Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.434/1/2020
┌──────────────┬───────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Gabriela Elena│Înaltei Curţi de │
│Bogasiu │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele │
│ │completului │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Mihaela │- preşedintele Secţiei │
│Ivanovici │I civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele Secţiei │
│ │a II-a civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I│
│Curelea │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Sorinela Alina│- judecător la Secţia I│
│Macavei │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Valentin Mitea│- judecător la Secţia I│
│ │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I│
│Dascălu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I│
│Paraschiv │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cosmin Horia │- judecător la Secţia a│
│Mihăianu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Veronica │- judecător la Secţia a│
│Magdalena │II-a civilă │
│Dănăilă │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia a│
│Poliţeanu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Minodora │- judecător la Secţia a│
│Condoiu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia a│
│Voicheci │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Nicolae │- judecător la Secţia │
│Gabriel Ionaş │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mariana │- judecător la Secţia │
│Constantinescu│de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mădălina Elena│- judecător la Secţia │
│Grecu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Andreea │- judecător la Secţia │
│Marchidan │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marius Ionel │- judecător la Secţia │
│Ionescu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
└──────────────┴───────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.434/1/2020, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 971/87/2018. 5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; intimata-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova a depus în termen legal, prin consilier juridic, un punct de vedere asupra chestiunii de drept. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti relevante ce au fost identificate, precum şi opiniile teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. 6. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 11 noiembrie 2019, în Dosarul nr. 971/87/2018, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea sintagmei „la cererea părţii interesate“ din art. 142 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 62/2011), respectiv dacă se referă numai la părţile semnatare ale contractului colectiv de muncă sau dacă oricare salariat poate cere constatarea nulităţii în nume personal. 8. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17 iunie 2020 cu nr. 1.434/1/2020, termenul de judecată fiind stabilit la 28 septembrie 2020. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 9. Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare "ART. 142 (1) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă care sunt negociate cu încălcarea prevederilor art. 132 sunt lovite de nulitate. (2) Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţele judecătoreşti competente, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie. (...)" III. Expunerea succintă a procesului 10. Prin cererea înregistrată la 4 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Teleorman - Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 971/87/2018, reclamanţii, 15 salariaţi ai Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova au chemat în judecată compania naţională şi sucursala menţionată, solicitând constatarea nulităţii absolute a prevederilor art. 29 alin. (2) teza întâi din contractul colectiv de muncă pentru perioada 2017-2018, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti cu nr. 146 din 24 aprilie 2017, obligarea pârâtelor să le plătească drepturile băneşti cuvenite pentru munca suplimentară prestată peste programul normal de 8 ore pe zi în perioada 1 iunie 2015-20 decembrie 2015, anume un spor de 75% din salariul de bază pentru orele suplimentare efectuate în timpul săptămânii, conform art. 122 şi art. 123 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), şi un spor de 100% din salariul de bază pentru orele suplimentare efectuate în perioada repausului săptămânal sau a sărbătorilor legale, conform art. 142 din Codul muncii, obligarea pârâtelor la plata drepturilor băneşti cuvenite pentru munca suplimentară prestată peste programul normal de 8 ore pe zi în perioada 21 decembrie 2015-1 iunie 2018, anume un spor de 95% din salariul de bază pentru orele suplimentare efectuate în timpul săptămânii, conform pct. VIII din anexa nr. 5 la contractele colective de muncă încheiate la nivelul unităţii pentru anii 2015-2017 şi 2017-2018, şi un spor de 100% din salariul de bază pentru orele suplimentare efectuate în perioada repausului săptămânal sau a sărbătorilor legale, conform art. 142 din Codul muncii. 11. Prin Sentinţa civilă nr. 530 din 26 septembrie 2018, Tribunalul Teleorman - Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal a luat act, în temeiul dispoziţiilor art. 406 din Codul de procedură civilă, de cererea de renunţare la judecată formulată de 4 dintre reclamanţi şi a respins ca nefondată cererea celorlalţi. 12. În considerente a reţinut că reclamanţii sunt salariaţi ai companiei naţionale pârâte, lucrând în cadrul Sucursalei Regionale de Căi Ferate Craiova, contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. pe anii 2017-2018 fiind semnat de Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A., Federaţia Naţională „Drum de Fier“, Federaţia Naţională Feroviară „Mişcare-Comercial“ şi Alianţa Federaţiilor Tehnice Feroviare. 13. A evocat clauza cuprinsă în art. 29 din contract şi a subliniat că în perioada în care activitatea de mişcare este suspendată salariaţii nu prestează efectiv sarcinile de serviciu care le revin, ci au doar obligaţia de a fi prezenţi la serviciu, astfel că sunt salarizaţi cu 70% din salariul de bază aferent timpului de muncă respectiv. Practic, în această perioadă, deşi nu se prestează efectiv muncă, salariaţilor le sunt aplicabile dispoziţiile art. 111 din Codul muncii, potrivit cărora timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează muncă, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale conform contractului individual de muncă. 