţiunii de cenzură în Parlament, autoritatea legiuitoare a adoptat la data de 27 august 2020 Decizia nr. 5/2020 prin care a modificat Decizia nr. 3/2020, revitalizând în totalitate dispoziţiile acesteia, stabilind că prezentarea moţiunii va avea loc la data de 20 august 2020, iar dezbaterile şi votul, la 31 august 2020“.
    79. Astfel, se concluzionează că, „din analiza parcursului decizional al Parlamentului, reiese nu numai faptul că acesta a intervenit asupra Deciziei nr. 3/2020, care a fost modificată prin Decizia nr. 4/2020, care stabilea doar data prezentării moţiunii, dar, mai mult decât atât, deşi Decizia nr. 5/2020 avea ca obiect modificarea şi completarea Deciziei nr. 3/2020, din analiza pretinselor modificări şi completări se poate observa că Decizia nr. 5 nu modifică şi nu completează în niciun fel Decizia nr. 3/2020, din contră, stabileşte la data de 27 august 2020 cu caracter retroactiv că prezentarea moţiunii va avea loc la data de 20 august 2020“.
    80. Faţă de conduita neregulamentară a Parlamentului în procedura de prezentare, dezbatere şi supunere la vot a moţiunii de cenzură, întemeiată pe faptul că, deşi depusă la data de 17 august 2020, ziua dezbaterilor şi votului este una incertă tocmai prin raportare la modalitatea în care chiar Parlamentul a revenit anterior asupra propriului calendar, devin incidente considerentele Curţii Constituţionale prezentate în cuprinsul Deciziei nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010. Prin urmare, se apreciază că, „având în vedere că atât Constituţia, cât şi normele regulamentare ale Parlamentului instituie obligativitatea desfăşurării dezbaterilor şi votului într-un interval de 3 (trei) zile de la momentul prezentării moţiunii de cenzură, procedura trebuia încheiată cel târziu la data de 23 august 2020“. Se consideră că lipsa unei sancţiuni exprese în conţinutul textului constituţional pentru nerespectarea termenului nu poate conduce la concluzia că dezbaterea şi votul moţiunii de cenzură pot avea loc oricând, întrucât, astfel cum a arătat şi Curtea Constituţională, aceasta atrage caracterul iluzoriu al instrumentului juridic şi, în cele din urmă, lipsa de eficienţă, în măsura în care actualitatea acestuia este afectată de trecerea timpului.
    81. Cu privire la efectele moţiunii de cenzură, se arată că, pentru a crea un just echilibru între atributul constituţional al Parlamentului de a controla activitatea Guvernului şi stabilitatea autorităţilor statului, Constituţia a prevăzut ca, în măsura în care moţiunea de cenzură nu este adoptată, iniţiatorii să nu mai dispună de acest instrument constituţional pe parcursul aceleiaşi sesiuni parlamentare. Raţiunea pentru care legiuitorul constituant a ales să limiteze astfel utilizarea moţiunii de cenzură rezidă în aceea că prin votul de respingere este reconfirmată încrederea acordată iniţial Guvernului, motiv pentru care, pentru stabilitatea activităţii executive, un nou astfel de demers poate fi promovat după curgerea unei perioade de timp. Prin urmare, „textul constituţional anterior indicat este lipsit de interpretare în ceea ce priveşte inadmisibilitatea promovării unei noi moţiuni de cenzură în cadrul aceleiaşi sesiuni parlamentare în situaţia unui vot de respingere“.
    82. Se susţine că promovarea unei moţiuni de cenzură pe parcursul unei sesiuni parlamentare extraordinare, în raport cu limitarea expres reglementată de art. 113 alin. (4) din Constituţie, este inadmisibilă. Sesiunea parlamentară reprezintă formă de lucru a Parlamentului, perioada în care acesta îşi exercită plenitudinea competenţelor constituţionale: funcţia legislativă şi funcţia de control parlamentar, acestea fiind de trei feluri: (i) două sesiuni permanente - ordinare cu perioadă de timp prestabilită la nivel constituţional care se desfăşoară potrivit art. 66 alin. (1) din Constituţie, preşedinţii camerelor fiind obligaţi ca în perioadele stabilite la nivel constituţional să convoace Parlamentul în sesiune; (ii) mai multe sesiuni periodice - extraordinare, care se convoacă obligatoriu de către preşedinţii camerelor dacă există cererea titularilor stabiliţi la nivel constituţional - preşedintele României, biroul permanent al fiecărei Camere, cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor; (iii) sesiunea de drept - în împrejurări deosebit de grave, de exemplu, art. 93 alin. (2) din Constituţie privind starea de urgenţă sau de asediu sau art. 115 alin. (4) din Constituţie, în ipoteza depunerii spre aprobare de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă, care poate fi considerată tot o sesiune extraordinară.
    83. Deşi sesiunea parlamentară extraordinară este prevăzută de Constituţie ca modalitate de lucru a Parlamentului, aceasta este una alternativă, care, prin raportare la tipologia şi regimul special, nu trebuie să se transforme într-un instrument care să suplinească cadrul de desfăşurare a unor activităţi specifice sesiunilor ordinare.
    84. În opinia Guvernului, analizând activitatea Parlamentului care, în această perioadă, se află, conform Constituţiei, în vacanţă, respectiv în perioada dintre cele două sesiuni parlamentare ordinare, se poate observa că, fără a justifica o situaţie extraordinară, acesta a procedat la convocarea unei sesiuni extraordinare pentru a parcurge procedura moţiunii de cenzură.
    85. Aparte de faptul că nu sunt întrunite condiţiile constituţionale şi regulamentare pentru a convoca o sesiune parlamentară extraordinară, art. 113 din Constituţie nu ridică probleme de interpretare în ceea ce priveşte faptul că, în situaţia unui vot de respingere, iniţiatorii nu mai pot promova o nouă moţiune de cenzură în aceeaşi sesiune. Or, obiectul prezentei sesizări are ca punct central tocmai sintagma „aceeaşi sesiune“ din cuprinsul art. 113 alin. (4) din Constituţie. Dacă în ceea ce priveşte sesiunile ordinare este previzibil faptul că dacă o moţiune de cenzură este respinsă, de exemplu, în prima sesiune ordinară, pe parcursul acesteia nu mai poate fi promovată o alta, nu acelaşi lucru se poate spune despre o moţiune depusă în cadrul unei sesiuni extraordinare. Având în vedere că sesiunea extraordinară are ca obiect aspecte punctuale, individualizate în cuprinsul convocatorului, este vădit în contradicţie cu natura acesteia ca, în interpretarea per a contrario a art. 113 alin. (4) din Constituţie, respectiv în situaţia unui vot de adoptare, Parlamentul să poată iniţia o nouă moţiune de cenzură în cadrul aceleiaşi sesiuni parlamentare extraordinare. Mai mult, se poate constata că sesiunea extraordinară astfel convocată pentru parcurgerea etapelor moţiunii de cenzură are ca dată limită de desfăşurare 31 august 2020, moment care coincide cu ziua votului asupra acesteia şi, în consecinţă, cu finalizarea procesului constituţional în Parlament. Or, în măsura în care sesiunea extraordinară încetează în aceeaşi zi cu momentul la care se va cunoaşte rezultatul votului asupra moţiunii de cenzură, fie de adoptare, fie de respingere, se naşte veritabila nerespectare şi lipsire de eficienţă a prevederilor art. 113 alin. (4) din Constituţie, întrucât, în situaţia unui vot de respingere, efectele acestuia se vor raporta la o sesiune extraordinară care a expirat.
    86. Se consideră că interpretarea in extenso, în sensul în care o moţiune de cenzură poate fi promovată şi pe parcursul unei sesiuni extraordinare, nu doar că deturnează voinţa legiuitorului constituant, dar deschide calea unui comportament discreţionar şi abuziv din partea Parlamentului, care, în mod conjunctural, poate convoca nenumărate sesiuni extraordinare pentru a utiliza instrumentul moţiunii de cenzură.
    87. În concluzie, pentru a limita conduita discreţionară a organismelor constituţionale, se apreciază că interpretarea restrictivă este cea care se impune a fi validată în acest context, tocmai pentru a respecta matca constituţională a autorităţilor publice implicate în prezentul conflict juridic de natură constituţională.
    88. Cu privire la încălcarea principiului cooperării şi colaborării loiale între autorităţi, se citează considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 611 din 3 octombrie 2017, menţionându-se că inclusiv Comisia de la Veneţia a subliniat că o componentă importantă a principiului anterior indicat rezidă în procesul de punere în aplicare a prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale Constituţiei. Or, obiectul prezentei cauze prezintă tocmai maniera discreţionară în care Parlamentul înţelege să interpreteze şi să aplice prevederile constituţionale şi regulamentare privitoare la moţiunea de cenzură.
    89. Astfel, pentru respectarea principiului constituţional, respectarea normelor de drept pozitiv în vigoare şi care reglementează atribuţii, competenţe, modalităţi de aplicare a instrumentelor constituţionale reprezintă aspecte ce ţin chiar de respectarea statului de drept. Având în vedere că dreptul pozitiv este cel care guvernează raporturile juridice dintre autorităţile publice parte a prezentului conflict, se apreciază că Parlamentul a neglijat componenta extra legem a conduitei instituţionale, acordând prioritate legalităţii şi formalismului în ceea ce priveşte raportul instituţional, în dauna practicilor constituţionale care presupun dialog pentru soluţionarea diferendului existent.
    CURTEA,
    examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern şi Parlament, înscrisurile depuse, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului Guvernului şi ale reprezentanţilor preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
    (1) Admisibilitatea cererii formulate de către prim-ministrul Guvernului
    90. Sub aspectul titularului dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, Curtea constată că prim-ministrul este titular al acestui drept, conform art. 146 lit. e) din Constituţie. În consecinţă, condiţia de admisibilitate referitoare la titularul cererii este îndeplinită.
    91. Sub aspectul autorităţilor publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituţională, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale constante [a se vedea Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, paragraful 55], acestea sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti (Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragraful 58), respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii (Decizia nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 24 noiembrie 2008). De asemenea, pot fi părţi în conflictul juridic de natură constituţională prim-ministrul sau ministrul justiţiei atunci când îşi exercită o atribuţie proprie, Ministerul Justiţiei sau chiar prefectul (Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, paragrafele 57, 62). În cauza de faţă, părţile pretins aflate în conflict sunt Guvernul şi Parlamentul, care sunt autorităţi publice cuprinse în titlul III din Constituţie. Rezultă că este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate referitoare la subiectele între care se poate naşte un conflict juridic de natură constituţională.
    92. Sub aspectul obiectului conflictului juridic de natură constituţională, se constată că cererea formulată de prim-ministru vizează modul procedural de exercitare a unei forme de control parlamentar asupra activităţii Guvernului, şi anume condiţiile necesar a fi întrunite pentru depunerea, prezentarea, dezbaterea şi votarea unei moţiuni de cenzură, care, odată adoptată, se materializează într-o hotărâre parlamentară.
    93. În jurisprudenţa sa, Curtea a concluzionat - prin Decizia nr. 533 din 12 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 592 din 24 iulie 2017 - că nu se poate constata existenţa unui conflict juridic de natură constituţională în sensul art. 146 lit. e) din Constituţie, în ipoteza în care constatarea acestuia se solicită prin exercitarea controlului de constituţionalitate asupra hotărârii de adoptare a moţiunii de cenzură. Aşadar, solicitarea autorului sesizării adresată Curţii Constituţionale de a controla constituţionalitatea extrinsecă a hotărârii Parlamentului de demitere a Guvernului nu intră în sfera conflictului juridic de natură constituţională, ci a controlului de constituţionalitate a hotărârilor parlamentare. În cauză însă, Curtea reţine că o asemenea hotărâre nu a fost încă adoptată, neînţelegerile purtând chiar asupra modului în care moţiunea de cenzură a fost iniţiată şi prezentată, existând o divergenţă în legătură chiar cu însăşi posibilitatea dezbaterii şi votării acesteia, aşadar, un aspect care priveşte posibilitatea adoptării unei eventuale hotărâri, astfel că, în mod evident, cererea formulată nu vizează exercitarea unui control de constituţionalitate asupra unei hotărâri deja adoptate. Totodată, se mai reţine că aspectele de procedură parlamentară reflectă raporturi specifice de drept constituţional şi se ataşează ca elemente de constituţionalitate extrinsecă ale legii/hotărârii parlamentare numai în condiţiile adoptării sale, astfel că o situaţie litigioasă rezultată dintr-un asemenea raport poate face obiectul conflictului juridic de natură constituţională în lipsa adoptării actului antereferit.
    94. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut neîndeplinirea condiţiei de admisibilitate referitoare la obiectul conflictului juridic de natură constituţională numai atunci când pe această cale erau antamate aspecte de neconstituţionalitate extrinsecă ale legilor deja adoptate în scopul reluării procedurii de legiferare cu privire la acestea (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 259 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 15 mai 2015, paragrafele 49 şi 50, Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, sau Decizia nr. 57 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 11 mai 2020), sens în care este şi Decizia nr. 533 din 12 iulie 2017. Or, o astfel de situaţie nu se regăseşte în cauza de faţă, ceea ce înseamnă că cererea prim-ministrului este admisibilă şi urmează a fi analizată pe fond.

