Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 554 din 19 septembrie 2017  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (2)  din Codul de procedură penală    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 554 din 19 septembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1013 din 21 decembrie 2017

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 993/39/2015/a3 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 457D/2016.
    2. La apelul nominal lipseşte partea, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, pentru motivele arătate în concluziile scrise depuse la dosar. Astfel, menţionează că dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt criticate de către judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, pe motiv că nu îi permit să invoce - din oficiu - nulităţi relative cu privire, pe de o parte, la actul de sesizare a instanţei, iar, pe de altă parte, la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. Reprezentantul Ministerului Public subliniază că rechizitoriul nu este un act de urmărire penală, ci actul de sesizare a instanţei, efectuat după terminarea urmăririi penale. De aceea, verificarea regularităţii întocmirii rechizitoriului - care vizează aptitudinea acestuia de a sesiza în mod valabil instanţa - se realizează potrivit altor criterii decât verificarea legalităţii efectuării actelor de urmărire penală. Neregularitatea rechizitoriului este reglementată separat de nulitatea relativă sau absolută a actelor de urmărire penală atât prin dispoziţiile art. 345 alin. (3), cât şi prin cele ale art. 346 alin. (3) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală. Aşadar, neregularitatea rechizitoriului poate fi invocată din oficiu, nefiind supusă regulilor de invocare a nulităţii. Sancţiunea este una specifică, şi anume remedierea, iar - atunci când aceasta nu este realizată - judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea cauzei la parchet dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii [art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală]. În ceea ce priveşte lipsa posibilităţii judecătorului de cameră preliminară de a invoca - din oficiu - nulităţi relative, reprezentantul Ministerului Public arată că, potrivit dispoziţiilor art. 197 alin. 4 teza ultimă din Codul de procedură penală din 1968, instanţa putea să ia în considerare din oficiu nulităţile relative dacă anularea actului era necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Consideră că eliminarea posibilităţii judecătorului de a invoca nulitatea relativă este expresia reconfigurării principiilor Codului de procedură penală, în condiţiile în care legiuitorul a renunţat la principiul rolului activ al instanţei de judecată. De asemenea, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că folosirea dovezilor obţinute în mod nelegal nu duce în mod necesar la încălcarea dreptului la un proces echitabil (Cauza Khan împotriva Regatului Unit). Aprecierea existenţei unei încălcări a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale depinde de o serie de împrejurări, şi anume: dacă proba nelegală nu a putut fi contrazisă la proces, dacă a fost singura probă pe care s-a bazat condamnarea şi dacă, din cauza modului în care proba a fost obţinută - spre exemplu, prin determinarea unei persoane să facă anumite declaraţii sau să comită anumite infracţiuni pe care nu le-ar fi comis în lipsa rolului activ jucat de autorităţile publice -, ar trebui considerată că violează dreptul de a nu contribui la propria incriminare sau este similară unei provocări la comiterea de infracţiuni (Cauza P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit, paragraful 76). În continuare, arată că dispoziţiile art. 102 din noul Cod de procedură penală urmăresc să dea efect teoriei legitimităţii, în sensul că trebuie comparate cele două fapte condamnabile, şi anume nelegalităţile comise de autorităţi, respectiv faptele penale săvârşite de inculpat, iar excluderea probelor nelegale trebuie să fie ultimul refugiu al organelor judiciare, nu primul impuls, întrucât această sancţiune generează costuri sociale considerabile, inclusiv punerea în libertate a celor vinovaţi şi periculoşi. Totodată, menţionează că noul Cod de procedură penală nu limitează excluderea probelor la acele probe care au fost obţinute prin violarea unor drepturi fundamentale substanţiale, precum protecţia vieţii private şi familiale ori secretul corespondenţei, ci se referă la „vătămarea drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului“ [art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Pe de altă parte, încălcarea gravă a drepturilor fundamentale atrage sancţiunea nulităţii absolute, în aceste cazuri probele putând fi excluse din oficiu. De asemenea, reprezentantul Ministerului Public arată că, întrucât judecătorul de cameră preliminară acţionează înaintea fazei de judecată, el nu poate estima echitatea procedurii în ansamblu, ci doar echitatea urmăririi penale, rolul judecătorului de cameră preliminară, stabilit de dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală, nefiind