14. În plus, prima instanţă a subliniat negocierea de către patronat şi sindicatele reprezentative din unitate a clauzei din contractul colectiv de muncă, fiind respectate dispoziţiile art. 37 din Codul muncii, potrivit cărora „drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă“, în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, „clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege“. 15. Sub acest aspect, instanţa de fond a apreciat că prevederea din art. 29 alin. (2) teza întâi din contractul colectiv de muncă este în concordanţă cu dispoziţiile art. 111 din Codul muncii şi ale art. 132 din Legea nr. 62/2011. 16. Instanţa de fond a înlăturat susţinerile reclamanţilor referitoare la faptul că Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă a constatat nulitatea absolută a clauzei din art. 29 alin. (2) teza întâi din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2015-2017, prin Sentinţa civilă nr. 1.825 din 16 octombrie 2017, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 380 din 31 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale. S-a avut în vedere faptul că acel contract şi-a încetat aplicabilitatea, în prezent fiind încheiat un nou contract colectiv de muncă pe anii 2017-2018. 17. În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, instanţa de fond a avut în vedere reglementarea din art. 45 alin. (7) din contractul colectiv de muncă, potrivit căreia „orele în care salariatul prestează muncă peste durata normală a programului de lucru sunt ore suplimentare“, apreciind că dispoziţiile art. 120 şi art. 123 din Codul muncii nu au fost încălcate de pârâte, deoarece clauza contractului colectiv de muncă cu privire la spor este conformă legii. Clauza contestată de reclamanţi nu contravine dispoziţiilor art. 122,art. 123 şi art. 142 din Codul muncii, întrucât aceştia, în perioadele de suspendare a activităţii de mişcare, nu prestează efectiv muncă în favoarea angajatorului, ci se află la dispoziţia acestuia fără a îndeplini nicio sarcină de serviciu, aşteptând doar reluarea activităţii de mişcare. 18. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, care au solicitat admiterea acţiunii. În motivare, au susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins primul capăt de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a prevederilor art. 29 alin. (2) teza întâi din contractul colectiv de muncă, atâta vreme cât nu au fost respectate prevederile cu caracter general din art. 132 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, care stabilesc marja de negociere a contractelor colective de muncă, ce trebuie să se încadreze „în limitele şi condiţiile prevăzute de lege“. Potrivit dispoziţiilor art. 142 din Legea nr. 62/2011, clauzele contractului colectiv de muncă negociate (în favoarea sau defavoarea salariaţilor) cu încălcarea art. 132 sunt lovite de nulitate absolută. Reglementările din această lege se coroborează cu dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, conform cărora, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unor clauze ale contractului colectiv de muncă, cererile în vederea soluţionării conflictului de muncă pot fi formulate pe durata existenţei contractului. 19. În acest sens, prin Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 9 decembrie 2016 (Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016), s-a stabilit că: „(...) În interpretarea prevederilor art. 138 alin. (3)-(5) şi art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea art. 138 alin. (1)-(3) din Legea nr. 62/2011 poate fi cerută de către părţile interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, respectiv poate fi invocată de către instanţă, din oficiu, pe durata existenţei contractului colectiv de muncă.“ 20. Întrucât la 31 mai 2018 Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a constatat în mod definitiv nulitatea dispoziţiilor art. 29 din contractul colectiv de muncă, consideră că angajatorul avea obligaţia, în conformitate cu prevederile art. 142 alin. (4) din Legea nr. 62/2011, ca până la renegocierea clauzei a cărei nulitate a fost constatată să o înlocuiască cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege. Deşi angajatorul avea cunoştinţă de Sentinţa civilă nr. 1.825 din 16 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă, executorie de drept de la data pronunţării, şi avea posibilitatea să renegocieze sau să elimine din contractul colectiv de muncă încheiat pentru perioada ulterioară, 2017-2018, a înţeles să susţină în continuare aplicarea aceloraşi dispoziţii ale art. 29 din contractul colectiv de muncă, cu caracter nelegal. 21. În opinia apelanţilor-reclamanţi, eroarea esenţială a instanţei de fond este aceea de a considera că dispoziţiile art. 29 din contractul colectiv de muncă respectă întocmai prevederile art. 111 din Codul muncii referitoare la definiţia timpului de muncă. Raţionamentul instanţei de fond este acela că orele de suspendare a activităţii de mişcare, deşi sunt ore în care salariaţii nu prestează efectiv sarcinile de serviciu, singura obligaţie fiind aceea de a fi prezenţi la serviciu, reprezintă o componentă a timpului de muncă. Se omite conţinutul imperativ al art. 112 alin. (1) din Codul muncii, în conformitate cu care „pentru salariaţii angajaţi cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână“. În condiţiile în care activitatea apelanţilor-reclamanţi se desfăşoară într-un program special de 12-24, 12-48 de ore, instanţa de fond a ignorat graficele de lucru şi nu a constatat că aceste ore de suspendare a activităţii de mişcare excedează norma de muncă şi trebuie privite ca ore suplimentare şi plătite ca atare, conform dispoziţiilor art. 112,art. 115 şi art. 120 din Codul muncii. Or, nelegalitatea prevederilor art. 29 din contractul colectiv de muncă rezidă tocmai în faptul că angajatorul tratează orele de suspendare a activităţii de mişcare în afara dispoziţiilor legale, plătind salariaţilor care efectuează ore „peste norma lunară“ un spor de 70% din salariul de bază. Aplicarea dispoziţiilor art. 29 din contractul colectiv de muncă conduce la o situaţie de fapt în care nu se respectă legislaţia în vigoare, în sensul că prestarea unor ore de muncă în perioada de suspendare a activităţii de mişcare, care nu sunt luate în calcul nici în norma de lucru, nici ca ore suplimentare în afara normei de lucru, duce la nerespectarea timpului de repaus, la depăşirea limitei legale maximale în care se poate efectua muncă suplimentară. 