Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 604 din 16 iulie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 524 alin. (3) din Codul de procedură civilă     Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 604 din 16 iulie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 524 alin. (3) din Codul de procedură civilă

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 976 din 22 octombrie 2020

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 524 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Alexandru Maghiar în Dosarul nr. 2.493/271/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.767D/2017.
    2. Dezbaterile au avut loc la data de 18 iunie 2020, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Ioan-Daniel Chiriazi, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 9 iulie 2020. La această dată, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 16 iulie 2020, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Încheierea din 31 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.493/271/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 524 alin. (3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Alexandru Maghiar într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii privind tergiversarea procesului.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se arată că judecarea contestaţiei privind tergiversarea procesului de către completul învestit cu judecarea cauzei încalcă principiul „nimeni nu poate judeca propria sa cauză“. Astfel, chiar dacă instanţa nu este parte litigantă, ea este un participant la actul de justiţie, ceea ce înseamnă că orice soluţie dată de aceasta asupra propriilor sale nelegalităţi, fie prin admiterea propriilor sale greşeli posibile sau nelegalităţi, fie prin refuzul de a-şi recunoaşte propriile erori, generează o neîncredere a justiţiabilului în actul de justiţie din cauza pierderii imparţialităţii.
    5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că legiuitorul este în drept să reglementeze competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, sens în care poate prevedea ca cererile principale şi incidentale să fie judecate de instanţa competentă să judece cererea principală. Se mai arată că instanţa, soluţionând contestaţia privind tergiversarea procesului, are obligaţia de a verifica, în cadrul dosarului repartizat aleatoriu, modul de îndeplinire a actelor de procedură în termenul prevăzut de lege, astfel încât nu este incidentă critica de neconstituţionalitate întemeiată pe principiul „nimeni nu poate judeca propria sa cauză“.
    6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    7. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că, fiind un incident procedural, contestaţia se depune la instanţa învestită cu soluţionarea cererii principale în legătură cu care se invocă tergiversarea judecăţii şi se soluţionează de completul învestit cu judecarea cauzei de îndată sau în termen de cel mult 5 zile, fără citarea părţilor. În ceea ce priveşte soluţia aleasă de legiuitor, se arată că îi revine judecătorului cauzei responsabilitatea să aprecieze, de la caz la caz, dacă motivele invocate de către contestator sunt întemeiate şi au condus la „derapaje“ de la imperativul soluţionării cauzei în termen optim şi previzibil. Depunerea contestaţiei la instanţa învestită cu soluţionarea cauzei în legătură cu care se invocă tergiversarea judecăţii şi soluţionarea acesteia de către acelaşi complet (cel învestit cu dosarul iniţial) ţine de esenţa instituţiei. Ea s-a bazat pe caracterul incidental al procedurii în cauză şi a avut în vedere scopul şi finalitatea acesteia. Având în vedere lipsa efectului suspensiv al formulării contestaţiei, circumstanţierea clară a situaţiilor în care se poate exercita contestaţia (motivele) şi care nu lasă loc unor aprecieri subiective ale judecătorului cauzei, temenele de soluţionare foarte scurte prevăzute de lege, competenţa soluţionării căii de atac şi, în general, grija cu care s-a reglementat instituţia pentru a fi descurajat orice abuz, se conchide că întregul mod de reglementare a contestaţiei a stat sub semnul soluţionării sale rapide, dar cu respectarea unor garanţii ferme, fără angajarea inutilă şi a altor instanţe în ceea ce trebuie să fie un mecanism de reglare a duratei procesului respectiv.
    8. Totodată, s-a arătat că activitatea judecătorilor legată de soluţionarea contestaţiei nu este una caracteristică unei activităţi judiciare de fond sau de control judiciar, care să justifice trimiterea contestaţiei la altă instanţă, de exemplu, la instanţa ierarhic superioară. Cea din urmă soluţie nu ar putea satisface imperativul vizat de soluţionarea contestaţiei, din cauza timpului necesar pentru trimiterea şi soluţionarea cauzei la instanţa superioară. Dat fiind că scopul acestei instituţii este acela de a accelera procedura în curs, prin luarea de către instanţă a măsurilor necesare pentru a remedia încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, s-a apreciat că soluţionarea contestaţiei de către aceeaşi instanţă (complet) ar indica, a priori, îndoieli cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorului chemat să cenzureze propriile omisiuni.
    9. Preocuparea legiuitorului pentru soluţionarea „de îndată“ a contestaţiei, adică desfăşurarea cu celeritate, fără sincope, a întregii proceduri de judecată a acesteia, trebuie, aşadar, privită prin prisma necesităţii evitării riscului ca un demers destinat soluţionării procesului în termen optim şi previzibil să poată fi transformat, la rândul său, într-un mijloc de tergiversare a judecăţii. S-a arătat, totodată, că, deşi, în cele mai multe dintre situaţiile care legitimează introducerea ei, contestaţia este legată de pasivitatea instanţei de judecată care întârzie în luarea unor măsuri corespunzătoare pentru soluţionarea cauzei în termen optim şi previzibil sau nu foloseşte mijloacele puse la dispoziţie pentru corijarea unor conduite, ceea ce determină, inerent, aprecieri cu privire la conduita magistraţilor, contestaţia nu trebuie privită ca o posibilă sancţiune a judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei, ci ca un remediu oferit de normele de procedură, un remediu pentru acele situaţii în care instanţa însăşi cauzează tergiversarea soluţionării cauzei sau nu dispune măsurile necesare asigurării soluţionării cauzei în termen optim şi previzibil, care trebuie aplicat cu imparţialitate şi responsabilitate.
    10. Se mai arată că partea are la îndemână calea de atac (plângerea, care se soluţionează de instanţa ierarhic superioară), ca o garanţie pentru şansele demersului reprezentat de instrument procedural, putând „salva“ situaţiile de respingere în mod greşit a contestaţiei. Iar dacă se apreciază că însăşi imparţialitatea judecătorului cauzei, chemat prin mecanism procedural să iasă din starea de pasivitate, este afectată, legea de procedură prevede, de asemenea, mijloace care să regleze această situaţie. Astfel, dacă în circumstanţele particulare ale unei cauze există elemente concrete şi serioase care nasc îndoieli cu privire la obiectivitatea judecătorului, se pot invoca prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă, care reglementează incompatibilitatea judecătorului. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a accesului liber la justiţie, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege. Iar potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. În virtutea acestui mandat constituţional, legiuitorul are competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii. Totodată, cu privire la semnificaţia constituţională a accesului liber la justiţie se invocă Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994.
    11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 524 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care are următorul cuprins: „(3) Contestaţia se soluţionează de către completul învestit cu judecarea cauzei de îndată sau în termen de cel mult 5 zile, fără citarea părţilor.“
    14. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil din Constituţie, art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 47 alin. (1) privind dreptul la o cale de atac eficientă din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că art. 238 din Codul de procedură civilă prevede că, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părţilor, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie soluţionat într-un termen optim şi previzibil. Durata astfel estimată va fi consemnată în încheiere. Pentru motive temeinice, ascultând părţile, judecătorul va putea reconsidera durata cercetării procesului.
    16. Curtea observă că unul dintre mijloacele procesuale puse la îndemâna părţilor pentru a urmări evoluţia cauzei în raport cu art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi cu estimarea temporală realizată potrivit art. 238 din Codul de procedură civilă, este contestaţia privind tergiversarea procesului. Potrivit art. 522 alin. (2) din Codul de procedură civilă, contestaţia privind tergiversarea procesului se poate face în următoarele cazuri: (i) când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat; (ii) când instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege; (iii) când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege; (iv) când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului.
    17. Toate cele patru motive ale contestaţiei pun în discuţie o conduită procesuală culpabilă a judecătorului cauzei, contestatorul reproşându-i modul de gestionare a derulării procesului civil care a dus la o lentoare procesuală incompatibilă cu art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii“. Natura contestaţiei nu este aceea a unei căi de atac împotriva hotărârii/hotărârilor judecătoreşti pronunţate, ci a unui remediu procesual care să dinamizeze judecarea cauzei, pe de o parte, prin identificarea punctelor în care instanţa care judecă cererea principală nu a îndeplinit în termenul prevăzut de lege anumite acte ce ţin de judecata cauzei, nu a luat măsurile legale pentru a responsabiliza participanţii la proces sau nu şi-a îndeplinit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil şi, pe de altă parte, prin luarea măsurilor necesare înlăturării situaţiei care a provocat tergiversarea judecăţii.
    18. Astfel, scopul instituirii procedurii a fost acela de a se remedia rapid şi eficient situaţiile în care judecarea cauzei stagnează fie din motive neimputabile instanţei, dar cu privire la care aceasta nu a luat măsurile legale necesare dinamizării procesului, fie din motive imputabile instanţei care nu a efectuat lucrările cauzei în termenul defipt de lege sau a avut o conduită procesuală ce denotă lentoare.
    19. Curtea observă că textul criticat stabileşte competenţa de judecată a contestaţiei chiar în sarcina completului învestit cu soluţionarea cauzei principale. În acest caz, se ajunge la situaţia în care identificarea neregularităţii modului de desfăşurare a procesului şi evaluarea conduitei completului învestit cu soluţionarea cauzei principale sunt realizate de acelaşi complet. Astfel, judecătorul trebuie să identifice abaterile sale de la regularitate şi să le califice ca fiind premisa tergiversării procesului, ceea ce înseamnă că acesta devine judecătorul propriei cauze, contrar principiului Nemo debet esse iudex in causa sua; or, o asemenea situaţie normativă nu poate fi acceptată din perspectiva imparţialităţii obiective, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil [a se vedea Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, paragraful 135].
    20. Curtea reţine că un element esenţial al dreptului la un proces echitabil îl constituie independenţa şi imparţialitatea instanţei, aceasta din urmă definindu-se, de regulă, prin lipsa oricărei prejudecăţi sau atitudini părtinitoare (Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 7 februarie 2017, paragraful 18, sau Decizia nr. 776 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 ianuarie 2018, paragraful 17).
    21. Cu privire la imparţialitatea judecătorului, în jurisprudenţa sa [cu titlu exemplificativ reţinându-se Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, paragrafele 19, 20, 25 şi 26, şi, în acelaşi sens, a se vedea Decizia nr. 169 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 9 mai 2016, paragrafele 17-24, Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, precitată, paragraful 19, Decizia nr. 278 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 9 noiembrie 2017, paragrafele 51 şi 52, sau Decizia nr. 776 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 ianuarie 2018, paragraful 18 şi următoarele], Curtea Constituţională a statuat că aceasta este o garanţie a dreptului la un proces echitabil şi poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reţinut că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47, sau Hotărârea din 15 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Kyprianou împotriva Ciprului, paragraful 121). Analizând art. 124 alin. (2) din Constituţie, Curtea a constatat că judecătorii se bucură de prezumţia constituţională de imparţialitate, aceasta fiind ataşată statutului lor profesional. Această prezumţie poate fi însă răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condiţiile în care se demonstrează lipsa imparţialităţii subiective sau obiective a judecătorului.
    22. Testul obiectiv priveşte, îndeosebi, legăturile ierarhice sau de altă natură între judecător şi ceilalţi participanţi la procedură, astfel încât trebuie demonstrat, de la caz la caz, dacă o asemenea relaţie de o asemenea natură sau grad indică lipsa imparţialităţii tribunalului [Hotărârea din 23 aprilie 2015, pronunţată în Cauza Morice împotriva Franţei, paragraful 77]. Acesta trebuie să determine dacă tribunalul însuşi şi, printre alte aspecte, compunerea sa au oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială rezonabilă în privinţa imparţialităţii sale [Hotărârea din 12 ianuarie 2016, pronunţată în Cauza Miracle Europe KFT împotriva Ungariei, paragraful 54].
    23. Prin urmare, principala problemă ridicată în cauza de faţă vizează imparţialitatea obiectivă a completului de judecată care soluţionează contestaţia privind tergiversarea procesului, având în vedere că aceasta este soluţionată de acelaşi complet care judecă cererea principală.
    24. Chiar dacă există unele raţiuni de natură administrativă pentru care contestaţia s-ar judeca mai repede de completul învestit cu cererea principală, tocmai pentru că dosarul nu este trimis altei instanţe, precum şi datorită faptului că acesta cunoaşte cel mai bine situaţia dosarului şi greutăţile întâmpinate în cursul procedurii, Curtea reţine că astfel de raţiuni nu pot fi opuse unor exigenţe constituţionale ce rezultă din dreptul la un proces echitabil. În jurisprudenţa sa [a se vedea Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, paragraful 25, sau Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, paragraful 27], Curtea a statuat că aspectele administrative ce ţin de organizarea sistemului judiciar sau de gradul de încărcare a unei instanţe judecătoreşti nu pot justifica în sine limitarea unui drept fundamental. Prin urmare, raportat la cauza de faţă, faptul că o contestaţie s-ar judeca mai repede de către completul învestit cu judecarea cauzei în fond sau că acesta cunoaşte mai bine problemele apărute în judecarea cauzei de fond nu justifică soluţionarea contestaţiei cu încălcarea garanţiilor procesuale asociate dreptului la un proces echitabil, şi anume imparţialitatea obiectivă a instanţei.
    25. Această cerere nu poate fi calificată ca o cerere cu caracter accesoriu deduse soluţionării instanţei judecătoreşti, pentru că ea nu vizează dreptul subiectiv pretins, ci o chestiune obiectivă referitoare la lentoarea procedurii judiciare pentru că se referă chiar la conduita instanţei în cursul desfăşurării procesului. Prin urmare, este exclusă posibilitatea ca aceasta să fie judecată de acelaşi complet care soluţionează fondul, acestuia lipsindu-i imparţialitatea obiectivă.
