Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 564 din 8 iulie 2020 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 564 din 8 iulie 2020  referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 564 din 8 iulie 2020 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 630 din 17 iulie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ingrid Alina Tudora│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, obiecţie formulată de Guvernul României, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată.
    2. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.832 din 3 iunie 2020, fiind trimisă iniţial prin poşta electronică, iar, ulterior, a fost depusă la Registratura jurisdicţională a Curţii Constituţionale, fiind înregistrată cu nr. 2.847 din 4 iunie 2020. Sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 667A/2020.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorul sesizării invocă atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, formulate din perspectiva caracterului sumar al instrumentului de prezentare şi motivare al reglementării propuse, cât şi, punctual, critici de neconstituţionalitate intrinsecă.
    4. Astfel, cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, autorul sesizării susţine că expunerea de motive a legii criticate nu a fost elaborată cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Învederează faptul că, deşi în cuprinsul acesteia se invocă o serie de insuficienţe ale reglementării în vigoare, nu rezultă însă cu claritate cerinţele care au impus intervenţia normativă, lipsind elementele de motivare prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000. În acest context arată că prin considerentele Deciziei nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, Curtea Constituţională a reţinut că „motivarea formală, fără o temeinică fundamentare a legii criticate, afectează calitatea şi predictibilitatea sa, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie“, iar „fundamentarea temeinică a iniţiativelor legislative reprezintă o exigenţă impusă de dispoziţiile constituţionale menţionate, întrucât previne arbitrariul în activitatea de legiferare, asigurând că legile propuse şi adoptate răspund unor nevoi sociale reale şi dreptăţii sociale. Accesibilitatea şi previzibilitatea legii sunt cerinţe ale principiului securităţii raporturilor juridice, constituind garanţii împotriva arbitrarului, iar rolul controlului de constituţionalitate este de a asigura aceste garanţii, opuse oricărei intervenţii legislative arbitrare“. Aşa fiind, Curtea a reţinut că „lipsa motivării soluţiilor legislative este de natură să aducă atingere şi dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, care consacră statul de drept şi principiul dreptăţii.“
    5. Motivând criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, autorul sesizării consideră că prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, pentru argumentele ce vor fi expuse succint în cele ce urmează.
    6. Astfel, cu privire la art. I pct. 1 din legea criticată, prin care se modifică art. 8 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, în sensul că atât inspectorul general al Inspectoratului General al Poliţiei Române, cât şi adjuncţii acestuia urmează să fie numiţi de către ministrul afacerilor interne, autorul sesizării precizează că dincolo de faptul că măsura propusă nu este justificată în cuprinsul expunerii de motive, prin eliminarea consultărilor cu Corpul Naţional al Poliţiştilor, procesul de numire în aceste funcţii riscă să devină lipsit de transparenţă. Susţine că nu este clar cum urmează să fie eficientizată conducerea operativă a Poliţiei Române şi să fie crescută cooperarea cu celelalte componente ale Sistemului Naţional de Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională prin promovarea unor măsuri precum cea prevăzută la art. I pct. 1 şi arată că eliminarea calităţii de demnitar, cu rang de secretar de stat, a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române va conduce la schimbarea statutului juridic al acestei funcţii, fiind, aşadar, necesare clarificarea şi precizarea naturii juridice pe care o va avea funcţia de inspector general. În plus, întrucât modificările propuse vor determina încetarea exercitării funcţiei de către actualul inspector general cu rang de secretar de stat, Guvernul apreciază că se impune instituirea unor norme tranzitorii, în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea nr. 24/2000.
    7. În ceea ce priveşte art. I pct. 4 din legea criticată, prin care se modifică art. 26 alin. (1) pct. 12 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, autorul sesizării învederează faptul că, în urma republicării acestui act normativ în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 2 martie 2020, forma actuală a textului vizat de intervenţia legislativă este următoarea: „constată contravenţii şi aplică sancţiuni contravenţionale, potrivit legii“.
    8. Semnalează, totodată, că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 191/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Protecţie şi Pază, acesta este organul de stat cu atribuţii în domeniul protecţiei demnitarilor, în acelaşi sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, republicată, precum şi cele ale art. 8 alin. (1) teza finală al Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată. În acest context, având în vedere că Serviciul de Protecţie şi Pază are drept principală atribuţie protecţia demnitarilor români şi străini pe timpul şederii lor în România, precum şi a familiilor acestora, autorul sesizării susţine că nu pot fi identificate raţiunile pentru care este necesară modificarea actualei forme a art. 26 alin. (1) pct. 12 din Legea nr. 218/2002, în sensul că protecţia demnitarilor va fi asigurată de către Poliţia Română. Autorul sesizării susţine că aceste modificări sunt de natură să determine un conflict de competenţă între Poliţia Română şi Serviciul de Protecţie şi Pază în ceea ce priveşte activitatea de asigurare a protecţiei demnitarilor şi, prin urmare, să creeze o incertitudine juridică asupra atribuţiilor exercitate de către instituţiile specializate ale statului, mai sus precizate, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) din Constituţie, care consacră principiul securităţii raporturilor juridice, precum şi a celor ale art. 1 alin. (5), în componenta referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.
    9. Autorul sesizării învederează, totodată, faptul că, la data de 26 ianuarie 2020, a intrat în vigoare Legea nr. 192/2019 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice, act normativ care prin art. II pct. 3 a modificat art. 26 alin. (1) pct. 12 din Legea nr. 218/2002, iar, în acest context, susţine că o nouă modificare a atribuţiilor poliţiei, care survine la un interval de timp atât de scurt de la precedenta, este de natură să lipsească reglementarea de coerenţă în raport cu cadrul juridic preexistent şi să submineze eforturile de creare a unei legislaţii stabile şi predictibile, care să fie în acord cu cerinţele art. 1 alin. (5) din Constituţie. Prin urmare, autorul sesizării apreciază că se impune clarificarea intenţiei de reglementare, nefiind clar dacă atribuţia de protecţie a demnitarilor urmează a fi exercitată atât de către Serviciul de Protecţie şi Pază, cât şi de către Poliţia Română sau, din contră, doar de Poliţia Română, situaţie ce va avea drept consecinţă golirea de conţinut a Legii nr. 191/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Protecţie şi Pază.
    10. Referitor la art. I pct. 5 din legea criticată, autorul sesizării arată că acesta completează Legea nr. 218/2002, prin introducerea unui nou articol, şi anume art. 26^1, potrivit căruia, „(1) În cazul instituirii stării de urgenţă, ori a unor situaţii excepţionale în care este afectată grav ordinea publică, coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decret revine Inspectoratului General al Poliţiei Române. (2) În condiţiile alin. (1), poliţia locală, în totalitate sau numai în anumite unităţi administrativ-teritoriale, îşi va desfăşura activitatea în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române“. În acest context, Guvernul arată că legislaţia ce reglementează regimul stării de urgenţă, şi anume Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999, stabileşte că în cazul existenţei unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei constituţionale, coordonarea măsurilor dispuse prin decret revine Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar în situaţia iminenţei producerii ori în cazul producerii unor calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre, gestionarea măsurilor dispuse, gestionarea măsurilor revine Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. Or, legea criticată însărcinează Inspectoratul General al Poliţiei Române ca responsabil de coordonarea măsurilor dispuse prin decret, atât în cazul instituirii stării de urgenţă, cât şi în cazul unor situaţii excepţionale în care este grav afectată ordinea publică. Aşa fiind, Guvernul apreciază că dispoziţiile nou-introduse prin art. I pct. 5 din legea dedusă controlului de constituţionalitate contravin prevederilor art. 18 şi 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, fiind elaborate cu nerespectarea normelor de tehnică legislativă.
    11. Având în vedere cele mai sus enunţate, autorul sesizării consideră că din examinarea dispoziţiilor cuprinse în art. I pct. 4 şi art. I pct. 5 din legea criticată, legiuitorul a operat respectivele modificări fără a le corela însă cu dispoziţiile aflate în vigoare, stabilite prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 191/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Protecţie şi Pază, prin art. 3 alin. (4) din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, precum şi prin art. 8 alin. (1) teza finală al Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, şi nici cu cele prevăzute în art. 18 şi 19 din Ordonanţa de urgenţă nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă.
    12. Pentru aceste considerente, apreciază că dispoziţiile mai sus menţionate nu respectă exigenţele constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la supremaţia legilor şi securitatea raporturilor juridice şi nici pe cele referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, sens în care face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 30 din 27 ianuarie 2016, prin care s-a reţinut, în esenţă, că „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce“, iar „actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis (...)“.
