Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 6.238 din 5 decembrie 2019 referitoare la anularea art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 2 alin. (4) lit. g) - secţiunea I din Ordinul nr. 1.733/19.08.2015 emis de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 6.238 din  5 decembrie 2019  referitoare la anularea art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 2 alin. (4) lit. g) - secţiunea I din Ordinul nr. 1.733/19.08.2015 emis de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 6.238 din 5 decembrie 2019 referitoare la anularea art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 2 alin. (4) lit. g) - secţiunea I din Ordinul nr. 1.733/19.08.2015 emis de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 341 din 28 aprilie 2020
    Dosar nr. 2.388/2/2016

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Preşedinte: │ │
│Mădălina Elena │- judecător │
│Grecu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Adriana Florina │- judecător │
│Secreţeanu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Gheorghe │- judecător │
│Severin │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Anca Ileana Nechita│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Pe rol se află soluţionarea recursului formulat de reclamanta A.A.R.O. împotriva Sentinţei civile nr. 2.226 din 27 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
    Dezbaterile şi susţinerile părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă din 21 noiembrie 2019, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunţarea deciziei a fost amânată la data de 5 decembrie 2019.
    ÎNALTA CURTE,
    asupra recursului de faţă:
    din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
    I. Circumstanţele cauzei
    1.1. Cererea de chemare în judecată
    Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A.A.R.O. a solicitat anularea secţiunii 1 a Ordinului nr. 1.733 din 19.08.2015 privind aprobarea procedurii de stabilire şi plată a alocaţiei lunare de plasament emis de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice; suspendarea executării secţiunii 1 a Ordinului nr. 1.733/2015 emis de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, conform dispoziţiilor art. 451 din Codul de procedură civilă.

    1.2. Soluţia instanţei de fond
    Prin Sentinţa nr. 2.226 din 27 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A.A.R.O., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, ca neîntemeiată.

    1.3. Cererea de recurs
    Împotriva Sentinţei nr. 2.226 din 27 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta A.A.R.O.
    Sub un prim aspect, recurenta menţionează că acţiunea a fost promovată pentru protejarea interesului superior al minorilor, iar nu cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, în sensul că aceasta ar viza respectarea dreptului persoanelor/familiilor de a lua un copil în plasament.
    Se susţine că Ordinul nr. 1.733/2015 încalcă prevederile Legii nr. 24/2000 şi ale Constituţiei României, iar în privinţa acestui argument, instanţa de fond a reţinut că Legea nr. 24/2000 nu interzice detalierea prin acte normative cu forţă juridică inferioară a condiţiilor şi criteriilor de aplicare a normei din lege, iar „prin intermediul ordinului se conturează noţiunea de persoană şi familie“, considerente pe care le apreciază ca nefondate.
    Recurenta arată că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 272/2004 oferă o explicaţie completă asupra noţiunii de familie. Astfel, potrivit acestei reglementări: „în sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: (...) familie - părinţii şi copiii acestora; familie extinsă - rudele copilului, până la gradul IV inclusiv; d) familie substitutivă - persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, inclusiv afinii până la gradul IV şi asistenţii maternali care asigură creşterea şi îngrijirea copilului, în condiţiile legii.“
    Aşadar, în opinia recurentei, nu era necesar ca ordinul să definească (într-o manieră restrictivă) noţiunea de persoană/familie, aceasta fiind reglementată prin lege.
    În cazul de faţă, secţiunea 1 a Ordinului nr. 1.733/2015 a fost emisă în executarea Legii nr. 272/2004 şi este în mod evident nelegală, fiind emisă cu încălcarea prevederilor art. 62 din Legea nr. 272/2004, care nu prevăd posibilitatea instituirii plasamentului copilului strict la persoana sau familia care face parte din familia extinsă, respectiv rudă până la gradul al IV-lea inclusiv cu copilul, sau la persoana sau familia care face parte din reţeaua socială a copilului, respectiv rude, altele decât cele până la gradul al IV-lea inclusiv, afini, cunoştinţe sau prieteni ai familiei ori ai familiei extinse a copilului faţă de care acesta a dezvoltat relaţii de ataşament sau alături de care s-a bucurat de viaţa de familie, legea dispunând posibilitatea copilului de a fi plasat la „o persoană sau familie“, fără alte diferenţieri.
    Fiind acte emise numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului, ordinele cu caracter normativ au o sferă de reglementare limitată la „cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora“.
    În acest context, recurenta apreciază că Ordinul nr. 1.733/2015 încalcă prevederile art. 77 şi ale art. 78 din Legea nr. 24/2000, întrucât conţine anumite reglementări care contravin actelor normative în executarea cărora a fost emis. Or, procedând în această manieră, organul emitent, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, încalcă, pe lângă dispoziţiile Legii nr. 24/2000, şi principiile ordinii de drept, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.
    În cazul de faţă, actul normativ ierarhic superior Ordinului nr. 1.733/2015, respectiv Legea nr. 272/2004, prevede condiţii nerestrictive şi nediscriminatorii privind persoana sau familia ce poate lua în plasament un copil.