acela de a afla adevărul, ci de a evalua faza de urmărire penală. Prin urmare, probele nelegale pot fi excluse de către judecătorul de cameră preliminară - la cererea părţii interesate - pentru orice încălcare procedurală, inclusiv o încălcare minoră, chiar dacă modalitatea de dispunere sau de administrare a respectivelor probe nu a afectat drepturi fundamentale substanţiale şi chiar fără posibilitatea concretă de a aprecia echitatea, procedurii în ansamblul ei, apreciind doar dacă dreptul a fost vătămat şi vătămarea nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului. Or, în aceste condiţii, eventuala intervenţie din oficiu a judecătorului de cameră preliminară - care ar urma să fie şi jucător, şi arbitru - ar fi de natură a afecta substanţial echilibrul procesual. Nicio dispoziţie constituţională nu prevede obligaţia judecătorilor de a acţiona în favoarea unor părţi care nu îşi apără interesele procesuale. Mai mult, o intervenţie din oficiu a judecătorului de cameră preliminară poate afecta grav - în cazul în care proba nu mai poate fi refăcută - interesele părţii adverse sau chiar ale inculpatului, dacă acesta apreciază că proba îi este, în realitate, favorabilă. În continuare, arată că definirea condiţiilor de invocare a nulităţii relative constituie atribuţia legiuitorului. Or, o eventuală admitere a excepţiei ar duce şi la o nouă definire a acestor condiţii, inclusiv a celei prevăzute de dispoziţiile art. 282 alin. (2) teza ultimă din Codul de procedură penală, neputând fi imaginată situaţia în care judecătorul de cameră preliminară ar avea un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei încălcate. De asemenea, reprezentantul Ministerului Public arată că împotriva probei nelegale pot fi administrate probe contrare, după cum în cele mai multe cazuri se poate cere readministrarea probei considerate nelegală. Judecătorul fondului va evalua ansamblul probatoriului şi va putea da relevanţă probelor administrate în condiţii legale. Precizează că excluderea probelor nelegal administrate este împrumutată de legiuitorul român din sistemele adversariale. Or, în aceste sisteme, procurorul nu are obligaţia de a strânge probe în favoarea acuzatului şi, mai ales, judecătorul (sau juriul) are un rol pasiv, neintervenind, din oficiu, în favoarea unei părţi. În fine, mai arată că, în prezent, spre deosebire de momentul sesizării Curţii în cauza de faţă, judecătorul de cameră preliminară poate şi trebuie să ia în considerare, din oficiu, nulitatea dispunerii şi administrării probelor de către un organ de urmărire penală necompetent, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017. Efectul practic al deciziei mai sus menţionate este excluderea automată - fiind vorba de o nulitate absolută, care se invocă din oficiu - a probelor administrate cu încălcarea normelor de competenţă a organelor de urmărire penală, independent de orice analiză privind echitatea procedurii, compararea faptelor organelor de urmărire penală cu cele ale inculpatului, încălcarea sau nu a unor drepturi fundamentale, impactul pe care nerespectarea normei de competenţă l-a avut asupra credibilităţii probei ori posibilitatea refacerii probelor care dovedesc nevinovăţia acuzatului. În concluzie, având în vedere necesitatea menţinerii unui echilibru procesual, care să nu permită transformarea judecătorului din arbitru într-un jucător al cărui rol ar fi acela de a suplini lipsa de diligenţă a inculpatului, precum şi necesitatea protejării intereselor părţii adverse şi chiar ale inculpatului, care poate decide că proba nelegal administrată îi este favorabilă, reprezentantul Ministerului Public consideră că dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi nici principiul legalităţii, ci, dimpotrivă, sunt menite să asigure un echilibru al intereselor participanţilor în procesul penal.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    4. Prin Încheierea din 7 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 993/39/2015/a3, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus începerea judecăţii.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă principiul legalităţii şi dreptul la un proces echitabil. În acest sens, arată că noul Cod de procedură penală, reglementând competenţa judecătorului de cameră preliminară prin dispoziţiile art. 54 lit. b), stabileşte că acesta este chemat să verifice legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, după trimiterea în judecată a inculpatului. Cu această ocazie, verifică şi competenţa de soluţionare a cauzei, precum şi legalitatea sesizării instanţei, aşa cum rezultă din prevederile art. 342 din Codul de procedură penală, care precizează obiectul procedurii camerei preliminare. Chiar dacă, în această fază procesuală distinctă, judecătorului îi este permis, potrivit dispoziţiilor art. 345 alin. (1) şi ale art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, să ridice, din oficiu, excepţii privind competenţa instanţei şi legalitatea sesizării acesteia, a administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, condiţiile