    13. Cu privire la modificările aduse Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, autorul sesizării apreciază că acestea nu corespund scopului indicat în cuprinsul instrumentului de prezentare şi motivare al iniţiativei legislative. Arată, astfel, că din examinarea comparativă a textului propus prin legea criticată, şi anume a art. II pct. 1, şi cea a actualei reglementări se constată faptul că prin înlocuirea sintagmei „pot fi menţinuţi“ cu sintagma „sunt menţinuţi“ din conţinutul normativ al art. 69^1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 360/2002 se acordă caracter imperativ normei juridice actuale, urmând ca, la cerere, poliţiştii să fie menţinuţi în serviciu până la împlinirea vârstei de 62 de ani, cu condiţia ca starea de sănătate a acestora să le permită rezolvarea în foarte bune condiţii a atribuţiilor ce le revin. O altă modificare adusă art. 69^1 şi 69^2 din Legea nr. 360/2002, cuprinsă şi în art. II pct. 2 din legea supusă controlului, este cea referitoare la eliminarea cerinţei aprobării anuale a menţinerii în serviciu de către ministrul afacerilor interne, soluţie legislativă al cărui scop nu este justificat în expunerea de motive. În plus, pentru ofiţerii de poliţie şi agenţii de poliţie, personalul de specialitate medico-sanitar, indiferent de gradul profesional deţinut, nu se elimină doar periodicitatea aprobării, ci însăşi cerinţa aprobării anuale. Autorul sesizării apreciază că aceste măsuri pentru care se impun, „de urgenţă“, modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 trebuiau justificate temeinic în cuprinsul instrumentului de prezentare şi motivare, în scopul înţelegerii necesităţii adoptării acestora şi cu respectarea cerinţelor de tehnică legislativă referitoare la motivarea actelor normative, întrucât fundamentarea temeinică a iniţiativelor legislative previne arbitrarul în activitatea de legiferare, conducând la asigurarea faptului că legile propuse şi adoptate răspund unor nevoi sociale reale şi totodată dreptăţii sociale.
    14. De asemenea, referitor la modificarea art. 69^1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 360/2002, autorul sesizării apreciază că textele propuse prin legea criticată pot conduce la interpretări diferite şi, implicit, la aplicarea în mod neunitar a acestor dispoziţii, întrucât la art. 69^1 alin. (4) lit. c) din legea criticată se precizează faptul că „prevederile cuprinse la lit. a) şi lit. b) se aplică şi poliţiştilor care au obţinut o aprobare în prealabil“, însă nu reiese cu claritate despre ce fel de aprobare prealabilă este vorba, cine acordă această aprobare şi în ce mod se aplică prevederile de la lit. a) şi b). Aşa fiind, consideră că textul alin. (4) lit. c) al art. 69^1 este ambiguu formulat, neînţelegându-se clar dispoziţia normativă, aspect care conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la cerinţele de previzibilitate şi claritate a normei juridice impuse de dispoziţiile Legii nr. 24/2000.
    15. Autorul sesizării referă asupra faptului că în instrumentul de prezentare şi motivare, iniţiatorul precizează că „propunerea legislativă urmăreşte asigurarea unui tratament egal între cadrele militare şi poliţiştii care fac parte din Sistemul Naţional de Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională“, ca urmare a modificărilor şi completărilor aduse Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, prin care generalilor, amiralilor, ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor li se permite, la cerere, menţinerea în activitate după împlinirea vârstei standard de pensionare. Autorul sesizării apreciază că această motivare nu este suficientă pentru a justifica măsurile propuse, deoarece asigurarea unui tratament egal nu se poate invoca în situaţia unor categorii de personal distincte, care au statute proprii, reglementate prin legi diferite, context în care invocă Decizia nr. 323 din 21 mai 2019, prin care Curtea a statuat că „instituirea unui tratament juridic distinct pentru anumite categorii socioprofesionale (...) este fundamentată pe un criteriu obiectiv, ce ţine de specificul activităţii acestora, care justifică instituirea unor drepturi şi obligaţii specifice“, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte criteriile de apreciere a respectării art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la interzicerea discriminării (a se vedea Hotărârea din 4 noiembrie 2008, pronunţată în Cauza Carson şi alţii contra Regatului Unit).
    16. Autorul sesizării învederează, totodată, că din analizarea procesului legislativ al acestei iniţiative se poate constata că Ministerul Afacerilor Interne a comunicat faptul că nu susţine adoptarea propunerii legislative, Camera Deputaţilor a respins în unanimitate această propunere legislativă, iar Comisia pentru muncă şi protecţie socială şi Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale au avizat negativ/nefavorabil propunerea legislativă.
    17. Aşa fiind, din perspectiva argumentelor expuse, Guvernul României apreciază că dispoziţiile cuprinse în legea supusă controlului de constituţionalitate creează premisele unui cadru legislativ lipsit de calitate, claritate şi previzibilitate, contrar principiului securităţii raporturilor juridice, împrejurare ce poate determina dificultăţi în aplicarea sa viitoare, prin apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi a prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
    18. În conformitate cu prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatului Poporului pentru a-şi formula punctele de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate.
    19. Prin Adresa nr. 3.423 din 25 iunie 2020, preşedintele Senatului a transmis punctul său de vedere cu privire la sesizarea formulată de Guvernul României, referitoare la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.
    20. Astfel, referitor la critica autorului sesizării potrivit căreia expunerea de motive prezentată de iniţiatorul propunerii legislative este insuficient fundamentată, preşedintele Senatului apreciază că aceasta reprezintă o problemă de evaluare cu grad ridicat de subiectivitate, având în vedere faptul că Legea nr. 24/2000 nu stabileşte un model sau standard de redactare a expunerilor de motive ale iniţiativelor legislative. Arată că rigoarea soluţiilor legislative nu este dată neapărat de structura sau argumentele expunerii de motive, ci de conţinutul regulilor juridice intrate în ordinea de drept, or, din analiza actului normativ supus controlului anterior de constituţionalitate rezultă că acestea răspund unor cerinţe şi interese sociale avute în vedere de iniţiatorul propunerii legislative şi acceptate prin vot de Parlament. Preşedintele Senatului apreciază că problema reală a criticii aduse de Guvern rezidă, mai degrabă, în conflictul existent între concepţia de reglementare normativă a unor interese şi relaţii sociale, care fac obiectul legii criticate, şi concepţia normativă avută în vedere de Guvern, iar asupra acestui conflict Curtea Constituţională urmează să se pronunţe.
    21. În ceea ce priveşte critica formulată de Guvern, în sensul că prin modificarea adusă Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române se schimbă statutul juridic al funcţiei de inspector general al Inspectoratului General al Poliţiei Române, preşedintele Senatului consideră că această împrejurare nu antrenează neconstituţionalitatea normei juridice care a operat schimbarea respectivă. Apreciază că şi în această situaţie revine judecătorilor constituţionali rolul de a constata existenţa unui eventual conflict între soluţia legislativă criticată şi opţiunea de reglementare normativă a Guvernului, întrucât Parlamentul are dreptul suveran să aleagă soluţia legislativă care i se pare a fi oportună. Dacă această soluţie intră în coliziune cu filosofia de reglementare a Guvernului, acesta are două posibilităţi de reacţie: să întocmească un proiect de lege în temeiul propriei filosofii normative, pe care să îl trimită Parlamentului spre dezbatere şi adoptare, sau, ceea ce corespunde rolului său constituţional, să pună în executare norma adoptată de Parlament.
    22. În concluzie, în opinia preşedintelui Senatului, din analiza actului normativ supus controlului de constituţionalitate în raport cu criticile formulate de Guvern rezultă că, în realitate, este vorba de conflictul între două opţiuni legislative, una aparţinând Parlamentului, care a modificat două acte normative aflate în vigoare, iar alta, Guvernului, care îşi exprimă dezacordul cu voinţa normativă a forului legislativ. Aşadar, consideră că revine Curţii Constituţionale sarcina să se pronunţe în legătură cu obiecţiile aduse legii criticate.
    23. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Preşedintelui Senatului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
    25. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului (PL-x nr. 455/2019), lege adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 12 mai 2020, şi care are următorul cuprins:
    "ART. I
    Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 2 martie 2020, se modifică şi se completează după cum urmează:
    1. Articolul 8 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "ART. 8
    (1) Inspectoratul General al Poliţiei Române este condus de un inspector general, numit de ministrul afacerilor interne.
    (2) Inspectorul general este ajutat de adjuncţi numiţi de către ministrul afacerilor interne."

    2. La articolul 9, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "ART. 9
    (1) În cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române funcţionează Consiliul Superior, denumit în continuare Consiliu, constituit din inspectorul general al Inspectoratului General al Poliţiei Române, adjuncţii inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române, şefii direcţiilor generale şi ai direcţiilor din Inspectoratul General al Poliţiei Române, precum şi preşedintele Corpului Naţional al Poliţiştilor."

    3. La articolul 12, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "(3) Directorul general al Direcţiei generale de poliţie a municipiului Bucureşti şi inspectorii-şefi ai inspectoratelor de poliţie judeţene sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie prin ordin al ministrului afacerilor interne, la propunerea inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române."