22. În concluzie, consideră că prevederile art. 29 din contractul colectiv de muncă stabilesc drepturi şi obligaţii în afara limitelor legale, încălcând în mod flagrant dispoziţiile art. 132 din Codul muncii, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute prevăzută de art. 142 din Legea nr. 62/2011. 23. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere, apelanţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de fond trebuia să facă aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 111 din Codul muncii, precum şi a Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, în înţelesul rezultat din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea din 1 decembrie 2005 în Cauza Dellas şi alţii, Ordonanţa din 4 martie 2011 dată în Cauza C-14/04 Nicuşor Grigore împotriva Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Bucureşti). 24. Astfel, trebuia să se observe că în noţiunea de timp de lucru în sensul Directivei se include şi perioada de timp reglementată de art. 265 din Regulamentul pentru circulaţia trenurilor şi manevra vehiculelor feroviare - nr. 005, aprobat prin Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 1.816/2005, cu modificările şi completările ulterioare, anume suspendarea temporară a activităţii de mişcare pe unele secţii de circulaţie. Conform ordinului, suspendarea temporară a activităţii de mişcare pe unele secţii de circulaţie impune prezenţa fizică a salariatului la locul de muncă, îndeplinirea unor sarcini de serviciu (supravegherea construcţiilor şi instalaţiilor din zona postului, răspunsul la apelurile telefonice) şi obligaţia de a se afla la dispoziţia angajatorului. Pentru această muncă suplimentară se impunea remunerarea conform Codului muncii (spor de 75%, respectiv 100% din salariul de bază), respectiv prevederilor contractuale (spor de 95% din salariul de bază). 25. Prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A., prin Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova, s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat, reluându-se susţinerile făcute în faţa instanţei de fond. 26. La termenul de judecată din 25 septembrie 2019, instanţa, din oficiu, a pus în discuţie necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile asupra problemei de drept vizând interpretarea sintagmei „la cererea părţii interesate“ utilizate de legiuitor în art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, atunci când reglementează nulitatea clauzelor contractului colectiv de muncă, lămurirea problemei de drept fiind necesară în contextul în care în cauza de faţă s-a formulat un astfel de petit, iar litigii similare au fost soluţionate diferit la nivelul Curţii de Apel Bucureşti şi al instanţelor judecătoreşti din ţară. 27. Prin Încheierea din 11 noiembrie 2019, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 28. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. 29. Astfel, problema de drept vizează modul de interpretare a dispoziţiilor art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 din perspectiva persoanelor care pot cere constatarea nulităţii unui contract colectiv de muncă. În contextul existenţei mai multor conflicte individuale de muncă purtate între salariaţi şi angajatorul companie naţională, conflicte în care se pretinde constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 29 alin. (2) teza întâi din contractul colectiv de muncă la nivelul Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. 2017-2018, se impune găsirea unui răspuns la întrebarea dacă în sfera „părţii interesate“ care poate cere constatarea nulităţii clauzei respective se include fiecare salariat din unitatea respectivă sau un astfel de înţeles poate fi atribuit numai părţilor care au semnat contractul şi care au calitatea de parteneri sociali în cadrul dialogului social din unitate (patronat şi sindicate). 30. O astfel de problemă de drept este nouă, în sensul că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a oferit o soluţie punctuală prin decizie de speţă şi nici o soluţie de principiu, nefiind identificată nicio hotărâre prealabilă asupra modului de interpretare a sintagmei „la cererea părţii interesate“ din cuprinsul art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011. De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, după cum rezultă din evidenţele publice ale instanţei supreme cu privire la acest mecanism de unificare a practicii judiciare. 31. Problema de drept în discuţie a fost soluţionată diferit de instanţele de judecată. 32. Astfel, într-o opinie exprimată în Sentinţa civilă nr. 1.825 din 16 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul laşi - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 6.360/99/2016, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei din art. 29 alin. (2) teza întâi din contractul colectiv de muncă la nivelul Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. 2015-2017 (având conţinut identic în contractul colectiv de muncă pe anul 2017-2018), iar soluţia pe acest capăt de cerere a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 380 din 31 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale. 33. Această cerere de chemare în judecată a fost formulată de reclamantul Sindicatul „Trafic 2009“, în numele mai multor salariaţi care sunt membri ai sindicatului, împotriva pârâtului angajator Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. Aspectele referitoare la calitatea procesuală activă în cererea de constatare a nulităţii clauzei nu au fost analizate de instanţă, însă litigiul a fost considerat conflict individual de muncă şi soluţionat ca atare. 34. În a doua opinie, exprimată prin Sentinţa civilă nr. 1.151 din 1 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Suceava - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 941/86/2018, a fost analizat din oficiu cadrul procesual în care se poate judeca acţiunea în constatarea nulităţii clauzei art. 29 alin. (2) teza întâi din contractul colectiv de muncă la nivelul Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. 