în care pot fi invocate aceste aspecte trebuie raportate la regimul juridic al nulităţilor absolute şi relative reglementat de dispoziţiile art. 281 şi ale art. 282 din acelaşi cod. Ca atare, judecătorul de cameră preliminară poate invoca, din oficiu, numai cazurile de nulitate absolută reglementate de art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală - şi anume lipsa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, respectiv asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie -, iar nu şi cazurile de nulitate relativă prevăzute de art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, care pot fi invocate doar de către procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată şi numai atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, aşa cum stabilesc prevederile art. 282 alin. (2) din cod. În mod excepţional, legea permite judecătorului ca, în procedura camerei preliminare, să poată lua în considerare, din oficiu, două cazuri de nulitate relativă. Primul se referă la încălcarea normelor de competenţă ce nu constituie un caz de nulitate absolută - este vorba de necompetenţa materială sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă superioară celei legal competente -, excepţie ce poate fi ridicată până la începerea cercetării judecătoreşti, în temeiul dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Codul de procedură penală. Cel de-al doilea caz de nulitate relativă ce poate fi invocat, din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară vizează neregularitatea procedurii de citare a unei părţi, fiind prevăzut de dispoziţiile art. 263 alin. (2) din Codul de procedură penală. Aşadar, autorul excepţiei consideră că dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală împiedică judecătorul de cameră preliminară să invoce nulităţi relative cu privire la actul de sesizare a instanţei, administrarea probelor şi efectuarea actelor de urmărire penală, acest drept fiindu-i conferit însă procurorului, deşi este greu de crezut că acesta ar putea justifica un interes procesual propriu pentru a invoca nelegalităţi cu privire la actele procesuale şi procedurale pe care le-a efectuat în cursul urmăririi penale. Arată că dreptul la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, implică, printre altele, şi descrierea clară şi precisă a faptei în cuprinsul rechizitoriului, într-o modalitate aptă a produce consecinţe juridice cu privire la stabilirea corectă a obiectului şi a limitelor sesizării, aspect ce prezintă importanţă şi din perspectiva desfăşurării judecăţii, impunând ca instanţa să fi fost învestită în mod legal. Având în vedere faptul că nulitatea relativă a actului prin care s-a dispus, s-a autorizat sau s-a administrat o probă nu poate fi ridicată, din oficiu, de către judecătorul de cameră preliminară, în cazul în care partea sau persoana vătămată ce ar putea justifica un interes procesual propriu nu a invocat-o, se ajunge în situaţia ca instanţa de judecată - căreia, potrivit dispoziţiilor art. 5 din Codul de procedură penală, îi incumbă obligaţia să asigure, pe baza probatoriului, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana inculpatului - să păstreze probe nelegale, deşi excluderea acestora este obligatorie, în condiţiile în care, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal. De asemenea, consideră că textul de lege criticat, care nu permite judecătorului de cameră preliminară să constate, din oficiu, nulitatea relativă a actului prin care s-a dispus, s-a autorizat sau s-a administrat o probă, cu consecinţa acoperirii nulităţii odată ce a fost depăşită această fază procesuală, contravine principiului legalităţii, statuat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    7. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 838 şi nr. 840 din 8 decembrie 2015.
    8. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, sens în care invocă Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015 a Curţii Constituţionale.
    9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:
    "(2) Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate."

    12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil.
    13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia, dar în raport cu critici diferite faţă de cele formulate în cauza de faţă.
    14. Curtea constată că nulităţile actelor procesuale şi procedurale ocupă un loc important în sfera garanţiilor ce asigură efectivitatea principiului legalităţii procesului penal şi a principiului aflării adevărului, fiind menite să înlăture încălcările normelor de procedură care au intervenit cu ocazia dispunerii unui act procesual sau a ducerii la îndeplinire a unui act procedural, precum şi consecinţele negative pe care aceste încălcări le-au produs în procesul penal. Nulităţile îndeplinesc astfel un scop preventiv - de preîntâmpinare a încălcării legii, un rol sancţionator - de desfiinţare a actelor efectuate cu încălcarea legii, precum şi un scop reparator - de refacere a actelor procesuale şi procedurale desfiinţate, dacă este necesar şi posibil.