    4. La articolul 26 alineatul (1), punctul 12 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "12. asigură, conform legii, protecţia demnitarilor, judecătorilor şi procurorilor şi a familiilor lor, în cazurile în care viaţa, integritatea corporală sau avutul acestora sunt supuse unor ameninţări;"

    5. După articolul 26, se introduce un nou articol, art. 26^1, cu următorul cuprins:
    "ART. 26^1
    (1) În cazul instituirii stării de urgenţă, ori a unor situaţii excepţionale în care este afectată grav ordinea publică, coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decret revine Inspectoratului General al Poliţiei Române.
    (2) În condiţiile alin. (1), poliţia locală, în totalitate sau numai în anumite unităţi administrativ-teritoriale, îşi va desfăşura activitatea în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române."

    6. La articolul 32, alineatul (6) se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "(6) Ministrul afacerilor interne prezintă, anual sau ori de câte ori i se solicită, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi/sau Comisiilor pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale Parlamentului României rapoarte referitoare la activitatea de culegere a informaţiilor, fondurile utilizate în acest scop, precum şi la situaţia operativă a Poliţiei Române."

    ART. II
    Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:
    1. La articolul 69^1, alineatele (1), (3) şi (4) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
    "ART. 69^1
    (1) Limitele de vârstă în gradul profesional până la care poliţiştii pot fi menţinuţi în serviciu sunt vârstele standard de pensionare pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare. (...)
    (3) După împlinirea vârstei de 60 de ani, poliţiştii prevăzuţi la alin. (2) sunt menţinuţi în serviciu până la împlinirea vârstei de 62 de ani, la cerere, dacă starea de sănătate le permite rezolvarea în foarte bune condiţii a atribuţiilor ce le revin, prin ordin al ministrului afacerilor interne.
    (4) În raport cu nevoile de încadrare, poliţiştii, alţii decât cei prevăzuţi la alin. (2), sunt menţinuţi în serviciu, după împlinirea vârstei standard de pensionare până la vârsta de 60 de ani, la cerere, după cum urmează:
    a) prin ordin al ministrului afacerilor interne, pentru ofiţerii de poliţie;
    b) prin dispoziţie a inspectorilor generali/similari, pentru agenţii de poliţie;
    c) prevederile cuprinse la lit. a) şi b) se aplică şi poliţiştilor care au obţinut o aprobare în prealabil."

    2. La articolul 69^2, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "ART. 69^2
    (1) Prin excepţie de la prevederile art. 69^1, ofiţerii de poliţie şi agenţii de poliţie, personalul de specialitate medico-sanitar, indiferent de gradul profesional deţinut, sunt menţinuţi în serviciu, la cerere, după împlinirea vârstei standard de pensionare, dacă starea de sănătate le permite rezolvarea în bune condiţii a atribuţiilor ce le revin, până la împlinirea vârstei de pensionare pentru personalul de specialitate medico-sanitar civil."
"

    26. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că legea criticată contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept şi principiul securităţii raporturilor juridice şi celor ale art. 1 alin. (5) în componenta privind calitatea legii.
    27. Analizând admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate care formează obiectul Dosarului nr. 667A/2020, Curtea constată că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, sub aspectul titularului sesizării, al termenului de sesizare şi al obiectului acesteia. Astfel, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, obiecţia este formulată de către Guvernul României, care are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Şi sub aspectul termenului de sesizare, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă, nefiind tardiv introdusă. În calitate de subiect de sezină, Guvernul a sesizat Curtea Constituţională în data de 3 iunie 2020, sesizarea fiind trimisă iniţial prin poşta electronică, iar, ulterior, a fost depusă la Registratura jurisdicţională a Curţii Constituţionale în data de 4 iunie 2020. În acest sens, Curtea precizează că, în calitate de Cameră decizională, Senatul a adoptat legea în data de 12 mai 2020, dată la care a fost înaintată secretarului general al celor două Camere ale Parlamentului în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, fiind trimisă spre promulgare Preşedintelui României în data de 19 mai 2020. Aşadar, obiecţia a fost formulată în interiorul termenului de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie. Sub aspectul obiectului sesizării, Curtea reţine că aceasta vizează neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, lege nepromulgată.
    28. Cu privire la derularea procesului legislativ de adoptare a legii care face obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea reţine următoarele aspecte pe care le consideră relevante prin prisma criticilor de neconstituţionalitate formulate.
    29. Astfel, propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi a Legii nr. 360 din 6 iunie 2002 privind Statutul poliţistului a fost iniţiată de un senator aparţinând grupului parlamentar al Partidului Social Democrat, a fost înregistrată la Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, cu nr. PL-x-455 din 14 octombrie 2019, iar, potrivit solicitării adresate de către iniţiator Biroului permanent al acestei Camere, dezbaterea sa a avut loc în procedură de urgenţă.
    30. Potrivit expunerii de motive, Curtea reţine că iniţiatorul propunerii legislative a avut în vedere, în esenţă, eficientizarea conducerii operative a Poliţiei Române, precum şi creşterea cooperării acesteia cu celelalte componente ale sistemului naţional de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Totodată, a susţinut că se urmăreşte asigurarea unui tratament egal între cadrele militare şi poliţiştii care fac parte din acelaşi sistem, prin crearea posibilităţii rămânerii acestora în activitate, dacă starea de sănătate le permite rezolvarea în bune condiţii a atribuţiilor ce le revin.
    31. Referitor la procedura de legiferare desfăşurată la Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, Curtea reţine faptul că au fost solicitate avizele din partea Consiliului Legislativ şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, propunerea legislativă fiind trimisă spre avizare la Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale, Comisia pentru administraţie publică şi amenajarea teritoriului, Comisia pentru muncă şi protecţie socială şi Comisia juridică de disciplină şi imunităţi. De asemenea, a fost trimisă pentru raport la Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.
    32. Curtea constată, astfel, că, potrivit Avizului cu nr. 883 din 18 octombrie 2019, Consiliul Legislativ a avizat favorabil propunerea legislativă, cu observaţii şi propuneri, Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale, potrivit Avizului cu nr. 4c-6/613 din 12 noiembrie 2019, a avizat nefavorabil propunerea legislativă, iar Comisia pentru muncă şi protecţie socială, potrivit Avizului cu nr. 4c-9/629 din 31 octombrie 2019, a avizat, de asemenea, nefavorabil propunerea legislativă. Totodată, Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, în baza Raportului întocmit cu nr. 4c-15/663 din 26 noiembrie 2019, a hotărât, cu unanimitate de voturi, să propună plenului Camerei Deputaţilor respingerea iniţiativei legislative, întrucât aceasta nu avea avizul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, propunea ca protecţia demnitarilor, judecătorilor şi procurorilor şi a familiilor lor, în cazurile în care viaţa, integritatea corporală sau avutul acestora sunt supuse unor ameninţări, să fie asigurată de Poliţia Română, aspect ce contravine prevederilor cuprinse în Legea nr. 191/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Protecţie şi Pază, precum şi din cauza faptului că propunerile conţinute de iniţiativă erau contrare prevederilor art. 1 din Legea nr. 355/2009 privind regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război, precum şi unor decizii ale Curţii Constituţionale incidente în domeniu.
    33. În acest context, în şedinţa din 27 noiembrie 2019, în urma dezbaterilor, Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, a respins propunerea legislativă cu 216 voturi pentru, 1 vot contra, 0 abţineri, 1 deputat nu a votat.
    34. Tot la această dată, propunerea legislativă a fost înaintată Senatului, în calitate de Cameră decizională, şi prezentată Biroului permanent al Senatului cu nr. L603/2019, fiind trimisă Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, care a avizat negativ propunerea legislativă, şi pentru raport la Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.
    35. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a transmis Avizul cu nr. DSN1/110 din 15 ianuarie 2020, prin care s-a precizat că, având în vedere fondul problematicii supuse atenţiei, s-a procedat la solicitarea unor puncte de vedere din partea Guvernului României, a Ministerului Afacerilor Interne şi a Ministerului Apărării Naţionale, care au făcut precizări punctuale privind această propunere legislativă. Astfel, Ministerul Afacerilor Interne a comunicat faptul că nu susţine adoptarea propunerii legislative şi a argumentat, detaliat, motivele care justifică o asemenea poziţie, iar Ministerul Apărării Naţionale a comunicat faptul că propunerea de completare a art. 26 din Legea nr. 218/2002 cu o nouă atribuţie (art. 26^1), respectiv „în cazul instituirii stării de urgenţă, coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decret revine Inspectoratului General al Poliţiei Române“, contravine dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, Secretariatul General al Guvernului a comunicat că propunerea legislativă în cauză se află în curs de evaluare, pentru stabilirea poziţiei Guvernului.
    36. Membrii Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională din cadrul Senatului au dezbătut propunerea legislativă şi au hotărât, cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi, adoptarea unui raport de admitere, cu amendamente.
    37. La data de 12 mai 2020, raportul şi propunerea legislativă au fost supuse spre dezbatere plenului Senatului, care, în calitate de Cameră Decizională, a adoptat „Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului“ cu 91 de voturi pentru şi 43 de voturi împotrivă. La aceeaşi dată, legea a fost înaintată secretarului general al Camerei Deputaţilor, precum şi secretarului general al Senatului în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, fiind trimisă spre promulgare Preşedintelui României în data de 19 mai 2020.
    38. În contextul celor mai sus prezentate, Curtea subliniază că, deşi există situaţii, precum cea din speţă, în care Camera de reflecţie - Camera Deputaţilor a respins propunerea legislativă, iar Camera decizională - Senatul a adoptat-o, „acest act de voinţă politică, concretizat prin votul de respingere al primei Camere, nu oferă Camerei decizionale posibilitatea de a face abstracţie de scopul iniţial al legii, de concepţia şi filosofia propunerii legislative, astfel cum se reflectă în obiectul de reglementare al legii“(a se vedea Decizia nr. 718 din 8 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 998 din 15 decembrie 2017, paragraful 51). Această posibilitate este reglementată în art. 75 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „după adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv“, astfel încât legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament.
    39. Curtea observă că, în motivarea sesizării, Guvernul României formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, în ceea ce priveşte caracterul sumar al instrumentului de prezentare şi motivare, precum şi lipsa de fundamentare a expunerii de motive a legii care face obiectul controlului de constituţionalitate, cât şi, punctual, critici de neconstituţionalitate intrinsecă a legii, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
    40. Analizând obiecţia de neconstituţionalitate din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la expunerea de motive a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate, pentru considerentele care urmează a fi prezentate.
    41. Astfel, cu privire la susţinerile autorului sesizării potrivit cărora expunerea de motive a propunerii legislative nu a fost elaborată cu respectarea exigenţelor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi a cerinţelor prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, întrucât, chiar dacă în cuprinsul acesteia se invocă o serie de insuficienţe ale reglementării în vigoare, nu rezultă cu claritate cerinţele care au impus intervenţia normativă, Curtea reţine că, potrivit celor prezentate în cuprinsul expunerii de motive de către iniţiatorul propunerii legislative, aceasta are drept scop modificarea şi completarea atât a Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată, cât şi a Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.
    42. Astfel, în ceea ce priveşte modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002, Curtea reţine că, potrivit expunerii de motive, se urmăresc eficientizarea conducerii operative a Poliţiei Române, începând cu competenţa de numire a inspectorului general, precum şi creşterea cooperării Poliţiei Române cu celelalte componente ale Sistemului Naţional de Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională. Totodată, se are în vedere asigurarea unui suport legal pentru îndeplinirea în mai bune condiţii a misiunilor Poliţiei Române legate de sprijinul pe care aceasta îl acordă Statului Major al Apărării în ceea ce priveşte ţinerea evidenţei nominale a cetăţenilor români cu obligaţii militare în mediul rural, iar, la solicitarea Statului Major al Apărării, şi în mediul urban, în anumite situaţii premergătoare instituirii stării de asediu şi mobilizării parţiale sau totale. De asemenea, potrivit modificărilor propuse de iniţiator, în situaţia instituirii stării de urgenţă, coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decret revine Inspectoratului General al Poliţiei Române, stabilind, în acelaşi timp, că în aceste situaţii, poliţia locală, în totalitate sau numai în anumite unităţi administrativ-teritoriale, îşi va desfăşura activitatea în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române.
    43. În ceea ce priveşte modificările şi completările aduse Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, Curtea reţine că, potrivit expunerii de motive, se urmăreşte asigurarea unui tratament egal între cadrele militare şi poliţiştii care fac parte din Sistemul Naţional de Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională. Iniţiatorul a motivat că în urma modificărilor şi completărilor aduse Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, prin care generalilor, amiralilor, ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor li se permite, la cerere, menţinerea în activitate după împlinirea vârstei standard de pensionare, se impun de urgenţă modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, în vederea asigurării unui tratament egal între militari şi poliţişti. De asemenea, invocându-se deficitul major de personal în rândul poliţiştilor, se precizează că iniţiativa legislativă urmăreşte crearea posibilităţii rămânerii acestora în activitate după împlinirea vârstei standard de pensionare. În acest sens, iniţiatorul menţionează că propunerea legislativă are un impact bugetar pozitiv, luând în considerare că pentru poliţistul pensionat la termen statul român ar trebui să suporte pe lângă pensia acestuia şi drepturile salariale ale unui nou angajat.
    44. În acest context, raportat la criticile formulate de autorul sesizării, Curtea constată că în jurisprudenţa sa recentă, exemplu fiind Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, nepublicată în Monitorul Oficial al României la data pronunţării prezentei decizii, s-a reţinut că, de principiu, instanţa de contencios constituţional nu poate exercita un control de constituţionalitate al expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate, întrucât expunerea de motive şi cu atât mai puţin modul său de redactare nu au consacrare constituţională. Astfel, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie, expunerea de motive este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se subsumează uneia dintre metodele interpretative existente, respectiv cea teleologică. Aceasta presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte acea dispoziţie. Aşa fiind, expunerea de motive este doar un instrument dintre multe altele ale unei metode interpretative, iar împrejurarea că aceasta nu este suficient de precisă sau că nu lămureşte toate aspectele de conţinut ale normei nu duce la concluzia că însăşi norma respectivă este neconstituţională, expunerea de motive având doar o funcţie de suport în interpretarea normei adoptate. Curtea a reţinut, astfel, că există mai multe metode interpretative, şi anume gramaticală, sistematică, istorică, teleologică sau logică, iar scopul avut în vedere la adoptarea normei este un instrument al uneia dintre aceste metode interpretative, cea teleologică. Or, dacă sensul normei poate fi înţeles/dedus prin alte metode interpretative decât cea teleologică sau chiar prin metoda teleologică apelând la expunerea de motive, la stenogramele care consemnează dezbaterile parlamentare, la motivarea amendamentelor aduse, la rapoartele şi avizele întocmite în procedura parlamentară nu înseamnă că insuficienţa motivării expunerii de motive duce la neconstituţionalitatea legii. Din contră, dacă în urma parcurgerii tuturor metodelor interpretative, inclusiv a celei teleologice, se ajunge la concluzia că textul legal este neclar/imprecis/ imprevizibil, atunci se poate constata încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. De altfel, caracterul neclar/imprecis/imprevizibil al textului nu este o consecinţă directă a caracterului incomplet al expunerii de motive, aşa încât exigenţele de calitate a legii şi cele privind modul de redactare a expunerii de motive sunt două chestiuni diferite între care nu se poate stabili o relaţie cauzală. În schimb, între acestea există o relaţie funcţională, în sensul că expunerea de motive poate ajuta la o mai bună înţelegere a dispoziţiilor normative, mai ales a celor tehnice, care, din start, au un limbaj mai greu accesibil. Nu este însă rolul Curţii Constituţionale să analizeze ruperea acestei relaţii funcţionale prin motivarea insuficientă a expunerii de motive, iar cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, la care face referire autorul sesizării în susţinerea criticilor sale, reprezintă mai degrabă o explicitare exhaustivă a încălcării cerinţelor de calitate a legii şi care indică faptul că nicio metodă interpretativă nu poate suplini lipsa de claritate/precizie/previzibilitate a normei juridice. Un viciu de neconstituţionalitate extrinsec al legii nu poate rezulta din chiar modul în care iniţiatorul ei şi-a motivat proiectul/propunerea legislativă în condiţiile în care legea este rezultatul activităţii de legiferare a Parlamentului.
    45. Aşadar, având în vedere considerentele Deciziei nr. 238 din 3 iunie 2020, precitată, instanţa de contencios constituţional nu poate cenzura modul de redactare a expunerii de motive concepute de deputaţi, senatori sau Guvern, după caz, astfel încât Curtea constată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate extrinsecă formulată de autorul sesizării.
    46. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă a legii care face obiectul controlului de constituţionalitate, formulate din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, Curtea va analiza, punctual, prevederile acestei legi, care modifică şi completează Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 2 martie 2020, precum şi Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare.
    47. Astfel, referitor la modificările aduse Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, Curtea reţine următoarele:
    48. La art. I pct. 1 din legea care face obiectul sesizării se modifică art. 8 din Legea nr. 218/2002, în sensul că numirea inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române se realizează de către ministrul afacerilor interne, spre deosebire de forma actuală, în vigoare, unde se prevede că numirea acestuia se face prin decizie a prim-ministrului, la propunerea ministrului afacerilor interne, după consultarea Corpului Naţional al Poliţiştilor. De asemenea, şi în ceea ce îi priveşte pe adjuncţii inspectorului general, potrivit legii criticate, aceştia vor fi numiţi direct de către ministrul afacerilor interne, eliminându-se necesitatea propunerii acestora de către inspectorul general şi consultarea Corpului Naţional al Poliţiştilor.
