Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (1) şi alin. (2), art. 339 alin. (5) coroborat cu art. 340 alin. (1) şi art. 341 alin. (5^1), (6) şi (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Viorel Tudorache în Dosarul nr. 348/62/2017 al Tribunalului Braşov - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.793D/2017. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în principal ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată. În privinţa soluţiei de inadmisibilitate se arată că, întrucât Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 145 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală prin Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, prin care a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală, ce nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. Se susţine totuşi că este admisibil procedeul prin care, după decizia de admitere anterior menţionată, să mai fie pronunţată, de către instanţa de contencios constituţional, o decizie prin care să se constate că şi alte persoane decât cele arătate în Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 au acest drept. Pe fond, se arată că, de lege lata, coroborând dispoziţiile Codului de procedură penală cu deciziile Curţii Constituţionale, persoanele care au dreptul de a contesta măsura interceptării sunt: persoanele care sunt subiect al unui mandat de interceptare şi care au fost trimise în judecată, persoanele care sunt subiect al unui mandat de interceptare, dar care nu au fost trimise în judecată şi persoanele care nu sunt subiect al unui mandat de interceptare, dar care vorbesc cu o persoană interceptată şi sunt trimise în judecată, iar probele ce rezultă din conţinutul interceptărilor sunt folosite împotriva lor. Se arată că această soluţie rezultă din prevederile art. 342 din Codul de procedură penală, conform cărora orice persoană poate contesta legalitatea probelor administrate împotriva sa. Se susţine că aceste trei categorii de persoane nu pot fi extinse la categoria persoanelor care nu sunt subiect al unui mandat de interceptare, nu sunt trimise în judecată şi care vorbesc, întâmplător, cu persoane care au calitatea de subiect al unui mandat de interceptare, întrucât o astfel de extindere ar contraveni dispoziţiilor art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se arată că o eventuală admitere a excepţiei de neconstituţionalitate ar determina, în ipoteza existenţei unui mandat de interceptare, verificarea de către procuror a tuturor persoanelor care vorbesc cu persoana interceptată, chiar dacă unele dintre ele nu au nicio legătură cu respectiva cauză, chemarea de către procuror a respectivelor persoane şi aducerea la cunoştinţă că au dreptul să îşi asculte interceptările. Se susţine că tocmai o astfel de soluţie ar constitui o ingerinţă în dreptul la viaţă intimă, familială şi privată al persoanelor în cauză, aspect ce reiese din Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), paragraful 78. Se mai susţine că, în cazul persoanelor la care se referă autorul excepţiei, nu există o ingerinţă în dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, în ipoteza criticată, întrucât acestea nu sunt subiect al unui mandat de interceptare. În acest sens, se arată că în doctrină se susţine că principala caracteristică a unei ingerinţe este aceea că trebuie să fie imputabilă unei autorităţi publice şi să presupună o măsură individuală a respectivei autorităţi cu privire la persoana care se plânge de existenţa ingerinţei. Or, în cazul categoriei de persoane anterior menţionate nu există o ingerinţă pentru că ele nu sunt subiectul mandatului de interceptare şi, în cele mai multe cazuri, rămân neidentificate. Referitor la criticile formulate cu privire la dispoziţiile art. 339 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 340 alin. (1) şi art. 341 alin. (5^1), (6) şi (8) din Codul de procedură penală, se susţine că acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Se arată că, prin Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, Curtea a statuat că în materia analizată ar trebui să existe o procedură specială de contestare a măsurii interceptării şi, prin urmare, că nu ar trebui aplicată procedura, cu caracter general, referitoare la plângerea împotriva soluţiilor procurorului. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv la deciziile nr. 610 din 28 septembrie 2017 şi nr. 204 din 3 aprilie 2018, şi se solicită menţinerea acestei jurisprudenţe. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 10 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 348/62/2017, Tribunalul Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 145 alin. (1) şi (2), art. 339 alin. (5) coroborat cu art. 340 alin. (1) şi art. 341 alin. (5^1), (6) şi (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Viorel Tudorache într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate împotriva unei ordonanţe de clasare. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 145 din Codul de procedură penală care exclude, în privinţa persoanei care nu este subiect al mandatului de supraveghere, dar ale cărei convorbiri purtate cu subiectul mandatului de supraveghere au fost interceptate, obligaţia procurorului de a înştiinţa despre măsura de supraveghere tehnică şi de a pune la dispoziţie procesele-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate şi asigurarea ascultării convorbirilor, comunicărilor şi conversaţiilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică este neconstituţională şi încalcă dreptul la viaţă privată. Se arată că textele criticate încalcă dreptul la un proces echitabil, sub aspectul asigurării unui remediu efectiv, în cazul plângerilor formulate împotriva actelor şi a măsurilor organelor de urmărire penală, altele decât cele de clasare sau de trimitere în judecată, acest acces fiind asigurat, potrivit principiului oficialităţii, doar unităţilor superioare de parchet. Pentru acest motiv, se susţine că dispoziţiile legale criticate sunt injuste şi lipsite de proporţionalitate, acestea încălcând principiul egalităţii în drepturi. Se susţine că tot o situaţie de inegalitate este creată şi prin reglementarea diferită a soluţiilor juridice care pot fi pronunţate de instanţe, în situaţia formulării unor asemenea plângeri, în ipotezele în care a fost, respectiv nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Se arată că, în primul caz, soluţiile la care pot ajunge instanţele sunt mult mai cuprinzătoare şi implică o analiză a situaţiei de fapt şi a legalităţii probelor administrate, care nu este asigurată în cel de-al doilea caz. În esenţă, autorul excepţiei susţine, cu referire la dosarul în care i-au fost interceptate convorbirile telefonice, că nu a avut acces la acest dosar şi la conţinutul respectivelor convorbiri şi că nu dispune de o cale de atac împotriva soluţiei pronunţate de procuror, care să poată fi formulată în faţa unei instanţe judecătoreşti, ci doar de dreptul de a promova o plângere împotriva ordonanţei de clasare, la procurorul ierarhic superior. 6. Tribunalul Braşov - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată în privinţa prevederilor art. 145 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 339 alin. (5) coroborat cu art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală şi neîntemeiată în privinţa dispoziţiilor art. 341 alin. (5^1), (6) şi (8) din Codul de procedură penală. În acest sens, instanţa susţine că soluţia legislativă prevăzută la art. 145 din Codul de procedură penală, criticată de autorul excepţiei, este neconstituţională şi încalcă dreptul la viaţă privată. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017, prin care Curtea a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională, şi se arată că dreptul astfel consacrat se impune a fi recunoscut şi persoanei ale cărei convorbiri telefonice au fost interceptate, deşi persoana în cauză nu a fost subiect al unei măsuri de supraveghere tehnică, interceptarea convorbirilor sale constituind un efect al faptului că a purtat discuţii cu o persoană vizată de o astfel de măsură. Se susţine că, în condiţiile în care asupra unei astfel de persoane nu a existat nicio suspiciune rezonabilă că pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni sau că a săvârşit o infracţiune şi, cu toate acestea, a suferit o ingerinţă în dreptul la viaţă privată, pentru asigurarea premiselor exercitării unui control a posteriori asupra acestei intruziuni, este necesar ca procurorul să fie obligat să o informeze asupra măsurii în cadrul căreia s-a produs această ingerinţă şi să aibă dreptul de a lua la cunoştinţă, la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere care o privesc, de a asculta convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi de a viziona imaginile rezultate din activitatea de supraveghere referitoare la ea. Or, în lipsa prevederii obligaţiei procurorului de a proceda la informarea unei astfel de persoane cu privire la aspectele anterior enumerate, textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 şi art. 53. Se face trimitere, totodată, la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, paragraful 78. Cu privire la prevederile art. 339 alin. (5) coroborat cu art. 340 alin. (1) şi art. 341 alin. (5^1), (6) şi (8) din Codul de procedură penală, se susţine că acestea sunt neconstituţionale, contravenind accesului liber la justiţie, întrucât limitează posibilitatea formulării unei căi de atac, în faţa unui judecător, împotriva altor ordonanţe ale procurorului decât cele de clasare, în situaţia în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Se arată că prevederile art. 339 alin. (5) din Codul de procedură penală apar ca fiind neconstituţionale numai coroborate cu dispoziţiile art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală, întrucât în situaţia particulară în care într-o cauză a fost pronunţată o soluţie de clasare, fără a fi fost pusă în mişcare acţiunea penală, există posibilitatea ca prin actele de urmărire penală efectuate după începerea urmăririi penale in rem să se fi produs vătămări ale drepturilor sau intereselor legale ale persoanelor faţă de care nu s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale. Aceste persoane nu au nicio cale de atac împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror sau pe baza dispoziţiilor date de acesta care au stat la baza încălcării drepturilor şi intereselor lor legitime. Se susţine că, spre deosebire de situaţia în care urmărirea penală se finalizează prin întocmirea rechizitoriului, când există posibilitatea verificării legalităţii actelor de urmărire penală, în cadrul procedurii camerei preliminare, şi de situaţia în care soluţia de clasare intervine după punerea în mişcare a acţiunii penale, când judecătorul de cameră preliminară poate verifica legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, conform art. 341 alin. (7) pct. 2 din Codul de procedură penală, în situaţia în care s-a pronunţat o soluţie de clasare, fără să fi fost pusă în mişcare acţiunea penală, nu există o procedură care să ofere judecătorului posibilitatea de a analiza legalitatea administrării probelor sau de a efectua actele de urmărire penală. Referitor la criticile de neconstituţionalitate formulate cu privire la art. 341 alin. (5^1) şi alin. (8) din Codul de procedură penală, se susţine că acestea sunt neîntemeiate şi se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 442 din 21 iunie 2016, nr. 745 din 13 decembrie 2016, nr. 755 din 13 decembrie 2016 şi nr. 789 din 15 decembrie 2016. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală a devenit inadmisibilă şi că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 339 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 340 alin. (1) şi art. 341 alin. (5^1), (6) şi (8) din Codul de procedură penală este inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală, se arată că aceasta a devenit inadmisibilă, ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 244 din 6 aprilie 2017. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 alin. (5) coroborate cu art. 340 alin. (1) şi art. 341 alin. (5^1), (6) şi (8) din Codul de procedură penală, se susţine că aceasta este inadmisibilă. Pe de o parte, se arată că autorul solicită, în realitate, completarea prevederilor legale criticate, aspect ce excedează competenţei Curţii Constituţionale, fiind invocate, în acest sens, deciziile nr. 99 din 13 februarie 2007 şi nr. 490 din 29 mai 2007, despre care se afirmă că sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, iar, pe de altă parte, că excepţia de neconstituţionalitate nu este motivată, autorul limitându-se la a enumera prevederile constituţionale pretins a fi încălcate. În acest ultim sens, se face trimitere la Decizia nr. 27 din 15 ianuarie 2008, susţinându-se că aceasta este aplicabilă, în mod corespunzător, şi în prezenta cauză. În subsidiar, se afirmă că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 alin. (5) coroborate cu art. 340 alin. (1) şi art. 341 alin. (5^1), (6) şi (8) din Codul de procedură penală este neîntemeiată, pentru motivele reţinute de Curtea Constituţionale în Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 145 alin. (1) şi alin. (2), art. 339 alin. (5) coroborat cu art. 340 alin. (1) şi art. 341 alin. (5^1), (6) şi (8) din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în realitate, autorul acesteia critică prevederile art. 145 alin. (1) şi alin. (2) precum şi ale art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 145 alin. (1) şi alin. (2): "(1) După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa.(2) După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă, la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate. De asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică." – Art. 341 alin. (6): "În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii: a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea." 12. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 26 privind dreptul la viaţă intimă, familială şi privată şi art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi, precum şi prevederilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la un recurs efectiv. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în fapt, în Dosarul nr. 42/P/2006 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov a fost cercetat suspectul Adrian Mureşan, sub aspectul săvârşirii unor fapte de corupţie, fiind dispusă soluţia de neîncepere a urmăririi penale. La data efectuării cercetărilor penale anterior referite, suspectul Adrian Mureşan a efectuat mai multe convorbiri telefonice cu autorul excepţiei de neconstituţionalitate, care avea funcţia de notar public, în calitate de client al acestuia. Aşa fiind, în Dosarul nr. 42/P/2006, mai sus menţionat, au fost interceptate, cu autorizarea instanţei, mai multe convorbiri telefonice purtate în perioada 2007-2008 între autorul excepţiei de neconstituţionalitate şi clientul său. Anumite convorbiri telefonice din acest dosar au fost utilizate, conform art. 91^2 alin. (5) din Codul de procedură penală din 1968, pentru constituirea unui nou dosar penal, Dosarul nr. 51/R/2007 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov, având ca obiect cercetarea suspectului Adrian Mureşan sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prevăzute la art. 194 din Codul penal din 1969 şi a celei de corupţie prevăzute la art. 13^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. De asemenea, pe baza aceloraşi convorbiri telefonice, care au stat la baza constituirii Dosarului nr. 51/R/2007 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov, a fost constituit Dosarul nr. 72/P/2011, prin care a fost reţinută în sarcina autorului prezentei excepţii de neconstituţionalitate săvârşirea infracţiunii de complicitate la şantaj, infracţiune pentru care acesta a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 7 ani, prin Sentinţa penală nr. 49/F/2012 pronunţată în Dosarul nr. 602/64/2008 al Curţii de Apel Braşov, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1.705/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Potrivit susţinerilor autorului excepţiei de neconstituţionalitate, soluţia de condamnare pentru complicitate la şantaj a fost pronunţată, în mod exclusiv, pe baza convorbirilor telefonice purtate cu clientul său, convorbiri interceptate de către organe din cadrul Serviciului Român de Informaţii şi la care organele de urmărire penală i-au refuzat accesul. În acest dosar, în privinţa suspectului Adrian Mureşan, prin Ordonanţa din 15 noiembrie 2016 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov a fost dispusă soluţia de clasare, nefiind pusă în mişcare acţiunea penală, soluţie menţinută prin Ordonanţa din 4 ianuarie 2017 a procurorului şef serviciu din cadrul aceleiaşi structuri de parchet. În aceste condiţii, autorul excepţiei a formulat plângere împotriva soluţiei de clasare dispuse în privinţa suspectului Adrian Mureşan, plângere prin care a solicitat schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare şi verificarea legalităţii actelor şi măsurilor dispuse de procuror în Dosarul nr. 72/P/2011 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov. Plângerea anterior menţionată constituie obiectul Dosarului nr. 348/62/2017 al Tribunalului Braşov - Secţia penală, în cadrul căruia a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. 14. Curtea reţine că prin Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. Această decizie nu este aplicabilă însă în prezenta cauză, întrucât în dosarele de urmărire penală mai sus arătate autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu a avut calitatea de persoană vizată de măsura supravegherii tehnice, acesta fiind doar una dintre persoanele cu care suspectul Adrian Mureşan, în privinţa căruia a fost autorizată măsura supravegherii tehnice, a purtat o parte dintre convorbirile telefonice efectuate în perioada mandatului de supraveghere. 15. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate, în privinţa căruia a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, a avut posibilitatea ca pe parcursul soluţionării propriei cauze penale să invoce excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală, pentru motivele arătate în prezenta cauză. Însă, ulterior rămânerii definitive a soluţiei sale de condamnare şi în contextul soluţionării plângerii formulate împotriva soluţiei de clasare dispuse cu privire la o altă persoană, care a avut calitatea de suspect, dispoziţiile art. 145 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală şi argumentele aduse în privinţa neconstituţionalităţii acestora nu au legătură cu soluţionarea cauzei. În realitate, prin invocarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, autorul încearcă găsirea unei căi indirecte de atac prin care să obţină o reexaminare a probelor administrate - în privinţa faptelor pe care le-a săvârşit şi pentru a căror comitere a fost condamnat la pedeapsa închisorii - după momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare. Pentru aceste motive, dispoziţiile art. 145 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală nu îndeplinesc condiţia legăturii cu soluţionarea cauzei, prevăzută la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, urmând ca excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată să fie respinsă ca inadmisibilă. 16. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că soluţia de clasare dispusă în cauză a fost dată fără a fi fost pusă în mişcare acţiunea penală. Aşa fiind, în privinţa plângerii formulate de autorul excepţiei împotriva soluţiei de clasare sunt aplicabile prevederile art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală, care nu permit judecătorului de cameră preliminară să verifice legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale şi să excludă probele nelegal administrate sau să sancţioneze actele de urmărire penală conform art. 280-282 din Codul de procedură penală. Această soluţie a fost constatată ca fiind constituţională de către instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 442 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 30 august 2016, şi Decizia nr. 745 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 28 februarie 2017. 17. Astfel, prin Decizia nr. 745 din 13 decembrie 2016, paragrafele 21-24, Curtea a reţinut că limitarea mijloacelor de probă este justificată având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacate sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, Curtea a constatat că este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza lucrărilor şi a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. De aceea, Curtea a reţinut că plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală reprezintă prin ea însăşi o garanţie a realizării dreptului de acces liber la justiţie. Curtea a constatat, astfel, că stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă dreptul anterior menţionat şi a făcut trimitere, în acest sens, la propria jurisprudenţă prin care a statuat că „legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege“ (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că faptul că aceste drepturi fundamentale nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate rezultă şi din reglementarea, prin dispoziţiile art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală, a soluţiilor ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate fie să dispună motivat trimiterea cauzei procurorului „pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală“ [art. 341 alin. (6) lit. b) din Codul de procedură penală], fie să schimbe temeiul de drept al soluţiei de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală]. 18. Totodată, prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, Decizia nr. 408 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 13 iulie 2015, şi Decizia nr. 442 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din data de 30 august 2016, Curtea a constatat că prevederile art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală nu aduc atingere drepturilor şi intereselor procesuale ale părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali. 19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Viorel Tudorache în Dosarul nr. 348/62/2017 al Tribunalului Braşov - Secţia penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Viorel Tudorache în Dosarul nr. 348/62/2017 al Tribunalului Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 ianuarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