    26. Faptul că hotărârea de respingere astfel pronunţată poate fi atacată cu plângere la instanţa ierarhic superioară nu echivalează cu înlăturarea sau acoperirea lipsei de imparţialitate obiectivă a primei instanţe, ci demonstrează existenţa unui control judiciar asupra soluţiei dispuse de prima instanţă în vederea remedierii hotărârii iniţiale. Având în vedere că hotărârea primei instanţe este întotdeauna dată cu nerespectarea principiului imparţialităţii obiective, rezultă că, în realitate, există doar un singur grad de jurisdicţie care îndeplineşte exigenţele dreptului la un proces echitabil, şi anume plângerea. Primul nivel de jurisdicţie este inutil şi inefectiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, pentru că nu respectă o cerinţă esenţială a acestuia, şi, în consecinţă, este contrar art. 21 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie.
    27. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. În virtutea acestui mandat constituţional, legiuitorul are competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii. Totodată, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească procedura de judecată.
    28. Curtea constată că ţine de opţiunea legiuitorului să reglementeze o procedură în două trepte (contestaţie şi plângere) sau într-o singură treaptă (contestaţie), caz în care cererea ar fi fost judecată numai de instanţa ierarhic superioară (precum în Codul de procedură penală), însă soluţiile legislative promovate în urma opţiunii realizate trebuie să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale. Instituirea unei proceduri de judecată în două trepte, în condiţiile în care prima treaptă nu îndeplineşte exigenţele dreptului la un proces echitabil, pune judecătorul ab initio într-o situaţie obiectiv imposibilă de a-şi evalua şi judeca propria sa conduită, ceea ce demonstrează caracterul său lipsit de efectivitate. Or, drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţă abstractă, iar accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil nu pot fi convertite în concepte filosofice abstracte [Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011]. Astfel, Constituţia protejează drepturi concrete şi efective, ceea ce înseamnă că legea nu poate reglementa proceduri ineficiente şi oţioase în vederea atingerii unui scop legitim afirmat şi urmărit ca atare; din contră, legea trebuie să înzestreze aceste proceduri cu elemente de conţinut care să asigure îndeplinirea scopului legitim pentru care au fost instituite.
    29. De altfel, într-o jurisprudenţă constantă, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că scopul Convenţiei constă în protejarea unor drepturi concrete şi efective, nu teoretice sau iluzorii (Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 24, Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragraful 33, Hotărârea din 13 martie 2008, pronunţată în Cauza Emonet şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 77, Hotărârea din 1 mai 2011, pronunţată în Cauza Dore împotriva Portugaliei, paragraful 45, sau Hotărârea din 10 aprilie 2017, pronunţată în Cauza Osmanoğlu şi Kocabaş împotriva Elveţiei, paragraful 93).
    30. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că prevederile criticate contravin art. 21 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    31. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea, prin Decizia nr. 216 din 9 aprilie 2019, a constatat că în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, spre exemplu, Hotărârea din 22 decembrie 2010, pronunţată în Cauza C-279/09 - DEB Deutsche Energiehandels und Beratungsgesellschaft mbH împotriva Bundesrepublik Deutschland, paragraful 35, s-a statuat că, potrivit art. 52 alin. (3) din Cartă, în măsura în care aceasta conţine drepturi ce corespund celor garantate prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de această convenţie. Potrivit explicaţiei aferente acestei dispoziţii, înţelesul şi întinderea drepturilor garantate sunt stabilite nu numai prin textul Convenţiei, ci şi, în special, prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Aşadar, în ceea ce priveşte conţinutul dreptului la o cale de atac efectivă şi la un proces echitabil prevăzut de art. 47 din Cartă, Curtea de la Luxemburg a reţinut prin Hotărârea din 26 februarie 2013, pronunţată în Cauza C-311/11 - Stefano Melloni împotriva Ministerio Fiscal, paragraful 50, că acesta corespunde conţinutului pe care jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului îl recunoaşte drepturilor garantate de art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea hotărârile Curţii Europene a Dreptului Omului din 14 iunie 2001, 1 martie 2006 şi 24 aprilie 2012, pronunţate în cauzele Medenica împotriva Elveţiei, paragrafele 56-59, Sejdovic împotriva Italiei, paragrafele 84, 86 şi 98, şi Haralampiev împotriva Bulgariei, paragrafele 32 şi 33). În consecinţă, Curtea constată că nu sunt respectate nici prevederile art. 47 din Cartă.
    32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandru Maghiar în Dosarul nr. 2.493/271/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 524 alin. (3) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 16 iulie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Benke Károly


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016