    49. În contextul modificărilor propuse prin legea criticată, din succesiunea în timp a legislaţiei privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, Curtea observă că iniţial, prin Legea nr. 26/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 18 mai 1994, se prevedea că Inspectoratul General al Poliţiei era condus de un inspector general, numit prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului de interne, iar inspectorul general era ajutat de un număr de adjuncţi, numiţi, la propunerea sa, de către ministrul de interne. Ulterior, prin Legea nr. 218/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 9 mai 2002 şi apoi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014, s-a prevăzut la art. 8 că Inspectoratul General al Poliţiei Române este condus de un inspector general numit prin decizie a prim-ministrului, la propunerea ministrului afacerilor interne, după consultarea Corpului Naţional al Poliţiştilor, iar inspectorul general este ajutat de adjuncţi numiţi de către ministrul afacerilor interne, la propunerea sa, cu consultarea Corpului Naţional al Poliţiştilor.
    50. Curtea reţine faptul că prin Legea nr. 40/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 171 din 12 martie 2015, conţinutul normativ al art. 8 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 a fost modificat în sensul că „Inspectoratul General al Poliţiei Române este condus de un inspector general, cu rang de secretar de stat, numit prin decizie a prim-ministrului, la propunerea ministrului afacerilor interne, după consultarea Corpului Naţional al Poliţiştilor“, redactare care se regăseşte şi în prezent în actuala formă a Legii nr. 218/2002, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 2 martie 2020. Curtea observă că această soluţie legislativă introdusă prin Legea nr. 40/2015, prin care funcţia de inspector general al Inspectoratului General al Poliţiei Române a fost ridicată la rang de secretar de stat, a fost justificată în expunerea de motive la acest act normativ ca fiind necesară „în vederea creşterii rolului şi implicării inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române în adoptarea deciziilor strategice şi pentru asigurarea unui nivel de reprezentare adecvat rolului Poliţiei Române în rândul autorităţilor de aplicare a legii.“
    51. În contextul intervenţiilor legislative realizate prin legea criticată în speţă, autorul sesizării susţine că o consecinţă a acestor modificări este aceea că procesul de numire în aceste funcţii riscă să devină lipsit de transparenţă, subliniind, totodată, că nu este clar cum urmează să fie eficientizată conducerea operativă a Poliţiei Române şi să fie crescută cooperarea cu celelalte componente ale Sistemului Naţional de Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională prin promovarea unor asemenea măsuri.
    52. În ceea ce priveşte conformitatea cu Legea fundamentală a modificării art. 8, în sensul mai sus menţionat, Curtea reţine că Poliţia Română face parte din Ministerul Afacerilor Interne, fiind instituţia specializată a statului care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice. La rândul său, Inspectoratul General al Poliţiei Române este unitatea centrală a poliţiei şi are în structura sa organizatorică direcţii generale, direcţii, servicii şi birouri, înfiinţate prin ordin al ministrului afacerilor interne. Împrejurarea că numirea inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române şi a adjuncţiilor acestuia a fost încredinţată în sarcina ministrului afacerilor interne apare ca o opţiune firească a legiuitorului, având în vedere faptul că Poliţia Română este o structură aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. Aşa fiind, în exercitarea atribuţiilor sale, ministrul de resort, în speţă ministrul afacerilor interne, elaborează şi aplică strategia proprie a ministerului, iar, potrivit art. 68 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, natura funcţiilor deţinute de conducătorii organelor de specialitate se stabileşte prin actul de înfiinţare, respectiv, după caz, de organizare şi funcţionare, iar conducătorii organelor de specialitate din subordinea ministerului sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie de ministru.
    53. Şi în ceea ce priveşte eliminarea Corpului Naţional al Poliţiştilor din procedura de numire în funcţie a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române şi a adjuncţilor acestuia, Curtea apreciază că această măsură reprezintă, la rândul său, o opţiune a legiuitorului, fără a fi însă de natură a atrage vreun viciu de neconstituţionalitate al reglementării. Aceasta, întrucât, potrivit Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, Corpul Naţional al Poliţiştilor este înfiinţat ca persoană juridică de drept public şi reprezintă forma de organizare pe criteriu profesional, autonom, apolitic şi nonprofit a poliţiştilor, care promovează interesele poliţiştilor şi apără drepturile acestora, iar prin organele sale de conducere desfăşoară o serie de atribuţii, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 50 din legea precitată. În ceea ce priveşte contribuţia acestuia în procedura de numire a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliţiei Române şi a adjuncţiilor acestuia, Curtea observă că, în condiţiile reglementate de art. 8 din Legea nr. 218/2002, în vigoare, Corpul Naţional al Poliţiştilor are un rol pur consultativ, şi nu unul decident în luarea unor atare măsuri, astfel încât opţiunea legiuitorului de a renunţa la această soluţie legislativă, aşa cum se prevede în art. I pct. 1 din legea criticată în speţă, nu este de natură a aduce atingere vreunei normei constituţionale.
    54. De altfel, Curtea observă că o soluţie legislativă similară a fost adoptată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 89/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 715 din 14 octombrie 2003, prin care legiuitorul a abrogat reglementarea cuprinsă în art. 50 lit. c) din Legea nr. 360/2002, potrivit căreia Corpul Naţional al Poliţiştilor putea face propuneri inspectorului general al poliţiei pentru numirea în funcţii de conducere sau destituirea poliţiştilor.
    55. Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Curtea constată că sunt neîntemeiate criticile referitoare la art. I pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului.
    56. Curtea reţine, de asemenea, că prin art. I pct. 4 din legea supusă controlului de constituţionalitate se modifică art. 26 alin. (1) pct. 12 din Legea nr. 218/2002, în sensul că „Poliţia Română are următoarele atribuţii principale: [...] asigură, conform legii, protecţia demnitarilor, judecătorilor şi procurorilor şi a familiilor lor, în cazurile în care viaţa, integritatea corporală sau avutul acestora sunt supuse unor ameninţări;“.
    57. Din perspectiva autorului sesizării, modificările aduse art. 26 alin. (1) pct. 12 din Legea nr. 218/2002 sunt de natură să determine un conflict de competenţă între Poliţia Română şi Serviciul de Protecţie şi Pază, în ceea ce priveşte activitatea de asigurare a protecţiei demnitarilor, şi, prin urmare, să creeze o incertitudine juridică asupra atribuţiilor exercitate de către instituţiile specializate ale statului, ceea ce vine în contradicţie cu principiului securităţii raporturilor juridice şi cu exigenţele constituţionale privind calitatea legii, consacrate de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    58. Referitor la soluţia legislativă cuprinsă în art. 26 alin. (1) pct. 12 din Legea nr. 218/2002, Curtea consideră că se impun anumite precizări, având în vedere faptul că la momentul prezentării propunerii legislative de către iniţiatorul acesteia, şi anume 14 octombrie 2019, potrivit art. 26 alin. (1) pct. 12 din Legea nr. 218/2002, „Poliţia Română are următoarele atribuţii principale: [...] asigură, conform legii, protecţia magistraţilor şi a familiilor lor, în cazurile în care viaţa, integritatea corporală sau avutul acestora sunt supuse unor ameninţări;“. Pe parcursul derulării procedurii de adoptare a propunerii legislative având ca obiect modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, procedură începută în 14 octombrie 2019 şi finalizată, prin adoptarea de către Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 12 mai 2020, Parlamentul a modificat Legea nr. 218/2002, forma în vigoare în urma republicării din 2014, prin Legea nr. 192/2019 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 28 octombrie 2019. Astfel, prin art. II pct. 3 din Legea nr. 192/2019, art. 26 alin. (1) pct. 12 din Legea nr. 218/2002 a fost modificat şi prevede că „Poliţia Română are următoarele atribuţii principale: [...] „asigură protecţia poliţiştilor, magistraţilor şi a familiilor acestora, în cazurile în care viaţa, integritatea corporală sau avutul acestora sunt supuse unor ameninţări, precum şi a conducătorilor autorităţilor străine, cu atribuţii în domeniul afacerilor interne sau justiţiei, aflaţi în România în vizite oficiale sau în misiune;“. De asemenea, Curtea observă că, în temeiul art. V din Legea nr. 192/2019, „Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 7 februarie 2014, ambele cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, se vor republica în Monitorul Oficial al României, Partea I, dându-se textelor o nouă numerotare.“
    59. Curtea constată că, în prezent, ca urmare a renumerotării textelor în urma republicării Legii nr. 218/2002 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 2 martie 2020, pct. 12 al art. 26 alin. (1) a devenit pct. 14, preluând soluţia legislativă, iar pct. 12 a dobândit un cu totul alt conţinut normativ, în sensul că „Poliţia Română are următoarele atribuţii principale: [...] constată contravenţii şi aplică sancţiuni contravenţionale, potrivit legii;“.
