Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 573 din 20 septembrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 573 din 20 septembrie 2018  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 573 din 20 septembrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 959 din 13 noiembrie 2018

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian Movilă în Dosarul nr. 589/180/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.186D/2016.
    2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia. Astfel, arată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală încalcă egalitatea în drepturi şi accesul liber la justiţie, întrucât interzic inculpatului atacarea cu recurs în casaţie a hotărârii pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. În acest sens invocă şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală - care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii - sunt neconstituţionale.
    4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit notelor scrise depuse la dosar. Arată că, în speţă, nu sunt aplicabile considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 235 din 7 aprilie 2015 şi nr. 651 din 17 octombrie 2017. Astfel, considerentele Deciziei nr. 235 din 7 aprilie 2015 vizează doar calea ordinară de atac a apelului, neputând fi extinse cu privire la recursul în casaţie, întrucât, în cadrul acestuia, nu se mai verifică aspecte procedurale de felul celor care pot fi verificate în apel. În acest sens precizează că încălcarea dispoziţiilor legale care atrage nulitatea absolută poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, singura verificare care ar mai putea fi efectuată - dintre cele indicate de Curte în Decizia nr. 235 din 7 aprilie 2015 - fiind cea care vizează dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură penală cu privire la lipsa competenţei după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente. În ceea ce priveşte Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, arată că, prin aceasta, Curtea a decis că nesancţionarea - în cazul soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii - a unor aspecte referitoare la nelegalitatea hotărârii definitive, dintre cele cuprinse în enumerarea cazurilor de recurs în casaţie, creează discriminare faţă de părţile din procesele penale soluţionate potrivit procedurii de drept comun. Reprezentantul Ministerului Public apreciază însă că nu toate părţile din toate dosarele sunt în aceeaşi situaţie juridică. Pe de altă parte, în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, partea civilă şi partea responsabilă civilmente nu sunt puse în situaţia de a nu avea acces la recursul în casaţie prin voinţa exclusivă a inculpatului, întrucât raportul de drept penal este soluţionat printr-un acord încheiat între procuror şi inculpat, care este avizat de procurorul ierarhic superior. Este adevărat că pot exista cauze în care un coautor să urmeze procedura obişnuită de judecată, iar alt coautor să încheie un acord, caz în care acesta din urmă nu va avea acces la calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, după cum nici partea civilă nu va putea formula recurs cu privire la inculpatul care a încheiat respectivul acord. Consideră că deosebirea de tratament juridic urmăreşte un scop legitim şi păstrează un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere, întrucât prevederile acordului sunt supuse verificării în două grade de jurisdicţie. Totodată, un inculpat care încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei acceptă toate elementele care ar putea constitui cazuri de recurs în casaţie. Acordul nu conţine menţiuni exprese cu privire la instanţa competentă, dar un inculpat asistat de apărător poate să îşi dea seama cu uşurinţă că încheie acordul cu un procuror de un nivel inferior instanţei în faţa căreia consideră că trebuie să fie judecat. Prin urmare, în eventualitatea în care ar exista recurs în casaţie cu privire la acordul de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa de recurs ar fi chemată să verifice exclusiv elemente asupra cărora inculpatul a consimţit prin acordul încheiat cu procurorul.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    5. Prin Încheierea nr. 400/RC din 10 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 589/180/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Adrian Movilă cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a unei cereri de recurs în casaţie.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală - care interzic inculpatului atacarea cu recurs în casaţie a hotărârii pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei - încalcă egalitatea în drepturi şi accesul liber la justiţie. Consideră că prevederile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală nu au fost corelate cu modificările legislative intervenite ulterior publicării Deciziei nr. 235 din 7 aprilie 2015, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură penală, precum şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente de la audierea în faţa instanţei de fond, sunt neconstituţionale. Astfel, arată că textul iniţial al art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală prevedea că: „Împotriva sentinţei prin care acordul de recunoaştere a fost admis, se poate declara apel numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia“. Aşadar, în condiţiile în care, în materia acordului de recunoaştere a vinovăţiei, apelul putea viza doar reindividualizarea pedepsei, legiuitorul a hotărât să excludă - prin dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală - de la calea de atac a recursului în casaţie hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii unui astfel de acord. Ulterior admiterii excepţiei de neconstituţionalitate care a format obiectul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 235 din 7 aprilie 2015, textul art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală a fost însă modificat, prin art. II pct. 124 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 [pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară], în sensul că sentinţele pronunţate cu privire la un acord de recunoaştere a vinovăţiei pot fi atacate cu apel în condiţiile art. 409 din Codul de procedură penală, adică în condiţiile generale de declarare a apelului. Având în vedere că apelul formulat în speţă a vizat nelegalitatea sentinţei penale, autorul excepţiei consideră că, prin necorelarea normelor mai sus menţionate, se încalcă liberul acces la justiţie şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii, în măsura în care alte persoane, aflate în situaţii similare, se pot folosi de calea de atac a recursului în casaţie pentru a îndrepta aspectele privind nelegalitatea unor hotărâri penale definitive.