    Ordinul atacat încalcă prevederile actului normativ superior în temeiul căruia a fost emis şi principiul ierarhiei actelor normative, cât timp dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 272/2004 stabilesc că plasamentul poate fi dispus la o persoană sau familie, un asistent maternal sau un serviciu de tip rezidenţial, iar dispoziţiile ordinului introduc criterii restrictive, neprevăzute de lege, care este în acest fel nesocotită, în privinţa persoanei/familiei care poate lua în plasament un copil.
    Astfel cum a arătat şi anterior, recurenta susţine că dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 272/2004 stabilesc plasarea cu prioritate a copilului la familia extinsă sau la familia substitutivă, însă dacă acest lucru nu este posibil, legea nu restrânge dreptul copilului de a beneficia de măsura plasamentului, acesta putând fi plasat la orice persoană/familie. Totodată, orice persoană/familie poate contribui la păstrarea relaţiilor dintre copil şi părinţi. Nu poate fi susţinut faptul că o persoană sau familie ce nu face parte din familia extinsă a copilului, nefiind afin al acestuia, ar avea o conduită de natură să perturbe relaţia copil-părinte.
    Dispoziţiile art. 2 alin. (4) lit. q) din ordin sunt nelegale, iar analizarea dispoziţiilor Legii nr. 273/2004 raportat la motivele de nelegalitate ale ordinului este netemeinică cât timp din preambulul secţiunii 1 a ordinului reiese că textul legal cu forţă juridică superioară ce a stat la baza emiterii acestuia este art. 62 din Legea nr. 272/2004, iar nu Legea nr. 273/2004.
    Cu toate acestea, referitor la interdicţia reglementată de art. 2 alin. (4) lit. g) din ordin: „Nu poate primi copii în plasament persoana sau familia în care un membru se află în una dintre următoarele situaţii: (..) g) a depus cerere de eliberare a atestatului de adoptator/familie adoptatoare, cu excepţia situaţiei în care persoana sau familia face parte din familia extinsă“, Curtea a reţinut că aceasta este justificată sub aspect obiectiv, pentru asigurarea respectării dispoziţiilor art. 16 alin. (8) lit. c) din Legea nr. 273/2004. Potrivit acestor dispoziţii legale: „Atestatul poate fi retras în următoarele situaţii: (...) c) în situaţia în care se constată implicarea directă a persoanei/familiei atestate în identificarea unui copil potenţial adoptabil; această dispoziţie nu se aplică în situaţia în care se constată că persoana/familia atestată este rudă până la gradul al patrulea cu copilul.“
    Din analiza acestor dispoziţii legale reiese că este necesară o implicare directă, efectivă în procesul de identificare a copilului în vederea adopţiei pentru retragerea atestatului. Or, dispoziţiile ordinului exclud din sfera de persoane ce pot lua un copil în plasament (plasamentul ca măsură temporară nu poate conduce implicit spre adopţie) orice persoană ce a depus cererea de eliberare a atestatului, indiferent dacă această cerere a fost sau nu admisă.
    În atare situaţie devine neeligibilă orice persoană care a formulat vreodată o astfel de cerere, ceea ce este în contradicţie cu dispoziţiile legale menţionate. Prin luarea unui copil în plasament, persoana în cauză cunoaşte faptul că acest lucru nu înseamnă obligatoriu şi faptul că respectivul copil ar urma să fie adoptat de aceasta. Plasamentul ca măsură temporară nu se poate confunda cu adopţia. Ordinul cuprinde reglementări prin care este adusă atingere dreptului persoanei/familiei care a depus cererea de adoptator/familie adoptatoare de a lua şi un alt copil în plasament.
    Raportând prevederile ordinului şi la dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 350/2012 [în special art. 21 lit. b), ce fac referire la completarea şi detalierea datelor consemnate în fişa de evaluare iniţială a adoptatorului/familiei adoptatoare cu informaţii privind copiii biologici sau, după caz, alţi copii aflaţi/care s-au aflat în îngrijirea solicitanţilor], rezultă cu evidenţă că secţiunea 1 a ordinului este nelegală. Dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 350/2012 au o forţă juridică superioară ordinului, acestea prevăzând posibilitatea luării altor copii în plasament, chiar în cadrul desfăşurării procedurii de adopţie.
    De asemenea, posibilitatea unei familii de a adopta copilul ce anterior a fost ţinut în plasament nu poate fi decât în beneficiul copilului. Temeinicia acestei cereri (de adopţie) este verificată şi validată de organele statului, astfel încât în momentul încuviinţării adopţiei de către instanţa de judecată aceasta să fie cea mai bună soluţie pentru copil.
    Referitor la legalitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din ordin, potrivit cărora: „Persoana sau familia menţionată la art. 2 alin. (1), care solicită plasamentul unui copil, depune o cerere de evaluare la direcţia generală în a cărei rază administrativ-teritorială îşi are stabilit domiciliul sau reşedinţa“, instanţa de fond a reţinut că acestea vizează monitorizarea aplicării măsurii de protecţie specială, prin urmare, se aplică ulterior stabilirii măsurii de protecţie specială, şi nu anterior stabilirii acesteia.
    Prin lege este oferită posibilitatea organismelor private autorizate de a primi şi soluţiona cererile de plasament, având obligaţia de a supraveghea modalitatea de punere în aplicare a acestei măsuri. Prin ordin această posibilitate este exclusă, persoana sau familia care solicită plasamentul unui copil neavând posibilitatea de a depune o cerere de evaluare la un organism privat autorizat.
