Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 529 din 11 iulie 2017  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18, art. 319 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) teza a doua şi alin. (8) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 529 din 11 iulie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18, art. 319 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) teza a doua şi alin. (8) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 924 din 24 noiembrie 2017

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18, art. 319 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) şi alin. (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Radu Ion în Dosarul nr. 620/286/2016 al Judecătoriei Răducăneni şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.910D/2016.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate şi menţinerea jurisprudenţei instanţei de control constituţional în materie. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 362 din 30 mai 2017, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi, de asemenea, face referire la jurisprudenţa constantă a Curţii cât priveşte dispoziţiile art. 341 alin. (2) şi alin. (8) din Codul de procedură penală.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 11 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 620/286/2016, Judecătoria Răducăneni a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18, art. 319 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) şi alin. (8) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Radu Ion, cu ocazia soluţionării plângerilor formulate de acesta şi petentul-intimat Dumitru Ştefanache împotriva Ordonanţei procurorului din data de 20 mai 2016, emisă în Dosarul nr. 1/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răducăneni, judeţul Iaşi, menţinută prin Ordonanţa prim-procurorului din data de 28 mai 2016, emisă în Dosarul nr. 14/II/2/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răducăneni. În cauză au fost realizate cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în declaraţii în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la fals în declaraţii şi instigare la mărturie mincinoasă. Prin Ordonanţa din data de 20 mai 2016, emisă în Dosarul nr. 1/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răducăneni, judeţul Iaşi, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b), alin. (5) cu referire la art. 314 alin. (1) lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) şi f), art. 315 alin. (2) lit. b), art. 46, art. 317 din Codul de procedură penală, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracţiunile de fals în declaraţii în înscrisuri sub semnătură privată, fals în declaraţii şi instigare la mărturie mincinoasă, instigare la fals în declaraţii, instigare la mărturie mincinoasă (intervenirea prescripţiei răspunderii penale) şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Răducăneni cu propunere de desfiinţare totală a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 2 octombrie 1991 şi a schiţei aferente. Autorul excepţiei a solicitat admiterea plângerii şi trimiterea cauzei pentru completarea urmăririi penale sau schimbarea temeiului soluţiei de clasare pentru toate infracţiunile, respectiv înlăturarea măsurii desfiinţării totale a contractului.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că, în cauză, urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în declaraţii în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, instigare la fals în declaraţii şi instigare la mărturie mincinoasă a fost începută doar in rem, nu şi in personam, fiind audiat doar în calitate de martor, deşi era persoana reclamată de săvârşirea infracţiunilor menţionate. Pentru că o parte dintre faptele pentru care a fost reclamat se presupune că au fost săvârşite în anul 1991, organele de urmărire penală au dispus clasarea, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale. Arată că a solicitat, în temeiul art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, continuarea cercetărilor, pentru a se constata dacă se face vinovat de săvârşirea acestor infracţiuni, solicitare respinsă, întrucât textele de lege invocate conferă această posibilitate doar suspectului sau inculpatului. Apreciază, în esenţă, că dispoziţiile art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc martorului - persoană cercetată penal dreptul de a solicita continuarea procesului penal în vederea stabilirii nevinovăţiei sale în raport cu infracţiunile pentru care este cercetat. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, în care s-a reţinut că exigenţele art. 6 din Convenţie sunt aplicabile inclusiv în procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Reţine că intervenirea prescripţiei răspunderii penale are ca şi premisă stabilirea faptului că infracţiunea există şi că a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de lege, dar că persoana cercetată nu mai poate fi trasă la răspundere penală. Însă, înlăturarea răspunderii penale, în această ipoteză, nu exclude celelalte consecinţe pe care le antrenează o faptă penală, în cazul de faţă desfiinţarea înscrisului care se apreciază a fi fals.
    6. Cât priveşte dispoziţiile art. 341 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală susţine că acestea încalcă dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât recunosc posibilitatea petentului şi intimaţilor de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale doar dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală.
    7. Totodată, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală reţine că, în materia plângerilor împotriva ordonanţei de clasare, atunci când nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, prin eliminarea controlului hotărârilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară se aduce atingere accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare, unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, golindu-se de conţinut exercitarea căilor de atac.