    7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că, raportat la jurisprudenţa constantă şi neechivocă a Curţii Constituţionale în materia criticilor ce au vizat încălcarea - prin modul în care sunt reglementate căile de atac - accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că limitarea sferei hotărârilor împotriva cărora se poate exercita recursul în casaţie nu vine în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei. Astfel, în scopul de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la asigurarea celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie. În acest context, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind o cale extraordinară de atac - sub denumirea de recurs în casaţie -, ce poate fi exercitată doar în cazuri excepţionale, anume prevăzute de lege, şi numai pentru motive de nelegalitate, aşa cum reiese şi din Expunerea de motive la proiectul noului Cod de procedură penală. Recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii ţări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac - de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - este analizată conformitatea unor hotărâri definitive cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. În Codul de procedură penală sunt prevăzute expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casaţie, precum şi cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac. Faţă de specificul acesteia, legea impune condiţii stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii de recurs în casaţie şi la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege. Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii iar nu chestiuni de fapt, putând constitui temei al casării hotărârii, doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege pentru considerente ce ţin de încălcarea egalităţii în faţa legii, a accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil ar presupune fie că părţilor nu li se recunoaşte un grad de jurisdicţie în condiţiile impuse de tratatele internaţionale, fie că, pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie, se prevăd condiţii diferite de declarare şi examinare a căii de atac, fie că textele invocate limitează dreptul la apărare. Liberul acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revenind legiuitorului. Pentru ca dreptul de acces la o instanţă să fie respectat, trebuie ca instanţa în faţa căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină, adică instanţa trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât şi pe cele de drept ale cauzei. Dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală sunt, aşadar, în acord cu prevederile care reglementează accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil - cuprinse în art. 21 din Constituţie - şi, implicit, cu prevederile art. 16 din Legea fundamentală, întrucât recursul în casaţie se poate exercita numai în anumite cazuri, strict şi limitativ prevăzute de legiuitor, având în vedere caracterul acestuia de cale extraordinară de atac, şi nu împiedică părţile interesate de a apela la instanţele judecătoreşti, de a fi apărate, de a promova căile de atac ordinare prevăzute de lege şi de a se prevala de garanţiile procesuale care condiţionează dreptul la un proces echitabil. Posibilitatea exercitării căii de atac extraordinare reprezintă o garanţie în plus a eliminării „pericolului neîndreptării erorilor judiciare“, în concordanţă cu imperativele dreptului la un proces echitabil, iar nu o încălcare a acestui drept.
    8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă, întrucât autorul excepţiei nu critică dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală pentru ceea ce conţin, ci pentru ceea ce nu conţin, respectiv solicită extinderea cazurilor în care se poate declara recurs în casaţie, urmărind, practic, o completare a textului. În subsidiar, opinează că excepţia este neîntemeiată. Legiuitorul infraconstituţional, când a reglementat recursul în casaţie, a avut în vedere atât nevoia de a îndrepta hotărârile definitive care sunt nelegale, cât şi necesitatea de a asigura stabilitatea circuitului juridic. De aceea, s-a impus o limitare atât a cazurilor care pot constitui temei pentru declararea unui recurs în casaţie, cât şi a sferei persoanelor care pot invoca aceste cazuri, din perspectiva interesului procesual. Dispoziţiile de lege criticate sunt în acord cu prevederile art. 21 din Constituţie, câtă vreme acestea nu împiedică părţile interesate să apeleze la o instanţă de judecată care să se bucure de jurisdicţie deplină - adică să analizeze cauza atât în ceea ce priveşte aspectele de fapt, cât şi cele de drept - şi nici nu limitează dreptul acestora de a fi apărate, de a promova căile ordinare de atac prevăzute de lege şi în condiţiile prevăzute de aceasta, putând să se prevaleze de toate garanţiile specifice unui proces echitabil. Potrivit art. 129 din Constituţie, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în condiţiile legii, motiv pentru care dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală - prin care sunt exceptate de la calea de atac a recursului în casaţie hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei - sunt conforme cu prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei. Astfel, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate gradele de jurisdicţie. Acest drept poate fi supus unor condiţionări de fond şi formă, iar existenţa uneia ori a mai multor căi de atac nu este impusă, pentru toate cazurile, nici de Constituţie şi nici de vreun tratat internaţional la care România este parte (Decizia Curţii Constituţionale nr. 506 din 5 decembrie 2013). Totodată, invocă şi considerentele Deciziei Constituţionale nr. 879 din 15 decembrie 2015, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală.
    10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Astfel, arată că nu este contrară principiului egalităţii în drepturi instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte restrângerea cazurilor în care pot fi promovate căile extraordinare de atac, respectiv cea a recursului în casaţie, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. În acest sens, prin deciziile nr. 525 din 7 iulie 2015 şi nr. 879 din 15 decembrie 2015, Curtea a statuat că recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive. Soluţionarea recursului în casaţie este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de judecată, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.
    11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală, introduse prin prevederile art. 102 pct. 264 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: „Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie: […] g) hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei“.
    14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie.
    15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că - aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragrafele 16-20, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 18 decembrie 2017, paragrafele 22-24) - în reglementarea anterioară, începând cu Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, iar nu extraordinară, determinând verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. În noua reglementare însă, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punct de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este conformă cu regulile de drept aplicabile. Astfel, spre deosebire de contestaţia în anulare - care vizează îndreptarea erorilor de procedură - şi de revizuire - cale de atac ce urmăreşte eliminarea erorilor de judecată -, recursul în casaţie are ca obiect verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele juridice aplicabile, în scopul îndreptării erorilor de drept.
    16. Motivele de recurs în casaţie, potrivit noii reglementări, se limitează la cele prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepţia primului caz de casare - necompetenţa instanţei -, care se referă la încălcarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcări ale legii penale. În temeiul dispoziţiilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoanele care pot formula cerere de recurs în casaţie sunt: procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în condiţiile prevăzute de lege.
    17. Referitor la obiectul acestei căi extraordinare de atac, pot fi atacate cu recurs în casaţie numai hotărâri penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor. Potrivit soluţiilor de la judecata recursului în casaţie prevăzute de art. 448 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în casaţie, casează hotărârea atacată şi, după caz, în funcţie de motivul invocat, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei este desfiinţată în recurs. Aşadar, pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege -, ca garanţie a efectivităţii principiului legalităţii procesului penal.
    18. În ceea ce priveşte acordul de recunoaştere a vinovăţiei - reglementat de dispoziţiile art. 478-488 din Codul de procedură penală -, aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, acesta reprezintă o instituţie de drept procesual penal nouă în legislaţia românească, prin a cărei introducere, legiuitorul a dorit - conform expunerii de motive care însoţeşte Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală - o schimbare radicală a procesului penal român, chiar dacă aplicabilitatea sa este limitată la acele infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 15 ani. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei permite inculpatului să participe la stabilirea pedepsei, prin negocierea cu procurorul a condiţiilor acestui acord, scopul încheierii lui fiind soluţionarea cu celeritate a procesului penal, într-un termen optim şi previzibil. Din acest punct de vedere, conform aceleiaşi expuneri de motive, judecata infracţiunilor pe baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei - la fel ca şi judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală (procedura privind recunoaşterea învinuirii) - reprezintă o formă abreviată a judecăţii privind anumite infracţiuni, de natură a responsabiliza părţile din proces (Decizia nr. 235 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 26 mai 2015, paragraful 26).
    19. Astfel, potrivit prevederilor art. 479 din Codul de procedură penală - modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 [pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016] -, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Din logica acestei proceduri speciale, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 235 din 7 aprilie 2015, mai sus citată, că intenţia legiuitorului a fost aceea de a spori celeritatea procesului penal, prin înlocuirea unei părţi importante a acestuia cu un acord încheiat între procuror şi inculpat, prin care acesta din urmă îşi recunoaşte vinovăţia, acceptă încadrarea juridică şi participă la stabilirea pedepsei, atunci când, din probele administrate, rezultă că există suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care sa pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului, conform prevederilor art. 480 alin. (2) din Codul de procedură penală (paragraful 42). Inculpatul beneficiază, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (4) din Codul de procedură penală, de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii, iar pentru inculpaţii minori se ţine seama de aceste aspecte la alegerea măsurii educative, în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, reducându-se cu o treime.
    20. În prezenta cauză, autorul excepţiei susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală, care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a hotărârilor pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie.
    21. Curtea observă că, potrivit textului iniţial al art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală - care prevedea că: „Împotriva sentinţei prin care acordul de recunoaştere a fost admis, se poate declara apel numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia“ -, apelul viza numai reindividualizarea pedepsei, ceea ce înseamnă că recursul în casaţie ar fi fost, oricum, inadmisibil faţă de prevederile art. 438 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală.
    22. Prin Decizia nr. 235 din 7 aprilie 2015, mai sus citată, Curtea Constituţională a admis însă excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură penală, precum şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente de la audierea în faţa instanţei de fond, sunt neconstituţionale. În acest sens, Curtea a reţinut, prin decizia mai sus menţionată, că procesul penal este guvernat de principiul legalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură penală, care presupune ca întreaga sa desfăşurare să aibă loc potrivit dispoziţiilor legale. Aşa fiind, şi acordul de recunoaştere a vinovăţiei trebuie să respecte normele procesual penale - în general - şi dispoziţiile legale care îl reglementează, în special. Astfel, nerespectarea condiţiilor încheierii acestuia (art. 478-482 din Codul de procedură penală) atrage nulitatea sa, la care se adaugă cel puţin cauzele de nulitate absolută limitativ enumerate în prevederile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală - printre care se numără şi nerespectarea dispoziţiilor legale privind competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente (paragraful 53). Curtea a constatat că limitarea motivelor de apel împotriva soluţiei instanţei de fond prin care aceasta admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei la cele referitoare la felul şi cuantumul pedepsei şi forma de executare a acesteia este de natură a acoperi, ex lege, orice alte vicii ce pot constitui temei al nulităţii absolute sau relative a acordului. Rămân, astfel, nesancţionate aspecte precum nelegalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nelegalitatea sentinţei de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, lipsa competenţei materiale a instanţei de fond care a admis acordul, vicierea consimţământului persoanei care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei sau nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la soluţionarea laturii civile (paragraful 55).
    23. Ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 235 din 7 aprilie 2015, citată anterior, textul art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală a fost modificat, prin prevederile art. II pct. 124 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, în sensul că sentinţa pronunţată cu privire la un acord de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată cu apel în condiţiile generale prevăzute de dispoziţiile art. 409 din Codul de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător.
    24. În ceea ce priveşte configurarea căilor extraordinare de atac, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a recunoscut legiuitorului o marjă largă de apreciere în acest domeniu. Pe de altă parte, tendinţa jurisprudenţei recente a Curţii este aceea de a stabili şi dezvolta exigenţe constituţionale sporite în sensul asigurării unei protecţii efective a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, integrate conţinutului normativ al art. 16, art. 21 sau al art. 129 din Constituţie, după caz, prin raportare la căile extraordinare de atac (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, paragraful 20, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, citată anterior, paragraful 20).
    25. În acest sens, cu titlu exemplificativ, pot fi menţionate: referitor la contestaţia în anulare - Decizia nr. 542 din 14 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 21 septembrie 2015, şi Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016; referitor la revizuire - Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, şi Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017; referitor la recurs - Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 19 noiembrie 2015, Decizia nr. 839 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, mai sus citate. Prin aceste decizii, Curtea a acordat o protecţie efectivă drepturilor şi libertăţilor fundamentale în ceea ce priveşte contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul, căi extraordinare de atac, prin reevaluarea standardului de protecţie pe care îl asigură prevederile art. 16 şi ale art. 21 din Constituţie, în sensul reducerii marjei de apreciere a legiuitorului în domeniul căilor extraordinare de atac şi al sporirii garanţiilor care însoţesc accesul liber la justiţie.
    26. Astfel, Curtea a decis, de exemplu, că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare şi a revizuirii trebuie să se examineze de către instanţă cu citarea părţilor, că judecata pe fond a recursului se face cu respectarea garanţiilor de contradictorialitate şi oralitate ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului contravine accesului liber la justiţie şi că excluderea posibilităţii atacării cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, respectiv excluderea posibilităţii atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii sunt neconstituţionale.
    27. Având în vedere, pe de o parte, motivele de recurs în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, faptul că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a hotărârilor pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, reiese că, într-o cauză soluţionată definitiv potrivit acestei proceduri simplificate, ar putea rămâne nesancţionate aspecte precum: nerespectarea, în cursul judecăţii, a dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, neconstatarea graţierii sau aplicarea pedepselor în alte limite decât cele prevăzute de lege.
    28. Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală creează, sub aspectul posibilităţii atacării cu recurs în casaţie a hotărârii prin care se soluţionează fondul cauzei, o vădită inegalitate de tratament juridic între persoane aflate în situaţii similare, şi anume părţile procesului penal, în funcţie de procedura de judecată urmată de inculpat/coinculpat - cea obişnuită, respectiv cea referitoare la recunoaşterea vinovăţiei -, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţie, care consacră egalitatea în drepturi.
    29. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, citată anterior, paragraful 28).