2017-2018, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost formulată colectiv de mai mulţi salariaţi, în calitate de reclamanţi, împotriva angajatorului pârât Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. Instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (3) coroborat cu art. 78 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi a introdus forţat în proces organizaţiile sindicale care au semnat contractul colectiv de muncă (Federaţia Naţională „Drum de Fier“, Federaţia Naţională Feroviară „Mişcare-Comercial“, Alianţa Federaţiilor Tehnice Feroviare), apreciind că organizaţiile sindicale trebuie să participe în proces, căci în calitate de partener al dialogului social au negociat clauzele contractului colectiv de muncă. Prin această sentinţă s-a constatat nulitatea clauzei art. 29 alin. (2) teza întâi din contractul colectiv de muncă pe anul 2017-2018, fiind admisă cererea salariaţilor reclamanţi în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. şi organizaţiile sindicale reprezentative. Soluţia, în aceste limite, a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 461 din data de 24 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă. 35. În a treia opinie, exprimată prin Decizia civilă nr. 1.783 din 26 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 975/87/2018, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei art. 29 alin. (2) teza întâi din contractul colectiv de muncă la nivelul Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. 2017-2018, în litigiul de muncă în care părţi au fost mai mulţi salariaţi, în calitate de reclamanţi, şi angajatorul companie naţională, în calitate de pârât. 36. În a patra opinie, exprimată prin Decizia civilă nr. 3.540 din 12 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 968/87/2018, a fost respins definitiv ca fiind neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a clauzei art. 29 alin. (2) teza întâi din contractul colectiv de muncă la nivelul Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. 2017-2018, în litigiul de muncă în care părţi au fost mai mulţi salariaţi, în calitate de reclamanţi, şi angajatorul companie naţională, în calitate de pârât. S-a arătat în considerentele deciziei de apel că, pentru a se constata nesocotirea unor dispoziţii legale imperative cu ocazia încheierii unui contract colectiv de muncă, cadrul procesual trebuie să cuprindă toţi partenerii sociali (stabiliţi conform art. 134 din Legea nr. 62/2011) pentru ca efectele să se producă erga omnes. În situaţia în care partenerii sociali care au încheiat un contract colectiv de muncă nu sunt atraşi în litigiul în care se solicită constatarea nulităţii unei clauze convenţionale în conformitate cu art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, nu se poate constata nulitatea, dar clauza va fi lipsită de efecte juridice cu caracter relativ. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 37. În opinia apelanţilor-reclamanţi, exprimată prin notele scrise depuse la 23 octombrie 2019, sesizarea nu este necesară şi utilă în condiţiile în care problema de drept referitoare la sintagma „la cererea părţii interesate“ din art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, nu există necesitatea reală a unificării jurisprudenţei, în sensul constatării nulităţii unei dispoziţii contractuale şi nu au fost indicate în mod concret neclarităţile care împiedică aplicarea acestor dispoziţii legale. 38. Apelanţii-reclamanţi consideră că nu există modalităţi diferite de interpretare a legii, deoarece instanţele de fond şi de apel au aplicat unitar prevederile art. 55 din Codul de procedură civilă, care definesc noţiunea de părţi în procesul civil, fie persoane fizice (salariaţi care sunt membri de sindicat), fie persoane juridice (sindicate) care au un litigiu cu privire la un drept subiectiv civil. Norma în discuţie este completă, fiind acoperite toate situaţiile de fapt, astfel că nulitatea absolută prevăzută de art. 1.247 din Codul civil, ce poate fi invocată de orice persoană interesată, după criteriul naturii de ordin general a interesului ocrotit prin norma juridică, ce a fost încălcat, este aplicabilă. În cazul de faţă, contractul colectiv de muncă produce efecte faţă de salariaţii Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A., membri ai tuturor organizaţiilor sindicale. Interesul ocrotit printr-o dispoziţie a unui contract colectiv de muncă este de ordin general, fiind opozabil şi aplicabil tuturor părţilor semnatare sau salariaţilor reprezentaţi de organizaţiile sindicale. Această nulitate absolută a actului civil poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv instanţa de judecată, iar regulile aplicabile în legislaţia civilă sunt aplicabile şi în dreptul comun al muncii, prin efectul dispoziţiilor art. 278 alin. (1) din Codul muncii. 39. Instanţele de apel s-au pronunţat în mod unitar cu privire la constatarea nulităţii dispoziţiilor art. 29 din contractele colective de muncă încheiate la nivelul unităţii pentru anii 2015-2017 şi pentru anul 2017-2018. În acest sens au fost indicate: Decizia civilă nr. 380 din 31 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 461 din 24 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă, precum şi jurisprudenţa în materie a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale (deciziile civile nr. 1.783 din 26 martie 2019, nr. 3.294 din 18 iunie 2019 şi nr. 3.540 din 12 iulie 2019). 40. Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, apelanţii-reclamanţi consideră că nu este îndeplinită condiţia ca problema de drept a cărei lămurire se cere să fie determinantă pentru soluţionarea cauzei pe fond şi nici condiţia ca această chestiune de drept să fie nouă. 41. În opinia intimatei-pârâte Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A., reprezentată de Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova, exprimată prin punctul de vedere din 23 octombrie 2019, sesizarea este admisibilă potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. S-a apreciat că această chestiune de drept este nouă, în sensul că asupra sa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 42. După comunicarea raportului, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimata-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate „C.F.R.