Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 589 din 14 iulie 2020 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 589 din 14 iulie 2020  referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri  pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 589 din 14 iulie 2020 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 710 din 7 august 2020

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel-Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia-Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, obiecţie formulată de un număr de 64 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
    2. Cu Adresa nr. 2/3807 din 11 iunie 2020, secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.028 din 11 iunie 2020 şi constituie obiectul Dosarului nr. 709A/2020.
    3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorii obiecţiei formulează critici de neconstituţionalitate sub trei aspecte: (i) încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, cu privire la principiul securităţii juridice, în componenta sa privind calitatea legii, (ii) încălcarea dispoziţiilor art. 108 din Constituţie, cu privire la competenţa de reglementare a Guvernului, şi, implicit, a principiului separaţiei puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi (iii) încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituţie.
    4. În ceea ce priveşte prima critică de neconstituţionalitate, autorii sesizării arată că, referitor la obligaţia legiuitorului de a elabora şi adopta reglementări clare şi previzibile există o jurisprudenţă constituţională bogată, potrivit căreia, din interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) este dedus, cu valoare de principiu, faptul că o normă neclară sau cu caracter imprevizibil afectează securitatea juridică, beneficiarul legii neputându-şi adapta conduita la respectiva normă. Din această perspectivă, autorii sesizării apreciază că Legea privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică este neconstituţională în ansamblul său, întrucât fiecare dintre cele 4 articole ale sale conţine norme neclare, susceptibile a primi două sau mai multe înţelesuri, sau norme care nu pot fi aplicate, norme cu caracter declarativ, norme care fac trimitere la „condiţiile legii“, încălcând prevederile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
    5. Astfel, sintagma „participaţiile statului“ cuprinsă în art. 1 din lege nu este definită nici în lege, nici într-o altă reglementare, putând cuprinde atât acţiuni, cât şi alte active funcţionale. Având în vedere că în expunerea de motive a legii se enumeră exemplificativ mai multe entităţi economice, cu precizarea că „toate acestea sunt entităţi economice la care statul deţine acţiuni“, se poate desprinde concluzia că legea ar interzice doar vânzarea acţiunilor deţinute de către statul român la diferite entităţi economice, însă incertitudinea cu privire la obiectul material al legii apare din coroborarea cu dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, unde prin sintagma „participaţiile statului“ sunt vizate acţiuni şi active, active funcţionale. Prevederile art. 1 din lege sunt lipsite de rigoare şi în ceea ce priveşte termenul „bănci“, care este folosit în mod impropriu, o normă clară şi previzibilă impunând folosirea sintagmei „instituţii de credit“. Mai mult, ţinând cont de faptul că normele juridice îşi produc efectul numai de la data intrării în vigoare a legii care le conţine, sintagma „la data intrării în vigoare a legii“ regăsită în acelaşi articol este inutilă şi neavenită, pe de o parte, şi creează o stare de îndoială celui chemat să se conformeze normei juridice, întrucât pare că introduce o excepţie de la regula enunţată, pe de altă parte. În fine, norma cuprinsă în art. 1 din legea criticată nu este propriu-zis o normă juridică, deoarece îi lipseşte sancţiunea. Modelul comportamental impus nu este urmat de descrierea sancţiunii care este aplicabilă ca urmare a încălcării sale, nu este prevăzută forma de răspundere care va fi angajată ca urmare a nerespectării prevederilor acestei norme care, prin terminologia folosită, se vrea a fi o normă cu caracter imperativ. Absenţa oricărei sancţiuni lipseşte de caracter obligatoriu norma juridică, încălcându-se prevederile art. 8 din Legea nr. 24/2000.
    6. Autorii sesizării susţin că dispoziţiile art. 2 alin. (2) conţin o contradicţie în termeni, neclaritatea sa făcând imposibilă viitoarea sa aplicare. Pe de o parte, norma prevede că dispoziţiile alin. (1) nu se aplică şi operaţiunilor specifice privatizării, cu respectarea condiţiei ca transferul dreptului de proprietate să se fi realizat, iar dispoziţiile alin. (1) prevăd că se suspendă, pentru o perioadă de 2 ani, orice operaţiuni privind înstrăinarea participaţiilor statului. Or, dacă transferul dreptului de proprietate s-a realizat deja, conform ipotezei alin. (1), atunci norma cuprinsă în alin. (2) este inutilă, deoarece „operaţiunea de înstrăinare“ s-a consumat deja, proprietar asupra participaţiilor nemaifiind statul.
    7. Cu privire la dispoziţiile art. 3 din lege care prevăd suspendarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, autorii sesizării susţin că norma juridică este neclară în viitoarea sa interpretare, neputând fi suspendate în integralitatea lor dispoziţiile unui act normativ care reglementează o activitate socioeconomică complexă.
    8. Autorii sesizării apreciază că şi dispoziţiile art. 4 alin. (2) din lege reprezintă o normă juridică precară, neclară prin felul în care este redactată, imprevizibilă în viitoarea sa aplicare. Sintagma „dobândirea de participaţii de către stat se face cu respectarea dispoziţiilor privind ajutorul de stat“ poate fi interpretată ca reprezentând o nouă obligaţie legală, aceea de a face aplicarea instituţiei juridice a ajutorului de stat ori de câte ori statul român dobândeşte participaţii. Or, în prezent acest lucru nu este necesar, tocmai datorită naturii ajutorului de stat, această instituţie juridică fiind incompatibilă cu dobândirea de către stat a unor participaţii.
    9. Pe de altă parte, în enumerarea exhaustivă a dispoziţiilor care se impun a fi respectate de către stat la dobândirea unor participaţii (privind ajutorul de stat, concurenţa şi competitivitatea) se introduc doi termeni diferiţi, dar având acelaşi sens în legislaţia românească. Una dintre interpretările posibile ale acestei norme este aceea că legea stabileşte că noţiunile de „concurenţă“ şi „competitivitate“ sunt două noţiuni diferite, reglementate diferit, existând dispoziţii legale distincte care trebuie respectate în mod cumulativ. Or, în opinia autorilor sesizării acest lucru este imposibil, fiind vădite lipsa de calitate a normei juridice şi imprevizibilitatea în viitoarea sa aplicare.
    10. În continuare, autorii sesizării arată că din expunerea de motive nu rezultă că iniţiatorii legii supuse controlului de constituţionalitate au dorit să restrângă în vreun fel capacitatea statului de a dobândi participaţii, în oricare dintre modurile legal posibile, însă, având în vedere enumerarea conţinută de art. 4 alin. (1) lit. a)-g), care poate fi considerată exhaustivă, există riscul ca, în interpretarea viitoare a normei juridice, să se restrângă dreptul statului român de a dobândi participaţii, fără justificare şi împotriva voinţei legiuitorului. Pe de altă parte, autorii subliniază inutilitatea prevederilor regăsite în conţinutul alin. (1) al art. 4, potrivit cărora statul român „poate dobândi participaţii la societăţile [...]“, întrucât nu există nicio dispoziţie legală care să interzică statului român să dobândească aceste participaţii. Norma juridică face referire la dobândirea de participaţii „în condiţiile legii“, fără a preciza care sunt actele normative referite, contravenind astfel prevederilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. În plus, norma are caracter declarativ, ceea ce încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de art. 8 din Legea nr. 24/2000.
    11. A doua critică de neconstituţionalitate vizează nerespectarea dispoziţiilor art. 108 din Constituţie, cu consecinţa încălcării principiului separaţiei puterilor în stat. Autorii sesizării arată că norma generală în vigoare [art. 25 lit. m) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019] statuează în sarcina Guvernului competenţa de a administra bunurile aflate în proprietatea privată a statului. Tot prin dispoziţie legală se stabileşte dreptul Guvernului de a proceda la vânzarea participaţiilor statului la companii sau societăţi aflate în administrarea statului român ca metodă de administrare a acestor active. În acest sens, prin dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 137/2002, Guvernul are competenţa de a stabili strategia de privatizare a societăţilor strategice, strategie care poate include şi procedura înstrăinării activelor prin listare la bursă ca metodă de privatizare. Fixarea, prin lege, a competenţei de înstrăinare a participaţiilor la societăţile din domeniul strategic în sarcina Guvernului implică în realizarea acesteia emiterea de acte infralegale stabilite, prin art. 108 alin. (2) din Constituţie, în competenţa sa exclusivă. În consecinţă, autorii sesizării susţin că „stabilirea unei interdicţii de vânzare a participaţiilor statului la societăţi sau companii de interes strategic fără modificarea, completarea sau abrogarea dispoziţiilor art. 51 din Legea nr. 137/2002 constituie o încălcare de competenţă a Guvernului nepermisă de către Parlament prin edictarea de norme cu caracter infralegal în cadrul unui act normativ cu caracter primar, cazul legii supuse criticii de neconstituţionalitate, deoarece practic strategia de privatizare, implicit înstrăinarea de participaţii se realizează prin hotărâre a Guvernului în cazul companiilor din domenii strategice sau prin decizii ale companiilor pentru celelalte domenii care nu au caracter strategic. Din această perspectivă, absenţa unor norme modificatoare, de completare sau de abrogare a Legii nr. 137/2002 determină constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor cuprinse în Legea privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, deoarece aceasta nu respectă dispoziţiile art. 108 din Constituţie, fiind neconstituţională în ansamblul său prin încălcarea principiului separaţie puterilor în stat, astfel cum este consacrat de dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie“.