    Potrivit art. 2 alin. (4) din lege: „Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.“
    Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 272/2004 prevăd: „Respectarea şi garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii: ... e) descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate.“
    Ordinul nr. 1.733/2015 încalcă aceste dispoziţii legale, prin neacordarea posibilităţii implicării organismelor private autorizate (instituţii cu resursele necesare) să poată soluţiona cereri de plasament.
    Recurenta apreciază că într-o atare situaţie activitatea majorităţii organizaţiilor nonguvernamentale, care în prezent ajută la plasamentul familial, va fi limitată sau chiar oprită, acestea nu vor mai putea evalua familii în prealabil, în vederea trimiterii copiilor în plasament. Or, este evident că măsura plasamentului la o persoană sau familie este de preferat instituţionalizării copiilor.
    Având în vedere aceste aspecte, susţine că Ministerul Muncii şi-a depăşit competenţa legală prin emiterea Ordinului nr. 1.733/2015, încălcând în mod evident atât prevederile Legii nr. 272/2004, cât şi dispoziţiile reglementărilor naţionale şi internaţionale ce stabilesc interesul superior al copilului.
    În ceea ce priveşte scopul pentru care ordinul a fost emis, în recursul său, partea opinează că instanţa de fond, în mod nelegal a reţinut cu privire la acest motiv de nelegalitate că „menţionarea unei secţiuni privind stabilirea plasamentului sau a tutelei nu poate fi apreciată, per se, ca nelegală. (...) şi emiterea secţiunii I este tot rezultatul manifestării de voinţă a emitentului, chiar dacă nu a fost cuprinsă denumirea acestei secţiuni şi în titlul actului normativ, precum şi la art. 1 privind scopul acestuia“.
    Astfel cum reiese chiar din denumirea sa, Ordinul nr. 1.733 din 19 august 2015 priveşte aprobarea Procedurii de stabilire şi plată a alocaţiei lunare de plasament, fiind emis în baza art. 128 alin. (5) din Legea nr. 272/2004.
    Aşadar, ordinul atacat avea ca unic scop stabilirea modalităţii în care urmează a fi plătită alocaţia de plasament. Nu există niciun motiv pentru care ordinul să poată stabili categoriile de persoane care pot lua în plasament un copil.
    Prin urmare, în opinia recurentei, întreaga secţiune 1 a ordinului este nelegală întrucât nu reflectă scopul pentru care ordinul a fost emis, respectiv aprobarea procedurii de stabilire şi plată a alocaţiei lunare de plasament. Această procedură este detaliată începând cu secţiunea 2 a ordinului, conţinutul secţiunii 1 vizând cu totul alte aspecte decât cele în vederea căruia ordinul a fost emis.
    Totodată, secţiunea 1 a ordinului este nelegală şi raportat la dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora: „titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării exprimat sintetic“.
    Se mai menţionează că, în mod eronat, instanţa de fond reţine că îi lipseşte interesul în promovarea prezentei acţiuni. În situaţia în care nu ar exista un interes care să îndeplinească cerinţele prevăzute în art. 33 din Codul de procedură civilă, în cauză s-ar fi ridicat o excepţie a lipsei de interes.
    Se arată că misiunea ARFO este mobilizarea întregii societăţi pentru ca fiecare copil să beneficieze de o familie. ARFO uneşte organizaţii nonguvernamentale, biserici, firme, persoane publice şi private, având un singur scop: fiecare copil să beneficieze de dragostea, susţinerea şi siguranţa apartenenţei la o familie.
    Recurenta mai arată că a întreprins prezentul demers în scopul anulării secţiunii 1 din Ordinul nr. 1.733/2015, întrucât acest act normativ are un impact negativ asupra copiilor, impact ce a fost constatat în desfăşurarea activităţii de zi cu zi, activitate ce este îngreunată de dispoziţiile contestate ale ordinului.
    În continuarea recursului, recurenta îşi prezintă argumentele invocate pentru suspendarea executării ordinului a cărui anulare a solicitat-o, invocând prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

    1.4. Apărările formulate în cauză
    Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând pe această cale respingerea recursului ca nefondat.
    Faţă de susţinerea A.A.R.O. referitoare la „încălcarea prevederilor Legii nr. 24/2000 şi ale Constituţiei României“, în raport cu afirmaţia potrivit căreia prevederile Ordinului ministrului muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice nr. 1.733/2015 privind aprobarea procedurii de stabilire a alocaţiei lunare de plasament ar aduce atingere prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, menţionează că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (6) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „în determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele: nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţa la o familie; opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate; istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor; capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament“.
    De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 62 alin. (2) din acelaşi act normativ: „Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie sa aibă domiciliul în România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.“
    Nu în ultimul rând, prevederile art. 17 din Legea nr. 272/2004 stipulează în mod expres dreptul copilului „de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament“ şi de „a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior“.
    Un alt principiu care trebuie avut în vedere, în scopul asigurării respectării şi garantării dreptului copilului, aşa cum este el reglementat atât în legislaţia naţională, cât şi în cea internaţională, este cel al asigurării stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea acestuia, ţinând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecţie.