    8. Judecătoria Răducăneni opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Reţine că argumentele avute în vedere de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 442 din 21 iunie 2016 sunt valabile şi în prezenta cauză. Arată că, în sistemul noii legislaţii, procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen sub aspectul legalităţii soluţiei atacate. Astfel, apreciază că nu se poate considera că verificarea de către judecător a soluţiei atacate numai pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul de urmărire penală ar fi de natură să aducă atingere liberului acces la justiţie ori dreptului la un proces echitabil. Dimpotrivă, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, judecătorul să verifice, pe baza lucrărilor şi a materialului existent, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. Totodată, reţine că dispoziţiile contestate sunt suficient de clare şi previzibile, acestea stabilind dreptul părţilor de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea şi temeinicia plângerii.
    9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În susţinerea punctului său de vedere arată că, potrivit art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, urmărirea penală începe in rem, cu privire la faptă, iar, ulterior, dacă există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală dispune, în temeiul art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de acea persoană, care dobândeşte calitatea de suspect. Aşa încât, dat fiind că până la emiterea ordonanţei procurorului de continuare a urmăririi penale in personam nu există un suspect în cauză, anterior acestui moment nu se poate vorbi nici despre o „acuzaţie în materie penală“ în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi, pe cale de consecinţă, nici despre un interes al făptuitorului de a contesta în instanţă soluţia de clasare. Subliniază că aceasta este raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut în art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală că numai persoana care a dobândit calitatea de suspect sau inculpat într-o cauză penală poate să solicite procurorului continuarea urmăririi penale atunci când soluţia clasării are ca temei amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile sau existenţa unei cauze de nepedepsire. Întrucât accesul la justiţie este recunoscut în scopul apărării drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime ale justiţiabililor, apreciază că justificarea unui interes în contestarea soluţiei de clasare constituie o condiţie de admisibilitate compatibilă cu prevederile art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Legea fundamentală. În ceea ce priveşte dreptul la apărare reţine că acesta este recunoscut de Legea fundamentală atunci când într-o procedură judiciară este pusă în discuţie temeinicia unei pretenţii de natură civilă sau, după caz, a unei acuzaţii în materie penală, formulată de sau împotriva celui care îl invocă, în acelaşi sens, art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie folosind noţiunea de „acuzat“. Aşa fiind, întrucât, în cazul clasării cauzei fără efectuarea urmăririi penale in personam, persoana reclamată drept „făptuitor“ nu a făcut niciun moment obiectul unei „acuzaţii penale“, apreciază că aceasta nu poate invoca încălcarea art. 24 alin. (1) din Constituţie. Cât priveşte principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală consideră că acesta nu are incidenţă în cazul dispoziţiilor criticate, deoarece, aşa cum rezultă fără echivoc din conţinutul normativ al art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, el este aplicabil exclusiv cauzelor penale în care se cercetează raportul penal de conflict, deci hotărârilor prin care instanţa soluţionează fondul acţiunii penale, pronunţând achitarea, încetarea procesului penal, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau, după caz, condamnarea. Reţine că soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate pronunţa cu privire la plângerea formulată în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală nu vizează fondul cauzei, ci numai legalitatea şi temeinicia ordonanţei atacate.
    11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în raport cu art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 şi art. 24 din Constituţie, iar prevederile art. 18, art. 341 alin. (2) şi alin. (8) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. În susţinerea soluţiei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală arată că, potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, iar, în conformitate cu art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ, subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată. Observă că, spre deosebire de inculpat, suspectul nu este parte în procesul penal, ci doar un subiect procesual principal, iar făptuitorul nu se mai regăseşte în enumerarea participanţilor în procesul penal. Arată că literatura de specialitate a reţinut că, „deşi intenţia legiuitorului noului Cod de procedură penală a fost aceea de a elimina etapa procesuală a actelor premergătoare începerii urmăririi penale, fapt ce ar fi condus în mod inerent şi la eliminarea noţiunii de făptuitor, se pare că nu s-a reuşit acest lucru. Făptuitorul este menţionat în continuare în literatura de specialitate (şi în multe dispoziţii din noul Cod de procedură penală) ca fiind persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, cu privire la care nu a fost încă începută urmărirea penală“. Observă că numeroase dispoziţii ale Codului de procedură penală fac trimitere la făptuitor sau utilizează, în aceeaşi enumerare, ambele noţiuni, în acest sens exemplificând dispoziţiile art. 44 alin. (1), art. 147 alin. (1), art. 154 alin. (1), art. 289 alin. (2) şi art. 452 alin. (2) din Codul de procedură penală. Totodată, reţine că o soluţie legislativă similară celei criticate în prezenta cauză era reglementată în art. 13 din Codul de procedură penală din 1968, aceasta făcând obiect al controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare, iar Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibile, excepţiile de neconstituţionalitate, întrucât autorii excepţiei solicitau completarea textului criticat în sensul reglementării posibilităţii făptuitorului de a cere continuarea procesului penal (deciziile nr. 20 din 20 ianuarie 2005 şi nr. 170 din 10 februarie 2009). Apreciază, având în vedere situaţia expusă de autorul excepţiei şi consecinţele pe care le are în plan concret lipsa de previzibilitate a prevederilor menţionate referitoare la noţiunea de „făptuitor“, că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, dispoziţiile art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală fiind contrare prevederilor art. 21 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie. Reţine, în acest sens, că art. 21 din Constituţie permite oricărei persoane accesul la justiţie, or dispoziţiile criticate conferă posibilitatea de a solicita continuarea urmăririi penale numai suspectului ori inculpatului, astfel încât lipsesc de acces la acest mijloc procedural persoana aflată întro situaţie similară cu cea a suspectului şi care justifică un interes legal, persoană a cărei nevinovăţie rămâne sub semnul îndoielii, din motive ce nu îi sunt imputabile. Face referire la jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg în care s-a reţinut, în mod constant, că dreptul de acces la o instanţă judecătorească constituie un element inerent al dreptului la un proces echitabil. Apreciază, în continuare, că normele procesual penale ale art. 319 alin. (1) încalcă şi dispoziţiile art. 16 din Constituţie - principiul egalităţii de tratament juridic, constând în aplicarea echitabilă a unei norme de drept subiectelor aflate în cazuri identice sau similare, şi ale art. 24 din Constituţie. În final, constată că nu există o unitate terminologică sub aspectul utilizării consecvente a noţiunilor de „suspect“ şi „făptuitor“, aşa încât apreciază că dispoziţiile legale criticate nu sunt suficient de clare, predictibile şi neechivoce, aducând atingere şi prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul respectării obligatorii a legilor.
    12. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18 din Codul de procedură penală, raportat la art. 21 din Legea fundamentală, apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. Prescripţia răspunderii penale reprezintă o cauză de împiedicare a punerii în mişcare sau a exercitării acţiunii penale, care, atunci când intervine în faza de urmărire penală, atrage încetarea acesteia, când există suspect sau inculpat în cauză, iar, dacă survine în cursul judecăţii, determină încetarea procesului penal. Or, abilitarea suspectului/inculpatului de a cere continuarea procesului penal în cazul intervenirii prescripţiei nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil al celorlalte părţi, întrucât numai suspectul/inculpatul pot avea un interes în continuarea procesului penal, celelalte părţi neputând obţine satisfacerea intereselor lor, în cazul în care li s-ar conferi acest drept. Aşadar, chiar dacă ar continua procesul penal la iniţiativa părţii vătămate sau a celei civile, acestea nu ar mai putea obţine condamnarea inculpatului, deoarece alternativa faţă de încetarea urmăririi penale, respectiv a procesului penal, o reprezintă scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului/ inculpatului, respectiv achitarea inculpatului. Referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 341 alin. (2) şi alin. (8) din Codul de procedură penală menţionează că aceste dispoziţii au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, iar Avocatul Poporului a transmis punctul său de vedere în sensul constituţionalităţii acestora, apreciind că dispoziţiile criticate nu aduc atingere accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, întrucât textul constituţional care le consacră nu prevede obligativitatea reglementării dreptului de a exercita o cale de atac în orice fel de cauză, iar, conform art. 129 din Constituţie, căile de atac se exercită în condiţiile legii. Observă că punctul de vedere anterior exprimat a fost reţinut în deciziile nr. 599 din 21 octombrie 2014, nr. 663 din 11 noiembrie 2014, nr. 707 din 27 noiembrie 2014, nr. 42 din 17 februarie 2015, nr. 58 din 24 februarie 2015, nr. 139 din 12 martie 2015, nr. 189 din 31 martie 2015 şi nr. 738 din 3 noiembrie 2015.
    13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 18, art. 319 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) şi alin. (8) din Codul de procedură penală. Examinând motivele de neconstituţionalitate dezvoltate în notele scrise ale autorului excepţiei, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 18, art. 319 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) teza a doua şi alin. (8) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016. Textele criticate au următorul conţinut:
    - Art. 18: „În caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.“;
    – Art. 319 alin. (1): „În caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile sau a existenţei unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare a cauzei, continuarea urmăririi penale.“;
    – Art. 341 alin. (2) teza a doua şi alin. (8): „(2) […] Dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. […] (8) Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (7^1) este definitivă.“

    16. Autorul susţine că normele procesual penale criticate aduc atingere atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1) şi alin. (3) privind liberul acces la justiţie şi dreptul părţilor la un proces echitabil, cât şi prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, cât priveşte prevederile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, în plus faţă de dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate, susţine că acestea aduc atingere atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, cât şi prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală.