“ - S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Craiova a depus în termen legal, prin consilier juridic, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, prin care a solicitat admiterea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, invocând argumentele expuse de titularul sesizării. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea 43. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 971/87/2018 apreciază că acţiunea în nulitatea clauzelor contractului colectiv de muncă este rezervată numai partenerilor sociali care au participat la negocierea şi încheierea contractului colectiv de muncă, aceştia îndeplinind condiţia de „parte interesată“ în sensul art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, fără ca salariaţii, în mod individual, să poată demara un conflict individual de muncă cu un astfel de obiect. 44. Argumente în acest sens sunt, pe de o parte, faptul că art. 142 este plasat în Legea nr. 62/2011 în capitolul V (Încheierea contractelor colective de muncă) din titlul VII „Negocierile colective de muncă“. Or, la art. 134 din acelaşi titlu, inclus în capitolul III (Părţile şi reprezentarea acestora la negocierea colectivă), se prevede că părţile contractului colectiv de muncă sunt angajatorul sau organizaţiile patronale şi angajaţii, prin organizaţiile sindicale legal constituite şi reprezentative. Prin urmare, numai organizaţiile sindicale au calitatea de partener social care poate conveni cu patronatul drepturi şi obligaţii în numele salariaţilor. În condiţiile în care contractul colectiv de muncă încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor, iar clauzele contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii din unitate, prin Legea nr. 62/2011 s-a prevăzut că sindicatul poate participa la negocierea colectivă numai dacă îndeplineşte condiţia de reprezentativitate. 45. Pe de altă parte, titularul sesizării a notat că nulitatea clauzelor cuprinse în contractul colectiv de muncă este reglementată în art. 142 din Legea nr. 62/2011 ca sancţiune pentru cazul negocierii unui contract colectiv de muncă cu încălcarea prevederilor art. 132 din aceeaşi lege. Aşadar, nulitatea se raportează la ipoteza în care prin contractul colectiv de muncă se stabilesc pentru ambele părţi drepturi şi obligaţii cu nesocotirea limitelor şi condiţiilor prevăzute de lege, precum şi la ipoteza în care nu se respectă caracterul minimal al drepturilor salariaţilor prevăzut prin lege sau nivelul minim al drepturilor salariaţilor stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. 46. În cazul în care instanţa de judecată declară nulitatea clauzei contractului colectiv de muncă, remediul prevăzut de legiuitor în art. 142 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 este posibilitatea ca „părţile“ să convină renegocierea clauzei respective. Or, dacă părţile care renegociază clauza din contractul colectiv de muncă sunt, în mod evident, părţile care au negociat iniţial contractul colectiv de muncă, se impune concluzia că „partea interesată“ care poate cere instanţei de judecată constatarea nulităţii este fie patronatul, fie organizaţia sindicală reprezentativă. 47. Salariaţii nu pot pretinde, în cadrul unor conflicte individuale de muncă, să se constate nulitatea unor clauze ale contractelor colective de muncă pe temeiul art. 142 din Legea nr. 62/2011 pentru că sancţiunea nulităţii nu poate avea efect relativ numai între părţile litigiului (salariatul în nume personal şi angajatorul său), iar pentru ceilalţi salariaţi clauza să continue să producă efecte juridice. Respingerea cererii pentru lipsa calităţii procesuale active nu poate fi considerată ca aducând atingere dreptului salariatului de acces la justiţie în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 48. În acest sens, este de amintit decizia de inadmisibilitate din 3 decembrie 2013 din Cauza Marinel Costuţ împotriva României prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către statul român a prevederilor art. 6 din Convenţie, în ce priveşte dreptul de acces la o instanţă în cazul respingerii, pentru lipsa calităţii procesuale active, a unui acţiuni formulate de un angajat, prin care se contestau în mod direct în instanţă prevederile unui contract colectiv de muncă. În considerentele acestei decizii s-a reiterat faptul că dreptul la o instanţă nu este unul absolut, ci presupune limitări permise în mod implicit, inclusiv privind admisibilitatea unei căi de atac, care necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, care are în această privinţă o anumită marjă de apreciere. Aceste limitări nu restrâng accesul deschis unui justiţiabil într-o asemenea manieră încât să fie afectată esenţa dreptului de acces la un tribunal. Ele trebuie să urmărească un scop legitim şi să existe proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate. Curtea a constatat că ingerinţa era conformă cu prevederile Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 130/1996), şi ale Codului civil, astfel cum erau interpretate de instanţele judecătoreşti naţionale, care permiteau doar părţilor semnatare să conteste clauzele contractelor colective de muncă. În ceea ce priveşte scopul acestei limitări, Curtea a reiterat faptul că dreptul la negocieri colective cu angajatorul este unul dintre elementele esenţiale ale dreptului unui angajat de a constitui şi de a se afilia la sindicate, pentru apărarea intereselor sale, astfel cum este prevăzut în art. 11 din Convenţie. Pentru sindicate, negocierea colectivă şi încheierea de contracte colective sunt mijloace esenţiale pentru a promova şi proteja interesele membrilor lor (Cauza Demir şi Baykara împotriva Turciei [MC], nr. 34.503/97, paragrafele 154 şi 157). 49. În acest context, Curtea a considerat că, în cazul în care acordurile colective între partenerii sociali ar putea fi contestate în instanţele de judecată de către angajaţi, în mod individual, şi, prin urmare, să devină astfel inaplicabile, unul dintre elementele inerente ale dreptului de a se angaja în activităţi sindicale, garantat prin art. 11 din Convenţie, ar putea fi mult restrâns sau golit de conţinutul său. În cele din urmă, în ceea ce priveşte proporţionalitatea restrângerii dreptului de acces la o instanţă, Curtea a reţinut că reclamantul nu era lipsit de orice posibilitate de a-şi apăra pe cale judiciară drepturile sale patrimoniale. În această privinţă, Curtea a observat că, în temeiul art. 281 şi următoarele din Codul muncii, reclamantul avea posibilitatea de a introduce o acţiune împotriva angajatorului său, prin care să conteste clauzele contractului individual de muncă, ce ar fi fost, în opinia sa, contrare contractului colectiv de muncă la nivel naţional. Cu toate acestea, reclamantul a ales să conteste în mod direct contractul colectiv, expunându-se riscului ca acţiunea sa să fie respinsă, fără examinarea fondului. 