    Pe cale de consecinţă, se poate observa că prin dispoziţiile mai sus menţionate se asigură, în fapt, punerea în aplicare şi respectarea prevederilor Legii nr. 272/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv prevederile art. 2 alin. (6) lit. e) (menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament), art. 62 alin. (2) (familia prezintă garanţiile morale şi condiţiile materiale), art. 17 (dreptul copilului de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament... şi de a întreţine relaţii personale... cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie).
    Se poate concluziona astfel că prin dispoziţiile sale, ordinul invocat realizează executarea prevederilor Legii nr. 272/2004, în conformitate cu prevederile art. 78 din Legea nr. 24/2004, fiind aduse clarificări cu privire la ceea ce legea a reglementat, întrun cadru general, cu privire la respectarea şi asigurarea drepturilor fundamentate ale copilului de a „menţine relaţii personale cu persoanele faţă de care (...) a dezvoltat relaţii de ataşament“ şi de a menţine relaţii cu „persoanele alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie“ etc.
    Nu în ultimul rând, apreciază că este important de menţionat faptul că toate prevederile Legii nr. 272/2004 şi ale legislaţiei subsecvente (hotărâri de guvern, ordine) se subordonează interesului superior al copilului, şi nu interesului familiilor „care doresc luarea unui copil în plasament“.
    Faţă de afirmaţia conform căreia a fost încălcat scopul pentru care ordinul a fost emis, apreciază că este important de menţionat faptul că alocaţia de plasament este un drept al copilului, reglementat conform prevederilor art. 128 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, conform căruia „Pentru fiecare copil faţă de care s-a luat măsura plasamentului la o familie, persoană, asistent maternal, într-un serviciu rezidenţial al unui organism privat acreditat sau s-a instituit tutela, în condiţiile legii, se acordă alocaţie lunară de plasament, raportată la indicatorul social de referinţă.“ Pe cale de consecinţă, procedura de stabilire şi plată a alocaţiei lunare de plasament nu poate fi stabilită în afara contextului referitor la familiile/persoanele care primesc în plasament copii.
    În raport cu afirmaţiile potrivit cărora au fost încălcate prevederile actului normativ superior în temeiul căruia a fost emis şi principiul ierarhiei actelor normative, la o analiză sumară a prevederilor ordinului se poate constata că acesta a fost emis în temeiul prevederilor art. 128 alin. (5) din Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 18 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 344/2014 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, precum şi pentru modificarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare.
    Având în vedere obiectul de reglementare al Ordinului nr. 1.733/2015, apreciază că dispoziţiile acestuia nu puteau fi elaborate în afara contextului general al plasamentului, respectiv prevederile art. 62 din Legea nr. 272/2004. Cu toate acestea, reglementarea ordinului ţine cont de necesitatea asigurării coerenţei legislative, respectiv necesitatea corelării prevederilor referitoare la toate drepturile copilului.
    În ceea ce priveşte afirmaţia reclamantului, potrivit căreia prin prevederile ordinului „devine neeligibilă orice persoană care a formulat vreodată astfel de cerere (...)“ şi, mai mult, acestea „aduc atingere dreptului/familiei care a depus cerere de adoptator/familie adoptatoare de a lua şi un alt copil în plasament“, menţionează că legislaţia în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului reglementează dreptul oricărui copil, lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi, de a beneficia de o măsură de protecţie specială, respectiv plasamentul, în cuprinsul acestei legislaţii nefiind regăsite referiri cu privire la un drept universal al familiilor/persoanelor de a primi un copil în plasament.
    Referitor la afirmaţia potrivit căreia dispoziţiile art. 3 alin. (1) ar „omite posibilitatea ca cererea de plasament să fie depusă la un organism privat acreditat“, precizează că aceasta este nefondată, în condiţiile în care prevederile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului referitoare la instituţiile abilitate să dispună instituirea unei măsuri de protecţie specială sunt clare şi lipsite de orice echivoc.
    Astfel, conform prevederilor art. 62 alin. (2), „persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România şi să fie evaluată de către Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament“.
    De asemenea, conform prevederilor art. 2 lit. b) pct. 3 din anexa nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 1.434/2004 privind atribuţiile şi Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare ale Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, DGASPC identifică şi evaluează familiile sau persoanele care pot lua în plasament copilul.
    Reglementările art. 73 din Legea nr. 272/2004, republicată, vizează monitorizarea aplicării măsurii de protecţie specială, prin urmare, se aplică ulterior stabilirii măsurii de protecţie specială, şi nu anterior stabilirii acesteia, unde, conform prevederilor Legii nr. 272/2004 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1.434/2004, atribuţiile în ceea ce priveşte identificarea şi evaluarea familiilor/ persoanelor care pot primi copii în plasament sunt stabilite în sarcina exclusivă a direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.
    Un alt argument în sprijinul acestui fapt are la bază şi prevederile art. 72 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit căruia „împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie, dispuse de comisia pentru protecţia copilului sau de instanţa judecătorească, trebuie evaluate trimestrial de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.“
    Rezultă astfel, pe cale de consecinţă, că textul de lege precizează extrem de clar cine are competenţa instituirii măsurii de protecţie specială, respectiv „comisia pentru protecţia copilului sau instanţa judecătorească“, care au competenţa luării unei decizii cu privire la „modificarea, după caz, încetarea măsurii“.