    15. Nulitatea este definită ca fiind acea sancţiune procesuală constatată şi aplicată de un organ judiciar, care atrage nevalabilitatea actelor procesuale şi procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, dacă s-a produs o vătămare dovedită sau prezumată de lege, ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului, organul judiciar dispunând refacerea acestuia atunci când este necesar şi dacă este posibil.
    16. Noul Cod de procedură penală, prin dispoziţiile art. 280-282, a reformat materia nulităţilor, reducând numărul cazurilor de nulitate absolută şi suplimentând condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea invoca nulităţile relative. Modificările aduse regimului nulităţilor vizează, în special, următoarele aspecte: stabilirea expresă a principiului că actele ulterioare celui declarat nul, care au o legătură directă cu acesta, sunt la rândul lor lovite de nulitate; scoaterea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor privind sesizarea instanţei, efectuarea anchetei sociale pentru minori, competenţa materială şi după calitatea persoanei a instanţei ierarhic superioare celei legal competente, precum şi competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală [prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, Curtea a admis însă excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională]; instituirea unor nulităţi absolute care pot fi invocate până la un anumit termen procesual, iar nu în orice stadiu al procesului; eliminarea posibilităţii judecătorului/instanţei de a invoca, din oficiu, nulităţile relative (cu unele excepţii) şi de a le lua în considerare în orice stadiu al procesului.
    17. Curtea observă că nulităţile se pot clasifica, în principal, după două criterii, şi anume modul de exprimare în norma juridică, respectiv modul de aplicare şi efectele pe care le pot produce. După modul de exprimare în norma juridică, nulităţile sunt exprese - care se aplică în cazul nerespectării unor anumite norme procesuale individualizate de legiuitor [de exemplu, în cazul încălcării normelor prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală] - şi virtuale - care rezultă din reglementarea generală privind respectarea legii în desfăşurarea procesului penal, baza legală a nulităţilor virtuale constituind-o prevederile art. 2 („Legalitatea procesului penal“) şi ale art. 282 („Nulităţile relative“) din Codul de procedură penală. După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, se deosebesc nulităţi absolute - care intervin în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală - şi nulităţi relative - care sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidente în cazul încălcării oricăror alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, citată anterior, paragrafele 30 şi 31).
    18. În cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate [art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală], pe când nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, fără a exista nicio circumstanţiere în ceea ce priveşte necesitatea existenţei unui interes procesual propriu. Totodată, momentul până la care nulitatea poate fi invocată este diferit reglementat, în ceea ce priveşte nulităţile relative fiind incidente dispoziţiile art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, iar în ceea ce priveşte nulităţile absolute - dispoziţiile art. 281 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ. Constatarea nulităţii, indiferent dacă aceasta este absolută sau relativă, determină lipsirea de efecte juridice a actului afectat, din momentul efectuării acestuia, iar nu din momentul constatării nulităţii (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, citată anterior, paragraful 32).
    19. Raportat la obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea reţine că nulitatea relativă este acea nulitate, alta decât cea prevăzută expres ca nulitate absolută de dispoziţiile art. 281 din Codul de procedură penală, rezultată din încălcarea normelor ce reglementează desfăşurarea procesului penal, care poate fi invocată, într-un anumit termen, de către participanţii în procesul penal ce au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei de lege încălcate, respectiv, din oficiu, în cazurile anume stabilite de lege.
    20. În ceea ce priveşte trăsăturile nulităţii relative, Curtea observă, în primul rând, că, potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta intervine atunci când prin încălcarea prevederilor legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, care - în dispoziţiile art. 197 alin. 1 - prevedea existenţa unei vătămări procesuale în general, iar nu strict existenţa unei vătămări aduse drepturilor părţilor, actuala reglementare restrânge sfera nulităţilor relative numai la acele încălcări care aduc atingere drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, excluzând din această sferă încălcările care aduc atingere legalităţii procesului fără a atrage însă, în acelaşi timp, o vătămare a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali.
    21. În al doilea rând, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, participanţii în procesul penal care pot invoca nulitatea relativă sunt procurorul, părţile (inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente) şi subiecţii procesuali principali (suspectul şi persoana vătămată), care au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate. În mod excepţional, legea prevede şi unele nulităţi relative care pot fi invocate de către subiecţii procesuali neprejudiciaţi direct sau de către procuror ori luate în considerare, din oficiu, de către judecător/instanţă. Este cazul nulităţii relative care provine din neregularitatea privind procedura de citare a unei părţi, care poate fi invocată de către procuror, de către celelalte părţi ori din oficiu [art. 263 alin. (2) din Codul de procedură penală], precum şi al nulităţii relative care provine din încălcarea normelor de competenţă a căror nerespectare nu atrage nulitatea absolută, care poate fi invocată din oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată sau de către părţi [art. 47 alin. (4) din Codul de procedură penală].
    22. În al treilea rând, Curtea constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă trebuie invocată într-o anumită stare a procesului, şi anume, ca regulă, nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului în condiţii nelegale. Aceasta presupune ca persoana interesată să fie prezentă la efectuarea actului respectiv, fie personal, fie prin reprezentant. Prin derogare de la regulă, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura de cameră preliminară, nulitatea relativă poate fi invocată cel mai târziu până la închiderea procedurii de cameră preliminară [art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală]; dacă instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, nulitatea relativă poate fi invocată cel mai târziu până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită [art. 282 alin. (4) lit. b) din Codul de procedură penală]; în sfârşit, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii, nulitatea relativă poate fi invocată cel mai târziu până la următorul termen de judecată cu procedura completă [art. 282 alin. (4) lit. c) din Codul de procedură penală]. Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei superioare celei competente potrivit legii, precum şi excepţia de necompetenţă teritorială, ca încălcări ce atrag nulitatea relativă, pot fi invocate până la începerea cercetării judecătoreşti în primă instanţă [art. 47 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală]. Nulitatea relativă nu poate fi invocată direct la instanţa de control judiciar, afară de cazul când s-a produs după închiderea dezbaterilor (cu ocazia deliberării sau în cuprinsul minutei ori al hotărârii).
    23. Aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a camerei preliminare. Cu privire la competenţa realizării acestei noi faze procesuale, Curtea a statuat că este atribuită judecătorului de cameră preliminară, care este un organ judiciar de sine stătător, distinct de instanţa de judecată, potrivit art. 30 lit. d) din Codul de procedură penală, a cărui competenţă constă atât într-o verificare-filtru a actelor procedurale efectuate până în această etapă a procesului penal, cât şi în luarea unor măsuri după finalizarea urmăririi penale, fie prin soluţii de netrimitere în judecată, fie prin soluţii de trimitere în judecată, dar fără începerea judecăţii. Conform art. 54 din Codul de procedură penală, competenţa judecătorului de cameră preliminară priveşte verificarea legalităţii trimiterii în judecată dispuse de procuror, verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată şi soluţionarea altor situaţii expres prevăzute de lege. Astfel, camera preliminară are ca obiect, conform art. 342 din acelaşi cod, soluţionarea problemelor ce vizează competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor şi legalitatea actelor efectuate de către organele de urmărire penală. Aşa fiind, legiuitorul a limitat, la o fază distinctă, de parcurs, a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la aspectele enumerate, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale. Având în vedere cele arătate, Curtea a constatat ca fiind justificată limitarea momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative, conform art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, la cel al închiderii acestei proceduri (Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, paragrafele 22 şi 23).
    24. În al patrulea rând, Curtea observă că, în baza dispoziţiilor art. 282 alin. (5) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă se acoperă atunci când persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege - fiind vorba fie de o acceptare tacită, fie de neobservarea încălcării care putea atrage nulitatea relativă - sau a renunţat în mod expres la invocarea acesteia.
    25. Din cele arătate mai sus, rezultă că dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală instituie regula potrivit căreia judecătorul/instanţa nu poate lua în considerare, din oficiu, încălcările normelor ce reglementează desfăşurarea procesului penal, chiar dacă aceste încălcări ar fi de natură a afecta aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
    26. Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative, aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept - în componenta sa referitoare la dreptate ca valoare supremă - şi principiul legalităţii şi ale art. 124 cu privire la înfăptuirea justiţiei, pentru motivele arătate în continuare.
    27. Astfel, Curtea reţine că nulităţile virtuale nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalităţii, sunt ataşate fiecărei norme ce reglementează desfăşurarea procesului penal, aşa încât o examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziţii a Codului de procedură penală.
    28. Dispoziţiile procesuale care prezintă mai frecvent aspecte de aplicare a nulităţilor relative şi care joacă un rol important în desfăşurarea procesului penal sunt cele referitoare la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), competenţa organelor judiciare (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), sesizarea organelor judiciare, forma şi conţinutul actelor procedurale (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, precum şi administrarea probelor.
    29. Curtea observă că normele privind reglementarea administrării probelor au cea mai mare importanţă în desfăşurarea laturii materiale a procesului penal, adică aceea care conduce nemijlocit la aplicarea legii penale. Prin natura lor, anumite mijloace de probă sunt imposibil de readministrat sau, chiar dacă această posibilitate există, organul judiciar poate respinge ca nefiind utilă readministrarea unui mijloc de probă deja aflat în dosar. Procedurile legale de obţinere a probelor au, în primul rând, scopul de a asigura acurateţea şi nevicierea acestora, astfel încât să se garanteze că realitatea obiectivă a faptelor este reflectată în probele respective.
    30. Codul de procedură penală actual introduce conceptul excluderii probelor obţinute în mod nelegal. În acest sens, prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, mai sus citată, Curtea a reţinut că legea procesual penală delimitează conceptual trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu. Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noţiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noţiuni au conţinuturi şi sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalităţi legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. De asemenea, trebuie subliniată diferenţa dintre mijloacele de probă şi procedeele probatorii, noţiuni aflate într-o relaţie etiologică. Spre exemplu, declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor şi declaraţiile experţilor sunt mijloace de probă obţinute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferinţa; înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obţinute prin procedee probatorii ca percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin expertize, ca procedee probatorii; procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor şi a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obţine prin procedeul probatoriu al fotografierii (paragraful 15).
    31. Astfel, prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, citată anterior, Curtea a constatat că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba şi actelor prin care s-a administrat aceasta (paragraful 16). Aşadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces (paragraful 17).
    32. Curtea reţine că, din conţinutul regulilor generale în materia probaţiunii, se deduc trei categorii de acţiuni care pot vicia probele, şi anume: încălcarea prescripţiilor procedurale de administrare a lor; obţinerea probelor prin utilizarea unor metode ilegale; respectiv stabilirea conţinutului probei în neconcordanţă cu realitatea obiectivă pe care aceasta trebuie să o reflecte. Primele două categorii intră direct sau indirect sub incidenţa instituţiei nulităţii procesuale, în timp ce a treia scapă acestei sancţiuni procesuale, vicierea putând fi îndreptată, de la caz la caz, pe cale penală (de exemplu, condamnarea martorului pentru mărturie mincinoasă, urmată de revizuirea hotărârii ce sa întemeiat pe conţinutul declaraţiei mincinoase, în condiţiile în care dispoziţiile procedurale de luare a declaraţiei martorului au fost respectate întocmai), pe cale tehnică (de exemplu, refacerea raportului de expertiză ce conţine calcule tehnice/ contabile sau alte determinări cu caracter ştiinţific, care sunt eronate, în condiţiile în care expertul a respectat toate condiţiile procedurale pentru efectuarea raportului de expertiză) sau, pur şi simplu, pe calea liberei aprecieri a organului judiciar (de exemplu, desfiinţarea sentinţei în apel pe motiv de pură netemeinicie nu se întemeiază pe o nulitate procesuală, ci pe autoritatea conferită de lege judecătorului de a evalua o situaţie şi a pronunţa o hotărâre potrivit propriei sale aprecieri).
    33. De asemenea, Curtea constată că nulitatea actului prin care se dispune sau se autorizează o probă poate consta, spre exemplu, într-o nulitate atrasă de: nerespectarea condiţiilor de formă ale actului (lipseşte menţiunea privind organul judiciar care a dispus-o, lipseşte semnătura organului judiciar, lipseşte dispozitivul încheierii etc.); nerespectarea normelor de competenţă funcţională, materială, personală (autorizarea obţinerii unei probe de către judecătorul de cameră preliminară în loc de cel de drepturi şi libertăţi; delegarea nelegală a atribuţiei de dispunere a administrării probelor, dispunerea administrării de către un organ judiciar necompetent după materie sau persoană). Nulitatea actului prin care se administrează proba se referă, în principiu, la sancţionarea procedurală a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, ca acte procedurale (procesul-verbal de percheziţie şi percheziţia ca procedeu probatoriu, raportul de expertiză şi expertiza, declaraţia persoanei şi procedura audierii, procesul-verbal de redare a convorbirii telefonice interceptate şi mandatul tehnic etc.).
    34. Aşadar, excluderea probelor nu este o sancţiune de sinestătătoare, ci este un efect al constatării nulităţii mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin care este transpusă în dosar. Acest efect al nulităţii în materia probaţiunii era subînţeles în concepţia Codului de procedură penală din 1968, în timp ce în noul cod este reglementat în mod explicit, prevederile care reglementează nulităţile fiind de generală aplicare, fără a fi scoase de sub incidenţa lor actele procesuale şi procedurale realizate în materia probaţiunii. În consecinţă, pentru a se dispune excluderea unei probe trebuie constatat că aceasta a fost obţinută în mod nelegal; pentru a se constata că proba a fost nelegal obţinută, trebuie să se constate nulitatea, de principiu relativă, a mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin intermediul căruia proba a fost obiectivată; pentru a se constata nulitatea relativă a mijlocului de probă/procedeului probatoriu, această nulitate trebuie invocată de persoana interesată, într-un anumit interval procesual; neinvocarea sau invocarea tardivă a nulităţii atrage menţinerea ca legal a mijlocului de probă/procedeului probatoriu; menţinerea ca legal a mijlocului de probă/procedeului probatoriu face imposibilă excluderea probei, deoarece un mijloc de probă/procedeu probatoriu legal care obiectivează o probă obţinută nelegal ar fi o contradicţie în termeni. Astfel, deşi, în realitate, este viciată, proba menţinută poate contribui la stabilirea, în mod eronat, a situaţiei de fapt.
    35. În aceste condiţii, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative, încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 din Constituţie, împiedicând judecătorul/instanţa de judecată să ia în considerare din oficiu încălcarea dispoziţiilor legale a căror nerespectare este de natură a atrage nulitatea relativă a actului, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege.
    36. Având în vedere importanţa fazei procesuale a camerei preliminare şi a rolului pe care judecătorul de cameră preliminară îl ocupă în cadrul procesului penal, în condiţiile în care rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului (Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 6 noiembrie 2015, paragraful 34), Curtea reţine că nu există nicio justificare obiectivă şi rezonabilă a împiedicării judecătorului de cameră preliminară de a lua în considerare din oficiu încălcările care atrag nulitatea relativă.
    37. Totodată, în ceea ce priveşte rolul instanţei în faza de judecată a procesului penal, Curtea apreciază că o atare soluţie legislativă - care nu permite, ca regulă, invocarea din oficiu a nulităţii relative - nu poate fi justificată doar prin filosofia restrângerii rolului activ al instanţei şi, în general, prin regândirea sistemului procesului penal, în sensul apropierii acestuia, în anumite privinţe, de sistemul adversial. În acest sens, Curtea reţine că, spre deosebire de sistemul adversial, în care judecătorul poartă răspunderea, de principiu, numai asupra corectitudinii desfăşurării procedurii, sarcina stabilirii faptelor şi a vinovăţiei aparţinând juraţilor, în procesul penal român instanţa îşi asumă răspunderea şi în privinţa acestor elemente esenţiale, care constituie finalitatea procesului - stabilirea faptei şi a vinovăţiei.
    38. Astfel, Curtea observă că, pe de o parte, noul Cod de procedură penală impune instanţei de judecată să neglijeze anumite neregularităţi, deşi acestea ar putea conduce inclusiv la vicierea rezultatului procesului, dar, pe de altă parte, aceeaşi instanţă poartă răspunderea asupra soluţiei date. Or, raţiunile pentru care a fost, anterior, legiferată posibilitatea instanţei de a lua în considerare din oficiu nulitatea relativă - cu respectarea anumitor condiţii prevăzute de lege - se menţin şi în prezent, deoarece ele au ca temei de fapt situaţiile ivite în practică, ce nu pot avea o altă rezolvare, situaţii faptice care continuă să apară şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală.
    39. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 993/39/2015/a3 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative, este neconstituţională.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 19 septembrie 2017.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Oana Cristina Puică


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice