Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 602 din 5 noiembrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 602 din 5 noiembrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1131 din 8 decembrie 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Fabian Niculae     │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Bunea Adrian Nicolae în Dosarul nr. 2.829/85/2017 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.402D/2019.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Acesta arată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate prin Decizia nr. 293 din 26 aprilie 2018.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 9 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.829/85/2017, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Bunea Adrian Nicolae într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de anulare a unui act administrativ-fiscal.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât, în măsura în care plata impozitului este legată de calitatea de proprietar al mijlocului de transport de la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior, deşi această calitate încetează pentru o fracţiune a anului fiscal ulterior, această situaţie echivalează cu obligaţia de a achita un impozit pentru un bun care a ieşit din proprietatea sa şi din evidenţa autorităţilor române, reprezentând o ingerinţă forţată în patrimoniul său personal. Aceasta cu atât mai mult cu cât, astfel cum reiese din interpretarea per a contrario a art. 468 alin. (2) din Codul fiscal, impozitul nu este datorat pe perioada în care mijlocul de transport nu este înmatriculat sau înregistrat în România.
    6. Distinct, prin efectul acestei reglementări, un cetăţean român este obligat la o sarcină fiscală asupra unui bun care, pe de o parte, nu mai este proprietatea sa, iar, pe de altă parte, este în proprietatea unei entităţi nesupuse legislaţiei fiscale (sau de altă natură) române. În aceste condiţii, sarcina fiscală impusă fostului proprietar care a exportat mijlocul de transport în anul fiscal curent este injustă, reprezentând o ingerinţă care nu este necesară, adecvată şi proporţională în patrimoniul unor persoane considerate, prin efectul inechitabil al dispoziţiilor criticate, contribuabili prin impozite pentru bunuri ieşite din proprietatea lor şi, de altfel, supuse unor legislaţii străine.
    7. Or, prevederile art. 471 alin. (4) din Codul fiscal cu aplicabilitate în situaţia de fapt particulară a exportului mijlocului de transport vin în coliziune intrinsecă şi cu prevederile art. 468 alin. (1) şi (2) din Codul fiscal.
    8. În această situaţie se impune înlăturarea normei criticate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, viciul de redactare a dispoziţiilor criticate nerespectând normele de tehnică legislativă şi determinând apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.
    9. Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că aspectele instituite prin prevederile criticate reprezintă o măsură adecvată şi proporţională, scopul urmărit de legiuitor, prin măsura criticată, fiind unul legitim, care să facă posibilă menţinerea unui just echilibru între interesele aflate în joc, respectiv atât respectarea drepturilor fundamentale ale omului prevăzute de Constituţie, inclusiv prin predictibilitatea şi previzibilitatea obligaţiilor aferente, cât şi respectarea cerinţelor interesului general al societăţii prin prisma obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetului statului şi bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor, ca o măsură de protecţie a bugetului general consolidat, respectiv a bugetelor locale, dându-se eficienţă principiului legalităţii în materie fiscală, astfel că nu poate fi reţinută o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate coroborat cu principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale.
    10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, potrivit cărora:
    "(1) Impozitul pe mijlocul de transport este datorat pentru întregul an fiscal de persoana care deţine dreptul de proprietate asupra unui mijloc de transport înmatriculat sau înregistrat în România la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior.
    [...]
(4) În cazul radierii din circulaţie a unui mijloc de transport, proprietarul [...] încetează să datoreze impozitul începând cu data de 1 ianuarie a anului următor."

    14. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 44 -Dreptul de proprietate privată şi în art. 56 alin. (2) privind justa aşezare a sarcinilor fiscale. Din formularea excepţiei de neconstituţionalitate se poate deduce, în mod rezonabil, că autorul acesteia a înţeles să invoce şi prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind previzibilitatea legii.
    15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale criticate, instanţa de contencios constituţional reţine că s-a mai pronunţat asupra prevederilor legale criticate prin Decizia nr. 293 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 7 noiembrie 2018, prin raportare la critici relativ similare, constatând că sunt constituţionale.