    60. Aşa fiind, Curtea apreciază că în situaţia în care, potrivit art. I pct. 4 din legea supusă controlului de constituţionalitate, actualul pct. 12 al art. 26 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 va fi modificat în sensul dorit de legiuitor, această intervenţie ar genera o necorelare legislativă şi s-ar ajunge la o suprapunere de reglementare, întrucât o soluţie legislativă similară s-ar regăsi în cuprinsul a două texte din aceeaşi lege, şi anume atât la pct. 12, cât şi la pct. 14 din art. 26 alin. (1) din Legea nr. 218/2002, cu consecinţe negative asupra securităţii raporturilor juridice, precum şi asupra clarităţii şi previzibilităţii legii, astfel încât, o eventuală intrare în vigoare a acestor dispoziţii ar genera o situaţie de incoerenţă normativă şi un paralelism legislativ.
    61. În acest sens, cu privire la existenţa unor paralelisme de reglementare, în jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 1 noiembrie 2019, Curtea a reţinut că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare. O iniţiativa legislativă trebuie să se integreze în ansamblul reglementărilor deja existente pentru a evita posibile necorelări, conflicte între norme, de natură să genereze incertitudine în aplicarea acestor acte, cu consecinţa încălcării principiului securităţii raporturilor juridice prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acelaşi sens, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că legea trebuie să fie accesibilă şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).
    62. Mai mult decât atât, raportat la obiectul de reglementare al dispoziţiilor criticate, Curtea constată că prin Legea nr. 192/2019 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice, precitată, Parlamentul a modificat recent prevederile art. 26 alin. (1) pct. 12 din Legea nr. 218/2002, în sensul că Poliţia Română asigură protecţia poliţiştilor, a magistraţilor şi a familiilor acestora, precum şi a conducătorilor autorităţilor străine cu atribuţii în domeniul afacerilor interne sau justiţiei, aflaţi în România în vizite oficiale sau în misiune. Or, Curtea apreciază că intenţia actuală a legiuitorului de modificare a acestei soluţii legislative, în sensul că Poliţia Română asigură, conform legii, protecţia demnitarilor, judecătorilor şi procurorilor şi a familiilor lor, în cazurile în care viaţa, integritatea corporală sau avutul acestora sunt supuse unor ameninţări, sub aspectul introducerii sintagmei „protecţia demnitarilor“, nu este justificată în condiţiile în care atribuţiile ce vizează protecţia demnitarilor sunt prevăzute în mod expres în cuprinsul actelor normative aplicabile în această materie, astfel încât o atare modificare este de natură să lipsească de coerenţă şi rigoare cadrul legislativ deja existent.
    63. Curtea reţine, astfel, că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 191/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Protecţie şi Pază, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 22 octombrie 1998, „Serviciul de Protecţie şi Pază este organ de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români, a demnitarilor străini pe timpul şederii lor în România, a familiilor acestora, în limitele competenţelor legale, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi a reşedinţelor acestora, potrivit hotărârilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.“ În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 18 martie 2014, potrivit cărora „protecţia demnitarilor români şi a celor străini pe timpul şederii în România, a familiilor acestora, paza sediilor de lucru şi a reşedinţelor acestora se asigură de către Serviciul de Protecţie şi Pază, conform atribuţiilor prevăzute în legea specială de organizare şi funcţionare a acestuia.“ De asemenea, potrivit art. 8 alin. (1) teza finală al Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, „(...) Serviciul de Protecţie şi Pază este organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora.“
    64. Astfel, Curtea constată că în ceea ce priveşte protecţia demnitarilor, competenţele instituţiilor abilitate sunt prevăzute în legislaţia în vigoare, iar modificarea propusă prin art. I pct. 4 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului este de natură a institui suprapuneri de competenţă în acest domeniu.
    65. Prin prisma celor mai sus prezentate, Curtea constată că reglementarea cuprinsă în art. I pct. 4, care modifică art. 26 alin. (1) pct. 12 din Legea nr. 218/2002, nu îndeplineşte standardele minime privind calitatea legii, în sensul că orice act normativ trebuie să fie suficient de precis, previzibil şi clar pentru a putea fi aplicat, contravenind art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
    66. Curtea reţine, de asemenea, că prin art. I pct. 5 din legea care face obiectul sesizării se introduce un nou articol, art. 261, după art. 26 din Legea nr. 218/2002, potrivit căruia:
    "(1) În cazul instituirii stării de urgenţă, ori a unor situaţii excepţionale în care este afectată grav ordinea publică, coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decret revine Inspectoratului General al Poliţiei Române.
(2) În condiţiile alin. (1), poliţia locală, în totalitate sau numai în anumite unităţi administrativ-teritoriale, îşi va desfăşura activitatea în subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Române."

    67. Curtea consideră că această intervenţie legislativă este neconstituţională, întrucât, potrivit art. 18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1052 din 12 noiembrie 2004, „(1) În cazul instituirii stării de urgenţă în temeiul art. 3 lit. a), coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decret revine Ministerului Administraţiei şi Internelor.“ iar „(2) În condiţiile alin. (1), Poliţia Comunitară poate fi militarizată, în totalitate sau numai în anumite unităţi administrativ-teritoriale, desfăşurându-şi activitatea în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor.“ De asemenea, potrivit art. 19 din acelaşi act normativ, „Pe durata stării de urgenţă, instituită în temeiul art. 3 lit. b), gestionarea măsurilor dispuse revine Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, sub conducerea nemijlocită a ministrului administraţiei şi internelor şi în coordonarea primului-ministru.“
    68. Aşa fiind, Curtea reţine că în cazul stării de urgenţă sunt luate măsuri excepţionale de natură politică, de natură economică şi de ordine publică, aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi administrativ-teritoriale, iar potrivit normelor legale ce reglementează regimul stării de urgenţă, prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999, cele două ipoteze care justifică instituirea stării de urgenţă vizează, pe de o parte, existenţa unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei constituţionale, iar, pe de altă parte, iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
    69. Astfel, în privinţa primei ipoteze, coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decretul de instituire a stării de urgenţă revine Ministerului Afacerilor Interne. În această situaţie, Ministerul Apărării Naţionale sprijină forţele Ministerului Afacerilor Interne, la cererea acestuia, în baza aprobării Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, în limitele şi condiţiile stabilite de acesta. Forţele Ministerului Apărării Naţionale pot acorda sprijin numai în misiuni pentru care au pregătirea şi dotarea corespunzătoare. Tot în această ipoteză, a existenţei unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei constituţionale, Poliţia comunitară (actuala Poliţie locală) poate fi militarizată, în totalitate sau numai în anumite unităţi administrativ-teritoriale, desfăşurându-şi activitatea în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. În acest sens, sunt, de altfel, şi prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 155/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, poliţia locală cooperează cu unităţile, respectiv cu structurile teritoriale ale Poliţiei Române, ale Jandarmeriei Române, ale Poliţiei de Frontieră Române şi ale Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale şi colaborează cu organizaţii neguvernamentale, precum şi cu persoane fizice şi juridice, în condiţiile legii., coroborate cu cele ale art. 21 alin. (1) lit. h) din acelaşi act normativ, care prevăd că „În exercitarea atribuţiilor de serviciu, poliţistul local este obligat (...) să se prezinte de îndată la sediul poliţiei locale sau acolo unde este solicitat, în situaţii de catastrofe, calamităţi ori tulburări de amploare ale ordinii şi liniştii publice sau alte asemenea evenimente, precum şi în cazul instituirii stării de urgenţă ori a stării de asediu sau în caz de mobilizare şi de război;“.
    70. În privinţa celei de-a doua ipoteze, în cazul iminenţei producerii ori al producerii unor calamităţi/dezastre, gestionarea măsurilor dispuse prin decret revine Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, sub conducerea nemijlocită a ministrului afacerilor interne şi sub coordonarea prim-ministrului. Prin urmare, Curtea observă că pentru gestionarea stării de urgenţă instituite în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999, cu modificările şi completările ulterioare, sunt angrenate toate structurile specializate din cadrul Ministerului Afacerilor Interne cu competenţe în executarea misiunilor specifice în astfel de situaţii, precum şi forţe de sprijin din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, context în care competenţele de coordonare a măsurilor adoptate în această situaţie trebuie să aparţină persoanei cu rol decizional la nivelul Ministerului Afacerilor Interne, respectiv ministrului, şi nu unei structuri aflate în subordinea ministerului, aşa cum se prevede în art. I pct. 5 din legea criticată, şi anume Inspectoratului General al Poliţiei Române. Aceasta deoarece Inspectoratul General al Poliţiei Române este unitatea centrală din cadrul Poliţiei Române care, la rândul său, este o structură aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, alături de alte unităţi, instituţii şi structuri aflate în subordinea sau în coordonarea Ministerului Afacerilor Interne, precum, cu titlu exemplificativ, Jandarmeria Română, Poliţia de Frontieră Română, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Inspectoratul General de Aviaţie, Instituţia Prefectului etc.