    (2) Analiza cererii formulate de către prim-ministrul Guvernului
    95. Curtea constată că cererea formulată vizează o situaţie litigioasă, întrucât priveşte un diferend între Guvern şi Parlament cu privire la procedura de adoptare a moţiunii de cenzură. Aşadar, situaţia litigioasă are şi un caracter juridic, întrucât vizează aspectele procedurale de adoptare a moţiunii de cenzură, şi nu conţinutul acesteia, care este unul eminamente politic; astfel, se impută Parlamentului o conduită care nesocoteşte condiţiile necesar a fi întrunite pentru depunerea, prezentarea, dezbaterea şi votarea unei moţiuni de cenzură. Totodată, situaţia juridică litigioasă are natură constituţională având în vedere că moţiunea de cenzură ţine de domeniul dreptului constituţional şi reprezintă un instrument constituţional de realizare a controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului, iar cererea formulată vizează interpretarea art. 66 alin. (1) şi art. 113 alin. (3) şi (4) din Constituţie. Pentru a se stabili însă existenţa unui conflict în sensul art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea trebuie să determine dacă autorităţile publice implicate în acest diferend au încălcat vreun text constituţional, pentru că numai o atare conduită poate sta la baza generării conflictului (a se vedea Decizia nr. 285 din 21 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 28 iunie 2014, paragraful 51, sau Decizia nr. 27 din 22 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 28 februarie 2020, paragraful 39). Cu alte cuvinte, Curtea va verifica în ce măsură conduita imputată este contrară textelor constituţionale antefererite.

    (2.1.) Moţiunea de cenzură
    96. Raporturile dintre Parlament şi Guvern sunt guvernate de principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie [Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010], şi fac obiectul unui capitol distinct al Constituţiei (capitolul IV al titlului III), ceea ce indică importanţa pe care legiuitorul constituant a acordat-o acestora, iar premisa acestor raporturi este controlul parlamentar asupra activităţii Guvernului [Decizia nr. 240 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 12 iunie 2020, paragraful 85]. Din perspectiva funcţiei de control exercitate de Parlament asupra executivului, dispoziţiile constituţionale prevăd ca modalităţi de acţiune: informarea Parlamentului, procedura întrebărilor şi interpelărilor, moţiunea de cenzură, angajarea răspunderii Guvernului sau delegarea legislativă (Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012).
    97. În sistemul constituţional al României, ca şi în majoritatea celorlalte state, controlul parlamentar, în general, este fără sancţiune. Unica excepţie când controlul parlamentar are şi sancţiune este cea în care acest control se exercită prin moţiunea de cenzură, a cărei adoptare are ca finalitate demiterea Guvernului (Decizia nr. 148 din 21 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 162 din 7 martie 2007 sau Decizia nr. 85 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 aprilie 2019, paragraful 38).
    98. Curtea a mai statuat că, în situaţia în care Parlamentul consideră că Guvernul a adoptat o hotărâre inoportună sau nelegală, are la dispoziţie instrumente consacrate constituţional, respectiv informarea (art. 111), întrebările, interpelările, moţiunile simple şi de cenzură (art. 112 şi art. 113), care reprezintă, practic, luări de poziţie ale Parlamentului cu privire la activitatea Guvernului, în exercitarea controlului politic asupra acestuia (Decizia nr. 457 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 1 iulie 2020, paragraful 54).
    99. În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010), Curtea a statuat că „moţiunea de cenzură se constituie într-un adevărat instrument de natură constituţională pus la îndemâna Parlamentului în vederea realizării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului. Reglementarea generală a moţiunii de cenzură se regăseşte în dispoziţiile art. 113 din Constituţie, iar anumite aspecte particulare ale acestei instituţii juridice sunt reglementate prin art. 114 alin. (2) şi (3) din Constituţie. Aceste din urmă prevederi constituţionale califică moţiunea de cenzură depusă în cadrul procedurii angajării răspunderii Guvernului ca fiind una «provocată», fără ca sub aspectul naturii juridice şi al finalităţii urmărite să o deosebească de moţiunea de cenzură reglementată de art. 113 din Constituţie. Astfel, Curtea reţine că prevederile Constituţiei nu reglementează două categorii de moţiuni de cenzură, ci, din contră, moţiunea de cenzură ca instituţie juridică este una singură, reglementată de art. 113 din Constituţie; elementele specifice ce vizează moţiunea de cenzură iniţiată în ipoteza angajării răspunderii Guvernului nu relevă decât două particularităţi procedurale (contextul iniţierii - după prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege ce face obiectul angajării răspunderii - şi posibilitatea constituţională de iniţiere - indiferent dacă semnatarii săi au mai iniţiat în cadrul aceleiaşi sesiuni parlamentare o moţiune de cenzură potrivit prevederilor art. 113 din Constituţie), precum şi o particularitate de natură substanţială (în cazul respingerii moţiunii de cenzură, programul, declaraţia de politică generală sau proiectul de lege se consideră adoptat), care nu pot califica moţiunea de cenzură prevăzută de art. 114 din Constituţie ca un instrument de control parlamentar distinct de moţiunea de cenzură reglementată de art. 113 din Constituţie. […] rezultă că, prin votarea unei moţiuni de cenzură, indiferent dacă aceasta a fost depusă în condiţiile art. 113 sau art. 114 din Constituţie, realizându-se controlul parlamentar, se retrage încrederea acordată Guvernului, ceea ce are drept efect demiterea acestuia“. Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că „împiedicarea prezentării şi refuzul de a dezbate o moţiune de cenzură deja depusă sunt contrare Constituţiei, întrucât acest lucru ar echivala cu eliminarea posibilităţii opoziţiei parlamentare de a cenzura şi controla deciziile guvernamentale de angajare a răspunderii“.