    16. Astfel, Curtea a observat că, în esenţă, dispoziţiile legale sunt criticate sub aspectul persoanei desemnate să plătească impozitele, prin prisma momentului şi a perioadei de referinţă alese de legiuitor pentru determinarea contribuabilului, şi anume persoana care deţine dreptul de proprietate asupra bunului supus impozitării la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior, în sarcina căreia cade obligaţia de plată a impozitului pe clădiri, a impozitului pe teren şi a impozitului pe mijlocul de transport, care este datorat pentru întregul an fiscal, ceea ce, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, este contrar dreptului de proprietate privată.
    17. Din evaluarea cadrului legal în materie, Curtea a observat că în titlul IX Impozite şi taxe locale, la art. 454 din Legea nr. 227/2015 se prevede că impozitele şi taxele locale sunt după cum urmează: a) impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri; b) impozitul pe teren şi taxa pe teren; c) impozitul pe mijloacele de transport; d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor; e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate; f) impozitul pe spectacole; g) taxele speciale; h) alte taxe locale.
    18. Regula generală în materia impozitelor şi taxelor este cuprinsă în art. 139 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege“, iar, potrivit art. 56 din Constituţie, contribuţia cetăţenilor la cheltuielile publice constituie o îndatorire fundamentală a acestora. Din aceste reglementări constituţionale rezultă că stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili cuantumul impozitelor şi taxelor, modul lor de calcul şi de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligaţii în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 1.394 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 23 decembrie 2010, Decizia nr. 1.286 din 14 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 9 decembrie 2010, sau Decizia nr. 122 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 280 din 21 aprilie 2011).
    19. În acest context, Curtea, având în vedere jurisprudenţa sa anterioară, spre exemplu, Decizia nr. 268 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 1 iulie 2014, paragraful 44, a reţinut că prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui „just echilibru“ între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50). Astfel, legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales a celor sociale şi economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă „posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc“ (Decizia din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49).
    20. Principiile constituţionale amintite implică un complex de condiţii de care legiuitorul este ţinut atunci când instituie anumite obligaţii fiscale în sarcina contribuabililor, întrucât fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993). Din cele de mai sus rezultă că stabilirea prin lege a unui impozit trebuie să respecte cel puţin patru criterii: echitate, proporţionalitate, rezonabilitate şi nediscriminare. Întrunirea cumulativă a acestor patru criterii legitimează din punct de vedere constituţional stabilirea unui impozit. Printr-o astfel de conduită legiuitorul respectă întru totul dispoziţiile art. 56 şi 139 din Constituţie, fără a afecta alte drepturi şi libertăţi fundamentale. În schimb, nerespectarea acestor criterii cu valoare constituţională duce implicit la încălcarea dreptului fundamental aplicabil în cauză (a se vedea Decizia nr. 940 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 28 iulie 2010).
    21. Cu privire la rezonabilitatea şi echitabilitatea impozitului, Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că legiuitorul este în drept să stabilească impozite pentru a alimenta în mod constant şi ritmic bugetul de stat, însă trebuie să manifeste o deosebită atenţie atunci când stabileşte materia impozabilă (a se vedea Decizia nr. 940 din 6 iulie 2010, precitată).
    22. Acest impozit anual pe clădiri, pe teren şi pe mijlocul de transport este datorat, potrivit prevederilor criticate, pentru întregul an fiscal de persoana care are în proprietate clădirea, terenul sau mijlocul de transport la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior. În virtutea art. 16 alin. (1) din Legea nr. 227/2015, anul fiscal este anul calendaristic, reprezentând perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 31 decembrie.
    23. Aşadar, în aplicarea prevederilor constituţionale cu privire la contribuţii financiare coroborat cu principiul legalităţii în materie fiscală legiuitorul a emis şi dispoziţiile Legii nr. 227/2015, prin care sunt reglementate aspecte cu privire la impozitul pe clădiri/taxa pe clădiri, la impozitul pe teren/taxa pe teren şi la impozitul pe mijloacele de transport, ca regulă generală, dar şi unele aspecte ce ţin, în concret, de declararea, datorarea şi stingerea acestora, respectiv faptul că, spre exemplu, potrivit art. 462 - Plata impozitului/taxei -, impozitul pe clădiri se plăteşte anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie şi 30 septembrie inclusiv, iar pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local, Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz. Astfel, cum reiese din întreg cadrul legislativ în materie, legiuitorul a stabilit şi anumite facilităţi de plată, anumite scutiri, precum şi unele penalităţi de întârziere.
    24. În acest context sunt de menţionat atât prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, cât şi cele ale Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 18 iulie 2006, legi care prevăd principiul anualităţii bugetare, respectiv faptul că veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar, iar toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de execuţie a bugetului respectiv.
    25. Prevederile criticate în prezenta cauză au fost adoptate tocmai în virtutea principiului anualităţii bugetare şi fiscale, astfel cum reiese şi din expunerea de motive la Legea nr. 227/2015, respectiv faptul că, în ceea ce priveşte impozitele şi taxele locale, s-a introdus anualitatea plăţii pentru impozitul pe clădiri, impozitul pe teren şi impozitul pe mijloacele de transport, în sensul că impozitul este datorat pe întregul an fiscal de cel care are în proprietate bunul respectiv la data de 31 decembrie a anului anterior, chiar dacă bunul din proprietate este înstrăinat în anul fiscal curent; de asemenea, în cazul dobândirii unui bun în cursul anului fiscal, impozitul aferent se va datora începând cu data de 1 ianuarie a anului fiscal următor, măsuri care au drept scop simplificarea modulul de determinare a materiei impozabile şi reducerea cheltuielilor de administrare cu privire la eventualele aspecte ce ţin de circulaţia bunurilor într-un timp determinat, respectiv un an fiscal.
    26. În ceea ce priveşte legiferarea cu privire la instituirea unor măsuri pentru impunerea unor taxe sau impozite ori alte contribuţii financiare, precum şi unele metode şi modalităţi de stingere a tuturor creanţelor fiscale, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că raţiunea care a stat la baza unor asemenea soluţii legislative a fost crearea unui climat de stabilitate şi securitate juridică, precum şi preocuparea statului în a identifica metode eficiente pentru a determina contribuabilul să îşi execute obligaţiile fiscale indiferent de natura şi cuantumul lor (cu privire la aceste aspecte a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 910 din 5 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 12 septembrie 2011).
    27. Ca atare, o asemenea măsură, instituită prin normele criticate, este expresia obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor, fiind o măsură de protecţie a bugetului general consolidat, respectiv a bugetelor locale, după caz. Astfel, se dă eficienţă principiilor care stau la baza impozitelor şi taxelor reglementate de Codul fiscal, respectiv eficienţa impunerii, care asigură niveluri similare ale veniturilor bugetare de la un exerciţiu bugetar la altul prin menţinerea randamentului impozitelor, taxelor şi contribuţiilor în toate fazele ciclului economic, atât în perioadele de avânt economic, cât şi în cele de criză, sau predictibilitatea impunerii care asigură stabilitatea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puţin un an, în care nu pot interveni modificări în sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe şi contribuţii obligatorii.
    28. Astfel, având în vedere principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale, coroborat cu dreptul de proprietate privată, Curtea a observat, pe de o parte, că aspectele referitoare la impozite şi taxe implică un complex de condiţii de care legiuitorul, deşi are o marjă de apreciere, trebuie să ţină seamă atunci când instituie anumite contribuţii financiare în sarcina contribuabililor şi, pe de altă parte, că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, limite care, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. De principiu, o sarcină fiscală determină diminuarea patrimoniului celui în sarcina căruia cade obligaţia fiscală, dar această diminuare nu conduce la suprimarea dreptului de proprietate.
    29. Astfel, intervenţia legiuitorului prin normele criticate trebuie privită prin efectuarea testului de proporţionalitate, dacă aceasta îşi găseşte justificarea sub rigoarea exigenţelor constituţionale, test ce are în vedere dacă ingerinţa este prevăzută de lege, dacă există scop legitim şi dacă măsura este adecvată, necesară într-o societate democratică şi dacă păstrează justul echilibru între interesele colective şi cele individuale.
    30. Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că, potrivit art. 44 din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 alin. (1) din Constituţie cuprinde expres o dispoziţie în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. Justificarea trebuie analizată şi prin prisma unei cerinţe generale, care se referă, în mod esenţial, la principiul proporţionalităţii. Conform acestui principiu, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - corespunzătoare scopului urmărit.
    31. Raportat la cauza de faţă, Curtea a observat că prin instituirea unor contribuţii financiare are loc o ingerinţă lato sensu în dreptul de proprietate, însă scopul măsurilor legislative cuprinse în prevederile criticate este unul legitim, şi anume asigurarea ritmicităţii şi certitudinii alimentării bugetului statului şi a bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale ce revin în sarcina contribuabililor, ca o măsură de protecţie a bugetului general consolidat, respectiv a bugetelor locale, precum şi eficientizarea colectării impozitelor pe proprietatea bunurilor, clădiri, terenuri, vehicule, la bugetele locale şi, totodată, evitarea unor costuri suplimentare din partea statului pentru proceduri ce ţin de regularizarea sumelor încasate şi care ar trebui restituite ca urmare a schimbării titularului dreptului de proprietate care cade sub incidenţa normelor criticate. Ca atare, legiuitorul a urmărit predictibilitatea şi eficientizarea încasării impozitelor datorate la bugetul consolidat al statului, respectiv la bugetele locale, pentru protejarea titularului dreptului de creanţă, respectiv statul, care este ţinut de realizarea funcţiilor şi sarcinilor sale (apărare, ordine publică, sănătate, învăţământ, cultură, protecţie socială etc.), inclusiv cu privire la menţinerea unei discipline fiscale.
    32. Curtea a reţinut că, într-o economie de piaţă, persoanele fizice şi juridice încheie o multitudine de acte juridice translative de proprietate, fiind posibil ca un bun de natura celor prevăzute de textele contestate să îşi schimbe proprietarul chiar şi de mai multe ori într-un an calendaristic. Într-o atare situaţie, a ţine statul (fiscul) obligat ca, de fiecare dată când un astfel de bun îşi schimbă proprietarul în decursul unui an fiscal, să întocmească alte documentaţii, atât ca impozitare a noului proprietar, cât şi de restituire a sumelor plătite în plus de vechiul proprietar, ar echivala cu impunerea unei obligaţii excesive şi oneroase în sarcina statului, fiind astfel înfrântă egalitatea juridică a părţilor în raportul juridic fiscal. Ca atare, măsura instituită prin normele criticate este una necesară atât pentru crearea unei rigori în evidenţele fiscale şi evitarea unei eventuale dezordini fiscale, ca urmare a operaţiunilor privind schimbarea frecventă a titularilor dreptului de proprietate, respectiv circulaţia bunurilor într-un an fiscal, implicit pentru evitarea unor inconveniente legate de costuri excesive în sarcina statului ce ar decurge din asemenea operaţiuni, în raport cu diferenţa pe care contribuabilul/proprietarul ar urma să o primească în urma restituirii de către stat a sumelor deja plătite, care este numai o fracţie a acestor impozite, mai ales că aceste categorii de impozit sunt, în general, de valori mici, cât şi pentru previzibilitatea impunerii şi certitudinea acesteia.
    33. În ceea ce priveşte arsenalul de măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână (inclusiv sistemul de impunere care exista în vechea reglementare cuprinsă în Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prin care noul proprietar avea obligaţia de plată a impozitului respectiv începând cu data de întâi a lunii următoare în care a dobândit dreptul de proprietate, respectiv obligaţia de plată înceta cu data de întâi a lunii următoare celei în care a încetat să mai fie proprietar al bunului supus impozitării), acesta a apelat la măsura obligaţiei de plată a impozitelor pe clădire, teren şi pe mijlocul de transport ce cade în sarcina persoanei care deţine dreptul de proprietate asupra bunului supus impozitării la data de 31 decembrie a anului fiscal anterior, ca moment de referinţă pentru determinarea titularului dreptului de proprietate care are calitatea de contribuabil în întregul an fiscal anume determinat, măsură ce are un grad de intruziune moderat, având în vedere întinderea în timp a sarcinii fiscale impuse. Aşadar, cuantumul contribuţiilor datorate, astfel cum reiese din cadrul legislativ în materie, nu este unul excesiv, de natură să afecteze grav patrimoniul contribuabilului până la anihilarea dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât nu este vorba întotdeauna despre întreg impozitul, ci despre o fracţie a acestuia, în funcţie de momentul în care au loc anumite evenimente precum declararea, dobândirea sau înstrăinarea bunurilor.