    În legătură cu afirmaţiile referitoare la promovarea prin intermediul ordinului a unor dispoziţii discriminatorii la adresa copilului care, „în lipsa familiei extinse/afinilor, nu poate fi plasat familie“, apreciază că acestea nu sunt fundamentate, în condiţiile în care nu restricţionează dreptul copiilor de a beneficia de măsura de protecţie specială a plasamentului, în baza unor texte restrictive sau diferenţiatoare.
    Potrivit definiţiilor în materie, a discrimina înseamnă a diferenţia sau a trata diferit două persoane sau situaţii, atunci când nu există o distincţie relevantă, sau a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situaţii care sunt în fapt diferite.
    Or, în baza actualei legislaţii în vigoare, oricărui copil separat temporar sau definitiv de familie îi este asigurat dreptul de a beneficia de o măsură de protecţie specială, în conformitate cu prevederile art. 54 din Legea nr. 272/2004, potrivit cărora „Protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora“, iar potrivit prevederilor art. 55, „copilul beneficiază de protecţia specială prevăzută de prezenta lege până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu“.
    Nu în ultimul rând, consideră că este important de menţionat faptul că prevederile Ordinului nr. 1.733/2005, prin clarificările pe care le aduce în raport cu persoanele care pot primi un copil în plasament, contribuie la evitarea procedurilor reprobabile la care au recurs de-a lungul timpului multe dintre familiile care doreau să adopte un copil.
    Astfel, din analiza datelor aflate la dispoziţia intimatei (25% din copiii adoptaţi, conform datelor preliminare dintr-un studiu realizat de UNICEF şi Banca Mondială) a reieşit că un mare număr de familii care doreau să adopte recurgeau la metoda luării în plasament a unui copil, după care, ulterior, prin invocarea articolului de lege care le conferea prioritate la adopţia celui pe care l-au avut în îngrijire o perioadă mai mare de 6 luni, solicitau direct acest lucru după împlinirea acestui termen.
    Sunt astfel evitate procedurile prevăzute de legislaţia din domeniul adopţiei referitoare la procesul de potrivire a familiei adoptatoare cu copiii declaraţi adoptabili de instanţă, familiile respective alegându-şi practic copilul, spre deosebire de restul cetăţenilor români care înţeleg să respecte paşii procedurali prevăzuţi în mod explicit de legea privind regimul juridic al adopţiei.

    1.5. Cererea de intervenţie
    În cadrul prezentului recurs, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bihor a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentei, reiterând toate solicitările şi apărările acesteia din cererea iniţială de recurs.
    Cererea de intervenţie a fost admisă în principiu la termenul de judecată din data de 20 iunie 2019, conform dispoziţiilor art. 64 alin. (2) din Codul de procedură civilă.


    II. Soluţia instanţei de recurs
    1. Argumente de fapt şi de drept relevante
    Motivele de nelegalitate invocate în prezentul recurs se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, respectiv atunci când hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material.
    Singurul argument pentru care recurenta consideră nelegală întreaga secţiune I a Ordinului nr. 1.733/2015 privind aprobarea Procedurii de stabilire şi plată a alocaţiei lunare de plasament este acela conform căruia se încalcă scopul reglementării instituit în preambulul acestuia, respectiv acela de punere în aplicare a art. 128 alin. (5) din Legea nr. 272/2004.
    Este adevărat că în conformitate cu titlul şi art. 1 din ordin rezultă că acesta aprobă „Procedura de stabilire şi plată a alocaţiei lunare de plasament acordate în baza prevederilor art. 128 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin“.
    Însă, în acord cu cele statuate de instanţa de fond, nu se poate aprecia că întreaga secţiune este de plano nelegală, datorită încălcării scopului menţionat, în condiţiile în care în art. 1 şi următoarele se indică faptul că acestea au fost emise în baza art. 62 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului privind plasamentul.
    În fapt, în lipsa unor motive de nelegalitate concrete, care să convingă asupra caracterului şi dimensiunii încălcării, nu se poate reţine că simpla derogare de la scopul declarat în preambul este de natură să afecteze întregul act normativ.
    Aceasta cu atât mai mult cu cât în cuprinsul secţiunii atacate legiuitorul secundar a reglementat mai multe aspecte legate de stabilirea plasamentului sau a tutelei, care se regăsesc, cu caracter de principiu, şi în Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ce constituie actul normativ primar.
    Pe de altă parte, recurenta nu a indicat dispoziţiile legale constituţionale ce ar fi fost încălcate prin reglementarea contestată, astfel că şi în această privinţă Înalta Curte îşi însuşeşte concluziile instanţei de fond, nefiind indicate motive concrete de nelegalitate.
    Deşi s-a susţinut iniţial că întreaga secţiune I a ordinului în discuţie este nelegală, iar acest aspect a fost analizat mai sus, în continuare recurenta a criticat anumite texte, respectiv art. 2 alin. (1) lit. a) şi b), art. 2 alin. (4) lit. g), dar şi art. 3 alin. (1), cuprinse în Ordinul nr. 1.733/2015.
    În contextul precizat în cererea de recurs, dar şi văzând ansamblul apărărilor formulate în cadrul prezentei proceduri, instanţa de control judiciar va analiza respectivele articole prin prisma prevederilor art. 77-78 aleLegii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, urmând a se verifica dacă aceste prevederi încalcă actele normative cu forţă juridică ierarhic superioară.
    Cu titlu de principiu, Înalta Curte reaminteşte că respectarea legii, a legalităţii în general se impune atât particularilor, cât şi administraţiei publice. Principiul legalităţii domină întreaga teorie a actelor administrative şi înseamnă că activitatea administraţiei publice este supusă regulilor de drept. Prin supunerea activităţii administrative dreptului, legii, se doreşte instituirea unor garanţii pentru cetăţeni în faţa arbitrarului, incoerenţei sau ineficacităţii acestei activităţi.
    Actele emise de autorităţile centrale trebuie să se conformeze Constituţiei, legilor, ordonanţelor guvernamentale. Chiar şi Guvernul trebuie să respecte în hotărârile sale normele cuprinse în propriile ordonanţe, deoarece au forţă juridică superioară. În acest sens legea prevede că ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora. În preambulul acestor acte se indică expres actul normativ superior pe care se întemeiază.
    Conformitatea actului administrativ expres sau asimilat cu norma juridică cuprinsă în „lege“ presupune verificarea unor aspecte cum ar fi: a) conformitatea actului administrativ cu ipoteza normei juridice, care descrie situaţia juridică în prezenţa căreia actul administrativ trebuie să fie emis; b) conformitatea actului administrativ cu dispoziţia normei juridice.
    Revenind la criticile formulate în prezenta cauză, se reţine că în privinţa art. 3 alin. (1) din ordin: „Persoana sau familia menţionată la art. 2 alin. (1), care solicită plasamentul unui copil, depune o cerere de evaluare la direcţia generală în a cărei rază administrativ-teritorială îşi are stabilit domiciliul sau reşedinţa.“; această prevedere nu este nelegală, aşa cum a susţinut recurenta, date fiind următoarele considerente.
    Apreciază recurenta că în lege se oferă posibilitatea organismelor private autorizate de a primi şi soluţiona cereri de plasament, având obligaţia de a supraveghea modalitatea de punere în executare a acestei măsuri, iar prin prevederea din ordin această posibilitate este exclusă, activitatea majorităţii organizaţiilor nonguvernamentale, care în prezent ajută la plasamentul familial, fiind limitată sau chiar oprită.
    Lăsând la o parte împrejurarea că nu s-a indicat textul legal care acordă posibilitatea menţionată mai sus, Înalta Curte observă că textul legal criticat este în conformitate cu prevederile art. 62 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, act normativ cu forţă juridică superioară, conform cărora: „persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.“
    În susţinerea punctului său de vedere, recurenta a invocat prevederile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 272/2004: „Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti“, dar şi ale art. 6 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ: „Respectarea şi garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii: e) descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate.“
    Însă aceste prevederi cu caracter de principiu nu vin să contrazică cele reţinute mai sus, cu atât mai mult cu cât voinţa legiuitorului, transpusă expres în articolul citat, a fost aceea ca la momentul depunerii cererii persoana care primeşte un copil în plasament să fie evaluată de direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.
    Prin urmare, textul criticat nu este în contradicţie cu prevederi din actul normativ cu forţă juridică superioară, dimpotrivă sunt puse în aplicare dispoziţii exprese ce indică procedura de urmat la momentul depunerii cererii, astfel că motivele de nelegalitate indicate în cererea de recurs vor fi apreciate ca nefondate.
    S-au mai criticat prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) din acelaşi ordin, din perspectiva restrângerii nejustificate a sferei persoanelor ce pot lua un copil în plasament.
    Pentru a se analiza neconformitatea cu actul normativ superior, vor fi prezentate prevederile art. 62 din Legea nr. 272/2004, text potrivit căruia:
    "(1) Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei legi, după caz, la:
    a) o persoană sau familie;
    b) un asistent maternal;
    c) un serviciu de tip rezidenţial, prevăzut la art. 123 alin. (2) şi licenţiat în condiţiile legii.
(2) Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament."

    Pe de altă parte, în art. 2 alin. (1) dinOrdinul nr. 1.733/2015 se prevede: „(1) Persoana sau familia la care se dispune plasamentul poate fi:
    a) persoana sau familia care face parte din familia extinsă, respectiv rudă până la gradul al IV-lea inclusiv cu copilul;
    b) persoana sau familia care face parte din reţeaua socială a copilului, respectiv rude, altele decât cele până la gradul al IVlea inclusiv, afini, cunoştinţe sau prieteni ai familiei ori ai familiei extinse a copilului faţă de care acesta a dezvoltat relaţii de ataşament sau alături de care s-a bucurat de viaţa de familie.“

    Din verificarea celor două dispoziţii legale, cea legislativă ce transpune voinţa legiuitorului îndreptăţit să reglementeze şi cea secundară emisă în punerea în aplicare a actului normativ cu caracter superior, se observă cu uşurinţă că în ordinul contestat se restrânge sfera persoanelor ce pot lua un copil în plasament. Astfel, Legea nr. 272/2004 vorbeşte de persoană sau familie, în timp ce ordinul face referire la familia extinsă sau care face parte din reţeaua socială a copilului.
    În continuare se va verifica dacă restrângerea are ca scop protejarea interesului superior al copilului şi dacă aceasta este proporţională cu scopul propus.
    Este de principiu că principiul interesului superior al copilului trebuie să prevaleze în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.
    Totuşi, nici prima instanţă şi nici intimata nu au explicat în ce manieră plasamentul copilului la o altă familie decât familia extinsă sau cea care face parte din reţeaua socială a copilului ar afecta interesul superior al acestuia. Din această perspectivă, este de amintit că, în conformitate cu prevederile legale, familia care ia un copil în plasament trebuie în prealabil evaluată, astfel că nu se poate afirma că ar exista un risc pentru copilul care este plasat.
    Aşadar, în condiţiile în care legea permite oricărei persoane sau familii, evident care îndeplineşte şi celelalte condiţii reglementate, să poată lua un copil în plasament, este cert că restrângerea acestei sfere doar la familia extinsă sau cea din reţeaua socială reprezintă o restricţionare ce nu a fost prevăzută de legiuitor.
    Pe de altă parte, plasării unui copil la orice familie sau persoană care îndeplineşte condiţiile legale nu se opun nici prevederile art. 64 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 272/2004, potrivit cărora „la stabilirea măsurii de plasament se va urmări plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă“.
    Dimpotrivă, intenţia legiuitorului de a plasa copilul cu prioritate la familia extinsă presupune că restrângerea sferei persoanelor doar la această categorie încalcă voinţa acestuia şi lasă fără finalitate această dispoziţie legală.
    Nu în ultimul rând, nu se poate aprecia, aşa cum a susţinut intimata, că nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţa la o familie s-ar opune plasamentului copilului la o altă persoană sau familie decât cea extinsă sau care face parte din reţeaua socială a acestuia, respectiv rudele sau afinii mai îndepărtaţi.
    De asemenea nici prevederile art. 17 din Legea nr. 272/2004, invocate de intimată, nu pot conduce la o altă concluzie, întrucât în egală măsură acestea stipulează în mod expres dreptul copilului „de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii şi rudele“, dar şi cu „alte persoane faţa de care copilul a dezvoltat legături de ataşament“.
    În acest sens nu poate fi ignorat faptul că potrivit prevederilor legale citate mai sus, plasamentul poate fi dispus la o persoană sau familie, un asistent maternal sau un serviciu de tip rezidenţial, iar dispoziţiile ordinului introduc criterii restrictive, neprevăzute de lege, care este în acest fel nesocotită, în privinţa persoanei sau familiei care poate lua în plasament un copil.
    Neavând competenţa de a restricţiona sfera persoanelor care pot lua un copil în plasament, legiuitorul secundar trebuia să se asigure că dispune măsuri de punere în executare a actului cu forţă juridică superioară, respectiv să instituie măsuri de evaluare a persoanei sau familiei care formulează cerere de a lua un copil în plasament, în aşa fel încât să se asigure respectarea principiului stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea acestuia, ţinând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecţie.
    Din această perspectivă, nu poate fi primită susţinerea intimatei în sensul că prin ordinul contestat au fost aduse doar clarificări în legătură cu ceea ce legea a reglementat, într-un cadru general, cu privire la respectarea şi asigurarea drepturilor fundamentate ale copilului, deoarece principul legalităţii implică o subordonare necondiţionată a actelor normative date în executarea legii, faţă de ipoteza normativă stabilită în actul cu forţă juridică superioară.
    Ca atare, fiind acte emise numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului, ordinele cu caracter normativ au o sferă de reglementare limitată la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora.
    Prin restricţionarea sferei persoanelor care pot lua un copil în plasament, de la „o persoană sau familie, un asistent maternal, sau un serviciu de tip rezidenţial“, aşa cum dispun prevederile legale [art. 62 alin. (1) din Legea nr. 272/2004], la „persoana sau familia care face parte din familia extinsă, respectiv rudă până la gradul al IV-lea inclusiv cu copilul şi persoana sau familia care face parte din reţeaua socială a copilului, respectiv rude, altele decât cele până la gradul al IV-lea inclusiv, afini, cunoştinţe sau prieteni ai familiei ori ai familiei extinse a copilului faţă de care acesta a dezvoltat relaţii de ataşament sau alături de care s-a bucurat de viaţa de familie“, aşa cum dispun prevederile actului administrativ normativ contestat [art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) din Ordinul nr. 1.733/2015), este evident că a fost încălcat actul normativ cu forţă juridică superioară.
    Aşa cum s-a analizat mai sus, această restricţionare nu are o justificare legală şi care să ţină cont de interesul superior al copilului şi nici nu este proporţională cu scopul legii, drept care este considerată nelegală.
    Aceeaşi concluzie va fi adoptată de instanţa de control judiciar şi asupra prevederilor art. 2 alin. (4) lit. g) din ordin, în care se prevede că: „Nu poate primi copii în plasament persoana sau familia în care un membru a depus cerere de eliberare a atestatului de adoptator/familie adoptatoare, cu excepţia situaţiei în care persoana sau familia face parte din familia extinsă.“
    Dacă în privinţa celorlalte restricţionări prevăzute în acelaşi alineat acestea pot fi justificate de interesul superior al copilului, de respectarea conduitei sociale şi a cadrului normativ general, totuşi cu privire la cea de la lit. g) Înalta Curte nu observă justificarea legală a acestei limitări.