    12. A treia critică de neconstituţionalitate vizează încălcarea principiului legalităţii şi a dreptului de proprietate privată al statului, prevăzute de art. 1 alin. (5) şi de art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituţie. Autorii sesizării susţin că legiuitorul are obligaţia de a asigura în activitatea de reglementare a relaţiilor sociale o viziune unitară, corelată a dispoziţiilor legale în vigoare. Adoptarea de norme contradictorii sau de reglementări care lipsesc de eficienţă juridică alte norme aflate în vigoare este interzisă prin reglementări exprese, de rang constituţional. În acest sens, Constituţia României dispune prin art. 1 alin. (5) că „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. Din această dispoziţie constituţională, pe cale jurisprudenţială, este dedus principiul legalităţii, potrivit căruia Parlamentul, ca unică autoritate legiuitoare, are libertatea de a norma, însă cu respectarea normelor privind coerenţa cadrului normativ în vigoare. În acest sens, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede evenimentele legislative care au menirea de a fi instrumente de armonizare a normelor aflate în vigoare cu noile dispoziţii legale: modificarea, completarea sau abrogarea actelor normative existente în dreptul pozitiv.
    13. Din această perspectivă, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate apreciază „surprinzător modul în care Parlamentul a adoptat Legea privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică“, deoarece „instituirea interdicţiei generale de înstrăinare a participaţiilor statului la societăţi sau companii înfiinţate pe teritoriu naţional contravine unor reglementări speciale care instituie obligaţia statului prin autoritatea executivă, Guvernul României, de a proceda la aplicarea unor proceduri care au ca finalitate tocmai înstrăinarea unor participaţii la capitalul societăţilor sau companiilor listate sau în curs de listare la bursă“. Reglementarea adoptată de Parlament, supusă criticii de neconstituţionalitate, este în contradicţie cu cel puţin trei acte normative în vigoare: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Or, în niciunul dintre articolele Legii privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, Parlamentul nu a procedat la corelarea noii reglementări cu actele normative precitate, fapt care contravine dispoziţiilor art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. Constatând absenţa corelării, autorii sesizării susţin încălcarea normelor de tehnică legislativă, cu consecinţa nerespectării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, principiul legalităţii, deoarece norma generală care se instituie prin art. 1 din legea criticată nu este corelată cu dispoziţiile legale, în vigoare, în materie de înstrăinare a dreptului de proprietate privată a statului.
    14. Invocând Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, în care instanţa constituţională a stabilit că „pentru relevanţa constituţională a principiului legalităţii, esenţial este ca prin folosirea unei tehnici legislative inadecvate, care să nu întrunească cerinţele clarităţii, preciziei, previzibilităţii şi ale accesibilităţii normei juridice, legiuitorul să fi adus atingere în final unor drepturi, libertăţi sau principii de rang constituţional“, autorii sesizării deduc afectarea unui drept fundamental al statului, şi anume dreptul de proprietate privată asupra bunurilor aflate în domeniul său privat. Astfel, întrucât cadrul normativ în vigoare [Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, Legea nr. 137/2002 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019] îi permite Guvernului să fructifice, în condiţiile legii, atributul de dispoziţie, parte a dreptului de proprietate, asupra participaţiilor statului la companiile/societăţile descrise în art. 1 al legii criticate, reglementarea interdicţiei de înstrăinare, în contradicţie cu reglementările care stabilesc în mod expres parcurgerea procedurii de privatizare pentru unele companii/societăţi cu capital de stat, constituie o evidentă afectare a dreptului de proprietate al statului asupra bunurilor aflate în patrimoniul său privat. „Fiind demonstrată astfel şi afectarea unui drept fundamental, constatarea încălcării principiului legalităţii este deplină“, fapt pentru care autorii solicită să se constate neconstituţionalitatea Legii privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, în ansamblul său.
    15. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
    16. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis cu Adresa nr. 2/4193 din 24 iunie 2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3389 din 24 iunie 2020, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate, prin care arată că aceasta este neîntemeiată.
    17. Cu titlu prealabil, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că prin actul normativ criticat este reglementată instituirea unor măsuri legislative care au ca scop protejarea intereselor naţionale în activitatea economică. În acest sens, legiuitorul dispune o serie de măsuri, precum interzicerea pentru o perioadă de doi ani a înstrăinării participaţiilor statului la companiile şi societăţile naţionale, precum şi la orice altă societate la care statul are calitatea de acţionar, indiferent de cota de participaţie deţinută. Se suspendă, totodată, pe o perioadă de doi ani orice operaţiuni privind înstrăinarea participaţiilor statului la companiile şi societăţile naţionale, precum şi la societăţile la care statul are calitatea de acţionar, începute anterior intrării în vigoare a legii contestate. În vederea asigurării caracterului neechivoc al reglementării, legiuitorul a statuat că dispoziţiile anterior menţionate nu se aplică operaţiunilor postprivatizare şi operaţiunilor specifice privatizării, în cazul în care transferul dreptului de proprietate asupra participaţiilor deţinute de stat s-a realizat deja. În acelaşi timp, statul poate dobândi participaţii la o serie de societăţi din domenii de importanţă strategică, corespunzător perioadei de criză determinate de pandemia generată de coronavirusul SARS-CoV-2. Se precizează că aceste măsuri legislative sunt reglementate în contextul recomandărilor Comisiei Europene specifice fiecărei ţări, care furnizează orientări de politică economică tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, în contextul pandemiei cauzate de coronavirusul SARS-CoV-2. În cazul României, printre recomandările făcute se numără „susţinerea economiei şi sprijinirea acesteia pentru redresarea viitoare. Să se evite adoptarea unor măsuri permanente care ar pune în pericol sustenabilitatea finanţelor publice“.
    18. Răspunzând criticilor formulate, preşedintele Camerei Deputaţilor susţine că legea contestată nu conţine pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii, aceasta fiind precisă, redactată în stilul specific normativ dispozitiv, prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română. Astfel, dispoziţiile art. 1 din Legea privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică dispun că „la data intrării în vigoare a prezentei legi, se interzice, pentru o perioadă de doi ani înstrăinarea participaţiilor statului [...]“, iar prin art. 3 se reglementează, în mod corelativ, suspendarea aplicării unor acte normative, ca o consecinţă a aplicării celorlalte prevederi ale legii contestate. Dispoziţia de suspendare a aplicării actelor normative individualizate, înscrisă în legea supusă controlului de constituţionalitate, produce efecte juridice începând cu data intrării în vigoare a legii, conform art. 1, fiind aplicabilă pe o perioadă determinată de timp, respectiv de doi ani. Astfel, legea dispune că se suspendă aplicarea „în mod corespunzător a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările şi completările ulterioare“, prevederile normative înscrise în art. 3 alin. (1) din legea contestată fiind redactate în conformitate cu dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 24/2000. Expirarea termenului de suspendare are ca efect reintrarea de drept în vigoare a dispoziţiilor suspendate, nefiind necesară o altă intervenţie legislativă. Consideră, aşadar, că prevederile legii contestate sunt clare, neechivoce, iar lipsa de reglementare expresă în textul legii a datei până la care operează suspendarea aplicării unor acte normative expres identificate nu conferă textului de lege un caracter neconstituţional, având în vedere că această dată rezultă fără dubiu din conţinutul actului contestat, ca rezultat al interpretării sistematice a dispoziţiilor actului normativ.
    19. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la sintagma „participaţiile statului“, conform căreia aceasta „nu este definită de prezenta lege, aşa cum nu este definită niciunde în legislaţia naţională“, apreciază că aceasta nu este întemeiată. Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2019 privind reorganizarea Ministerului Economiei în scopul exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor ce decurg din calitatea de acţionar a statului la anumiţi operatori economici, precum şi pentru modificarea unor acte normative, Ministerul Economiei a fost reorganizat „ca urmare a fuziunii prin absorbţie a Departamentului pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, care îşi încetează existenţa“. La art. 3 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ sunt enumerate atribuţiile pe care Ministerul Economiei le-a preluat de la acest departament. De asemenea, în Hotărârea Guvernului nr. 44/2020 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, se precizează la art. 3 pct. 29 că Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri „administrează participaţiile statului, împuternicindu-i pe reprezentanţii săi în adunarea generală a acţionarilor să acţioneze pentru creşterea competitivităţii şi eficienţei economice a operatorilor şi pentru restructurarea şi pregătirea acestora pentru privatizare, în scopul îndeplinirii obligaţiilor ce decurg din calitatea sa de instituţie publică implicată în privatizare şi din calitatea de acţionar al statului la operatorii economici aflaţi sub autoritatea acestuia“.
    20. În ceea ce priveşte critica autorilor sesizării potrivit căreia dispoziţiile art. 4 alin. (1) din legea contestată conţin sintagma „în condiţiile legii“, fără a dispune care este legea la care se face trimitere, cu încălcarea prevederilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că aceste prevederi sunt pe deplin respectate. Arată că în cuprinsul normativ al legii contestate, sintagma criticată de autorii sesizării de neconstituţionalitate are un caracter sui generis, având în mod clar în vedere respectarea legilor, a drepturilor, a obligaţiilor şi a limitelor reglementate de legislaţia în vigoare cu referire la obiectul de reglementare al Legii privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică.
    21. Având în vedere argumentele prezentate, preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că actul normativ criticat respectă rigorile Legii nr. 24/2000, fiind îndeplinite toate condiţiile calitative privind claritatea şi previzibilitatea textelor de lege.
    22. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile art. 108 din Constituţie, preşedintele Camerei Deputaţilor observă că Parlamentul şi-a exercitat prerogativele legislative în spiritul art. 61 alin. (1) din Constituţie, în virtutea acestui monopol legislativ, fiind autoritatea publică care adoptă legi. Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 63 din 8 februarie 2017, conceptul de „lege“ „se defineşte prin raportare la două criterii: cel formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate, sub acest aspect Parlamentul având plenitudine de legiferare. Din analiza dispoziţiilor constituţionale menţionate rezultă că în sistemul constituţional românesc Parlamentul dispune de plenitudine de competenţă în materie de legiferare, în timp ce Guvernul exercită această competenţă delegată numai în condiţiile strict prevăzute de Constituţie“.
    23. Competenţa originară a Guvernului, autoritate executivă, este prevăzută în art. 108 alin. (2) din Constituţie şi priveşte organizarea executării legilor, care sunt acte de reglementare primară, prin emiterea de hotărâri, care sunt acte normative de reglementare secundară. Prin urmare, „hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor“. Hotărârea se adoptă întotdeauna în baza legii, fiind secundum legem şi urmărind atât organizarea executării, cât şi executarea în concret a legii. De asemenea, hotărârea Guvernului reprezintă prin excelenţă actul prin care autoritatea executivă îşi realizează rolul de exercitare a conducerii generale a administraţiei publice, reglementând relaţii sociale care sunt prin natura lor inferioare ca importanţă faţă de cele reglementate de lege.
    24. În consecinţă, criticile referitoare la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat prin stabilirea unei interdicţii de vânzare a participaţiilor statului la societăţi sau companii de interes strategic sunt lipsite de temei având în vedere cadrul normativ şi considerentele enunţate mai sus. Adoptând legea supusă controlului, Parlamentul a acţionat în spiritul loialităţii constituţionale, exercitându-şi competenţele reglementate în Legea fundamentală.
    25. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi la art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituţie, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că legea nu conţine norme contradictorii, de natură a încălca principiul legalităţii, legiuitorul folosind tehnica legislativă în mod adecvat şi conform cerinţelor de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate specifice normelor juridice. Prin interzicerea pe o perioadă determinată a înstrăinării participaţiilor statului nu se creează situaţii de instabilitate sau incoerenţă legislativă, din moment ce legea promovează soluţii corelate cu legislaţia în vigoare în vederea salvării economiei în contextul creat de pandemia generată de coronavirusul SARS-CoV-2. Invocă Decizia nr. 62 din 13 iunie 1995 prin care Curtea Constituţională a statuat că „diminuarea sau creşterea valorii capitalului social, indiferent cui aparţine, este o consecinţă a economiei de piaţă, în contextul reglementărilor legale din domeniul economiei, astfel încât această situaţie nu afectează dreptul de proprietate ca atare. Garantarea şi ocrotirea constituţională a proprietăţii se referă la dreptul de proprietate şi nu la oscilaţiile inerente ale valorii de circulaţie a bunurilor, inclusiv ale valorii capitalului social. Nu poate fi negat dreptul legiuitorului de a institui reguli care să modifice regimul dreptului pe parcursul realizării lui, potrivit principiului aplicării legii noi“.
    26. Prin urmare, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că actul normativ supus controlului de constituţionalitate este în concordanţă cu Legea fundamentală.
    27. Guvernul a transmis cu Adresa nr. 5/3100/2020, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.625 din 1 iulie 2020, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate, prin care susţine temeinicia obiecţiei formulate. În privinţa încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, respectiv a principiului securităţii juridice în componenta sa privind calitatea legii, menţionează că jurisprudenţa Curţii Constituţionale este constantă în a reţine faptul că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). De asemenea, conform dispoziţiilor art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000, „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce“, iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, „actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie“.
    28. Din analiza legii criticate, Guvernul apreciază că prevederile acesteia nu întrunesc cerinţele de claritate şi previzibilitate stabilite în mod constant în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional. Astfel, în ceea ce priveşte suspendarea, generică şi în integralitate a dispoziţiilor incidente în materia privatizării, potrivit art. 3 din legea analizată, este întemeiată critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, în componenta referitoare la calitatea şi previzibilitatea actelor normative, precum şi la securitatea raporturilor juridice, având în vedere că aceste reglementări vizează şi o serie de alte aspecte şi activităţi cu privire la care ar urma să treneze incertitudinea juridică, precum închirierea, realizarea de investiţii prin majorare de capital social, vânzarea/transferul de active, preluarea de active funcţionale etc. De altfel, prevederile art. 9 din Legea nr. 137/2002 şi ale art. 5 din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 577/2002, permit sistarea oricărui proces de privatizare de către instituţiile publice implicate, în funcţie de circumstanţele economice şi politice naţionale sau internaţionale.
    29. Guvernul apreciază că este întemeiată şi critica de neconstituţionalitate prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie în privinţa contradicţiei semnalate în cadrul art. 2 alin. (2) din legea criticată, dat fiind că se confundă, conform limbajului uzual, situaţia de fapt, respectiv transferul dreptului de proprietate, cu situaţia de drept - deţinerea participaţiilor de către stat, deşi calitatea statului faţă de aceste participaţii este de proprietar.
    30. În ceea ce priveşte utilizarea sintagmei „în condiţiile legii“ din cadrul art. 4 alin. (1), Guvernul consideră relevante considerentele Deciziei nr. 17 din 21 ianuarie 2015, în care Curtea a statuat că „prin reglementarea normelor de tehnică legislativă legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesară“. Prin urmare, modul de redactare a textului art. 4 alin. (1) este de natură să aducă atingere prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    31. Referitor la critica ce vizează art. 1 din lege, respectiv nedefinirea sintagmei „participaţiile statului“, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), precum şi folosirea termenului „bancă“ în sintagma „instituţie de credit“, Guvernul apreciază că, din modalitatea de redactare a dispoziţiilor în cadrul cărora se integrează, acestea au un înţeles univoc, nefiind susceptibile de interpretări abuzive sau arbitrare.
    32. Cu privire la încălcarea art. 108 din Constituţie şi a principiului separaţiei puterilor în stat consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituţie, Guvernul menţionează următoarele aspecte: (i) statul român şi-a asumat demersul de reducere a participaţiei sale în economie, conform art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 şi art. 1 din Legea nr. 137/2002, (ii) astfel cum au indicat şi autorii sesizării, în temeiul art. 25 lit. m) din Codul administrativ, Guvernul administrează proprietatea privată a statului şi, în acest sens, are mandat de a înfăptui politica de privatizare, conform art. 41 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, (iii) instituţiile publice implicate în privatizare administrează participaţiile statului şi configurează decizii investiţionale cu privire la ele, în funcţie de situaţiile concrete în care se află societăţile respective; în acest sens, în afară de sectorul societăţilor strategice, pentru care decizia aparţine Guvernului, deciziile privind actele de dispoziţie asupra participaţiilor statului se iau de către instituţiile publice implicate, potrivit art. 41 şi art. 43 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 şi art. 51 din Legea nr. 137/2002.
    33. Prin urmare, configurarea deciziei privind participaţiile statului beneficiază de suficientă flexibilitate pentru a putea adapta răspunsul statului la diversele situaţii în care se pot regăsi participaţiile sale. În plus, conform legislaţiei în vigoare, deciziile privind participaţiile statului se situează la nivel guvernamental, dat fiind că legiuitorul primar a acordat deja mandat în acest sens, iar forul legislativ nu se poate erija în instituţie publică implicată. Prin urmare, măsura revocării de către Parlament a mandatului acordat Guvernului apare, astfel cum au susţinut şi autorii sesizării, contrară principiului separaţiei puterilor în stat consacrat de dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie. Rămâne la aprecierea Curţii Constituţionale să decidă dacă este întemeiată critica de neconstituţionalitate prin raportare la art. 108 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor“, care poate fi considerat drept o concretizare a deciziilor executive în materie de privatizare.
    34. În privinţa încălcării art. 1 alin. (5) din Constituţie, Guvernul apreciază că este întemeiată critica de neconstituţionalitate a legii din cauza lipsei totale de corelare a măsurilor instituite cu dispoziţiile legale în vigoare, în materie de înstrăinare a participaţiilor statului, contrar art. 13 din Legea nr. 24/2000, afectând coerenţa, accesibilitatea, stabilitatea şi previzibilitatea cadrului normativ în materie, de vreme ce o serie de alte aspecte, precum închirierea, realizarea de investiţii prin majorare de capital social, vânzarea/transferul de active, preluarea de active funcţionale rămân fără o reglementare proprie. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituţie, cu referire la garantarea şi ocrotirea proprietăţii private a statului, consideră întemeiată critica de neconstituţionalitate, de vreme ce măsura de indisponibilizare a participaţiilor statului, conform art. 1 din legea criticată, „nu oferă niciun fel de garanţii legale că pe perioada de doi ani nu vor apărea situaţii în care pagubele aduse proprietăţii private a statului să nu poată fi preîntâmpinate sau limitate decât prin acte de dispoziţie, similar cu situaţia oricărui investitor privat şi diligent“.
    35. Faţă de argumentele mai sus învederate, Guvernul apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3), (4) şi (5) şi ale art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituţie.
    36. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:
    37. Actul de sesizare are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile Legii privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. 1-4 din lege, în special, care au următorul conţinut:
    "ART. 1
    La data intrării în vigoare a prezentei legi, se interzice, pentru o perioadă de doi ani, înstrăinarea participaţiilor statului la companiile şi societăţile naţionale, la bănci, precum şi la orice altă societate la care statul are calitatea de acţionar, indiferent de cota de participaţie deţinută.
    ART. 2
    (1) Se suspendă, pentru o perioadă de doi ani, orice operaţiuni privind înstrăinarea participaţiilor statului la companiile şi societăţile naţionale, precum şi la societăţile la care statul are calitatea de acţionar, începute anterior intrării în vigoare a prezentei legi.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică operaţiunilor post-privatizare şi operaţiunilor specifice privatizării, în cazul în care transferul dreptului de proprietate asupra participaţiilor deţinute de stat s-a realizat.
    ART. 3
    În aplicarea dispoziţiilor prevăzute la art. 1 şi 2, se suspendă, în mod corespunzător, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările şi completările ulterioare.
    ART. 4
    (1) În condiţiile legii, statul român poate dobândi, în oricare dintre modalităţile prevăzute de lege, participaţii la societăţile care desfăşoară activităţi economice în domeniile:
    a) producţia şi comercializarea de medicamente, dispozitive medicale, seruri şi vaccinuri, servicii medicale şi paramedicale;
    b) industria constructoare de maşini, metalurgică, alimentară, agricultură, silvicultură, exploatarea forestieră;
    c) producţia, transportul, distribuţia şi furnizarea de energie electrică şi energie termică;
    d) explorarea, exploatarea, extracţia, producţia şi prelucrarea resurselor minerale;
    e) transportul, construcţia şi administrarea de infrastructură rutieră, feroviară, navală şi aeriană;
    f) captarea, tratarea şi distribuţia apei potabile şi a apei pentru irigaţii;
    g) poştă, comunicaţii şi tehnologia informaţiei.
    (2) Dobândirea de participaţii de către stat se face cu respectarea dispoziţiilor privind ajutorul de stat, concurenţa şi competitivitatea."

    38. Autorii sesizării susţin că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5), ale art. 44 alin. (2) teza întâi şi ale art. 108 din Constituţie.
    39. În vederea soluţionării prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea dea treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea menţionată, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din data de 13 martie 2018, paragraful 70, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragraful 32).
    40. Referitor la titularul dreptului de sesizare, prezenta obiecţie de neconstituţionalitate a fost formulată de un număr de 64 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind aşadar îndeplinită această primă condiţie de admisibilitate.
    41. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că Legea privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică a fost adoptată, în procedură de urgenţă, de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, în data de 10 iunie 2020, a fost depusă, în aceeaşi zi, la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii şi apoi trimisă spre promulgare, în data de 12 iunie 2020. Prezenta sesizare a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 11 iunie 2020. Într-o atare situaţie, luând act de faptul că sesizarea de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul de 2 de zile, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional.
    42. În vederea analizării admisibilităţii prezentei sesizări cu privire la cel de-al treilea aspect de admisibilitate - obiectul controlului de constituţionalitate, respectiv stabilirea sferei de competenţă a Curţii cu privire la legea dedusă controlului, este necesară analiza criticilor formulate de autorul sesizării. Analizând temeiurile constituţionale invocate în susţinerea sesizării de neconstituţionalitate, precum şi motivarea obiecţiei formulate, Curtea observă că obiectul criticii în prezenta cauză îl constituie conţinutul normativ al legii.
    43. Aşadar, nefiind incident un fine de neprimire a sesizării astfel formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.
    44. Legea supusă controlului de constituţionalitate are ca obiect de reglementare, potrivit titlului actului normativ, instituirea unor măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, determinate de efectele negative generate în plan economic de epidemia COVID-19. Potrivit expunerii de motive, protejarea intereselor naţionale în economie impune adoptarea interdicţiei „de a înstrăina orice participaţie a statului român astfel cum este deţinută în prezent“ care „să opereze pentru o perioadă mai îndelungată“, dar şi posibilitatea statului „de a dobândi, în oricare dintre modalităţile prevăzute de lege, participaţii la o serie de societăţi din domenii de importanţă strategică, corespunzător perioadei de criză“. Măsurile avute în vedere urmează să fie aplicabile pentru o perioadă de doi ani. În acelaşi document se arată că „în măsura în care se apreciază că efectele negative au încetat ori că înstrăinarea participaţiilor statului ar fi benefică protecţiei intereselor naţionale în economie, tot printr-un act normativ cu putere de lege perioada interdicţiei ar putea fi scurtată, în mod corespunzător“.
    45. Măsurile pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică vizează (i) instituirea interdicţiei de înstrăinare a participaţiilor statului la companiile şi societăţile naţionale, la bănci, precum şi la orice altă societate la care statul are calitatea de acţionar, indiferent de cota de participare deţinută, pentru o perioadă de doi ani; (ii) suspendarea, pe o perioadă de doi ani, a operaţiunilor privind înstrăinarea participaţiilor statului la companiile şi societăţile naţionale, precum şi la societăţile la care statul are calitatea de acţionar începute anterior intrării în vigoare a legii, cu excepţia operaţiunilor postprivatizare şi a operaţiunilor specifice privatizării, în cazul în care transferul dreptului de proprietate asupra participaţiilor deţinute de stat s-a realizat; (iii) suspendarea, corespunzătoare, a unor dispoziţii legale în vigoare în materia privatizării societăţilor comerciale; (iv) acordarea posibilităţii statului de a dobândi participaţii la societăţile care desfăşoară activităţi economice în anumite domenii.
    46. O primă critică de neconstituţionalitate este raportată la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta referitoare la cerinţele de calitate ale normei: claritate, previzibilitate, accesibilitate, şi vizează cele patru articole ale legii supuse controlului.
    47. Cu privire la art. 1 din legea supusă controlului, critica vizează sintagma „participaţiile statului“, care, în opinia autorilor sesizării, este lipsită de claritate şi previzibilitate, întrucât nu este definită în legea criticată şi nici în vreo altă reglementare legală în vigoare.
    48. Analizând critica formulată, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2019 privind reorganizarea Ministerului Economiei în scopul exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor ce decurg din calitatea de acţionar a statului la anumiţi operatori economici, precum şi pentru modificarea unor acte normative, Ministerul Economiei a fost reorganizat „ca urmare a fuziunii prin absorbţie a Departamentului pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, care îşi încetează existenţa“. La art. 3 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ sunt enumerate atribuţiile pe care Ministerul Economiei le-a preluat de la acest departament, printre care cea care derivă din calitatea de instituţie publică implicată în domeniul privatizării pentru societăţile naţionale, companiile naţionale şi celelalte societăţi aflate sub autoritatea sa şi care presupune exercitarea calităţii de acţionar al statului la aceste entităţi. De asemenea, în Hotărârea Guvernului nr. 44/2020 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, se precizează la art. 3 pct. 29 că Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri „administrează participaţiile statului, împuternicindu-i pe reprezentanţii săi în adunarea generală a acţionarilor să acţioneze pentru creşterea competitivităţii şi eficienţei economice a operatorilor şi pentru restructurarea şi pregătirea acestora pentru privatizare, în scopul îndeplinirii obligaţiilor ce decurg din calitatea sa de instituţie publică implicată în privatizare şi din calitatea de acţionar al statului la operatorii economici aflaţi sub autoritatea acestuia.“
    49. În continuare, Curtea observă că, potrivit art. 3 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării care stabileşte semnificaţia termenilor şi a expresiilor folosite de lege, acţiunile înseamnă „valorile mobiliare emise de societăţi comerciale; acţiunile pot fi ordinare sau preferenţiale în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările ulterioare; prevederile prezentei legi referitoare la acţiuni sunt aplicabile şi părţilor sociale“, iar activele cu caracter social înseamnă „bunuri sau ansambluri de bunuri din patrimoniul unei societăţi comerciale sau regii autonome, de tipul: creşe, grădiniţe, cabinete medicale, dispensare, cămine de nefamilişti sau blocuri de locuinţe, cantine, centrale sau puncte termice, grupuri şcolare de orice tip, baze sportive şi de agrement, indiferent de tipul acestora, utilităţi de interes local sau zonal, gospodării-anexe şi alte asemenea active, inclusiv dotările şi terenul aferent acestora“. Capitolul II al legii, intitulat Diminuarea participaţiei statului, stabileşte la art. 4 că „Diminuarea participaţiei statului la societăţile comerciale se realizează prin utilizarea următoarelor metode: a) vânzarea de acţiuni; b) majorarea de capital social prin aport de capital privat; b^1) majorarea capitalului social prin aport de capital, în cazul societăţilor comerciale aflate în portofoliul Ministerului Economiei şi Comerţului; c) transferul cu titlu gratuit sau vânzarea activelor cu caracter social; d) orice combinaţie a metodelor prevăzute la lit. a)-c)“.
    50. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. d) şi d^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, active înseamnă „bunuri, ansambluri de bunuri sau investiţii nefinalizate şi sistate, care pot fi separate şi organizate să funcţioneze independent, distinct de restul activităţii persoanei juridice, cum ar fi unităţi şi subunităţi de producţie, de comerţ ori de prestări de servicii, secţii, ateliere, ferme, spaţii comerciale, spaţii de cazare sau de alimentaţie publică, spaţii pentru birouri ori alte bunuri de acelaşi gen, inclusiv terenul destinat acestora, precum şi alte terenuri din patrimoniul unei persoane juridice“, iar active funcţionale înseamnă „totalitatea resurselor economice care constau în active fixe, circulante, de trezorerie, know-how etc., inclusiv a drepturilor şi obligaţiilor născute în legătură cu acestea, precum şi resursele umane, apreciate pe baze rezonabile ca fiind exploatabile în procese economice prezente şi viitoare“.
    51. Având în vedere cadrul normativ în vigoare, Curtea constată că sintagma „participaţiile statului“ are în sfera de cuprindere atât acţiunile şi părţile sociale, ca valori mobiliare emise de societăţi comerciale, cât şi activele, activele funcţionale sau cu caracter social, ca bunuri sau ansambluri de bunuri din patrimoniul unei societăţi care desfăşoară activităţi comerciale. Prin urmare, Curtea apreciază că sintagma utilizată de legiuitor întruneşte condiţiile de claritate şi previzibilitate, critica ce are un atare obiect fiind neîntemeiată.
    52. Autorii sesizării susţin că prevederile art. 1 din lege sunt lipsite de rigoare şi în ceea ce priveşte noţiunea de „bănci“, considerată a fi utilizată impropriu în locul sintagmei „instituţii de credit“. Analizând critica formulată, Curtea reţine că, potrivit art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, „Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi funcţiona cu respectarea dispoziţiilor generale aplicabile instituţiilor de credit şi a cerinţelor specifice prevăzute în Partea a II-a a prezentei ordonanţe de urgenţă, în una din următoarele categorii: a) bănci; b) organizaţii cooperatiste de credit; c) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ; d) bănci de credit ipotecar“. Cu alte cuvinte, noţiunea de „instituţii de credit“ reprezintă categoria generală (genul proxim) care cuprinde în sfera sa noţiunea de „bancă“, categorie specială, parte din cadrul general (diferenţa specifică). Utilizarea de către legiuitor a noţiunii de „bancă“ demonstrează intenţia acestuia de a circumscrie sfera de incidenţă a interdicţiei de înstrăinare a participaţiilor statului doar la acele instituţii de credit constituite în categoria „bănci“. Sub acest aspect, nu se poate reţine lipsa de rigoare şi previzibilitate a normei supuse controlului, critica cu un atare obiect fiind neîntemeiată.
    53. O altă critică a dispoziţiilor art. 1 din Legea privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică vizează sintagma „la data intrării în vigoare a legii“, considerată de autorii sesizării inutilă, dar susceptibilă de a crea confuzie sub aspectul momentului de la care normele juridice îşi produc efectele juridice. Cu privire la această critică, Curtea reţine că legiuitorul foloseşte sintagma „la data intrării în vigoare a prezentei legi“ pentru a marca momentul de la care încep să fie incidente interdicţia de înstrăinare a participaţiilor statului, respectiv suspendarea operaţiunilor privind înstrăinarea participaţiilor statului, ambele urmând a opera „pentru o perioadă de doi ani“. Împlinirea termenului de aplicare a dispoziţiilor legii are ca efect direct, ope legis, încetarea producerii efectelor juridice ale dispoziţiilor normative referitoare la interdicţia de înstrăinare/suspendarea operaţiunilor privind înstrăinarea participaţiilor statului. Curtea constată, aşadar, că sintagma „la data intrării în vigoare a legii“ nu se referă doar la momentul de la care prevederile legii încep să producă efecte juridice, care, în mod evident, nu poate fi altul decât acela al intrării în vigoare a actului normativ, cât mai ales pentru a marca debutul termenului de 2 ani în care operează interdicţia de înstrăinare, respectiv suspendarea operaţiunilor de înstrăinare a participaţiilor statului. Din această perspectivă, dispoziţiile contestate sunt clare, neechivoce, normele edictate având un vădit caracter temporar. Ca rezultat al interpretării logice şi gramaticale a dispoziţiilor actului normativ, intervalul de timp în care acesta produce efecte juridice poate fi determinat în mod precis şi previzibil, prin urmare critica de neconstituţionalitate formulată cu privire la acest aspect este, de asemenea, neîntemeiată.
    54. În fine, norma cuprinsă în art. 1 din lege este criticată şi din perspectiva omisiunii de a reglementa o sancţiune pentru încălcarea interdicţiei de înstrăinare a participaţiilor statului. Cu privire la acest aspect, Curtea observă că, din punct de vedere logico-juridic, norma de drept are o structură proprie ce integrează trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza este partea normei juridice care precizează condiţiile şi împrejurările în care aceasta se aplică, precum şi categoriile de subiecţi de drept cărora norma li se adresează. Dispoziţia este elementul structural al normei juridice care stabileşte conduita ce trebuie respectată, în condiţiile şi împrejurările prevăzute de ipoteză. Sancţiunea este partea normei juridice care stabileşte consecinţele ce decurg din nerespectarea dispoziţiei normei respective în împrejurările stabilite de ipoteza ei, precum şi eventualele măsuri pe care autorităţile competente le pot lua împotriva subiectului de drept care a încălcat norma. După criteriul structurii lor logico-juridice, normele de drept se clasifică în norme juridice complete sau determinate, care conţin toate cele trei elemente de structură, respectiv norme juridice incomplete sau nedeterminate, adică acelea din al căror text lipseşte unul din elementele de structură. La rândul lor, normele incomplete sunt de două feluri: norme de trimitere, care, pentru elementul de structură care le lipseşte, fac trimitere la un alt act normativ în vigoare împreună cu care reglementarea dobândeşte unitate, şi norme în alb, adică norme de drept nedeterminate care urmează să se completeze cu elementul de structură care le lipseşte dintr-o normă de drept ulterioară.
    55. Deşi este recomandat ca legiuitorul să reglementeze norme care să respecte structura logico-juridică tripartită, normele complete sunt rar întâlnite în legislaţie. De cele mai multe ori, cel puţin unul dintre elemente este subînţeles în textul normei. De exemplu, majoritatea normelor de drept privat nu precizează, în mod expres, sancţiunea, dar ea poate fi dedusă din interpretarea logică a textelor legale.
    56. Astfel, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 din legea supusă controlului, ipoteza este reprezentată de categoriile de subiecţi de drept cărora norma li se adresează (companiile şi societăţile naţionale, bănci, alte societăţi) şi de condiţiile în care norma se aplică (calitatea de acţionar a statului indiferent de cota de participaţie deţinută la entităţile enumerate). Dispoziţia este conduita ce trebuie respectată, şi anume obligaţia de a nu înstrăina, pentru o perioadă de doi ani, participaţiile statului la entităţile enumerate în ipoteza normei. Sub acest aspect, norma este imperativă prohibitivă. Sancţiunea nu este prevăzută în mod expres, însă ea rezultă din interpretarea logică şi sistematică a cadrului normativ adoptat în materia privatizării, în sensul că, dacă nu sunt respectate cerinţele legii, actele încheiate cu încălcarea interdicţiei legale exprese sunt lipsite de efecte juridice, fiind nule de drept.
    57. Având în vedere aceste argumente, Curtea constată că lipsa prevederii exprese a sancţiunii din structura normei criticate nu impietează asupra calităţii actului normativ, dimpotrivă, modul de exprimare utilizat de legiuitor asigură dispoziţiilor sale un caracter obligatoriu, în acord cu prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
    58. Cu privire la pretinsa „contradicţie în termeni“ generată de dispoziţiile art. 2 alin. (2) prin raportare la dispoziţiile alin. (1) al aceluiaşi articol, Curtea apreciază necesară analiza conţinutului normativ al celor două texte legale. Astfel, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor alin. (1), „se suspendă, pentru o perioadă de doi ani, orice operaţiuni privind înstrăinarea participaţiilor statului la companiile şi societăţile naţionale, precum şi la societăţile la care statul are calitatea de acţionar, începute anterior intrării în vigoare a prezentei legi“, iar potrivit alin. (2), „dispoziţiile alin. (1) nu se aplică operaţiunilor post-privatizare şi operaţiunilor specifice privatizării, în cazul în care transferul dreptului de proprietate asupra participaţiilor deţinute de stat s-a realizat“. Din interpretarea logico-gramaticală a normelor analizate rezultă că toate operaţiunile care au ca obiectiv înstrăinarea participaţiilor statului (operaţiuni specifice privatizării), începute anterior intrării în vigoare a legii deduse controlului şi în care transferul dreptului de proprietate asupra participaţiilor deţinute de stat către terţe persoane nu s-a realizat, se suspendă pentru o perioadă de doi ani. Dimpotrivă, în cazul în care transferul dreptului de proprietate asupra participaţiilor deţinute de stat sa realizat, operaţiunile specifice privatizării şi cu atât mai mult operaţiunile post-privatizare continuă, potrivit dispoziţiilor legale, nefiind afectate de măsura suspendării prevăzută de art. 2 alin. (1) din lege. Cu alte cuvinte, ceea ce este relevant pentru a determina incidenţa dispoziţiilor legale referitoare la suspendarea operaţiunilor de privatizare este faptul ca, anterior intrării în vigoare a legii, să nu fi operat transferul dreptului de proprietate asupra participaţiilor deţinute de stat către terţe persoane. Or, este evident că numai într-o atare ipoteză (în care statul este încă proprietarul participaţiilor) interdicţia de înstrăinare poate produce efecte juridice. Sub acest aspect, Curtea reţine că normele cuprinse în alin. (1) şi (2) al art. 2 nu conţin reglementări contradictorii, ci statuează în mod expres atât ipoteza de incidenţă a măsurii suspendării, cât şi ipotezele în care măsura nu este aplicabilă, conferind o rigurozitate sporită actului normativ.
    59. Cu privire la dispoziţiile art. 3 din lege care prevăd suspendarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale şi ale Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, autorii sesizării susţin neclaritatea normei, având în vedere că dispoziţiile actelor normative reglementează o activitate socioeconomică complexă.
    60. Analizând norma criticată, Curtea observă că dispoziţia de suspendare a aplicării celor două acte normative individualizate produce efecte juridice începând cu data intrării în vigoare a legii şi pentru o perioadă determinată de timp, respectiv doi ani. Sub aspectul sferei de incidenţă a actelor normative ale căror prevederi sunt suspendate, Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 dispune în art. 2 că „Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă se aplică: a) vânzării de acţiuni la societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, indiferent de numărul acţiunilor pe care le deţine, inclusiv la societăţile naţionale, companiile naţionale şi celelalte societăţi comerciale rezultate din reorganizarea regiilor autonome de interes naţional sau local; b) vânzări de active ale regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, inclusiv ale companiilor naţionale şi ale societăţilor naţionale ori ale celorlalte societăţi comerciale rezultate din reorganizarea unei regii autonome de interes naţional sau local“. De asemenea, potrivit art. 1 din Legea nr. 137/2002, „prezenta lege stabileşte cadrul juridic pentru accelerarea procesului de privatizare […]“, art. 4 reglementând că „Diminuarea participaţiei statului la societăţile comerciale se realizează prin utilizarea următoarelor metode: a) vânzarea de acţiuni; b) majorarea de capital social prin aport de capital privat; b^1) majorarea capitalului social prin aport de capital, în cazul societăţilor comerciale aflate în portofoliul Ministerului Economiei şi Comerţului; c) transferul cu titlu gratuit sau vânzarea activelor cu caracter social; d) orice combinaţie a metodelor prevăzute la lit. a)-c)“.
    61. Având în vedere, pe de o parte, obiectul de reglementare al celor două acte normative, respectiv măsuri privind accelerarea privatizării, care presupune înstrăinarea participaţiilor pe care statul le deţine la societăţile comerciale la care este acţionar, şi, pe de altă parte, obiectul de reglementare al legii supuse controlului de constituţionalitate, respectiv instituirea interdicţiei de înstrăinare a participaţiilor pe care statul le deţine la societăţile comerciale la care este acţionar, Curtea apreciază că opţiunea legiuitorului de a suspenda prin legea criticată prevederile care constituie temeiul înstrăinării participaţiilor statului nu numai că asigură claritate şi coerenţă reglementării, dar este o măsură legislativă care se impune cu necesitate în scopul integrării legii în ansamblul legislaţiei în vigoare şi al evitării paralelismelor legislative care ar genera confuzie în aplicarea normelor legale.
    62. Curtea observă, de asemenea, că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din legea criticată sunt redactate în conformitate cu prevederile art. 66 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora „în cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată [...]. În această situaţie se vor prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum şi durata ei determinată“, iar „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare“. Aşa fiind, expirarea termenului de suspendare are ca efect reintrarea de drept în vigoare a dispoziţiilor suspendate, nefiind necesară o altă intervenţie legislativă.
    63. Mai mult, cu privire la critica potrivit căreia nu pot fi suspendate, în integralitatea lor, acte normative care reglementează o activitate socioeconomică complexă, având în vedere că norma prevede că, „în aplicarea dispoziţiilor prevăzute la art. 1 şi 2, se suspendă, în mod corespunzător, dispoziţiile [...]“, Curtea reţine că sintagma „în mod corespunzător“ vizează atât durata suspendării, corespunzătoare intervalului în care operează interdicţia de înstrăinare [art. 1], respectiv suspendarea operaţiunilor privind înstrăinarea participaţiilor statului [art. 2], cât şi dispoziţiile a căror aplicare urmează a fi suspendată. În acest din urmă caz, suspendarea „în mod corespunzător“ vizează doar acele dispoziţii din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 sau din Legea nr. 137/2002 în baza cărora se desfăşoară procedurile de privatizare în care transferul dreptului de proprietate asupra participaţiilor deţinute de stat către terţe persoane nu a operat până la data intrării în vigoare a legii supuse controlului. Aşa cum s-a reţinut în prealabil, în cazul în care transferul dreptului de proprietate asupra participaţiilor deţinute anterior de stat s-a realizat, operaţiunile specifice privatizării şi operaţiunile postprivatizare continuă potrivit prevederilor legale cuprinse inclusiv în cele două acte normative a căror aplicare, în mod evident, nu este suspendată.
    64. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că prevederile art. 3 din legea criticată sunt clare, neechivoce, respectă normele de tehnică legislativă şi, implicit, dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    65. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (2) din lege, autorii sesizării apreciază că acestea sunt imprevizibile în viitoarea lor aplicare, întrucât sintagma „dobândirea de participaţii de către stat se face cu respectarea dispoziţiilor privind ajutorul de stat“ poate fi interpretată ca reprezentând o nouă obligaţie legală în sarcina statului român, în condiţiile în care ajutorul de stat este incompatibil cu dobândirea de către stat a unor participaţii.
    66. În materia ajutorului de stat, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996 defineşte la art. 2 lit. d) ajutorul de stat ca fiind „avantajul economic acordat din surse sau resurse de stat ori gestionate de stat, sub orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau sectoare de producţie, în măsura în care acesta afectează schimburile comerciale dintre statele membre“ şi la lit. ţ), sursele şi resursele de stat ca fiind „fondurile publice sau ale autorităţilor, instituţiilor ori întreprinderilor publice“. Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, „cu excepţia cazului în care se prevede altfel în regulamentele Uniunii Europene adoptate în temeiul art. 108 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene sau în temeiul altor dispoziţii relevante din acesta, orice intenţie de acordare a unui ajutor de stat nou se notifică în timp util Comisiei Europene“, astfel că „ajutorul de stat nou, supus obligaţiei de notificare, poate fi acordat numai după autorizarea acestuia de către Comisia Europeană sau după ce acesta este considerat a fi fost autorizat în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (6) din Regulamentul (UE) 2015/1.589“. În temeiul art. 3 alin. (3), „ajutorul de stat care nu este supus obligaţiei de notificare poate fi acordat numai cu respectarea prevederilor legislaţiei Uniunii Europene şi naţionale în domeniul ajutorului de stat“. Dispoziţiile menţionate sunt parte a cadrului legislativ naţional care reglementează modul în care fondurile publice (naţionale şi europene), destinate mediului de afaceri, sunt folosite în acord cu cerinţele impuse de Comisia Europeană în domeniul ajutorului de stat.
    67. Ca transpunere a acestor obligaţii în materia dobândirii de participaţii la societăţi care desfăşoară activităţi economice, Curtea reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale prevede la art. 24^1 alin. (1) că „societăţile/regiile autonome la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar şi filialele acestora pot transfera prin negociere directă active aflate în proprietatea lor persoanelor juridice la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar sau filialelor acestora, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: [...] d) transferul să fie efectuat cu respectarea normelor naţionale şi comunitare în materie de concurenţă şi ajutor de stat“. De asemenea, art. 42 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că „regiile autonome şi societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar au dreptul să participe la cumpărări de active în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, ale normelor metodologice, cu respectarea prevederilor în domeniul ajutorului de stat. Instituţiile publice au dreptul să participe la cumpărări de active necesare desfăşurării în condiţii optime a activităţii proprii.“ Aşadar, legea în vigoare prevede obligaţia respectării prevederilor adoptate în domeniul ajutorului de stat ori de câte ori regiile autonome şi societăţile comerciale la care statul este acţionar cumpără sau transferă prin negociere directă active.
    68. Analizând critica formulată, Curtea constată că dispoziţiile art. 4 alin. (2) din legea criticată, care prevăd că „dobândirea de participaţii de către stat se face cu respectarea dispoziţiilor privind ajutorul de stat“, nu numai că nu introduc un element de noutate în legislaţia din domeniu, ci constituie o transpunere a obligaţiilor pe care statul român şi le-a asumat în calitate de membru al Uniunii Europene. În acest context, având în vedere finalitatea legislaţiei Uniunii Europene şi naţionale în domeniul ajutorului de stat, respectiv aceea de a controla modul în care sunt folosite fondurile publice destinate mediului de afaceri, afirmaţia autorilor sesizării potrivit căreia „instituţia juridică a ajutorului de stat este incompatibilă cu dobândirea de către stat a unor participaţii!“ este lipsită de fundament juridic, ignoră cadrul normativ în vigoare şi demonstrează precaritatea argumentelor utilizate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate.
    69. Aceeaşi precaritate a argumentelor poate fi reţinută şi în cazul criticilor având ca obiect art. 4 alin. (2) din lege. În opinia autorilor sesizării, enumerarea dispoziţiilor care se impun a fi respectate de către stat la dobândirea unor participaţii cuprinde doi termeni diferiţi, „concurenţa“ şi „competitivitatea“, care, având aceeaşi semnificaţie, determină imprevizibilitatea normei. Or, Curtea observă că, atât din punct de vedere semantic, cât şi din punctul de vedere al regimului juridic aplicabil, cele două noţiuni au un conţinut distinct. Astfel, în vreme ce concurenţa reprezintă o competiţie liberă care are ca scop câştigarea pieţei într-un anumit domeniu de activitate, competiţie care se desfăşoară după reguli stricte a căror menire este „protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor“ [art. 1 din Legea concurenţei nr. 21/1996] şi cu privire la care statul are obligaţia să asigure cadrul legislativ, respectiv „protecţia concurenţei loiale“ [art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie], competitivitatea este acel atribut al entităţii economice de a intra în competiţia liberă pe piaţa în care desfăşoară activitatea economică. Acest din urmă concept implică noţiunea de performanţă, respectiv acea calitate a produselor/serviciilor/prestaţiilor entităţii economice în virtutea căreia acestea sunt susceptibile de a concura cu produse/servicii/prestaţii similare pe piaţa relevantă. Cadrul normativ aferent asigurării competitivităţii este unul larg şi complex, cu titlu de exemplu fiind Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2008 privind stimularea investiţiilor, Legea nr. 190/2004 privind stimularea privatizării şi dezvoltării societăţilor comerciale din domeniul agriculturii sau Legea nr. 158/2017 pentru stimularea personalului de cercetare, dezvoltare şi inovare din instituţii de învăţământ superior de stat şi unităţi de cercetare-dezvoltare-inovare din sistemul naţional în vederea impulsionării procesului de dezvoltare economico-socială şi culturală a României.
    70. Aşa fiind, art. 4 alin. (2) din legea criticată, care instituie obligaţia statului de a se conforma, în procedura de dobândire de participaţii la societăţi care desfăşoară activităţi economice, dispoziţiilor legale privind „ajutorul de stat, concurenţa şi competitivitatea“, respectă cerinţele de calitate ale unei norme juridice, fiind suficient de clare, precise şi previzibile.
    71. În ceea ce priveşte critica având ca obiect dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a)-g), sub aspectul enumerării exhaustive care restrânge dreptul statului român de a dobândi participaţii „fără justificare şi împotriva voinţei legiuitorului“, Curtea reţine că, potrivit expunerii de motive, iniţiatorii legii supuse controlului motivează reglementarea dispoziţiilor criticate care prevăd posibilitatea statului de a dobândi participaţii la societăţi care desfăşoară activităţi economice doar în anumite domenii, astfel: „ca urmare a fluctuaţiei fenomenelor economice determinate de criză, statul trebuie să aibă posibilitatea de a dobândi, în oricare dintre modalităţile prevăzute de lege, participaţii la o serie de societăţi din domenii de importanţă strategică, corespunzător perioadei de criză. Acestea sunt justificate de interese fundamentale legitime ale statului şi societăţii. [...] Această perioadă de doi ani va permite şi măsuri prin care statul să-şi reevalueze portofoliul de participaţii, să efectueze investiţii şi săşi eficientizeze prezenţa în acţionariatul operatorilor economici care funcţionează în sectoarele de interes economic strategic“. Cu alte cuvinte, ceea ce a motivat legiuitorul să introducă interdicţia de înstrăinare a participaţiilor statului pe o perioadă de 2 ani - „fluctuaţia fenomenelor economice determinate de criză“ - justifică şi limitarea introdusă cu privire la dobândirea de participaţii pentru aceeaşi perioadă de timp, respectiv doar cu privire la societăţi din domenii de importanţă strategică. Reglementând în acest domeniu, legiuitorul se află în interiorul marjei sale proprii de apreciere şi dispoziţie, în acord cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, care consacră obligaţia statului de a lua măsurile necesare în vederea „protejării intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară“. Opţiunea legiuitorului în a reglementa o astfel de limitare este rezultatul voinţei sale exprese în acest sens, manifestată cu ocazia adoptării legii în Parlament, astfel că susţinerea autorilor sesizării potrivit căreia norma criticată restrânge dreptul statului român de a dobândi participaţii „împotriva voinţei legiuitorului“ constituie un nonsens juridic.
    72. Autorii sesizării mai critică norma cuprinsă în art. 4 alin. (1) din lege, întrucât face referire la dobândirea de participaţii „în condiţiile legii“ fără a preciza care sunt actele normative vizate, contravenind astfel prevederilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 24/2000. În ceea ce priveşte protejarea intereselor statului cu referire la participaţiile sale în economie, Curtea observă că, potrivit cadrului normativ în vigoare: în temeiul art. 25 lit. m) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Guvernul administrează proprietatea privată a statului şi în acest sens are mandat de a înfăptui politica de privatizare conform art. 4^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, potrivit art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 şi art. 1 din Legea nr. 137/2002, statul român şi-a asumat demersul de reducere a participaţiei sale în economie, iar, în temeiul art. 41 şi art. 43 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 şi art. 51 din Legea nr. 137/2002, instituţiile publice implicate în privatizare administrează participaţiile statului şi configurează decizii investiţionale cu privire la ele, în funcţie de situaţiile concrete în care se află societăţile respective. În acest sens, cu excepţia sectorului societăţilor strategice, pentru care decizia aparţine Guvernului, deciziile privind actele de dispoziţie asupra participaţiilor se iau de către instituţiile publice implicate. Prin urmare, având în vedere domeniul de aplicare al normei criticate (dobândirea de participaţii la societăţile care desfăşoară activităţi economice în domenii de importanţă strategică) şi, mai ales, destinatarii normei criticate (Guvernul şi instituţiile publice implicate în procedura de achiziţionare de participaţii), este evident că trimiterea la cadrul normativ aplicabil operaţiunilor de achiziţie, respectiv stabilirea înţelesului sintagmei „în condiţiile legii“, este facil de determinat de autorităţile publice implicate, respectiv de personalul de specialitate cu competenţe în acest domeniu. Prin urmare, Curtea apreciază că nici această critică nu este întemeiată.
    73. A doua critică de neconstituţionalitate vizează nerespectarea dispoziţiilor art. 108 din Constituţie, cu consecinţa încălcării principiului separaţiei puterilor în stat prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, autorii sesizării susţinând că absenţa unor norme modificatoare, de completare sau de abrogare a Legii nr. 137/2002, determină neconstituţionalitatea dispoziţiilor cuprinse în Legea privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică.
    74. Cu privire la delimitarea competenţelor celor două autorităţi, legiuitoare şi executivă, Curtea s-a pronunţat în mai multe rânduri, un exemplu fiind Decizia nr. 137 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 17 aprilie 2019. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că prevederile art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a ţării, iar în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică care adoptă legi. Conceputul de lege se defineşte prin raportare la două criterii: cel formal sau organic şi cel material. Potrivit criteriului formal, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării“, cu prevederile art. 67, 76, 77 şi 78, potrivit cărora Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, care sunt supuse promulgării de către Preşedintele României şi care intră în vigoare la trei zile după publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul lor nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate, sub acest aspect Parlamentul având plenitudine de legiferare. În ceea ce priveşte Guvernul, autoritate executivă, competenţa originară a acestuia este prevăzută în art. 108 alin. (2) din Constituţie şi priveşte organizarea executării legilor, acte de reglementare primară, prin emiterea de hotărâri, acte normative de reglementare secundară. Hotărârile Guvernului sunt acte administrative normative sau individuale, emise în scopul bunei administrări a executării cadrului normativ primar, care reclamă stabilirea de măsuri şi reguli subsecvente, care să asigure corecta aplicare a acestuia. Hotărârile se adoptă întotdeauna în baza legii, secundum legem, şi asigură aplicarea sau aducerea la îndeplinire a legilor. Cu alte cuvinte, în sistemul constituţional român, regula este aceea că Guvernul nu dispune de dreptul de reglementare primară a relaţiilor sociale, ci doar de dreptul a adopta legislaţia secundară.
    75. Raportând aceste consideraţii principiale la cauza dedusă judecăţii, Curtea constată că, având în vedere natura juridică a unei hotărâri a Guvernului, adoptate în temeiul art. 108 din Constituţie, acesta nu poate decât să organizeze executarea, respectiv să pună în aplicare, prin raportare la situaţia de fapt existentă, dispoziţiile de reglementare primară care statuează cu privire la regimul privatizării participaţiilor statului, şi anume Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale sau Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării. Cu alte cuvinte, hotărârea Guvernului prin care se pune în aplicare politica de privatizare (exclusiv în sectorul societăţilor strategice, întrucât pentru celelalte sectoare deciziile privind actele de dispoziţie asupra participaţiilor aparţin instituţiilor publice implicate) este un act administrativ, subsecvent legii, prin care se stabilesc în concret măsurile impuse de operaţiunile de privatizare. Or, atâta vreme cât legea supusă controlului, ca act de reglementare primară, consacră, pe de o parte, interdicţia de a înstrăina participaţiile statului pentru o anumită perioadă şi suspendarea operaţiunilor de privatizare în care transferul dreptului de proprietate nu s-a realizat încă la data intrării în vigoare a legii [art. 1 şi 2] şi, pe de altă parte, suspendarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 şi ale Legii nr. 137/2002 (art. 3), rezultă că, în intervalul de activitate a legii, Guvernul nu mai are temeiul legal pentru a adopta hotărâri în acest domeniu, orice activitate de privatizare fiind de iure suspendată. Adoptând Legea privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, Parlamentul a acţionat intra vires, în cadrul competenţelor sale constituţionale, stabilind norme cu caracter de reglementare primară în materia privatizării participaţiilor statului şi dispunând, în mod corelativ, suspendarea acelor dispoziţii cu caracter primar care ar fi intrat în conflict cu noile reglementări. Prin urmare, critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi ale art. 108 din Constituţie este neîntemeiată.
    76. A treia critică de neconstituţionalitate vizează încălcarea principiului legalităţii şi a dreptului de proprietate privată a statului, prevăzute de art. 1 alin. (5) şi de art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituţie. Autorii susţin că reglementarea adoptată de Parlament este în contradicţie cu acte normative în vigoare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ), fără ca legiuitorul să opereze corelarea necesară, fapt care contravine dispoziţiilor art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. Consecinţa este aceea că interdicţia de înstrăinare, contrară reglementărilor care stabilesc în mod expres parcurgerea procedurii de privatizare pentru unele companii/societăţi cu capital de stat, constituie o afectare a dreptului de proprietate al statului asupra bunurilor aflate în patrimoniul său privat.
    77. Cu privire la această critică, Curtea reţine, în primul rând, că reglementarea interdicţiei de înstrăinare a participaţiilor statului este atributul suveran al legiuitorului, care, exercitând competenţa constituţională consacrată de art. 61 alin. (1), a acţionat în interiorul marjei proprii de apreciere şi a stabilit dispoziţii legale care constituie expresia politicii statului în materie de privatizare pentru următorii 2 ani. În al doilea rând, odată cu instituirea noii politici în materie de privatizare, legiuitorul a dispus, prin acelaşi act normativ, suspendarea dispoziţiilor legale în vigoare care determinau o politică diferită, tocmai pentru a înlătura orice echivoc care s-ar fi putut naşte cu privire la aplicabilitatea noilor prevederi. În fine, opţiunea legiuitorului de a întrerupe pe o perioadă de 2 ani politica de privatizare a participaţiilor statului a fost justificată de „modificarea substanţială a regulilor după care funcţionează economia românească, atât în plan intern, cât şi în plan internaţional“, soluţia legislativă adoptată având ca scop preîntâmpinarea unor „pierderi importante pentru acele companii şi societăţi la care statul român deţine participaţii“, cauzată de fluctuarea „într-un ritm şi în direcţii greu de anticipat“ a valorii participaţiilor. Or, în condiţiile în care dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 137/2002, în vigoare la data adoptării legii criticate, prevăd că „Acţiunile se pot vinde la preţul de piaţă rezultat din raportul dintre cerere şi ofertă, chiar dacă acest preţ este inferior preţului de ofertă stabilit de instituţia publică implicată“ şi având în vedere decapitalizarea burselor, scăderea numărului de tranzacţii şi a valorilor tranzacţionate, respectiv scăderea preţurilor medii ale acţiunilor, Curtea reţine că măsura legislativă are ca finalitate tocmai evitarea pierderilor patrimoniale pe care statul le-ar putea suferi în ipoteza în care acesta ar înstrăina în această perioadă participaţiile pe care le deţine la diferitele entităţi economice.
    78. Prin urmare, configurarea deciziei privind participaţiile statului se impunea a fi adoptată la nivel de lege, ca act de reglementare primară, cu forţă juridică egală actelor normative care guvernează domeniul privatizării participaţiilor statului, iar instituirea interdicţiei de înstrăinare a acestor participaţii răspunde necesităţii identificate de legiuitor privind protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, în acord cu prevederile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, şi vizează gestionarea diligentă a patrimoniului deţinut sub formă de acţiuni sau părţi sociale, ca valori mobiliare emise de entităţile economice, sau sub formă de active, active funcţionale sau cu caracter social, ca bunuri sau ansambluri de bunuri din patrimoniul respectivelor entităţi, în acord cu dispoziţiile art. 44 alin. (2) teza întâi din Constituţie.
    79. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 64 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi constată că dispoziţiile Legii privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 14 iulie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Mihaela Senia Costinescu


    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, formulăm prezenta opinie separată,
    considerând că sesizarea vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică (PL-x nr. 314/2020) formulată de un număr de 64 deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal,
    se impunea a fi admisă, întrucât legea încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie cu privire la principiul securităţii juridice, în componenta sa privind calitatea legii şi principiul legalităţii, prin nesocotirea normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cuprinse în art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (4), art. 13 lit. a) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, fiind totodată încălcată obligaţia corelării noilor dispoziţii normative cu cele aflate în vigoare şi care sunt strâns legate de obiectul legii noi.
    1. Potrivit art. 1 şi art. 2 alin. (1) din legea supusă verificării de constituţionalitate:
    "ART. 1
    La data intrării în vigoare a prezentei legi, se interzice, pentru o perioadă de doi ani, înstrăinarea participaţiilor statului la companiile şi societăţile naţionale, la bănci, precum şi la orice altă societate la care statul are calitatea de acţionar, indiferent de cota de participaţie deţinută.
    ART. 2
    (1) Se suspendă, pentru o perioadă de doi ani, orice operaţiuni privind înstrăinarea participaţiilor statului la companiile şi societăţile naţionale, precum şi la societăţile la care statul are calitatea de acţionar, începute anterior intrării în vigoare a prezentei legi."

    2. Examinând dispoziţiile legii constatăm că sintagma „participaţiile statului“ - noţiune centrală nu numai a textelor art. 1 şi 2 din lege, ci a întregii legi, pentru că o regăsim şi în celelalte articole ale actului normativ, în legătură cu activităţile vizate prin acele norme - nu este definită în lege, creându-se astfel o incertitudine cu privire la obiectul material al legii, având drept consecinţă imposibilitatea aplicării acesteia, şi cu deosebire a interdicţiei de înstrăinare instituite. Sintagma „participaţiile statului“ se impunea a fi explicitată în lege, cu atât mai mult cu cât este susceptibilă de două interpretări, respectiv:
    - aceasta poate viza fie exclusiv acţiuni deţinute de stat la diferite entităţi economice;
    – fie poate cuprinde, pe lângă acţiuni, şi active, care pot fi cu caracter social ori active funcţionale, aşa cum vom arăta în continuare.

    3. Din expunerea de motive a Legii privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică rezultă că aceasta vizează exclusiv înstrăinarea acţiunilor deţinute de stat, fie ca acţionar unic, fie în diverse cote de participare, deci indiferent de mărimea pachetului de acţiuni deţinut de acesta la diferite entităţi economice.
    4. Actele normative în vigoare strâns legate de obiectul acestei legi şi care explicitează semnificaţia noţiunilor de acţiuni, active, active cu caracter social, active funcţionale sunt Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările şi completările ulterioare şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare.
    5. Astfel, potrivit art. 3 lit. c) şi d) din Legea nr. 137/2002:
    • acţiunile înseamnă „valorile mobiliare emise de societăţi comerciale; acţiunile pot fi ordinare sau preferenţiale în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările ulterioare; prevederile prezentei legi referitoare la acţiuni sunt aplicabile şi părţilor sociale“;
    • activele cu caracter social înseamnă „bunuri sau ansambluri de bunuri din patrimoniul unei societăţi comerciale sau regii autonome, de tipul: creşe, grădiniţe, cabinete medicale, dispensare, cămine de nefamilişti sau blocuri de locuinţe, cantine, centrale sau puncte termice, grupuri şcolare de orice tip, baze sportive şi de agrement, indiferent de tipul acestora, utilităţi de interes local sau zonal, gospodării-anexe şi alte asemenea active, inclusiv dotările şi terenul aferent acestora“.

    6. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. d) şi d^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 în înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă, noţiunile de mai jos se definesc astfel:
    • active înseamnă „bunuri, ansambluri de bunuri sau investiţii nefinalizate şi sistate, care pot fi separate şi organizate să funcţioneze independent, distinct de restul activităţii persoanei juridice, cum ar fi unităţi şi subunităţi de producţie, de comerţ ori de prestări de servicii, secţii, ateliere, ferme, spaţii comerciale, spaţii de cazare sau de alimentaţie publică, spaţii pentru birouri ori alte bunuri de acelaşi gen, inclusiv terenul destinat acestora, precum şi alte terenuri din patrimoniul unei persoane juridice“;
    • active funcţionale înseamnă „totalitatea resurselor economice care constau în active fixe, circulante, de trezorerie, know-how etc., inclusiv a drepturilor şi obligaţiilor născute în legătură cu acestea, precum şi resursele umane, apreciate pe baze rezonabile ca fiind exploatabile în procese economice prezente şi viitoare“.
    Totodată, conform art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, operaţiunea de privatizare poate viza fie vânzarea de acţiuni la societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, fie vânzarea de active ale regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar.

    7. Deşi actele normative mai sus menţionate explicitează noţiunile de acţiuni, active, active cu caracter social şi active funcţionale, niciunul dintre acestea şi nici legea supusă controlului de constituţionalitate nu definesc sintagma „participaţiile statului“.
    8. Respectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute în Legea nr. 24/2000 ar fi impus, cu necesitate, ca în noua lege să fie definită clar această sintagmă şi totodată să se facă coroborarea noului act normativ cu celelalte acte normative strâns legate de obiectul legii, respectiv să se menţioneze dacă „participaţiile statului“ vizează:
    • sensul larg al sintagmei, respectiv acţiuni şi active;
    • sau sensul restrâns al acesteia, şi anume numai acţiuni, (s.n. aşa cum se arată în expunerea de motive a legii), prin excluderea motivată a categoriei activelor statului.

    9. În jurisprudenţa sa*1 Curtea Constituţională este constantă în a reţine faptul că orice act normativ trebuie să fie redactat de o manieră clară şi precisă, care „să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă“, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat şi trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea. De aceea, respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 se constituie într-un veritabil criteriu de constituţionalitate prin prisma aplicării art. 1 alin. (5) din Constituţie (a se vedea deciziile Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014 şi nr. 17 din 21 ianuarie 2015).
    *1 A se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012.
    9.1. Instanţa de contencios constituţional a mai reţinut în practica sa că nerespectarea criteriilor de adoptare a actelor normative impuse de legiuitor, ce are drept consecinţă încălcarea principiului securităţii juridice prin generarea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, nesocoteşte exigenţele privind claritatea şi previzibilitatea legii şi constituie deopotrivă o încălcare a dispoziţiilor constituţionale ce instituie statul de drept.
    9.2. Deşi nu se bucură de o consacrare constituţională expresă, principiul securităţii juridice a fost recunoscut în jurisprudenţă şi doctrină drept un principiu fundamental al statului de drept, calitatea legilor reprezentând o măsură de apreciere a acestui stat.

    10. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).
    11. De asemenea, conform dispoziţiilor art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000, „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce“, iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, „actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie“.
    12. Curtea Constituţională a mai reţinut că „normele de tehnică legislativă referitoare la integrarea proiectului de lege în ansamblul legislaţiei statuează că actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care actul normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune, conform art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 363/2015, paragraful 27), precum şi faptul că „Legiferarea rămâne atribuţia exclusivă a Parlamentului care însă, în procesul de elaborare a actelor normative, are obligaţia de a respecta principiile constituţionale şi să gândească, în consecinţă, un sistem legislativ coerent, armonios, coordonat şi eficient, care să protejeze valorile statului de drept şi să asigure un echilibru just între interesele colective, pe de o parte, şi cele individuale, pe de altă parte“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 75/2015 paragraful 38).
    13. În prezenta cauză, în opinia majoritară, Curtea, după ce arată semnificaţiile noţiunilor de acţiuni, active, active cu caracter social şi active funcţionale, prin trimitere la articolele din Legea nr. 137/2002 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 care le definesc, concluzionează, fără însă niciun fundament juridic, că sintagma „participaţiile statului“ are în sfera de cuprindere atât acţiunile şi părţile sociale, ca valori mobiliare emise de societăţi comerciale, cât şi activele, activele funcţionale sau cu caracter social, ca bunuri sau ansambluri de bunuri din patrimoniul unei societăţi care desfăşoară activităţi comerciale, apreciind că sintagma utilizată de legiuitor întruneşte condiţiile de claritate şi previzibilitate, critica cu un atare obiect fiind neîntemeiată.
    14. Or, Curtea Constituţională nu poate şi nu trebuie să definească ori să stabilească ea înţelesul unei sintagme utilizată de legiuitor într-un act normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera de competenţă a legiuitorului primar sau delegat şi astfel s-ar transforma în legiuitor pozitiv. Curtea Constituţională are o competenţă prin atribuire (ceea ce înseamnă că a preluat o parte din competenţa jurisdicţională generală a instanţelor judecătoreşti ca urmare a voinţei constituantului) şi are plenitudine de jurisdicţie în privinţa atribuţiilor sale (Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012), iar actul său, în consecinţă, este jurisdicţional, şi nu legislativ.
    Pentru toate aceste motive considerăm că sesizarea vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică (PL-x nr. 314/2020) formulată de un număr de 64 deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal,
    se impunea a fi admisă, întrucât legea încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie cu privire la principiul securităţii juridice, în componenta sa privind calitatea legii şi principiul legalităţii, prin nesocotirea normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cuprinse în art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (4), art. 13 lit. a) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, fiind totodată încălcată obligaţia corelării noilor dispoziţii normative cu cele aflate în vigoare şi care sunt strâns legate de obiectul legii noi.



                    Judecători,
                    dr. Livia-Doina Stanciu
                    prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016