    34. Astfel, Curtea a constatat că această orientare legislativă în materie fiscală a ţinut seama de realităţile socioeconomice existente, aspect cu privire la care, astfel cum s-a arătat mai sus, legiuitorul are o largă marjă de apreciere.
    35. În acest context, nu este lipsit de relevanţă nici faptul că persoanele care cad sub incidenţa prevederilor criticate, spre exemplu, în circuitul civil, printr-o operaţiune de vânzare-cumpărare a acestor bunuri, au la îndemână modalităţi de recuperare a impozitului plătit pentru perioada viitoare când nu mai sunt titularii dreptului de proprietate.
    36. Totodată, Curtea a reţinut că măsurile instituite prin prevederile criticate configurează un just raport de proporţionalitate între interesele particulare şi cele generale, în sensul că pun în balanţă, pe de o parte, interesul persoanelor/contribuabililor cu privire la obligaţiile financiare, în virtutea aşezării juste a acestora, coroborate cu dreptul de proprietate privată, şi, pe de altă parte, interesele statului de a evita încărcătura administrativă excesivă şi de a identifica, în mod concret la începutul anului fiscal, care sunt, alături de stat, subiecţii raportului juridic de drept fiscal în anul respectiv, adică certitudinea titularilor în sarcina cărora cade obligaţia alimentării bugetului statului.
    37. Faţă de cele prezentate, Curtea a constatat că aspectele instituite prin prevederile criticate reprezintă o măsură necesară, adecvată şi proporţională, scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată fiind unul legitim, care să facă posibilă menţinerea unui just echilibru între interesele aflate în joc, respectiv atât respectarea drepturilor fundamentale ale omului prevăzute de Constituţie, inclusiv prin predictibilitatea şi previzibilitatea obligaţiilor aferente, cât şi respectarea cerinţelor interesului general al societăţii prin prisma obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetului statului şi bugetelor locale cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor, ca o măsură de protecţie a bugetului general consolidat, respectiv a bugetelor locale, dându-se eficienţă principiului legalităţii în materie fiscală, astfel că nu poate fi reţinută o pretinsă încălcare a principiului egalităţii în drepturi, a dreptului de proprietate, coroborate cu principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale.
    38. Prin urmare, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în jurisprudenţa menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
    39. În ceea ce priveşte pretinsa contrarietate între prevederile legale criticate şi cele ale art. 468 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 227/2015, critică raportată la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legii, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a constatat că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi sau texte legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel sar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Rezultă deci că întro astfel de situaţie nu se pune în discuţie o chestiune privind constituţionalitatea, ci o simplă contrarietate între norme legale din acelaşi domeniu, coordonarea legislaţiei în vigoare fiind de competenţa autorităţii legiuitoare (a se vedea Decizia nr. 126 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 16 iunie 2020, paragraful 35, Decizia nr. 105 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 8 mai 2020, paragraful 13, Decizia nr. 6 din 14 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 7 februarie 2003, Decizia nr. 76 din 25 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 27 iulie 2000, sau Decizia nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999).
    40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bunea Adrian Nicolae în Dosarul nr. 2.829/85/2017 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 5 noiembrie 2024.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    pentru MARIAN ENACHE,

    în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează

                    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
                    Magistrat-asistent,
                    Fabian Niculae

    ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 602 din 5 noiembrie 2024

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 602 din 5 noiembrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 602 din 5 noiembrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 471 alin. (1) şi alin. (4) teza a doua din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal