Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 590 din 8 octombrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 590 din 8 octombrie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 590 din 8 octombrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1019 din 18 decembrie 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 469 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marius Cătălin Stan în Dosarul nr. 25.491/325/2016* al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1966 D/2017.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 26 septembrie 2019, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea Constituţională, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea dezbaterilor pentru data de 8 octombrie 2019, dată la care a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Încheierea din 24 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 25.491/325/2016*, Judecătoria Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 469 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marius Cătălin Stan într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de redeschidere a procesului penal.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 469 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care, după admiterea cererii de redeschidere a procesului penal, dosarul nu se poate repartiza judecătorului de cameră preliminară, ci doar instanţei de judecată. Se arată că soluţia anterior menţionată este de natură a discrimina categoria justiţiabililor în privinţa cărora este redeschis procesul penal, ca urmare a judecării în lipsă, în raport cu celelalte categorii de justiţiabili din dosarele penale, întrucât îi lipseşte pe cei dintâi de dreptul de a fi prezenţi la judecarea în toate etapele procesuale a propriei cauze, ca urmare a desfiinţării hotărârii judecătoreşti anterior pronunţate. Se face trimitere la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 februarie 1985, 23 noiembrie 1993, 13 februarie 2001, 18 mai 2004 şi 1 martie 2006, pronunţate în cauzele Colozza împotriva Italiei, Poitrimol împotriva Franţei, Krombach împotriva Franţei, Somogyi împotriva Italiei şi Sejdovic împotriva Italiei, prin care s-a statuat că, deşi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu prevăd, în mod expres, acest lucru, prevederile convenţionale mai sus menţionate presupun dreptul persoanei de a participa la propriul proces. Se susţine că, deşi desfăşurarea procesului penal în lipsa acuzatului nu este, în sine, incompatibilă cu art. 6 din Convenţie, în mod inevitabil, atunci când persoana judecată în lipsă nu poate să solicite, ulterior, instanţei de judecată să o audieze şi să reexamineze cauza sa atât în fapt, cât şi în drept, se produce o denegare de justiţie. Se arată că, potrivit textului criticat, faţă de persoana judecată în lipsă, care ulterior obţine dreptul la rejudecarea procesului, faza analizei legalităţii administrării probelor, a legalităţii sesizării instanţei şi a legalităţii efectuării actelor procedurale se consideră definitiv tranşată, chiar dacă respectiva persoană nu a fost prezentă în această etapă a procesului penal, neprimind personal citaţiile şi nici rechizitoriul pentru a-şi putea formula apărările. Se susţine că situaţia unei persoane faţă de care s-a admis redeschiderea unui proces penal ar trebui să fie aceeaşi cu a oricărei persoane trimise în judecată, în sensul parcurgerii fazei procesuale prevăzute la art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală. Or, prin textul criticat, egalitatea în faţa legii este încălcată prin lipsirea persoanelor aflate în ipoteza juridică anterior menţionată de drepturile procesuale specifice etapelor ce urmează, potrivit normelor de procedură penală, momentului sesizării instanţei prin rechizitoriu, cu consecinţele ce decurg din aceasta.
    5. Se mai susţine că textul criticat încalcă dreptul la un proces echitabil al persoanelor - care nu mai pot critica probele la a căror administrare nu au participat ab initio - astfel cum acest drept este reglementat la art. 6 din Convenţie, prin privarea persoanei judecate în lipsă de posibilitatea de a contesta ancheta penală care s-a desfăşurat împotriva şi în lipsa ei.
    6. Se arată, de asemenea, că prin omiterea fazei camerei preliminare este încălcat şi dreptul la apărare, deoarece criticarea legalităţii probelor administrate în faza urmăririi penale se circumscrie exercitării unei apărări concrete şi efective, or, acest drept este restrâns în mod nejustificat de norma de la art. 469 din Codul de procedură penală.