50. Opinia instanţei de apel este susţinută, cu titlu de jurisprudenţă, de Decizia civilă nr. 315 din 2 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 51. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti definitive, precum şi opinii teoretice ale magistraţilor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, din care a rezultat o interpretare cvasiunanimă a textului de lege în discuţie, în sensul că orice persoană interesată poate solicita constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractului colectiv de muncă. 52. Astfel, s-a argumentat că, fiind vorba despre o nulitate absolută, ea poate fi invocată de orice persoană interesată, iar prin persoană interesată se înţelege orice persoană care are un interes legitim, şi nu doar părţile semnatare ale contractului. Interesul legitim se verifică în fiecare caz în parte. Prin urmare, pe lângă angajator, pe de-o parte, şi sindicat sau reprezentanţii salariaţilor desemnaţi pentru negocierea şi semnarea contractului colectiv de muncă, pe de altă parte, orice salariat ale cărui drepturi individuale sunt afectate, precum şi instanţa din oficiu [în acest sens fiind şi Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016, în considerentele căreia, la paragraful 55 alin. (2), se statuează că „O interpretare contrară care ar pune acţiunea în nulitate doar la dispoziţia partenerilor de dialog social ar crea posibilitatea ca o clauză vădit nelegală sa îşi producă efecte juridice între părţile contractante (chiar cu concursul forţei coercitive a autorităţii judiciare, în cazul în care creditorul obligaţiei invocă răspunderea contractuală pentru neexecutare), acestea nefiind interesate a o desfiinţa în perioada în care aceasta îşi produce efectele.“] pot invoca nulitatea clauzelor contractului colectiv de muncă. 53. Aşadar, în măsura în care drepturile salariatului din contractul individual de muncă, ce decurg din contractul colectiv de muncă la nivel de angajator şi chiar din cel de la nivel superior, sunt inferioare celor stabilite de legiuitor, acesta are la îndemână atât acţiunea izvorâtă din contractul individual de muncă, cât şi acţiunea prevăzută de art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, fiind persoană interesată pentru a invoca nulitatea clauzelor contractului colectiv de muncă ce consacră drepturi inferioare celor stabilite prin lege. 54. Aspectele privind cadrul procesual, interesul legitim concret al salariatului, respectiv dacă dreptul ocrotit este de ordine publică sau privat, cu consecinţa calificării nulităţii incidente (absolute sau relative), sunt chestiuni pe care judecătorul cauzei trebuie să le lămurească. 55. În sensul acestei opinii s-au depus sentinţele civile nr. 1.010 din 31 august 2018 şi nr. 924 din 12 iulie 2018 pronunţate de Tribunalul Neamţ - Secţia I civilă şi de contencios administrativ, deciziile nr. 196/CM din 8 iunie 2018, nr. 37/CM din 30 ianuarie 2019, nr. 41/CM din 5 februarie 2019 şi nr. 413/CM din 17 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă, deciziile civile nr. 616/A din 7 iunie 2017, nr. 543/A din 25 mai 2017, nr. 887/A din 18 iunie 2019 şi nr. 585/A din 30 mai 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, Sentinţa civilă nr. 612/F din 19 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia I civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 616/A din 7 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, sentinţele nr. 945 din 28 noiembrie 2019, nr. 967 din 3 decembrie 2019 şi nr. 986 din 6 decembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Gorj - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, aflate în apel pe rolul Curţii de Apel Craiova, Decizia nr. 1.048 din 10 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă, definitivă, Sentinţa civilă nr. 529 din 3 aprilie 2019 pronunţată de Tribunalul Iaşi - Secţia I civilă, definitivă prin Decizia nr. 502 din 19 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Sentinţa civilă nr. 2.987 din 12 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Prahova - Secţia I civilă, definitivă prin neapelare, Sentinţa civilă nr. 307 din 4 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Buzău - Secţia I civilă, Sentinţa nr. 839 din 13 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Botoşani - Secţia I civilă. 56. Opinia contrară, potrivit căreia dispoziţiile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 trebuie interpretate în sensul că au în vedere numai părţile semnatare ale contractului colectiv de muncă, salariaţii în nume personal fiind lipsiţi de calitatea procesuală activă într-o astfel de acţiune, întrucât sancţiunea nulităţii nu poate avea efect relativ numai între părţile litigiului, iar pentru ceilalţi salariaţi clauza să continue să producă efecte, a fost exprimată doar de o parte a judecătorilor Tribunalului Bucureşti - Secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, de judecătorii secţiilor civile ale tribunalelor Giurgiu, Ilfov şi Ialomiţa şi de judecătorii Secţiei civile a Curţii de Apel Braşov. 57. În acest sens s-au depus deciziile civile nr. 5.117 din 12 noiembrie 2019 şi nr. 1.453 din 28 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale; sentinţele civile nr. 4.851 din 17 septembrie 2019, nr. 5.306 din 4 octombrie 2019, nr. 6.357 din 13 noiembrie 2019, nr. 4.850 din 17 septembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale; Sentinţa civilă nr. 877 din 30 septembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Călăraşi - Secţia civilă, modificată prin Decizia nr. 315 din 2 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale. 58. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 59. Din verificările efectuate rezultă că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011. 60. La data pronunţării prezentei decizii, pe rolul Curţii Constituţionale se află 5 dosare în faza de raport, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale. IX. Raportul asupra chestiunii de drept 61. Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, lipsind legătura de dependenţă a chestiunii de drept a cărei lămurire se cere de soluţionarea pe fond a cauzei, precum şi condiţia dificultăţii şi cea a noutăţii. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 62. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: 63. Analiza condiţiilor de admisibilitate instituite de legiuitor în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă conduce la concluzia că acestea nu sunt întrunite. 64. În doctrină, dar şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condiţiile de admisibilitate au fost identificate după cum urmează: a) existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) o chestiune de drept cu caracter de noutate; d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; e) ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată. 65. În examinarea primelor două condiţii de admisibilitate se constată că instanţa de trimitere (curtea de apel), învestită cu soluţionarea unui apel împotriva unei sentinţe pronunţate într-un conflict de muncă, va pronunţa o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4, cu aplicarea art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă; prin urmare, aceste cerinţe de admisibilitate sunt întrunite. 66. Este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate care impune ca, asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat. Deşi textul art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres, spre deosebire de legislaţia procesual penală internă, modalitatea în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi statuat asupra chestiunii de drept ce formează obiect al sesizării, cerinţa legală este îndeplinită, întrucât problema de drept semnalată nu a fost soluţionată printr-o hotărâre prealabilă sau recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Este util de notat şi că secţiile instanţei supreme nu au competenţă în materia legislaţiei muncii, aşa încât nu pot fi identificate decizii de speţă. 67. În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate care impune ca soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, se constată că aceasta nu este îndeplinită. 68. În primă instanţă, cererea reclamanţilor salariaţi de constatare a nulităţii unei clauze din contractul colectiv de muncă a fost respinsă ca neîntemeiată, ceea ce impune concluzia că legitimarea lor procesuală activă de a promova o asemenea acţiune nu le-a fost negată. 69. Analiza actelor de procedură în apel nu a relevat invocarea, din oficiu sau de către intimate, a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, de natură să paralizeze acţiunea. 70. În aceste condiţii, legitimarea procesuală activă nu formează obiect al vreunor dezbateri contradictorii în procesul aflat pe rolul instanţei de trimitere, cel puţin până la data sesizării de faţă, aşa încât soluţionarea cauzei în fond nu are nicio legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se pretinde; cu atât mai puţin s-ar putea reţine un raport de dependenţă. 71. În egală măsură, o atare relaţie nu poate fi identificată nici dacă s-ar accepta ca posibilă ori ca probabilă invocarea, în viitor, a excepţiei în discuţie, deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate fi sesizată în vederea dezlegării unei chestiuni care, nedezbătute încă în proces, ar putea totuşi, cândva, să formeze obiect al judecăţii. 72. Aceasta deoarece dependenţa dintre chestiunea de drept a cărei lămurire se cere pe calea mecanismului de unificare şi soluţionarea pe fond a cauzei reprezintă o condiţie de admisibilitate ce trebuie să fie îndeplinită la data sesizării, iar nu, eventual, în viitor. 73. Succesiunea actelor de procedură efectuate până în prezent în cauză impune concluzia că analiza instanţei de apel, titular al sesizării de faţă, ar trebui să aibă loc atât cu respectarea art. 477 din Codul de procedură civilă, care leagă limitele efectului devolutiv de ceea ce s-a apelat, cât şi fără potenţiala afectare a art. 481 din acelaşi cod. 74. Nici condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită nu este îndeplinită. 75. În evaluarea cerinţei noutăţii, relevantă nu este atât data adoptării normei legale, după cum constant a subliniat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci dezvoltarea unei jurisprudenţe în materie. 76. Din această perspectivă au fost emise adrese către toate curţile de apel, care au procedat la verificări ale jurisprudenţei la nivelul instanţelor judecătoreşti situate în circumscripţiile lor teritoriale şi au comunicat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că au identificat hotărâri judecătoreşti în materia care face obiectul sesizării de faţă. 77. Analiza acestora a condus spre concluzia că, în afara unor instanţe din raza Curţii de Apel Bucureşti şi a Curţii de Apel Braşov, jurisprudenţa celorlalte instanţe, dar şi opinia celor ce încă nu au pronunţat hotărâri asupra acestei probleme recunosc legitimarea procesuală activă a reclamanţilor salariaţi, în mod individual. 78. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor şi, întrucât asemenea dezlegări există, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că cerinţa noutăţii nu este întrunită. 79. Pe de altă parte, este firesc ca în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, deoarece prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. 80. În cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate şi care pot fi dezlegate facil, printr-o analiză de conţinut şi corelată a normelor incidente. 81. Stabilirea persoanelor legitimate procesual activ să pretindă instanţei de judecată constatarea nulităţii unei clauze din contractul colectiv de muncă trebuie să pornească de la natura mixtă a contractului colectiv de muncă, căruia i se ataşează, alături de dimensiunea contractuală, şi una normativă, conferind efectelor sale caracter erga omnes, dar şi de la prevederile art. 134 din Legea nr. 62/2011, care indică părţile unui asemenea contract: ele sunt angajatorii şi angajaţii; nu în ultimul rând, necesitatea de a proteja salariaţii împotriva unei potenţiale stări de pasivitate a sindicatului ar trebui să fie avută şi ea în vedere. De asemenea, cum nulitatea din dreptul muncii ocroteşte, în principiu, un interes general, derivat din protecţia salariaţilor în cadrul raporturilor de muncă, partea interesată, la care se referă art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, ar trebui să fie înţeleasă ca neexcluzând salariatul, privit în mod individual. 82. Raţiuni practice, care ţin în principal de înlăturarea dificultăţilor presupuse de participarea la negocierea şi la semnarea contractului colectiv de muncă a unui număr ridicat de angajaţi, au determinat legiuitorul să prevadă ca aceştia să fie reprezentaţi de sindicat sau de alte persoane, pe care textul legal le numeşte „reprezentanţi“ ai lor, atunci când nu există sindicat. Împuternicirea unei entităţi, pentru a semna un contract, nu este însă aptă să transfere către semnatar calitatea de parte contractantă, o asemenea concluzie fiind impusă de normele specifice mandatului. 83. Aşadar, de principiu, în considerarea calităţii lor de părţi în contractul colectiv de muncă, angajaţii au, în nume propriu, calitate procesuală activă să formuleze o acţiune în declararea nulităţii unei clauze din contractul colectiv de muncă. 84. Desigur că această teorie trebuie privită sub rezerva ca angajatul să nu fi mandatat sindicatul să formuleze acţiune în numele său, căci nimic nu-i împiedică pe angajaţii care sunt membri de sindicat să împuternicească organizaţia sindicală pentru a acţiona în justiţie în vederea apărării drepturilor lor, potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011. Este de subliniat şi dispoziţia tezei finale a aceluiaşi alineat, care interzice introducerea acţiunii de către organizaţia sindicală ori continuarea ei, în măsura în care membrul de sindicat se opune sau renunţă la judecată. De asemenea, este util de notat şi că dispoziţiile art. 28 alin. (3) din aceeaşi lege nu pot fi înţelese ca suprimând dreptul salariaţilor de a se adresa instanţelor de judecată în alte situaţii decât cele în care au dat mandat sindicatului din care fac parte. 85. În acelaşi timp, chiar şi dacă ar fi acceptată teza exprimată în doctrină, potrivit căreia salariatul ar fi un terţ faţă de contractul colectiv de muncă, trebuie observate dispoziţiile art. 267 din Codul muncii, potrivit cărora poate fi parte în conflictele de muncă „orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul (...) contractelor colective de muncă“. Or, conflicte de muncă sunt şi cele referitoare la „încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor (...) colective de muncă“, potrivit dispoziţiilor art. 266 din Codul muncii. 86. De aceea, şi într-o asemenea abordare, angajatului trebuie să i se recunoască legitimarea procesuală activă în cadrul unei acţiuni în nulitatea unei clauze din contractul colectiv de muncă, în calitate de titular al unui drept stabilit prin acelaşi contract. 87. Considerentele prezentate mai sus relevă faptul că problema de drept supusă spre dezlegare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu prezintă un nivel ridicat de dificultate, care să impună intervenţia mecanismului de unificare a practicii. 88. În întărirea concluziei expuse deja se cuvine subliniat şi că legea îi recunoaşte sindicatului calitatea procesuală activă numai în acţiunile formulate în numele membrilor lui. 89. Ca atare, posibilitatea acordării unui mandat este exclusă atunci când salariatul nu este membru de sindicat. 90. De asemenea, de lege lata, reprezentanţii angajaţilor, care negociază şi semnează contractul colectiv de muncă în numele lor (când nu există sindicat), nu pot fi mandataţi să apere în justiţie drepturile salariaţilor, derivate din legislaţia muncii, deoarece ei nu pot desfăşura activităţi care sunt recunoscute prin lege exclusiv sindicatelor, după cum prevede art. 221 alin. (2) din Codul muncii. 91. Aşa fiind, negarea calităţii procesuale active salariaţilor priviţi individual ar genera o discriminare nepermisă în ceea ce priveşte dreptul la acţiune, atât între salariaţii care sunt membri de sindicat şi cei care nu sunt afiliaţi unei asemenea organizaţii, cât şi între cei din cadrul unei unităţi unde există sindicat şi salariaţii din cadrul unei unităţi în care nu există sindicat şi în care contractul colectiv de muncă este semnat, în numele lor, de către reprezentanţii acestora. 92. În ceea ce priveşte decizia de inadmisibilitate a Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Marinel Costuţ împotriva României, care a statuat că respingerea cererii unui salariat, care a pretins nulitatea unei clauze din contractul colectiv de muncă, pe temeiul lipsei calităţii procesuale active, nu a încălcat prevederile Convenţiei, este util de subliniat, pentru acurateţe, că decizia a avut în vedere prevederi cuprinse în Legea nr. 130/1996, preluate însă în noua reglementare (Legea nr. 62/2011), şi că ea nu produce efecte directe şi obligatorii şi nici nu este în măsură să determine adoptarea unei anumite conduite de către instanţele naţionale, de vreme ce nu a constatat încălcarea drepturilor fundamentale. Aşa fiind, instanţele naţionale, sesizate cu o problemă de drept similară cu cea dedusă judecăţii în Cauza Marinel Costuţ împotriva României, nu sunt obligate să statueze în acelaşi mod. 93. Aceasta cu atât mai mult cu cât interpretarea textului în discuţie, în sensul expus în paragrafele ce precedă, conferă o protecţie superioară dreptului de acces la o instanţă prevăzut de Convenţie. 94. În considerarea argumentelor expuse, mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a condiţionat, prin cerinţele restrictive de admisibilitate analizate mai sus, aplicabilitatea acestuia de legătura de dependenţă a unei noi chestiuni de drept, a cărei lămurire se cere, cu soluţionarea pe fond a cauzei; de aceea, sesizarea de faţă nu este admisibilă. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 971/87/2018, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Interpretarea sintagmei „la cererea părţii interesate“ din art. 142 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dacă se referă numai la părţile semnatare ale contractului colectiv de muncă sau dacă oricare salariat poate cere constatarea nulităţii în nume personal." Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 septembrie 2020. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