    (2.2.) Criticile referitoare la depunerea unei moţiuni de cenzură în afara sesiunii parlamentare ordinare
    100. Nicio dispoziţie constituţională nu interzice depunerea unei moţiuni de cenzură în afara sesiunilor ordinare. Controlul parlamentar nu se desfăşoară intermitent numai în cadrul sesiunilor ordinare ale Parlamentului, ci permanent, astfel că limitarea acestui control numai pentru perioadele 1 februarie-30 iunie şi 1 septembrie-31 decembrie ale unui an calendaristic este lipsită de orice justificare. Faptul că art. 113 alin. (4) din Constituţie prevede în mod expres că „Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114“ nu înseamnă că deputaţii sau senatorii care au semnat/depus o moţiune de cenzură în cadrul sesiunii ordinare nu ar putea iniţia o moţiune de cenzură în afara acestor sesiuni. Totodată, textul analizat nu circumstanţiază că deputaţii şi senatorii pot iniţia moţiunea de cenzură în sesiune ordinară, ci se referă la o interdicţie de a iniţia o nouă moţiune de cenzură în cadrul aceleiaşi sesiuni. Prin urmare, dacă legiuitorul constituant nu a distins în cuprinsul art. 113 alin. (4) din Constituţie între sesiune ordinară sau extraordinară, rezultă că acest text vizează ambele categorii de sesiuni - Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, astfel că orice interpretare contrară se constituie într-o adăugare nepermisă la textul Constituţiei. Prin urmare, în fiecare sesiune extraordinară se poate depune câte o moţiune de cenzură, indiferent de numărul şi durata sesiunilor extraordinare convocate în decursul unui an calendaristic în cele două perioade în care Parlamentul nu se află în sesiune ordinară [ianuarie, respectiv iulie-august].
    101. Este adevărat că se ridică problema caracterului variabil al numărului de sesiuni extraordinare ce pot fi convocate, ceea ce multiplică în consecinţă numărul de moţiuni de cenzură ce pot fi depuse. Prin Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, paragrafele 109 şi 113, Curtea a statuat că o conduită instituţională care se circumscrie colaborării loiale are, prin urmare, o componentă extra legem, întemeiată pe practici constituţionale, care au ca finalitate primordială buna funcţionare a autorităţilor statului, buna administrare a intereselor publice şi respectul faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Finalitatea secundară este evitarea conflictelor interinstituţionale şi înlăturarea blocajelor în exerciţiul prerogativelor lor legale. Instrumentele care concură la realizarea acestor finalităţi şi care fac dovada unui comportament loial faţă de valorile constituţionale sunt dialogul instituţional şi stabilirea unor practici reciproc acceptate.
    102. Rolul de a contribui la configurarea principiului colaborării loiale şi al respectului reciproc îl au, în principal, instituţiile/autorităţile puse în situaţia de a colabora. Acestora le revine sarcina de a contura/structura posibilele forme pe care le poate adopta o conduită loială, în raport cu competenţele legale ale fiecăreia dintre instituţiile/autorităţile aflate în colaborare şi în raport cu valorile şi principiile constituţionale incidente respectivei colaborări. Colaborarea trebuie să fie făcută în formele prevăzute de lege, iar acolo unde legea tace, autorităţile publice trebuie să identifice şi să stabilească, cu bună-credinţă, acele forme de colaborare care valorizează ordinea normativă constituţională şi care nu prejudiciază principiile constituţionale sub imperiul cărora ele funcţionează şi relaţionează şi nici drepturile sau libertăţile fundamentale ale cetăţenilor în serviciul cărora îşi desfăşoară activitatea. Buna-credinţă trebuie manifestată deci în scopul găsirii de soluţii care să surmonteze eventualele blocaje instituţionale şi care să asigure funcţionarea eficientă a fiecărei autorităţi în parte, potrivit competenţelor atribuite de lege. În situaţia în care identificarea acestor bune practici este dificil de realizat şi rezolvarea diferendelor interinstituţionale eşuează, autorităţile publice au posibilitatea de a apela la instrumentele constituţionale de mediere, respectiv la procedura soluţionării conflictelor de natură constituţională, prevăzută de art. 146 lit. e) din Constituţie, care are ca scop tocmai restabilirea ordinii normative constituţionale, prin interpretarea normelor Legii fundamentale incidente şi stabilirea reperelor concrete de conduită loială faţă de valorile şi principiile constituţionale.
    103. Rezultă că depunerea moţiunii de cenzură în cadrul sesiunilor extraordinare convocate trebuie realizată cu bună-credinţă în spiritul normelor de loialitate constituţională, astfel încât să nu se ajungă la alterarea însăşi a raţiunii acestui instrument de realizare a controlului parlamentar.


    (2.3.) Criticile privind depunerea unei moţiuni de cenzură în afara sesiunii parlamentare ordinare, fără să fi fost convocată, în prealabil, o sesiune extraordinară comună a celor două Camere având ca obiect depunerea, prezentarea, dezbaterea şi votarea moţiunii de cenzură
    104. Întrucât o moţiune de cenzură poate fi iniţiată şi în afara sesiunilor ordinare, se pune problema condiţiilor necesar a fi întrunite pentru depunerea acesteia. Astfel, Curtea este chemată să decidă dacă este nevoie ca la momentul depunerii moţiunii de cenzură (i) cele două Camere ale Parlamentului să fie fiecare dintre ele convocată în sesiune extraordinară, care să se desfăşoare concomitent, (ii) cele două Camere ale Parlamentului să fie convocate în şedinţă comună în cadrul sesiunii extraordinare (sesiune extraordinară comună) sau (iii) cele două Camere ale Parlamentului pot fi şi în vacanţă parlamentară (nu sunt în sesiune extraordinară).
    105. Curtea reţine că prima ipoteză este cea judicioasă, în sensul că, la momentul depunerii moţiunii de cenzură, cele două Camere ale Parlamentului trebuie să fi fost întrunite, să lucreze şi să funcţioneze concomitent în şedinţe separate şi sesiuni extraordinare separate, indiferent de ordinea de zi a acestora. Aceste condiţii trebuie îndeplinite pentru că numai în acest fel Parlamentul lucrează şi este întrunit, potrivit art. 65 alin. (1) şi art. 66 alin. (2) din Constituţie, exercitându-şi atât funcţia de legiferare, limitată la ordinea de zi pentru care a fost convocat în sesiune extraordinară, cât şi funcţia de control parlamentar.
    106. Totodată, Curtea reţine că cea de-a doua ipoteză expusă nu poate fi acceptată, pentru că, indiferent că este vorba despre o sesiune ordinară sau extraordinară, şedinţele comune se convoacă de drept sau ori de câte ori este necesar de către preşedinţii celor două Camere, Parlamentul nefiind şi într-o şedinţă comună „permanentă“. Astfel, chiar dacă într-o sesiune ordinară se depune o moţiune de cenzură, nu trebuie ca în prealabil să fi fost convocată o şedinţă comună pentru depunerea acesteia, ci doar pentru prezentarea, dezbaterea şi votarea sa. De altfel, ar fi şi absurdă o asemenea convocare realizată de preşedinţii celor două Camere înainte de depunerea moţiunii de cenzură, aceştia neavând certitudinea că aceasta va fi şi depusă. Prin urmare, de abia după ce moţiunea de cenzură a fost depusă, aceştia sunt obligaţi să convoace cele două Camere ale Parlamentului în şedinţă comună.
    107. Nici cea de-a treia ipoteză nu poate fi acceptată, pentru că ea ab initio presupune că Parlamentul nu este întrunit, or, funcţia sa de control se poate realiza doar dacă se află în sesiune. De aceea Parlamentul se convoacă de drept/ obligatoriu, după caz, pentru realizarea controlului parlamentar în anumite situaţii [cu privire la convocarea de drept a Parlamentului, a se vedea art. 92 şi 93 din Constituţie, iar cu privire la convocarea obligatorie a Parlamentului, a se vedea art. 115 alin. (5) din Constituţie], ceea ce înseamnă că în celelalte situaţii, care nu sunt expres menţionate în textul Constituţiei, Parlamentul trebuie să fi fost convocat anterior declanşării procedurii de control parlamentar.
    108. În cauza de faţă, la data depunerii moţiunii de cenzură, atât Camera Deputaţilor (a se vedea Decizia preşedintelui Camerei Deputaţilor nr. 7/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 28 iulie 2020), cât şi Senatul (Decizia preşedintelui Senatului nr. 10/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 31 iulie 2020) se aflau în sesiune extraordinară, astfel că moţiunea de cenzură a fost depusă cu respectarea art. 65 alin. (1), art. 66 alin. (2) şi art. 113 din Constituţie.


    (2.4.) Criticile privind convocarea celor două Camere ale Parlamentului în şedinţă comună având ca obiect doar prezentarea moţiunii de cenzură
    109. Pentru analiza acestei probleme, trebuie realizată o distincţie între depunerea moţiunii de cenzură, pe de o parte, şi prezentarea/dezbaterea/votarea acesteia, pe de altă parte. Astfel cum s-a arătat, pentru depunerea moţiunii de cenzură cele două Camere trebuie să fie în sesiune ordinară sau extraordinară, însă pentru prezentarea/dezbaterea/votarea acesteia cele două Camere trebuie să lucreze în şedinţă comună. Dacă primul aspect (depunerea moţiunii de cenzură) ţine de voinţa politică a deputaţilor/senatorilor, care trebuie să ţină seama de o precondiţie procedurală pentru depunerea moţiunii de cenzură, cel de-al doilea aspect (prezentarea/ dezbaterea/votarea moţiunii de cenzură) ţine de procedura pe care Parlamentul trebuie să o urmeze odată ce moţiunea de cenzură a fost depusă.
    110. În cauză, este adevărat că şedinţa comună a fost convocată numai pentru prezentarea moţiunii de cenzură (Deciziile preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 3/2020 privind convocarea Camerei Deputaţilor şi Senatului în sesiune extraordinară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 17 august 2020 şi nr. 4/2020 privind modificarea Deciziei nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 20 august 2020), însă este evident că dezbaterea şi votarea moţiunii de cenzură sunt legate în mod intrinsec de prezentarea acesteia, astfel că modul neadecvat de redactare a celor două decizii a fost corectat prin Decizia preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 5/2020 pentru modificarea şi completarea Deciziei nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 27 august 2020. Dacă nu s-ar fi corectat această inadvertenţă, moţiunea de cenzură ar fi trebuit să fie atât prezentată, cât şi dezbătută şi votată tot în perioada 20-31 august 2020, pentru că prezentarea în mod implicit atrage dezbaterea şi votul (a se vedea şi Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010). Corectându-se această inadvertenţă, s-a stabilit şi ordinea de zi a sesiunii extraordinare comune prin Decizia nr. 5/2020, iar dezbaterea şi votarea moţiunii au fost stabilite pentru data de 31 august 2020.
    111. Totodată, Curtea reţine că, în cauză, nu se pun probleme de retroactivitate a Deciziei nr. 5/2020, aşa cum susţine autorul cererii, întrucât nu modifică data unor evenimente deja epuizate (data la care a avut loc prezentarea moţiunii de cenzură), ci aduce o modificare, în completarea deciziei iniţiale, cu privire la data dezbaterii şi votării moţiunii de cenzură. Modul de formulare a Deciziei nr. 5/2020 nu relevă decât o opţiune de redactare a acesteia, şi nu de repunere în discuţie a unor fapte/acte deja consumate, aspect care ar fi, de altfel, şi contrafactual.


    (2.5.) Criticile privind imposibilitatea dezbaterii şi votării moţiunii de cenzură într-o altă sesiune decât cea în care a fost depusă
    112. Autorul cererii contestă posibilitatea prezentării/ dezbaterii/votării moţiunii de cenzură într-o altă sesiune decât cea în care aceasta a fost depusă. Astfel cum s-a arătat, din punct de vedere procedural, trebuie să se realizeze o diferenţă netă între depunerea moţiunii de cenzură, pe de o parte, şi prezentarea/dezbaterea/votarea acesteia. Odată depusă, în sarcina Parlamentului se nasc o serie de obligaţii legate, ce nu pot fi fragmentate. Astfel, în cel mult 5 zile de la data depunerii, moţiunea de cenzură trebuie prezentată în şedinţa comună a celor două Camere [art. 94 alin. (1) teza a doua din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/1992, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 25 martie 2020], iar după 3 zile de la prezentare trebuie dezbătută şi votată [art. 113 alin. (3) din Constituţie şi art. 94 alin. (2) din Regulament]. Totodată, data şi locul şedinţei comune, împreună cu invitaţia de participare, se comunică Guvernului de către preşedintele Camerei Deputaţilor, cu 24 de ore înainte ca aceasta să aibă loc [art. 94 alin. (3) din Regulament].
    113. Cu alte cuvinte, dacă o moţiune de cenzură este depusă în ultima zi a sesiunii ordinare, Parlamentul trebuie să ţină cont de aceste termene, neputând-o considera caducă (pentru că nu ar putea să o voteze în respectiva sesiune ordinară) sau reporta pentru viitoarea sesiune ordinară (pentru că nu ar respecta termenele defipte şi ar crea un climat de insecuritate guvernamentală); prin urmare, ea va fi prezentată/dezbătută/ votată în cadrul unei sesiuni extraordinare, consecutive celei ordinare. În acelaşi sens, dacă o moţiune de cenzură este depusă într-o sesiune extraordinară (în ultima zi a acesteia) nu înseamnă că ea va deveni caducă sau că va fi reportată pentru o sesiune extraordinară consecutivă celei ordinare (peste 5 sau 4 luni, după caz), ci ea se va prezenta/dezbate/vota potrivit termenelor defipte în Regulamentul şedinţelor comune şi în Constituţie, chiar în sesiune ordinară. Ceea ce este necesar este ca Parlamentul să fie în sesiune, adică să fie întrunit şi să lucreze în şedinţă comună.
    114. Prin urmare, nu este un criteriu de constituţionalitate ca depunerea/prezentarea/dezbaterea şi votarea moţiunii de cenzură să se realizeze în cadrul aceleiaşi sesiuni sau în sesiuni de aceeaşi natură. Constituţia impune obligaţia prezentării şi a dezbaterii (urmată de vot), iar între acestea trebuie să existe un interval de cel puţin 3 zile. Un termen constituţional imperativ nu poate fi încălcat pe motiv că dezbaterea moţiunii de cenzură ar urma să aibă loc în afara sesiunii în care a fost depusă sau prezentată. Totodată, natura moţiunii de cenzură, de instrument al controlului parlamentar, impune o anumită celeritate a procedurii, ceea ce înseamnă că aceasta trebuie dezbătută după cel puţin 3 zile de la prezentare, dar într-un interval de timp adecvat.
    115. În acest context, contrar susţinerilor prim-ministrului Guvernului, potrivit cărora dezbaterea şi votarea moţiunii de cenzură se fac într-un interval de 3 zile de la momentul prezentării sale, astfel că procedura ar fi trebuit încheiată până la 23 august 2020, Curtea reţine că, în realitate, art. 113 alin. (3) din Constituţie se referă la dezbaterea moţiunii de cenzură după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. Cu alte cuvinte, Constituţia cuprinde o interdicţie, şi anume ca dezbaterea moţiunii de cenzură să nu se facă în intervalul de 3 zile consecutiv prezentării acesteia, ci la o dată ulterioară. Prin urmare, nici Constituţia şi nici Regulamentul nu cuprind un termen în interiorul căruia trebuia dezbătută şi votată moţiunea de cenzură, înţelegându-se însă că procrastinarea procedurii este incompatibilă cu natura acestui instrument de control parlamentar, astfel că o obligaţie extra legem în spiritul cooperării loiale dintre autorităţi trebuie realizată într-un ritm adecvat menit să evite incertitudinea juridică prin raportare la finalitatea sa.


    (2.6.) Concluzii
    116. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că moţiunea de cenzură a fost depusă, în mod corect, într-o sesiune extraordinară convocată separat pentru cele două Camere ale Parlamentului şi că au fost respectate termenul de prezentare a acesteia în şedinţă comună a celor două Camere, precum şi termenele de dezbatere şi vot. Caracterul inadecvat al conţinutului Deciziilor preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 3/2020 şi 4/2020 a fost corectat prin Decizia preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 5/2020, ceea ce demonstrează că Parlamentul a reuşit să se autoregleze, motiv pentru care nu este necesară intervenţia Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019, paragraful 107). Faptul că, ulterior, în şedinţa comună de dezbatere şi vot convocată pentru data de 31 august 2020, plenul reunit al celor două Camere nu a avut cvorum pentru dezbaterea şi votul asupra moţiunii de cenzură, drept pentru care aceasta a fost amânată, reprezintă un aspect care excedează competenţei Curţii Constituţionale, însă Parlamentul este obligat să dezbată şi să voteze într-un timp scurt moţiunea de cenzură, chiar în cursul sesiunii ordinare deja începute, pentru că, odată depusă, moţiunea de cenzură trebuie prezentată, dezbătută şi votată (a se vedea Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010).
    117. Prin urmare, în urma analizei efectuate, Curtea reţine că nu există niciun blocaj instituţional generat de modalitatea în care Parlamentul a înregistrat şi prezentat Moţiunea de cenzură nr. 2MC/17 august 2020 - „Guvernul PNL - De la Pandemie la pande-mită generalizată. Belşug în buzunarele clientelei PNL, sărăcie în buzunarele românilor“. Astfel, Parlamentul şi-a îndeplinit atribuţiile conform cu prevederile Constituţiei şi, în aceste condiţii, diferendul invocat de Guvern cu privire la interpretarea art. 66 şi art. 113 din Constituţie nu poate fi echivalat din punct de vedere juridic cu un conflict în sensul autonom pe care îl presupune art. 146 lit. e) din Constituţie. De aceea, Curtea nu poate constata existenţa niciunui conflict juridic de natură constituţională între Parlament şi Guvern.
    118. Curtea, ajungând la concluzia inexistenţei conflictului juridic de natură constituţională, reţine că această soluţie a fost împărtăşită de toţi judecătorii acesteia. Totuşi, în minuta deciziei, doi judecători ai Curţii Constituţionale au consemnat faptul că aceasta a fost luată „cu opinia separată (concurentă)“ a unuia dintre judecători şi „cu opinia separată […] în sensul respingerii sesizării ca inadmisibilă“ a celuilalt judecător. Problema ridicată de aceste menţiuni de pe minuta deciziei este una ce priveşte tehnica de consemnare şi de exprimare a semnificaţiei votului. Curtea observă că în primul caz expresia consemnată pe minută - „cu opinia separată (concurentă)“ - este echivocă, iar în cel de-al doilea caz expresia folosită are un caracter precis, însă argumentele celor doi judecători ai Curţii Constituţionale, în esenţă, au vizat ideea de respingere a cererii formulate şi, ca atare, inexistenţa conflictului juridic de natură constituţională.
    119. Potrivit art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia separată şi, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia“. Totodată, art. 426 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevede că „În cazul în care unul dintre judecători sau asistenţi judiciari a rămas în minoritate la deliberare, el îşi va redacta opinia separată, care va cuprinde expunerea considerentelor, soluţia pe care a propus-o şi semnătura acestuia. De asemenea, judecătorul care este de acord cu soluţia, dar pentru considerente diferite, va redacta separat opinia concurentă“. Aplicând aceste dispoziţii procedurii din faţa instanţei constituţionale, în virtutea art. 14 din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că sintagmele „a votat împotrivă“ şi „a rămas în minoritate“ în situaţia unei decizii de respingere a cererii/ sesizării denotă faptul că judecătorul Curţii Constituţionale a votat pentru admiterea acesteia. Dacă un judecător al Curţii Constituţionale nu este de acord cu considerentele deciziei, dar este de acord cu soluţia pronunţată, opinia pe care acesta o redactează nu poate fi decât una concurentă. Aşadar, calificarea unei opinii ca fiind separată se raportează la soluţia deciziei, iar a uneia concurente se raportează la considerentele deciziei.
    120. Or, în situaţia de faţă, Curtea constată că cei doi judecători ai Curţii Constituţionale nicidecum nu au votat pentru admiterea cererii/sesizării, ci au sprijinit fără ezitare soluţia deciziei, aducând motive suplimentare în sensul respingerii cererii formulate chiar ca inadmisibilă, adică pentru considerente diferite faţă de cele reţinute, ceea ce înseamnă că, potrivit art. 59 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 426 alin. (2) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, opiniile celor doi judecători se constituie în veritabile opinii concurente la decizia pronunţată, neafectând caracterul unanim al soluţiei de constatare a inexistenţei conflictului juridic de natură constituţională.
    121. Prin urmare, independent de titlul pe care cei doi judecători ai Curţii Constituţionale l-au dat opiniei formulate (concurentă/separată) şi indiferent de dorinţa acestora de a se menţiona faptul că decizia ar fi fost pronunţată cu majoritate de voturi, concluzia evidentă care se impune este aceea că soluţia Curţii Constituţionale de respingere a cererii formulate şi de inexistenţă a conflictului juridic de natură constituţională invocat a fost luată cu unanimitate de voturi.


    122. Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge cererea formulată de prim-ministrul Guvernului şi constată că nu există conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, generat de modalitatea în care Parlamentul a înregistrat şi a prezentat Moţiunea de cenzură nr. 2MC/17 august 2020 - „Guvernul PNL - De la Pandemie la pande-mită generalizată. Belşug în buzunarele clientelei PNL, sărăcie în buzunarele românilor“.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 14 septembrie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Benke Károly


    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată - în mod greşit, din punctul nostru de vedere, cu unanimitate de voturi de Curtea Constituţională - formulăm prezenta opinie separată, considerând că cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte, trebuia respinsă ca inadmisibilă şi nu analizată pe fond, iar motivarea acesteia trebuia să se limiteze strict la susţinerea acestui dispozitiv, având în vedere, pe de o parte, efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale iar, pe de altă parte, regimul juridic al cauzelor de inadmisibilitate, astfel cum vom arăta în cele ce urmează.
    1. Rolul şi importanţa opiniei separate/concurente a judecătorului constituţional la soluţionarea cauzei. Distincţia dintre opinia separată şi opinia concurentă
    1.1. În cazul în care cu privire la o chestiune asupra căreia Plenul Curţii Constituţionale a deliberat nu se poate consemna unanimitatea votului, decizia sau hotărârea se adoptă cu majoritate de voturi, iar în baza art. 59 din Legea nr. 47/1992 republicată, judecătorul sau judecătorii rămaşi în minoritate la deliberare au posibilitatea de a redacta opinie separată, care va cuprinde expunerea considerentelor, soluţia diferită propusă şi semnătura. În astfel de situaţii Plenul Curţii nu poate decide în locul judecătorilor rămaşi în minoritate semnificaţia votului lor şi nici nu le poate impune redactarea unei opinii concurente dacă aceştia nu au votat pentru soluţia concretă adoptată de opinia majoritară, iar considerentele pe care le prezintă în opinia separată susţin o soluţie net diferită pe fond şi în conţinut.
    Deliberarea are loc în secret, dar rezultatul deliberării este public şi se exprimă în decizia ori hotărârea Curţii Constituţionale, ce trebuie adusă la cunoştinţa generală, iar raţionamentul judecătorului pus faţă în faţă cu problema de drept ce urmează a fi soluţionată nu trebuie să fie şablonizat ori unilateral dimensionat, ci trebuie să fie flexibil, creator, mereu în căutarea soluţiei judiciare corecte pentru actul de justiţie efectuat.

    1.2. Opinia separată, cunoscută şi sub denumirea de opinie discordantă, divergentă sau dizidentă, prezintă soluţia deosebită/diferită la care au ajuns judecătorii rămaşi în minoritate la deliberarea asupra unei pricini, comparativ cu opinia majorităţii judecătorilor din cadrul aceluiaşi complet de judecată.
    Spre deosebire de opinia separată, opinia concurentă reprezintă o opinie concordantă cu soluţia concretă adoptată prin hotărârea pronunţată într-o cauză şi care aduce un plus la motivarea acesteia.
    Opinia separată a judecătorului, fiind anexată hotărârii adoptate de Plenul Curţii Constituţionale, constituie parte integrantă şi integrată a practicii jurisdicţiei constituţionale şi, din această perspectivă, reprezintă o concretizare a independenţei, imparţialităţii judecătorului constituţional şi supunerii lui numai legii - principiu de bază în procesul judiciar şi care trebuie să rămână mereu în epicentrul activităţii judecătoreşti în general, şi a activităţii Curţii Constituţionale în special.
    Totodată, opinia separată a judecătorului are menirea de a fi o supapă pentru semnalizarea problemelor de drept cu care se confruntă Plenul Curţii la deliberare, de natură să influenţeze pozitiv legislaţia, jurisprudenţa şi doctrina juridică care, în mod cert, vor aprecia valoarea argumentelor prezentate în susţinerea soluţiilor promovate pentru rezolvarea acelor probleme de drept.

    1.3. În prezenta cauză am formulat opinie separată şi nu opinie concordantă (concurentă) cu opinia majoritară, fapt pentru care, din punctul nostru de vedere, soluţia adoptată de Plenul Curţii cu unanimitate de voturi este greşită, în realitate soluţia impunându-se a fi pronunţată cu majoritate de voturi, aşa cum demonstrează argumentele pe care le vom expune în continuare.
    În această cauză s-a pus problema naturii juridice a opiniei pe care trebuie să o redacteze judecătorul ce formulează opinie individuală, respectiv dacă aceasta este o opinie separată sau, dimpotrivă, o opinie concurentă şi, în raport de ce criterii ori condiţii, ar putea Plenul Curţii să aprecieze dacă decizia pronunţată în cauză s-a luat cu unanimitate ori cu majoritate de voturi.

    1.4. Concret, Plenul Curţii a considerat că, în cazul deciziilor de admitere sau de respingere - a cererilor de soluţionare a unor conflicte juridice de natură constituţională/a obiecţiilor de neconstituţionalitate/a excepţiilor de neconstituţionalitate - pronunţate conform competenţelor sale, dacă judecătorul ce formulează opinie individuală ajunge la o soluţie asemănătoare cu soluţia generală la care a ajuns majoritatea judecătorilor, opinia pe care o formulează trebuie să fie întotdeauna una concurentă, întrucât acel judecător ar fi fost de acord cu soluţia majoritară (de admitere/respingere), neavând relevanţă conţinutul ori natura respectivei decizii şi nici obiectul asupra căreia poartă. De exemplu, opinia individuală ar trebui să fie întotdeauna una concurentă chiar dacă judecătorii care susţin opinia majoritară apreciază că se impune invalidarea actului normativ în integralitatea sa, iar judecătorul cu opinie individuală apreciază că doar o dispoziţie/unele dispoziţii a/ale legii este neconstituţională/sunt neconstituţionale. Totodată, Plenul Curţii a apreciat că nu are relevanţă dacă judecătorii din opinia majoritară apreciază că s-ar impune a se pronunţa o decizie de admitere pură şi simplă, iar judecătorul cu opinie individuală apreciază că s-ar impune a se pronunţa tot o decizie de admitere, dar nu pură şi simplă, ci o decizie interpretativă.
    1.5. O apreciere identică a făcut-o Plenul Curţii şi în privinţa soluţiilor de respingere - a cererilor de soluţionare a unor conflicte juridice de natură constituţională/a obiecţiilor de neconstituţionalitate/a excepţiilor de neconstituţionalitate - considerând că, dacă judecătorul cu opinie individuală a fost de acord cu soluţia de respingere, nu interesează dacă cererea/obiecţia/excepţia a fost respinsă ca neîntemeiată, ori ca prematură sau tardivă ori ca inadmisibilă, în oricare din aceste situaţii judecătorul cu opinie individuală fiind obligat să redacteze o opinie concurentă şi nu o opinie separată.
    1.6. Practic, Plenul Curţii Constituţionale consideră că se poate formula opinie separată doar în situaţia în care Curtea a pronunţat o soluţie (spre exemplu, de admitere) iar judecătorul cu opinie individuală apreciază că s-ar impune a se pronunţa în cauză o soluţie diametral opusă (în exemplul nostru, de respingere).
    1.7. Apreciem că acest raţionament al Plenului Curţii este greşit, iar distincţia dintre opiniile separate şi cele concurente este mai bine evidenţiată dacă analizăm tipologia deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională.
    Complexitatea reglementărilor, însoţită adesea de necesitatea adaptării controlului de constituţionalitate unor deziderate de securitate juridică, determină ca exercitarea acestui control să conducă nu doar la pronunţarea unor soluţii simple, prin care textul sau textele criticate să fie constatate a fi sau nu în concordanţă cu normele Legii fundamentale.
    De multe ori, Curţile Constituţionale realizează mai mult decât o simplă atestare a conformităţii dispoziţiilor legale contestate cu Constituţia. Prin actele pe care le pronunţă, instanţele de contencios constituţional stabilesc principii şi reguli, delimitează competenţe ale autorităţilor publice, oferă orientări şi soluţii cu privire la modul de interpretare a Constituţiei, a legislaţiei infraconstituţionale, astfel încât să fie în concordanţă cu normele Legii fundamentale, şi chiar „corectează“, în raport de normele constituţionale, omisiuni legislative. La rândul lor, aceste soluţii, cu un grad ridicat de complexitate, influenţează ansamblul normativ, precum şi aplicarea dispoziţiilor legale, în cadrul fenomenului general de constituţionalizare a dreptului.

    1.8. În doctrină s-au realizat astfel de clasificări ale deciziilor pronunţate de Curte pornind:
    - de la criteriul care se referă la «conduita» concretă a Curţii Constituţionale, activitatea ei creatoare - în limitele permise de Constituţie -, când este vorba să dea soluţii unor probleme complexe de constituţionalitate şi, adeseori, inedite;
    – şi de la efectele pe care le produc deciziile Curţii.
    Faţă de aceste criterii, au fost identificate două mari categorii de decizii:
    1.8.1. Deciziile simple (denumite şi pure şi simple) sunt deciziile prin care se constată, fie neconstituţionalitatea integrală sau parţială a legii ori a ordonanţei (s.n. decizie de admitere), fie se constată constituţionalitatea acestora în raport cu criticile de neconstituţionalitate (s.n. decizie de respingere). Dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică are un efect obligatoriu general, care vizează toate autorităţile publice, cetăţenii şi persoanele juridice de drept privat. Datorită acestui fapt o parte deloc neglijabilă a doctrinei constituţionale asimilează aceste decizii cu actele având forţa legii. Cu titlu exemplificativ reţinem:
    - decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018 prin care s-a constatat că, „dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale“ (în acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 547 din 7 iulie 2020 şi nr. 452 din 24 iunie 2020);
    – şi decizia nr. 537 din 18 iulie 2018 prin care s-a constatat că „legea manualului şcolar este neconstituţională, în ansamblul său“ (în acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 591 din 14 iulie 2020 şi nr. 235 din 2 iunie 2020).
    1.8.1.1. Deciziile Curţii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea produc efectele prevăzute la art. 147 alin. 1 din Constituţie (respectiv acea lege/ordonanţă ori acele dispoziţii din lege/ordonanţă îşi încetează efectele juridice). Practic, o astfel de decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate face ca legea sau ordonanţa declarată neconstituţională ori textul/textele din cadrul lor să nu se mai aplice, ca şi cum ar fi abrogate prin lege, conducând la invalidarea normei/normelor legale.
    1.8.1.2. Totodată, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, distincţia dintre:
    - o decizie a Curţii de admitere a obiecţiei şi de constatare a neconstituţionalităţii legii/ordonanţei în ansamblul ei,
    – faţă de o decizie a Curţii, tot de admitere a unei obiecţii, dar prin care se constată neconstituţionalitatea doar a unei/unor dispoziţii ale legii/ordonanţei pronunţate conform competenţelor sale, dacă judecătorul ce formulează opinie individuală ajunge la o soluţie asemănătoare cu soluţia generală la care a ajuns majoritatea judecătorilor, opinia pe care o formulează trebuie să fie întotdeauna una concurentă, întrucât acel judecător ar fi fost de acord cu soluţia majoritară (de admitere/respingere), neavând relevanţă conţinutul ori natura respectivei decizii şi nici obiectul asupra căreia poartă. De exemplu, opinia individuală ar trebui să fie întotdeauna una concurentă chiar dacă judecătorii care susţin opinia majoritară apreciază că se impune invalidarea actului normativ în integralitatea sa, iar judecătorul cu opinie individuală apreciază că doar o dispoziţie/unele dispoziţii a/ale legii este neconstituţională/sunt neconstituţionale. Totodată, Plenul Curţii a apreciat că nu are relevanţă dacă judecătorii din opinia majoritară apreciază că s-ar impune a se pronunţa o decizie de admitere pură şi simplă, iar judecătorul cu opinie individuală apreciază că s-ar impune a se pronunţa tot o decizie de admitere, dar nu pură şi simplă, ci o decizie interpretativă.

    1.8.1.3. Astfel, o jurisprudenţă constantă a Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte constatarea neconstituţionalităţii în ansamblu a unei legi, şi nu doar a unor dispoziţii din aceasta, a stabilit faptul că pronunţarea unei astfel de decizii are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări, la data publicării deciziei Curţii în Monitorul Oficial al României, Partea I. Aceasta, deoarece însăşi decizia Curţii reprezintă, prin raportare la art. 147 alin. (4) din Constituţie, temeiul pentru încetarea de drept a respectivului demers legislativ. Mai departe, este opţiunea legiuitorului dacă decide să mai legifereze în respectiva materie sau nu, iar dacă îşi menţine voinţa de reglementare, atunci trebuie să o facă ab initio, în cadrul unui nou proces legislativ, cu parcurgerea tuturor etapelor sale specifice: înregistrarea unei iniţiative legislative, însoţită de expunerea de motive, solicitarea şi obţinerea avizelor necesare, procedura întocmirii rapoartelor în comisiile de specialitate ale fiecărei Camere, dezbaterile şi votul din fiecare Cameră, potrivit competenţei stabilite de art. 75 din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, Decizia nr. 432 din 21 iunie 2018 sau Decizia nr. 412/20.06.2019).
    1.8.1.4. În situaţia în care prin decizia de admitere pronunţată, Curtea constată neconstituţionalitatea doar a unei/unor dispoziţii ale legii se deschide - aşa cum Curtea a stabilit tot pe cale jurisprudenţială - procedura de reexaminare a legii, la care face referire textul art. 147 alin. 2 din Constituţie, respectiv punerea de acord a acelor dispoziţii constatate neconstituţionale cu decizia Curţii. Aşadar, procedura reexaminării legii nu poate fi aplicată când în discuţie este un act normativ declarat neconstituţional în ansamblul său.
    1.8.1.5. Aceste efecte diferite ale celor două tipuri de decizii de admitere pronunţate de Curte determină ca judecătorul ce nu îmbrăţişează opinia majoritară să nu poată formula opinie concurentă, ci doar opinie separată.

    1.8.2. Deciziile interpretative sau intermediare
    În ceea ce priveşte aceste decizii Curtea, de regulă, la redactarea dispozitivului foloseşte expresia:
    -„admite (excepţia/obiecţia) de neconstituţionalitate şi constată că prevederile sunt constituţionale numai în măsura în care…“ (a se vedea Decizia nr. 121 din 16 octombrie 1996);
    -„admite (excepţia/obiecţia) de neconstituţionalitate şi constată că prevederile sunt neconstituţionale în măsura în care…“ (a se vedea deciziile nr. 818, 819, 820, 821 din 3 iulie 2008);

    În acest tip de decizii de admitere Curtea:
    - fie arată care este înţelesul constituţional al normei şi, pe cale de consecinţă, dispune ca, numai acel înţeles să fie aplicat de instanţa de judecată;
    – fie arată care este înţelesul neconstituţional al normei şi, pe cale de consecinţă, dispune ca, instanţele să nu aplice norma în acel sens, oricare altă interpretare fiind în acord cu legea fundamentală.

    Prin aceste decizii interpretative practic Curtea evită să constate neconstituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate şi stabileşte doar un înţeles al normei în conformitate cu Constituţia.
    1.8.2.1. În ceea ce priveşte efectele deciziilor interpretative reţinem că, spre deosebire de deciziile de admitere pure şi simple - potrivit cărora textele de lege a căror neconstituţionalitate a fost constatată îşi încetează efectele juridice, normele legale fiind practic invalidate - , în cazul deciziilor interpretative textele de lege care au făcut obiectul controlului de constituţionalitate nu sunt eliminate din legislaţie, ci vor putea fi în continuare aplicate, însă în interpretarea obligatorie stabilită de către Curtea Constituţională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatată ca fiind neconstituţională.



    1.9. Situaţia este similară şi în cazul deciziilor de respingere - a cererilor de soluţionare a unor conflicte juridice de natură constituţională/a obiecţiilor de neconstituţionalitate/a excepţiilor de neconstituţionalitate - pronunţate de Curte, efectele unor astfel de decizii fiind total diferite, în raport de cauza care a determinat respingerea cererii/obiecţiei/excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv dacă cererea/obiecţia/excepţia a fost respinsă ca neîntemeiată/prematură/tardivă/inadmisibilă.
    1.10. Drept urmare, în raport de considerentele expuse anterior apreciem că natura juridică a opiniei individuale pe care o formulează judecătorul constituţional - opinie separată sau opinie concurentă - nu se poate limita doar la analiza faptului că acel judecător a fost de acord cu soluţia generică - de admitere ori de respingere -, ci trebuie examinate cauzele care au determinat adoptarea soluţiei de admitere ori de respingere şi care, în raport de natura lor:
    - fie îl poziţionează pe acel judecător să motiveze o opinie separată, după cum apreciază că soluţia sa de admitere/respingere se fundamentează pe alte împrejurări decât cele avute în vedere în opinia majoritară;
    – fie îl determină pe acel judecător să motiveze o opinie concurentă, atunci când soluţia sa de admitere/respingere se bazează pe cauze similare celor avute în vedere de toţi ceilalţi judecători.

    1.11. Pentru toate aceste considerente apreciem că soluţia adoptată în prezenta cauză de Plenul Curţii cu unanimitate de voturi este greşită, în realitate soluţia impunându-se a fi pronunţată cu majoritate de voturi, întrucât:
    • chiar dacă am fost de acord cu soluţia de respingere a cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României, pe de altă parte,
    • din punctul nostru de vedere cererea se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă şi nu analizată pe fond - în speţă nefiind întrunite criteriile definitorii ale unui conflict juridic de natură constituţională, conflictul fiind doar unul politic şi nu juridic -,
    • iar motivarea hotărârii trebuia să se limiteze strict la susţinerea acestui dispozitiv, de respingere a sesizării ca inadmisibilă, aşa cum vom demonstra în continuare.


    2. Atribuţia Curţii Constituţionale de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională
    Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale art. 34-36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, „Curtea Constituţională are următoarele atribuţii: (…) e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.“
    2.1. Inexistenţa unui conflict juridic de natură constituţională
    2.1.1. În speţă nu sunt întrunite criteriile definitorii ale unui conflict juridic de natură constituţională de vreme ce conflictul este unul politic şi nu juridic Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a stabilit că nu orice conflict probabil şi posibil între autorităţile publice intră sub incidenţa textului constituţional, ci numai conflictele juridice de natură constituţională (Decizia nr. 208/2014). Prin urmare, în această categorie nu pot fi incluse conflictele de natură politică. Altfel spus, chiar dacă sunt deduse Curţii Constituţionale, unele conflicte rămân în esenţa şi în conţinutul lor o simplă dispută politică. Diferenţele ideologice ori de viziune politică sau chiar confruntările dintre diversele forţe politice ţin de esenţa unei democraţii pluraliste şi sunt chiar o garanţie a sa, dar nu orice astfel de confruntări devin conflicte juridice de natură constituţională în înţelesul dat acestei noţiuni de Constituţia României.
    2.1.2. În încercarea de a delimita cât mai clar conflictele de natură politică de cele juridice de natură constituţională, jurisdicţia constituţională a arătat că opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile unor persoane sau autorităţi publice nu constituie prin ele însele conflicte juridice de natură constituţională (Decizia nr. 53/2005 sau Decizia nr. 435/2006). Sau, atunci când o autoritate publică nu face altceva decât să îşi îndeplinească atribuţiile care i-au fost repartizate prin Constituţie, eventualul diferend ce ar apărea în relaţia cu o altă autoritate publică „nu poate fi echivalat din punct de vedere juridic cu un conflict în sensul autonom pe care îl presupune art. 146 lit. e) din Constituţie“ (Decizia nr. 285/2014). Pentru a se putea stabili un conflict juridic de natură constituţională în sensul art. 146 lit. e) din Constituţie Curtea trebuie mai întâi să determine dacă autorităţile publice implicate în acel diferend au încălcat vreun text constituţional sau au avut o conduită contrară normelor fundamentale. Altfel spus, dacă s-a produs un conflict nu doar juridic (şi cu atât mai puţin de ordin politic), ci şi de natură constituţională (Decizia nr. 538/2018).
    2.1.3. Or, în cauza de faţă, apreciem că prin simpla iniţiere a unei moţiuni de cenzură în cadrul unei sesiuni extraordinare a Parlamentului nu a fost încălcată nicio normă constituţională, ci s-a materializat o formă de control parlamentar asupra executivului. Aşa cum arată chiar autorul sesizării, „demersul convocării unei sesiuni extraordinare comune a Senatului şi Camerei Deputaţilor are, în mod evident, o finalitate exclusiv politică“, iar „moţiunea de cenzură apare ca o sancţiune specifică dreptului public prin care se concretizează răspunderea politico-juridică a executivului“. De vreme ce chiar autorul sesizării susţine că „sesiunea extraordinară care a fost iniţial convocată doar pentru o zi (20 august 2020) nu poate avea nicio finalitate juridică“ şi, în fapt, a fost urmărit doar „efectul politic“ asupra congresului „partidului din care fac parte cei mai mulţi dintre semnatarii moţiunii“ înseamnă că este implicit recunoscută natura predominant politică a diferendului reclamat.
    2.1.4. Moţiunea de cenzură reglementată de art. 113 din Constituţie este un instrument de control parlamentar asupra activităţii Guvernului, care are atât valenţe politice cât şi juridice. În acord cu opinia majoritară apreciem şi noi că ea poate fi iniţiată chiar şi în cadrul unei sesiuni extraordinare a Parlamentului.
    În schimb, spre deosebire de opinia majoritară considerăm că, faptul că această moţiune de cenzură nu a fost dezbătută şi procedura parlamentară nu a fost finalizată în cadrul respectivei sesiuni extraordinare a Parlamentului încalcă prevederile art. 113 din Constituţie. Dacă această moţiune de cenzură ar fi fost iniţiată cu scopul de a demite Guvernul, adică pentru a da efectivitate normei constituţionale care configurează moţiunea de cenzură ca o formă de control parlamentar ce poate conduce la o sancţiune clară pentru executiv, ea ar fi trebuit să fie dezbătută şi supusă la vot în cadrul aceleiaşi sesiuni extraordinare. Numai că un astfel de curs al acţiunilor din Parlament nu pare a fi fost posibil, de vreme ce sesiunea extraordinară nu a fost convocată pentru o durată care să permită derularea procedural constituţională a etapelor specifice ale unei moţiuni de cenzură, ci a fost convocată doar pentru o zi, adică doar pentru a permite citirea moţiunii de cenzură în plen. Altfel spus, moţiunea de cenzură a fost iniţiată doar pentru a fi iniţiată, jocandi causa, şi nu pentru a produce efectul juridic al unei eventuale demiteri a Guvernului. Pentru toate aceste motive, conflictul dedus Curţii Constituţionale este doar unul politic şi nu juridic.

    2.1.5. Nu este mai puţin adevărat că printr-un astfel de procedeu, profund original şi de plano contrar Constituţiei, este dusă în ridicol procedura moţiunii de cenzură şi se promovează încălcarea Constituţiei, căci se lasă impresia că o astfel de aparentă moţiune de cenzură ar mai putea fi dezbătută ori votată în altă sesiune parlamentară decât cea în care a fost iniţiată. Aceasta în condiţiile în care alin. (3) al art. 113 din Constituţie reglementează imperativ faptul că „Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere.“ Atâta vreme cât sesiunea extraordinară în cadrul căreia a fost iniţiată moţiunea de cenzură nu a durat nici măcar cele 3 zile imperativ şi minim impuse de Constituţie, este vădită nu doar natura iluzorie a acestei aşa-zise moţiuni de cenzură, ci şi profundul şi văditul dispreţ al iniţiatorilor ei faţă de normele constituţionale.


    3.1. Chiar dacă am urma, fie şi prin absurd, ipoteza de lucru prezentată de opinia majoritară, conform căreia conţinutul cererii introductive formulată de primul-ministru vizează modul procedural de exercitare a unei forme de control parlamentar asupra activităţii Guvernului, şi anume condiţiile necesar a fi întrunite pentru depunerea, prezentarea, dezbaterea şi votarea unei moţiuni de cenzură, care, odată adoptată, se materializează într-o hotărâre parlamentară, am ajunge tot la concluzia necesităţii respingerii ei ca inadmisibilă. Criticile de neconstituţionalitate cu privire la procedura de adoptare a unei moţiuni de cenzură nu pot face obiectul unui conflict juridic de natură constituţională, ci fac obiectul controlului de constituţionalitate asupra actelor juridice adoptate de Parlament - în cazul de faţă, hotărârea parlamentară ce ar fi consfinţit adoptarea sau respingerea moţiunii de cenzură prezentată în unica zi a unei sesiuni extraordinare a Parlamentului.
    3.2. Aspectele cu relevanţă constituţională care ţin de modul de convocare a sesiunii extraordinare, de conţinutul ordinii de zi a sesiunii extraordinare sau de termenele de adoptare tacită din procesul de legiferare au fost calificate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale ca fiind condiţii de constituţionalitate extrinsecă a actului juridic adoptat (a se vedea Decizia nr. 646 din 16 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.087 din 21 decembrie 2018, paragraful 91, Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 4 octombrie 2018, paragraful 114, Decizia nr. 584 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1070 din 18 decembrie 2018, paragrafele 45-55, ori Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 217-225 sau paragrafele 228-230).
    Astfel, faptul că:
    - moţiunea de cenzură a fost depusă şi înregistrată fără ca plenul reunit al celor două Camere să fi fost convocat în sesiune extraordinară;
    – că, în mod formal, convocarea iniţială a plenului reunit al celor două Camere a fost realizată doar pentru prezentarea moţiunii de cenzură, nu şi pentru dezbaterea şi votarea ei;
    – că moţiunea de cenzură trebuie depusă, prezentată, dezbătută şi votată în cadrul aceleiaşi sesiuni (de preferinţă ordinare) parlamentare, sunt aspecte care ţin de constituţionalitatea extrinsecă a actului juridic ce ar fi urmat, eventual, a fi adoptat de Camerele reunite dacă acestea ar fi fost convocate corect din punct de vedere procedural şi constituţional în şedinţa comună.


    3.3. Curtea nu poate fi chemată să verifice în mod separat şi secvenţial fiecare act premergător adoptării unei legi/hotărâri parlamentare pe calea conflictului juridic de natură constituţională. În schimb, Curtea este competentă, în cadrul atribuţiilor sale prevăzute la art. 146 lit. a) teza întâi, lit. c) şi lit. d) din Constituţie, precum şi la art. 146 lit. l) din Constituţie coroborat cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, să sancţioneze actele adoptate în urma finalizării unei proceduri de legiferare sau de control parlamentar, materializate sub formă de legi sau hotărâri parlamentare, caz în care verifică constituţionalitatea extrinsecă şi intrinsecă a actului adoptat.
    3.4. Evaluând constituţionalitatea extrinsecă a actului adoptat, Curtea verifică procedura adoptării sale, cu alte cuvinte, aspecte exterioare conţinutului normativ al actului şi care ţin de derularea procesului decizional la nivelul Parlamentului. În aceste condiţii, actele/măsurile/conduitele prealabile adoptării legii sau hotărârii sunt aspecte care ţin de constituţionalitatea extrinsecă a acestora şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi supuse verificării Curţii Constituţionale decât pe calea controlului de constituţionalitate exercitat cu privire la legea sau hotărârea adoptată. De altfel, atunci când legiuitorul constituţional a dorit să confere Curţii Constituţionale competenţa de a efectua în mod distinct un control de constituţionalitate asupra unui act premergător legii a făcut-o în mod expres [a se vedea art. 146 lit. a) teza a doua din Constituţie cu privire la iniţiativele de revizuire a Constituţiei].
    3.5. Pe de altă parte, jurisdicţia constituţională nu are competenţa de a controla în mod distinct, în ipoteza în care nu se adoptă legea/moţiunea de cenzură, condiţiile procedurale care au fost sau nu respectate în procedura de legiferare/control parlamentar nefinalizată cu adoptarea legii sau a hotărârii parlamentare, pentru că s-ar ajunge la instituţionalizarea unui control de constituţionalitate al actelor premergătoare legii sau hotărârii parlamentare, ceea ce este inadmisibil.
    3.6. Practic, analizând temeiurile cererii formulate de autorul sesizării constatăm că, acestea se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecă ale unei eventuale hotărâri de adoptare a moţiunii de cenzură, cererea astfel formulată fiind inadmisibilă, deoarece este prematură şi nu se poate circumscrie unui conflict juridic de natură constituţională.
    Or, eventuala adoptare a moţiunii de cenzură se concretizează într-o hotărâre parlamentară, care poate fi supusă controlului de constituţionalitate pentru motivele enunţate de către autorul prezentei sesizări, dar în exercitarea unei alte atribuţii a Curţii, respectiv cea prevăzută în art. 146 lit. l) din Constituţie, atribuţie conform căreia jurisdicţia constituţională exercită controlul de constituţionalitate asupra hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului şi nu în cadrul soluţionării unui conflict juridic de natură constituţională, atribuţie prevăzută în art. 146 lit. e) din Constituţie.

    3.7. Orice alte considerente cuprinse în decizie nu pot avea decât caracter obiter dicta, şi, din punctul nostru de vedere, astfel de considerente nu trebuiau şi nu trebuie reţinute, întrucât interferează nepermis cu o altă atribuţie pe care Constituţia i-o conferă Curţii - în cadrul controlului de constituţionalitate pe care îl exercită - atribuţie care este însă prevăzută la art. 146 lit. l) din legea fundamentală şi total diferită de cea prevăzută la art. 146 lit. e) din legea fundamentală.
    3.8. Pe de altă parte, cauzele de inadmisibilitate sunt motive legale ce împiedică declanşarea sau extinderea procedurii de control de constituţionalitate pe care Curtea o efectuează. Cadrul constituţional şi legal strict care circumstanţiază rolul şi competenţa Curţii Constituţionale se concretizează, în plan procedural, în existenţa acestor cauze de inadmisibilitate, care determină limitele legale ale controlului pe care Curtea îl poate exercita.
    Fie că sunt reglementate expres de lege, fie că sunt stabilite pe cale jurisprudenţială, cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ.
    Ca urmare, în situaţia în care identifică existenţa unei astfel de cauze, Curtea trebuie să se limiteze la stricta ei analiză şi aceasta cu atât mai mult atunci când este vorba despre întinderea competenţei jurisdicţiei constituţionale. În această privinţă, cauzele de inadmisibilitate se constituie într-un veritabil instrument de autolimitare, menit să menţină Curtea Constituţională în graniţele rolului său constituţional şi să o ferească de orice implicare în dispute străine de realizarea acestuia.
    Dezvoltarea controlului de constituţionalitate şi remarcabila nuanţare a deciziilor pe care Curtea Constituţională le pronunţă nu au şi nu pot avea ca efect examinarea ori exercitarea de către Curtea Constituţională în cadrul unei atribuţii specifice - cum este cea prevăzută la art. 146 lit. e) din Constituţie şi care vizează soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională – a altor acte ori fapte juridice pe care le poate analiza în baza unui alt text din Constituţie, respectiv art. 146 lit. l).

    Controlul de constituţionalitate, exercitat de către Curtea Constituţională în baza unei competenţe specifice, stabilite de legea fundamentală, trebuie întotdeauna exercitat în limitele acelei competenţe şi circumscris acesteia.
    *
    * *
    Pentru toate aceste motive considerăm că, prezenta cerere de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională nu poate fi analizată în cadrul atribuţiei Curţii Constituţionale prevăzută la art. 146 lit. e) din Constituţie, conflictul fiind, în realitate, doar unul politic, pe de o parte, iar, pe de altă parte, multe din argumentele invocate de autorul sesizării au vizat atribuţia Curţii reglementată la art. 146 lit. l) din Constituţie, coroborată cu art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (controlul de constituţionalitate a hotărârilor parlamentare), astfel că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate referitoare la obiectul conflictului juridic de natură constituţională, motiv pentru care cererea formulată de autorul sesizării se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă şi nu analizată pe fond.


                    Judecători,
                    dr. Livia Doina Stanciu
                    prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016