    71. Aşa fiind, Curtea constată că stabilirea în sarcina Inspectoratului General al Poliţiei Române a coordonării aplicării măsurilor dispuse prin decret în cazul instituirii stării de urgenţă ori al unor situaţii excepţionale în care este afectată ordinea publică, astfel cum se dispune în cuprinsul art. 26^1 din Legea nr. 218/2002, reglementare nou-introdusă prin legea care face obiectul prezentei sesizări, vine în contradicţie cu cadrul legal deja existent aplicabil în această materie, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 453/2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căreia, la nivel naţional, coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decret revine Ministerului Afacerilor Interne.
    72. În acest context, Curtea reţine că, astfel cum s-a precizat prin Decizia nr. 242 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 12 iunie 2020, paragraful 85, „legile şi ordonanţele/ordonanţele de urgenţă aflate în vigoare se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel că orice intervenţie legislativă ulterioară cu privire la obiectul lor de reglementare nu se poate transforma într-o reglementare concurentă actului normativ aflat în vigoare, ci trebuie să respecte această prezumţie, modificând, completând sau abrogând, după caz, reglementarea iniţială.“ De asemenea, la paragraful 87 din decizia precitată, Curtea a statuat că „pentru a integra organic legea criticată în sistemul normativ şi pentru a evita paralelismul legislativ, legiuitorul trebuia să abroge expres textele din ordonanţa de urgenţă ce vin în conflict cu cele din legea criticată. Întrucât legiuitorul nu a făcut acest lucru, s-a creat o situaţie de incoerenţă legislativă concretizată în dublarea, în dreptul pozitiv, a unei reglementări referitoare la prelungirea mandatului autorităţilor administraţiei publice locale, ceea ce demonstrează existenţa unui paralelism legislativ. Astfel, legea criticată nesocoteşte, în ceea ce priveşte obiectul de reglementare, cerinţele obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, generând un paralelism legislativ, interzis de prevederile art. 16 din Legea nr. 24/2000, paralelism care determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate legislative.“
    73. Aşa fiind, în contextul celor mai sus precizate, Curtea constată că art. I pct. 5 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului este neconstituţional, întrucât contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, prin raportare şi la art. 13 lit. a) şi art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
    74. Cu privire la art. I pct. 2, 3 şi 6 din legea supusă controlului de constituţionalitate, prin care sunt modificate prevederile art. 9 alin. (1), art. 12 alin. (3) şi, respectiv, ale art. 32 alin. (6) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, Curtea constată că acestea sunt constituţionale, vizând aspecte care ţin strict de organizarea, de stabilirea competenţelor şi a atribuţiilor în domeniul care face obiectul legii criticate. De altfel, în ceea ce priveşte aceste modificări legislative, autorul sesizării nu a formulat punctual nicio critică de neconstituţionalitate, acestea fiind integrate în ansamblul criticilor formulate cu privire la intenţia legiuitorului de eficientizare a conducerii operative a Poliţiei Române, precum şi de creştere a cooperării acesteia cu celelalte componente ale sistemului naţional de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.
    75. Referitor la modificările aduse Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, Curtea reţine că prin art. II pct. 1 din legea supusă controlului de constituţionalitate se modifică prevederile art. 69^1 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 360/2002.
    76. Astfel, în ceea ce priveşte art. 69^1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, Curtea reţine că legiuitorul a intervenit prin înlocuirea sintagmei „legislaţia de asigurări şi pensii care reglementează sistemul public de pensii pentru instituţiile din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale“ cu indicarea în concret a actului normativ aflat în vigoare, şi anume a Legii nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 27 iulie 2015, demers legislativ care nu contravine însă niciunei norme constituţionale.
    77. Prin Decizia nr. 849 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 13 martie 2020, paragraful 19, Curtea a reţinut că „dispoziţiile Legii nr. 223/2015 sunt aplicabile tuturor destinatarilor săi ale căror drepturi la pensie se deschid ulterior intrării sale în vigoare, adică ulterior datei de 1 ianuarie 2016. În ceea ce îi priveşte pe cei ale căror drepturi la pensie s-au deschis înaintea datei de 1 ianuarie 2016, dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 223/2015 dispun că «Pensiile militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special recalculate în baza Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cu modificările ulterioare, revizuite în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, aprobată prin Legea nr. 165/2011, cu modificările şi completările ulterioare, cele plătite în baza Legii nr. 241/2013 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniţi din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, cu modificările ulterioare, precum şi pensiile stabilite în baza Legii nr. 80/1995, cu modificările şi completările ulterioare, devin pensii militare de stat şi se recalculează potrivit prevederilor prezentei legi.», iar dispoziţiile art. 110 din Legea nr. 223/2015 dispun că «Pensiile militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special stabilite în baza Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, devin pensii militare de stat şi se recalculează potrivit prevederilor prezentei legi».“
    78. Prin urmare, din perspectiva modificării aduse art. 69^1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, prin art. II pct. 1 din legea criticată, Curtea constată că aceasta este conformă Legii fundamentale, întrucât autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte criteriile de claritate, precizie şi previzibilitate. Aşa fiind, prin nominalizarea în concret a actului normativ aplicabil şi eliminarea sintagmei generice „legislaţia de asigurări şi pensii care reglementează sistemul public de pensii pentru instituţiile din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale“, legiuitorul nu a făcut altceva decât să elimine echivocul şi să confere un plus de calitate normei juridice.
    79. În ceea ce priveşte modificarea prevederilor art. 69^1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 360/2002, prin acelaşi art. II pct. 1 din legea criticată, Curtea apreciază că această intervenţie legislativă este neconstituţională, întrucât, din examinarea comparativă a reglementării cuprinse în art. II pct. 1 cu cea actuală din Legea nr. 360/2002, în vigoare, Curtea observă că sintagma „pot fi menţinuţi“ din conţinutul normativ al art. 69^1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 360/2002 a fost înlocuită cu sintagma „sunt menţinuţi“, ceea ce conferă actualei normei juridice un caracter imperativ, diferit de cea în vigoare, care este o normă permisivă.
    80. În ceea ce priveşte trimiterea la alin. (2) din cuprinsul art. 69^1 al Legii nr. 360/2002, Curtea reţine că, potrivit acestui alineat, „Chestorii de poliţie, chestorii principali de poliţie, chestorii şefi de poliţie şi chestorii generali de poliţie sunt menţinuţi în serviciu după împlinirea vârstei standard de pensionare până la vârsta de 60 de ani sau încetează raporturile de serviciu, la cerere, în condiţiile prevederilor legale în vigoare.“ Aşa fiind, potrivit art. 69^1 alin. (3) din Legea nr. 360/2002, modificat prin legea criticată, chestorii de poliţie, chestorii principali de poliţie, chestorii şefi de poliţie şi chestorii generali de poliţie vor fi menţinuţi în serviciu până la împlinirea vârstei de 62 de ani, prin ordin al ministrului afacerilor interne, la cerere şi cu condiţia ca starea de sănătate să le permită rezolvarea în foarte bune condiţii a atribuţiilor ce le revin, fiind eliminată, totodată, şi cerinţa aprobării anuale a menţinerii în serviciu de către ministrul afacerilor interne.
    81. O situaţie similară se găseşte şi în ceea ce priveşte noua reglementare cuprinsă în art. 69^1 alin. (4) din Legea nr. 360/2002, în care se prevede că, în raport cu nevoile de încadrare, poliţiştii, alţii decât chestorii de poliţie, chestorii principali de poliţie, chestorii şefi de poliţie şi chestorii generali de poliţie, vor fi menţinuţi în serviciu după împlinirea vârstei standard de pensionare până la vârsta de 60 de ani, tot la cerere, prin ordin al ministrului afacerilor interne, pentru ofiţerii de poliţie şi prin dispoziţie a inspectorilor generali/similari, pentru agenţii de poliţie.
    82. Faţă de cele mai sus menţionate, Curtea constată că menţinerea în serviciu a poliţiştilor mai sus menţionaţi, condiţionată de formularea unei cereri în acest sens şi de împrejurarea ca starea de sănătate a acestora să le permită rezolvarea în foarte bune condiţii a atribuţiilor ce le revin, devine astfel un drept şi nu o vocaţie, iar menţinerea acestora în serviciu prin ordin al ministrului afacerilor interne devine doar o pură formalitate în sarcina ministrului, care nu mai poate, astfel, analiza şi evalua oportunitatea şi necesitatea menţinerii acestora în serviciu.