    Astfel, cu titlu de exemplu, împiedicarea unei persoane de a lua un copil în plasament întrucât suferă de boli cronice ce pot pune în pericol starea de sănătate a copilului, suferă de boli psihice, este dependentă de alcool sau droguri, este decăzută din drepturile părinteşti, a suferit o condamnare pentru săvârşirea de infracţiuni cu intenţie asupra persoanei, a abuzat, neglijat sau exercitat orice formă de violenţă asupra propriului copil, a practicat cerşetoria etc., este justificată de respectarea cadrului legal privind respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor copilului.
    Cu toate acestea, limitarea de la lit. g), care nu permite luarea în plasament de către o persoană care a depus cerere de eliberare a atestatului de adoptator, nu are o justificare legală.
    Invocarea de către intimată a prevederilor art. 16 alin. (8) lit. c) din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „atestatul poate fi retras în situaţia în care se constată implicarea directă a persoanei/familiei atestate în identificarea unui copil adoptabil“, nu este de natură să modifice perspectiva de mai sus.
    Se susţine că prin această reglementare sunt astfel evitate procedurile prevăzute de legislaţia din domeniul adopţiei referitoare la procesul de potrivire a familiei adoptatoare cu copiii declaraţi adoptabili de instanţă, familiile respective alegându-şi practic copilul, spre deosebire de restul cetăţenilor români care înţeleg să respecte paşii procedurali prevăzuţi în mod explicit de legea privind regimul juridic al adopţiei. Cu titlu de exemplu, intimata oferă situaţia unui mare număr de familii care doreau să adopte şi care recurgeau la metoda luării în plasament a unui copil, pentru care ulterior invocau articolul de lege care le conferea prioritate la adopţia celui pe care l-au avut în îngrijire o perioadă mai mare de 6 luni şi solicitau direct acest lucru după împlinirea termenului.
    Înalta Curte nu poate primi un atare argument, având în vedere că abuzurile şi practicile nelegale în aplicarea unui act normativ nu pot constitui o justificare pentru emiterea unui act administrativ cu caracter normativ care să încalce prevederile legislaţiei de grad superior şi să instituie restricţii neprevăzute de legiuitorul primar.
    Mai mult, nu se poate presupune ab initio că o persoană care a depus o cerere de eliberare a atestatului de adoptator şi formulează ulterior o cerere de preluare a unui copil în plasament este prezumată că se implică în identificarea viitorului copil adoptabil. Ca atare, nu se justifică excluderea de plano a unor astfel de categorii de persoane sau familii, restricţionarea fiind nelegală.
    Din această perspectivă, vor fi acceptate apărările recurentei potrivit cărora plasamentul, ca măsură temporară, nu se poate confunda cu adopţia, iar prin aplicarea textului criticat devine neeligibilă orice persoană care a formulat vreodată o cerere de atestare ca adoptator, ceea ce este disproporţionat în raport cu interesul invocat.
    Concluzionând, Curtea constată că una dintre condiţiile de valabilitate esenţiale ale actului administrativ cu caracter normativ a fost încălcată cu ocazia emiterii articolelor menţionate mai sus ale ordinului, şi anume faptul că acestea încalcă acte normative cu forţă juridică superioară.
    Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 11 alin. (4) şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, se va dispune anularea parţială a ordinului, în privinţa articolelor nelegale din perspectiva analizată mai sus.
    În raport cu soluţia dată capătului de cerere principal şi ţinând cont de faptul că prezenta decizie este definitivă şi deci executorie, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesară analiza motivelor invocate în cererea de recurs referitoare la suspendarea actului administrativ atacat.
    În privinţa cererii de intervenţie accesorie formulate de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bihor, aceasta va primi aceeaşi soluţionare ca solicitarea în favoarea căreia s-a intervenit, în conformitate cu prevederile art. 67 din Codul de procedură civilă.

    2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
    Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va dispune admiterea recursului declarat de reclamantă, cu consecinţa casării hotărârii instanţei de fond. În rejudecare se va dispune admiterea în parte a acţiunii şi anularea art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 2 alin. (4) lit. g) - secţiunea I din Ordinul nr. 1.733/19.08.2015 emis de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 680 din 8 septembrie 2015. Se va respinge în rest acţiunea ca neîntemeiată conform motivelor din prezenta decizie.
    Totodată, potrivit prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, se va dispune publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I.


    În numele legii
    DECIDE:
    Admite recursul formulat de reclamanta A.A.R.O. împotriva Sentinţei civile nr. 2.226 din 27 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
    Casează sentinţa atacată şi, în rejudecare, admite în parte acţiunea.
    Anulează art. 2 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 2 alin. (4) lit. g) - secţiunea I din Ordinul nr. 1.733/19.08.2015 emis de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 680 din 8 septembrie 2015.
    Respinge în rest acţiunea, ca neîntemeiată.
    Prezenta decizie se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004.
    Definitivă.
    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2019.


                    Judecător,
                    M. E. Grecu
                    Judecător,
                    A. F. Secreţeanu
                    Judecător,
                    D. G. Severin
                    Magistrat-asistent,
                    A. I. Nechita

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016