    30. De asemenea, Curtea Constituţională - făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Cipru, paragraful 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24) - a reţinut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, şi Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25).
    31. Curtea observă că hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei - ca şi hotărârile penale definitive date în procedura de drept comun - dezleagă fondul cauzei şi statuează asupra existenţei faptei penale şi asupra vinovăţiei inculpatului, rezolvând acţiunea penală. Cu toate acestea, hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei au, sub aspectul posibilităţii de a fi atacate cu recurs în casaţie, un regim juridic diferit de cel al hotărârilor penale definitive pronunţate în procedura obişnuită, în sensul că primele nu pot fi atacate cu recurs în casaţie, în timp ce împotriva celor din urmă poate fi exercitată această cale extraordinară de atac. Astfel, dispoziţiile de lege criticate creează, sub aspectul posibilităţii de a formula recurs în casaţie, un tratament juridic diferit pentru părţile procesului penal, în funcţie de procedura de judecată urmată - cea obişnuită sau cea privind recunoaşterea vinovăţiei -, în condiţiile în care recursul în casaţie reprezintă mijlocul prin care se repară nelegalităţile, având ca obiect verificarea conformităţii hotărârilor penale definitive - care soluţionează fondul cauzelor - cu regulile de drept aplicabile, în scopul respectării legislaţiei şi al uniformizării jurisprudenţei. Instanţa de casare judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, prin instituirea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, acordându-se, astfel, prioritate principiului legalităţii în raport cu principiul autorităţii de lucru judecat.
    32. Aşadar, din perspectiva interesului de a cere şi de a obţine îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea apelului, persoane care se află în situaţii similare, şi anume părţile din cauze în care judecata pe fond a fost finalizată cu soluţii definitive - de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei - date cu încălcarea legii au parte de un tratament juridic diferit în ceea ce priveşte posibilitatea de a formula recurs în casaţie, în funcţie de încheierea sau nu de către inculpat a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei. Mai mult, este posibil ca unii dintre coinculpaţi să fie judecaţi după procedura aferentă încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar ceilalţi potrivit procedurii de drept comun. Într-o atare situaţie, în ipoteza existenţei - cu privire la toţi inculpaţii - a unuia sau a mai multora dintre cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, recursul în casaţie poate fi declarat numai de către acei coinculpaţi care au fost judecaţi după procedura obişnuită. Astfel, dacă, de exemplu, tuturor coinculpaţilor li se aplică pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, aceia care au optat pentru încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei vor executa pedepse nelegal aplicate, în timp ce restul coinculpaţilor au la dispoziţie mijlocul procesual prin care se poate remedia această nelegalitate, şi anume calea extraordinară de atac a recursului în casaţie. Prin urmare, dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală creează, cu privire la persoane aflate în situaţii similare, o vădită inegalitate de tratament sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil, această inegalitate nefiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil, astfel că dispoziţiile de lege criticate aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.
    33. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie - potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, paragraful 24, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, paragraful 24, decizii citate anterior).
    34. Prin urmare, din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casaţie, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragraful 28, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, paragraful 33, decizii citate anterior). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casaţie, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferenţiat nu poate fi doar expresia aprecierii legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi rezonabil, în respectul principiului egalităţii în drepturi.
    35. De asemenea, în ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal, Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul reglementării instituţiei recursului în casaţie, şi anume îndreptarea erorilor de drept survenite, în soluţionarea apelului, prin hotărâri penale definitive care rezolvă fondul cauzei - raportat la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege -, precum şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 5 august 2010, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 51, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, paragraful 25, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, paragraful 25, decizii citate anterior), Curtea reţine că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie de către procurorul care participă la şedinţa de judecată, inclusiv în ceea ce priveşte hotărârile penale definitive pronunţate ca urmare a admiterii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, chiar dacă un astfel de acord se încheie, potrivit dispoziţiilor art. 478 din Codul de procedură penală, între inculpat şi procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, cu avizul procurorului ierarhic superior.
    36. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală, care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a hotărârilor pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părţi o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiţie în situaţia soluţionării apelului prin pronunţarea unei hotărâri definitive nelegale în cadrul procedurii privind admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul fazei de judecată a procesului penal. Astfel, în cazul în care normele de procedură penală şi/sau de drept penal substanţial - avute în vedere de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală cu privire la reglementarea cazurilor de casare - sunt încălcate, trebuie să se asigure atât părţii interesate, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea legalităţii, prin casarea hotărârii definitive nelegale pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
    37. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Movilă în Dosarul nr. 589/180/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 20 septembrie 2018.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Oana Cristina Puică


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016