    83. În acest context, Curtea constată că prin Decizia nr. 117 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 4 mai 2015, şi Decizia nr. 223 din 2 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 11 iunie 2015, a reţinut că „dispoziţiile de lege criticate (...) instituie limitele de vârstă în gradul profesional până la care poliţiştii pot fi menţinuţi în serviciu, după cum urmează: chestorii de poliţie, chestorii principali de poliţie, chestorii şefi de poliţie şi chestorii generali de poliţie sunt menţinuţi în serviciu până la vârsta de 60 de ani; de asemenea, ei pot fi menţinuţi în serviciu până la vârsta de 62 de ani, la cerere, în anumite condiţii: dacă starea de sănătate le permite şi cu aprobarea anuală a ministrului administraţiei şi internelor; ceilalţi poliţişti pot fi menţinuţi în serviciu până la vârstele standard de pensionare pentru limită de vârstă prevăzute de legislaţia de asigurări sociale şi pensii. Potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, vârsta standard de pensionare pentru poliţişti este de 60 de ani, însă atingerea acestei vârste se realizează treptat (vârsta de 60 de ani se atinge în anul 2030, prin creşterea eşalonată, începând cu ianuarie 2011, a vârstei de 55 de ani), conform eşalonării prevăzute de anexa nr. 6 la lege - Vârste standard de pensionare, stagii complete şi stagii minime de cotizare în specialitate, pentru cadrele militare în activitate, soldaţii şi gradaţii voluntari, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale; de asemenea, potrivit alin. (4) al art. 69^1 din Legea nr. 360/2002, aceşti poliţişti pot fi menţinuţi în serviciu până la vârsta de 60 de ani, cu aprobarea anuală a ministrului administraţiei şi internelor (pentru ofiţerii de poliţie) sau cu aprobarea anuală a inspectorilor generali/similari (pentru agenţii de poliţie).“
    84. Curtea a observat că dispoziţiile de lege criticate prevăd beneficiul menţinerii în serviciu după împlinirea vârstei standard de pensionare pentru ambele categorii de poliţişti, adică, pe deo parte, chestorii de poliţie, chestorii principali de poliţie, chestorii şefi de poliţie şi chestorii generali de poliţie (care pot fi menţinuţi în funcţie până la vârsta de 62 de ani), iar, pe de altă parte, ceilalţi poliţişti (care pot fi menţinuţi în funcţie până la vârsta de 60 de ani), iar diferenţierea cu privire la menţinerea în serviciu după împlinirea vârstei standard de pensionare între cele două categorii de poliţişti se explică prin diferenţa de grade profesionale dintre cele două categorii. Prin jurisprudenţa amintită, Curtea a statuat că această posibilitate de a fi menţinuţi în serviciu reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor pentru anumite categorii socioprofesionale (de exemplu, militari, poliţişti, magistraţi, profesori), neexistând un drept al menţinerii în serviciu după împlinirea vârstei standard de pensionare şi, cu atât mai puţin, a unui drept fundamental. Aşa fiind, Curtea a învederat că dispoziţiile de lege criticate instituie doar o vocaţie, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, şi anume: cererea persoanei pentru menţinerea în activitate, starea de sănătate care să permită rezolvarea în foarte bune condiţii a atribuţiilor ce îi revin şi aprobarea anuală a ministrului administraţiei şi internelor.
    85. În ceea ce priveşte lit. c) a alin. (4) al art. 69^1 din Legea nr. 360/2002, nou-introdusă prin legea criticată, Curtea reţine că, potrivit acesteia, „prevederile cuprinse la lit. a) şi b) se aplică şi poliţiştilor care au obţinut o aprobare în prealabil“, însă, din ansamblul reglementării nu reiese în mod clar despre ce fel de aprobare prealabilă este vorba, cine acordă această aprobare şi în ce mod se aplică prevederile de la lit. a) lit. b), dispoziţia normativă fiind neclară şi lăsând loc echivocului, aspect care conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare şi la cerinţele de previzibilitate şi claritate a normei juridice impuse de Legea nr. 24/2000.
    86. Curtea constată, de altfel, că în expunerea de motive a propunerii legislative, iniţiatorul precizează că „propunerea legislativă urmăreşte asigurarea unui tratament egal între cadrele militare şi poliţiştii care fac parte din Sistemul Naţional de Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională“, având în vedere modificările şi completările aduse Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare prin Legea nr. 259/2019, prin care generalilor, amiralilor, ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor li se permite, la cerere, menţinerea în activitate după împlinirea vârstei standard de pensionare.
    87. Or, referitor la această intenţie de reglementare a unui cadru legislativ similar cu cel prevăzut de Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, care, în opinia iniţiatorului „ar determina instituirea unui tratament egal între cadrele militare şi poliţiştii care fac parte din Sistemul Naţional de Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională“, Curtea constată că şi în cuprinsul normativ al art. 86 din Legea nr. 80/1995 privind cadrele militare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 20 iulie 1995, cu modificările şi completările ulterioare, se regăseşte aceeaşi soluţie legislativă potrivit căreia acestea pot fi menţinute în activitate după împlinirea vârstei de 60 de ani, până la împlinirea vârstei de 62 de ani, la cerere, dacă starea de sănătate le permite rezolvarea în foarte bune condiţii a atribuţiilor ce le revin, cu aprobarea conducătorului instituţiei. Aşa fiind, Curtea constată că tratamentul egal la care tinde iniţiatorul legii criticate există deja, întrucât, potrivit legislaţiei în vigoare, atât militarii, cât şi poliţiştii beneficiază de aceeaşi vocaţie, şi nu drept, de a fi menţinuţi în activitate după împlinirea vârstei standard de pensionare.
    88. De altfel, Curtea reţine, spre exemplu, că şi în ceea ce îi priveşte pe magistraţi există aceeaşi posibilitate de a fi menţinuţi în serviciu după împlinirea vârstei standard de pensionare, ca un beneficiu acordat de legiuitor, neexistând un drept al menţinerii acestora în serviciu, astfel cum s-a statuat, de altfel, şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, precitată, în acest sens fiind art. 83 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.
    89. Aşa fiind, având în vedere cele mai sus prezentate, Curtea constată că art. II pct. 1 este neconstituţional, în ceea ce priveşte modificările aduse art. 69^1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 360/2002, care contravin art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    90. În fine, Curtea reţine că o ultimă critică are în vedere modificarea art. 69^2 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, prin art. II pct. 2 din legea supusă controlului de constituţionalitate, reglementare potrivit căreia ofiţerii de poliţie şi agenţii de poliţie, personalul de specialitate medico-sanitar, indiferent de gradul profesional deţinut, sunt menţinuţi în serviciu, la cerere, după împlinirea vârstei standard de pensionare, dacă starea de sănătate le permite rezolvarea în bune condiţii a atribuţiilor ce le revin, până la împlinirea vârstei de pensionare pentru personalul de specialitate medico-sanitar civil. Şi în ceea ce priveşte această modificare legislativă, Curtea constată eliminarea din cuprinsul normativ al art. 69^2 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 a sintagmei „pot fi menţinuţi în activitate“ şi înlocuirea acesteia cu cea „sunt menţinuţi în activitate“, la fel cum s-a procedat, de altfel, şi în cazul art. 69^1 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ, mai sus analizat de instanţa de contencios constituţional, dintro perspectivă identică. Şi în acest caz, iniţiatorul propunerii legislative a invocat dezideratul de egalitate cu cadrele militare, însă Curtea observă că, potrivit art. 86^1 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, „(...), personalul militar de specialitate medico-sanitar, indiferent de gradul militar deţinut, poate fi menţinut în activitate după împlinirea vârstei standard de pensionare, la cerere, cu aprobarea conducătorului instituţiei, până la împlinirea vârstei de pensionare stabilită pentru personalul de specialitate medico-sanitar civil“. Prin urmare, şi în această situaţie, în cazul cadrelor militare se regăseşte sintagma „pot fi menţinuţi în activitate“, fiind deci consacrată vocaţia, şi nu dreptul de a rămâne în activitate după împlinirea vârstei de pensionare, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
    91. Aşadar, Curtea reiterează faptul că posibilitatea oferită anumitor categorii socioprofesionale, şi anume militari, poliţişti, magistraţi, profesori, de a fi menţinuţi în serviciu după împlinirea vârstei standard de pensionare, reprezintă o normă de favoare, un beneficiu acordat de legiuitor, şi nu un drept al acestora, astfel cum a fost convertit prin legea criticată.
    92. Aşa fiind, argumentele prezentate în susţinerea neconstituţionalităţii modificărilor aduse art. 69^1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 360/2002, potrivit art. II pct. 1 din legea supusă controlului de constituţionalitate, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte modificarea art. 69^2 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, potrivit art. II pct. 2 din aceeaşi lege, modificare pe care Curtea o consideră, de asemenea, neconstituţională, fiind contrară dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie.
    93. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Guvernul României şi constată că prevederile art. I pct. 4 şi pct. 5, ale art. II pct. 1, cu referire la modificarea art. 69^1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, precum şi ale art. II pct. 2 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului sunt neconstituţionale.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Guvernul României şi constată că celelalte prevederi criticate din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi pentru modificarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 8 iulie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Ingrid Alina Tudora


    --------

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016