    7. Se susţine, totodată, că interpretarea prevederilor art. 469 din Codul de procedură penală, criticată în prezenta cauză, contravine deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 34 şi 59. În consecinţă, se susţine că, având în vedere caracterul obligatoriu al considerentelor deciziilor de admitere ale Curţii Constituţionale, ar fi contrar caracterului echitabil al unui proces penal ca, odată admisă o cerere de redeschidere a acestuia, probele administrate în faza de urmărire penală să nu mai poată fi criticate sub aspectul legalităţii administrării lor ori actele de urmărire penală, sub aspectul legalităţii efectuării lor.
    8. Judecătoria Timişoara - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, textul criticat contravenind prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1). Se susţine că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 469 cu cele ale art. 466 referitoare la redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate şi ale art. 30 din Codul de procedură penală, rezultă că redeschiderea procesului penal în actuala reglementare priveşte exclusiv faza de judecată, fiind omisă de legiuitor redeschiderea procesului penal în ceea ce priveşte procedura de cameră preliminară, care are ca obiect verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Se arată că, având în vedere că situaţia juridică a inculpaţilor care au fost prezenţi în faza camerei preliminare şi în faza judecăţii nu diferă de cea a inculpaţilor care au fost condamnaţi în lipsă, nu există nicio raţiune obiectivă şi rezonabilă pentru care art. 469 alin. (7) din Codul de procedură penală să nu prevadă că admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage şi desfiinţarea de drept a încheierii, prevăzută la art. 346 din Codul de procedură penală, de soluţionare a cauzei în etapa camerei preliminare.
    9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. Se face trimitere la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22 din 9 iunie 2015, referitoare la solicitarea de pronunţare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept, prin care s-a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii“, dar şi la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 647 din 1 noiembrie 2016, paragrafele 27-33. Pe fond se susţine că textele criticate sunt constituţionale, câtă vreme, după admiterea cererii de redeschidere a procesului penal, admitere care atrage desfiinţarea de drept a hotărârii pronunţate în lipsa persoanei condamnate, cauza va fi rejudecată potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală referitoare la procedura în camera preliminară şi, respectiv, la judecata în primă instanţă. Se susţine că prevederile art. 469 din Codul de procedură penală nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.
    11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 469 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Judecarea cererii de redeschidere a procesului. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine însă că autorul critică, în realitate, prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: „(3) Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1), dispune prin încheiere admiterea cererii de redeschidere a procesului penal.“
    14. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală au făcut obiectul Deciziei nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 13 septembrie 2017. Recursul în interesul legii a fost declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş şi a vizat interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în sensul stabilirii fazei de la care se reia procesul penal, în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Prin decizia mai sus menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal, pentru persoanele condamnate judecate în lipsă, cauza se reia din faza judecăţii în primă instanţă. Aşa fiind, având în vedere că normele procesual penale sunt de imediată aplicare, de la data publicării Deciziei nr. 13 din 3 iulie 2017 în Monitorul Oficial al României, prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt aplicabile în interpretarea dată acestora prin decizia anterior menţionată. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (a se vedea în acelaşi sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 418 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018, paragrafele 11-12).
    15. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.
    16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate este cuprinsă în titlul III capitolul V (Căile extraordinare de atac) secţiunea a 4-a din Codul de procedură penală, aspect care îi confirmă acestei proceduri natura juridică de cale extraordinară de atac. Raţiunea instituirii căii de atac rezultă din expunerea de motive la Legea privind noul Cod de procedură penală, potrivit căreia prin introducerea acestei căi extraordinare de atac s-a urmărit crearea premiselor necesare ca instanţa de judecată să îşi formeze o impresie cu privire la acuzat şi să asculte în mod direct declaraţiile acestuia. Finalitatea căilor extraordinare de atac se urmăreşte în raport cu modul de soluţionare a acţiunii penale. În ipoteza redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsă, analiza va purta asupra soluţiei de condamnare, concluzie facilă dedusă din chiar denumirea secţiunii în care este inclusă calea de atac şi din interpretarea sistematică şi gramaticală a textelor.
    17. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de drept a hotărârii de condamnare, cu consecinţa reluării judecăţii din faţa instanţei de fond. Prin desfiinţarea hotărârii de condamnare nu se accede la faza camerei preliminare, închisă definitiv printr-o hotărâre anterioară şi distinctă celei desfiinţate de drept, ce nu poate fi cenzurată într-o fază procesuală succesivă sau ulterioară. Această soluţie rezultă din aplicarea principiului separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal (art. 3 din Codul de procedură penală), funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată fiind distinctă de funcţia de judecată şi finalizată prin hotărâre ce nu antamează soluţia acţiunii penale, şi, ca urmare, nu există nicio raţiune pentru a se extinde efectele desfiinţării în procedura redeschiderii procesului penal şi asupra acesteia.
    18. Prin aceeaşi decizie s-a arătat că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia dezlegării unor chestiuni de drept, respectiv Decizia nr. 22 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 2 iulie 2015, prin care s-a statuat în sensul că, „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii“, continuă să producă efecte şi ulterior modificărilor legislative. Din cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 22 din 9 iunie 2015 s-a mai reţinut că: „prin noţiunea de proces penal utilizată în denumirea căii extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate se înţelege faza de judecată, prin folosirea metodei interpretării restrictive legiuitorul urmărind să asigure posibilitatea reluării, în condiţiile legii, a judecării cauzei, din analiza dispoziţiilor art. 466 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală rezultând că pot fi supuse acestei proceduri extraordinare doar hotărâri penale definitive: hotărâri de condamnare, hotărâri de renunţare la aplicarea pedepsei şi hotărâri de amânare a aplicării pedepsei, prin intermediul cererii de redeschidere a procesului penal putându-se critica, exclusiv, hotărâri definitive prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei), persoana condamnată în lipsă putând contesta nu atât soluţia definitivă pronunţată în cauza sa, cât mai ales procedura de desfăşurare a judecăţii în lipsa sa, prin înfrângerea principiilor contradictorialităţii, nemijlocirii, reguli de bază ale judecăţii. Totodată, art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală evidenţiază existenţa unui proces penal cu o acţiune penală pusă în mişcare, situaţie specifică unei cauze care se judecă în primă instanţă sau în calea ordinară de atac, iar prin modalitatea de reglementare, redeschiderea procesului penal nu poate fi extinsă la toate categoriile de procese (contestaţie în anulare, revizuiri, alte cereri), interpretarea contrară conducând la o suprapunere a acestei proceduri speciale peste alte proceduri (categorii), de asemenea, cu caracter special, ce ar periclita principiul autorităţii de lucru judecat“.
    19. Analizând soluţia şi considerentele Deciziei nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea constată că acestea au în vedere, cu titlu general, ipoteza redeschiderii procesului penal ca urmare a judecării în lipsa persoanei condamnate, fără a distinge între situaţia nelegalei citări în cursul urmăririi penale şi al camerei preliminare şi, în consecinţă, între situaţia lipsei persoanei condamnate în primă instanţă de la desfăşurarea etapelor procesuale anterior menţionate şi cea a lipsei persoanei condamnate de la desfăşurarea judecăţii în apel.
    20. În aceste condiţii Curtea constată că se impune ca instanţa de contencios constituţional să verifice dacă dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectă exigenţele art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 6 din Convenţie.
    21. În acest sens Curtea reţine că, prin Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 13 ianuarie 2017, s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 470 din Codul de procedură penală - Rejudecarea cauzei (prevederi legale care au fost abrogate prin dispoziţiile art. II pct. 116 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară), respectiv asupra posibilităţii instanţei de a dispune rejudecarea cauzei începând cu etapa camerei preliminare, în cazul în care persoana condamnată nu a fost legal citată în etapa procesuală anterior menţionată, neputându-şi exercita drepturile şi neputându-şi apăra interesele procesuale specifice camerei preliminare. Prin decizia anterior menţionată instanţa de contencios constituţional a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată, constatând că în situaţia în care aceasta a fost invocată nu a existat o dispoziţie formală de trecere a cauzei în procedura de cameră preliminară, astfel că motivele de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei privesc, în realitate, modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de judecată a normelor procesual penale ale art. 470 din Codul de procedură penală.
    22. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea - făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 6 din Convenţie, respectiv la Hotărârea din 12 februarie 1985, pronunţată în Cauza Colozza împotriva Italiei, paragraful 26 - a reţinut că dacă „legislaţia naţională permite judecarea unei persoane in absentia, acea persoană trebuie, din momentul în care află despre procedură, să poată determina ca o instanţă, după ce o va audia, să dispună din nou asupra fondului acuzaţiilor ce i-au fost aduse“ (în acelaşi sens, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Poitrimol împotriva Franţei, paragraful 31; paragraful 24 din Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016).
    23. Tot prin Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016, paragraful 25, Curtea a observat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 22 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 2 iulie 2015, prin care a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii“.
    24. De asemenea, Curtea a reţinut că norma procesual penală criticată nu exclude expressis verbis parcurgerea fazei camerei preliminare în procesul penal redeschis, constatând că asigurarea prezenţei inculpatului în procedura camerei preliminare este de o extremă importanţă pentru garantarea drepturilor şi intereselor procesuale ale acestuia referitoare la contestarea competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor în etapa urmăririi penale (paragraful 33 din Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016).
    25. Obiectul camerei preliminare îl constituie, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Aşa fiind, rolul camerei preliminare este acela de filtru al aspectelor ce vizează în mod exclusiv legalitatea actelor efectuate în cursul urmăririi penale, care au dus la emiterea de către procuror a dispoziţiei de trimitere în judecată. Această verificare se realizează între momentul trimiterii în judecată şi cel al începerii judecăţii. În cursul acestei proceduri nu este analizată temeinicia acuzaţiei penale sau a probelor, motiv pentru care procedura de cameră preliminară nu se finalizează cu soluţionarea raportului penal de conflict, ci cu dispunerea începerii judecăţii pe fond a cauzei sau cu restituirea cauzei la parchet, conform art. 346 din Codul de procedură penală. Având în vedere prezenţa procedurii camerei preliminare în arhitectura procesului penal, după începerea judecăţii nu mai sunt posibile contestarea legalităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale şi nici restituirea cauzei la parchet pentru neregulamentara întocmire a rechizitoriului, pentru excluderea tuturor probelor sau în situaţia în care procurorul solicită restituirea dosarului.
    26. Pentru aceste motive, asigurarea prezenţei inculpatului în procedura camerei preliminare este de o extremă importanţă, pentru garantarea drepturilor şi intereselor procesuale ale acestuia referitoare la contestarea competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor în etapa urmăririi penale. Per a contrario, începerea etapei judecăţii în lipsa asigurării drepturilor anterior menţionate este de natură a priva inculpatul de posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la aspectele enumerate în cuprinsul art. 342 din Codul de procedură penală, excepţii ce nu mai pot fi formulate după încheierea procedurii camerei preliminare.
    27. Prin urmare, neasigurarea prezenţei inculpatului în etapa camerei preliminare, urmată de începerea judecăţii, implică încălcarea dreptului acestuia la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie şi la art. 6 din Convenţie.
    28. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 40, că legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. Aşadar, prin conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut un caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis.
    29. Referitor la dreptul la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, prin Hotărârea din 12 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Döry împotriva Suediei, paragraful 37, că dreptul la un „proces public“ garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie implică, în mod necesar, dreptul la o „şedinţă de judecată“. De asemenea, prin hotărârile din 28 iunie 2005 şi 1 martie 2006, pronunţate în cauzele Hermi împotriva Italiei, paragrafele 58-59, şi Sejdovic împotriva Italiei, paragrafele 81 şi 84, Curtea de la Strasbourg a reţinut că nu este clar cum şi-ar putea un acuzat exercita dreptul garantat în mod expres de art. 6 paragraful 3 lit. c), d) şi e) din Convenţie, şi anume dreptul „să se apere el însuşi“, în cazul în care nu este prezent la proces, şi că obligaţia de a garanta acuzatului dreptul de a fi prezent în sala de şedinţă este unul dintre elementele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil.
    30. Tot prin Hotărârea pronunţată în Cauza Sejdovic împotriva Italiei, paragraful 82, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, deşi o procedură care se desfăşoară în absenţa inculpatului nu este în sine incompatibilă cu art. 6 din Convenţie, se produce totuşi o denegare de justiţie atunci când asupra cauzei unui individ condamnat in absentia nu se poate pronunţa ulterior decât o instanţă, după ce acesta va fi audiat, cu privire la temeinicia acuzaţiei în fapt şi în drept, atunci când nu s-a stabilit că a renunţat la dreptul de a se prezenta şi de a se apăra sau că a avut intenţia de a se sustrage justiţiei.
    31. Totodată, pentru a sublinia importanţa asigurării dreptului prevăzut la art. 6 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Hermi împotriva Italiei, paragrafele 73 şi 74, şi cea pronunţată în Cauza Sejdovic împotriva Italiei, paragrafele 86 şi 87, că nici litera, nici spiritul normei convenţionale anterior menţionate nu împiedică o persoană să renunţe de bunăvoie la garanţiile unui proces echitabil în mod expres sau tacit. Totuşi, pentru a fi luată în considerare, din perspectiva Convenţiei, renunţarea la dreptul de a lua parte la şedinţa de judecată trebuie să fie stabilită în mod neechivoc şi să fie susţinută de un minim de garanţii corespunzătoare gravităţii sale; în plus, această renunţare trebuie să nu fie contrară niciunui interes public important. Prin aceeaşi jurisprudenţă s-a constatat că, înainte să se considere că un acuzat a renunţat implicit, prin comportamentul său, la un drept important din perspectiva art. 6 din Convenţie, trebuie să se stabilească faptul că putea să prevadă în mod rezonabil consecinţele actelor sale.
    32. În fine, prin Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunţată în Cauza Adrian Constantin împotriva României, paragraful 19, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în materie penală, o informare precisă şi completă cu privire la acuzaţiile aduse unei persoane, şi deci cu privire la încadrarea juridică pe care instanţa o poate reţine împotriva sa, este o condiţie esenţială a echităţii procedurii şi că dreptul de a fi informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei trebuie analizat în lumina dreptului acuzatului de a-şi pregăti apărarea. În acelaşi sens, prin Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Mantovanelli împotriva Franţei, paragraful 33, Curtea de la Strasbourg a constatat că unul dintre elementele procesului echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, este caracterul contradictoriu al procedurilor: fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea nu numai de a face cunoscute probele necesare pentru ca pretenţiile sale să aibă succes, dar şi de a cunoaşte şi de a discuta toate probele prezentate sau observaţiile formulate, cu scopul de a influenţa decizia instanţei.
    33. Cu privire la asigurarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 320 din 14 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 8 noiembrie 2004, că noţiunea de proces echitabil presupune egalitatea mijloacelor în ceea ce priveşte părţile, adică posibilitatea ca fiecare dintre acestea să îşi expună cauza în faţa instanţei, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ faţă de partea adversă.
    34. De asemenea, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 38, cu referire la procedura camerei preliminare, instanţa de contencios constituţional, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. S-a constatat, totodată, că dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării deciziei instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). S-a arătat, cu acelaşi prilej, că legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei, paragraful 67).
    35. Totodată, prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, paragraful 22, Curtea Constituţională a reţinut că, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, este suficient să se asigure posibilitatea participării părţilor la dezbateri, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară şi fără participarea lor atât timp cât acestea au fost legal citate. De asemenea, câtă vreme probele reprezintă chintesenţa oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului, este evident că procedura desfăşurată în aceste situaţii are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, „probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei“.
    36. Cu privire la importanţa asigurării dreptului de a contesta probele în procesul penal, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragrafele 85 şi 88, Curtea a reţinut că obţinerea în mod legal a probelor este o garanţie a dreptului la un proces echitabil, iar remediul împotriva nerespectării acestei garanţii este interzicerea folosirii probelor astfel obţinute. De altfel, art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că „Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal“. S-a constatat, totodată, că obţinerea în mod legal a probelor, garanţie a dreptului la un proces echitabil, reprezintă un standard mai favorabil cetăţeanului decât cel fixat prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa probelor obţinute ilegal. Potrivit acestei jurisprudenţe, se reţine că analiza Curţii Europene a Drepturilor Omului vizează caracterul echitabil al procedurii în ansamblul său, care include şi analiza modului în care au fost obţinute probele, întrucât art. 6 din Convenţie nu stabileşte reguli cu privire la admisibilitatea probelor, aspect care, în mod primar, ţine de legislaţia naţională, astfel încât sarcina Curţii nu este aceea de a determina dacă anumite probe au fost obţinute nelegal, ci de a stabili dacă o asemenea „nelegalitate“ a dus la încălcarea unui alt drept protejat prin Convenţie (a se vedea Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, paragraful 94 şi următoarele, Hotărârea din 5 februarie 2008, pronunţată în Cauza Ramanauskas împotriva Lituaniei, paragraful 52 şi următoarele, sau Hotărârea din 17 decembrie 2013, pronunţată în Cauza Szilagyi împotriva României, paragraful 26 şi următoarele).
    37. Având în vedere aceste argumente, Curtea reţine că reluarea cauzei din faza judecăţii în primă instanţă, cu prilejul redeschiderii procesului penal, conform art. 469 din Codul de procedură penală, astfel cum s-a hotărât prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi nu din faza camerei preliminare, în ipoteza în care inculpatul nu a fost legal citat în etapa procesuală anterior menţionată sau, deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei, încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare ale persoanei aflate în ipoteza analizată, care a fost condamnată în lipsă.
    38. Curtea constată că prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 din Constituţie şi pe cele ale art. 6 din Convenţie.
    39. Mai mult, pentru motivele mai sus arătate, Curtea reţine că prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, creează discriminare între persoanele judecate în lipsă, în privinţa cărora se dispune redeschiderea procesului penal, conform art. 469 din Codul de procedură penală, dar care nu au fost legal citate şi, prin urmare, nu au avut posibilitatea de a participa la procedura camerei preliminare, şi cele care participă la toate etapele procesului penal.
    40. În acest sens, Curtea reţine că cele două categorii de persoane anterior menţionate se află în situaţii similare, însă doar persoanele din cea de-a doua categorie au posibilitatea de a contesta competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, conform art. 342 din Codul de procedură penală.
    41. Sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 512 din 18 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.246 din 23 decembrie 2004, că discriminarea este rezultatul unui tratament juridic diferit aplicabil aceleiaşi categorii de subiecte de drept sau unor situaţii care nu se deosebesc în mod obiectiv şi rezonabil. De asemenea, printr-o jurisprudenţă constantă, spre exemplu, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 22, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 22, instanţa de contencios constituţional a statuat că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Totodată, prin Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, Curtea a constatat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere.
    42. Or, prin raportare la jurisprudenţa anterior invocată, nu există criterii obiective şi raţionale care să justifice diferenţa de tratament juridic dintre categoriile de justiţiabili analizate, în privinţa asigurării dreptului de a fi prezent în etapa procedurii camerei preliminare şi de a invoca excepţii, conform art. 342 din Codul de procedură penală.
    43. Pentru aceste motive, Curtea reţine că prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
    44. De asemenea, având în vedere interpretările diferite ale textului criticat apărute în practica judiciară, Curtea reţine că dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, fiind contrare prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5).
    45. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marius Cătălin Stan în Dosarul nr. 25.491/325/2016* al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în ceea ce priveşte faza procesuală de la care se reia procesul penal, sunt neconstituţionale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 8 octombrie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Cristina Teodora Pop

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016