    17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că normele procesual penale criticate au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate critici similare celor formulate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 362 din 30 mai 2017*), nepublicată la data pronunţării prezentei decizii, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. În motivarea deciziei sale, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 29 din Codul de procedură penală definesc participanţii în procesul penal ca fiind organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali. Cu privire la părţi, art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că acestea sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită acţiunea penală, iar alin. (2) al aceluiaşi art. 32 enumeră părţile procesului penal ca fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Totodată, art. 33 din Codul de procedură penală arată, la alin. (1), că subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată, iar, la alin. (2), stabileşte, cu valoare de principiu, că aceştia au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora. În fine, art. 34 din Codul de procedură penală reglementează alţi subiecţi procesuali, aceştia fiind martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale.──────────
    *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 362 din 30 mai 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 noiembrie 2017.
──────────

    18. Astfel, Codul de procedură penală nu reglementează făptuitorul ca participant la procesul penal, această noţiune fiind utilizată în cuprinsul acestui cod, în lipsa unei definiţii legale, spre exemplu, la art. 44 referitor la competenţa în caz de reunire a cauzelor, art. 48 cu privire la competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului, art. 61 referitor la actele încheiate de unele organe de constatare, art. 62 privind actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave, art. 146^1 cu privire la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, art. 147 referitor la reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale şi art. 148 cu privire la utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor. Din interpretarea dispoziţiilor legale enumerate, Curtea a reţinut că prin „făptuitor“ se înţelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală. Astfel, pot avea calitatea de făptuitor persoanele împotriva cărora a fost înregistrată o plângere penală sau persoanele avute în vedere în desfăşurarea urmăririi penale in rem, dar în privinţa cărora nu este atins standardul de probaţiune necesar pentru a putea fi încadrate în categoria suspecţilor sau a inculpaţilor. Prin urmare, în privinţa acestor persoane, probatoriul administrat furnizează indicii care să sugereze o eventuală formă de vinovăţie în săvârşirea faptelor ce fac obiectul urmăririi penale.
    19. Din această perspectivă, Curtea a constatat că procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăţiei persoanelor care săvârşesc fapte de natură penală. Această evoluţie graduală debutează cu existenţa unor suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune, suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect, continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârşit o infracţiune, etapă ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, conform art. 15 din Codul de procedură penală, şi dobândirea calităţii de inculpat, şi se finalizează cu demonstrarea vinovăţiei acesteia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapt ce transformă inculpatul în persoană condamnată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017).
    20. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 319 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 18 din Codul de procedură penală, prevăd dreptul de a cere continuarea urmăririi penale, în cazul constatării, printre altele, a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, doar în privinţa suspectului şi a inculpatului, drept ce poate fi exercitat într-un termen de decădere de 20 de zile de la data primirii ordonanţei procurorului de clasare, emisă potrivit dispoziţiilor art. 315 coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Curtea a constatat că această soluţie juridică, criticată de autorii excepţiei, apare ca fiind corectă prin raportare la considerentele mai sus invocate. Astfel, doar suspectul şi inculpatul au calitatea procesuală necesară pentru a formula o cerere cum este cea reglementată prin dispoziţiile art. 18 şi ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, deoarece doar aceştia au calitatea de participanţi în procesul penal, conform art. 29 din acelaşi cod. Având în vedere procesul etapizat de stabilire a vinovăţiei, mai sus prezentat, doar suspectul şi inculpatul pot avea interesul procesual de a cere continuarea procesului penal, după momentul constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, întrucât doar în privinţa acestora există suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Aceasta întrucât procedura reglementată la art. 319 din Codul de procedură penală are ca finalitate demonstrarea nevinovăţiei unor astfel de persoane, în privinţa cărora a intervenit prescripţia răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care se consideră nevinovate şi care au fost urmărite pentru săvârşirea unor infracţiuni de a-şi demonstra nevinovăţia, obligând organele judiciare ca, în urma formulării unei cereri conform dispoziţiilor art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, să procedeze la continuarea procesului penal.
    21. Spre deosebire de suspect şi de inculpat, făptuitorul nu are, ab initio, calitatea procesuală necesară în vederea formulării unei cereri de continuare a urmăririi penale, acesta nefiind participant în procesul penal, conform art. 29 din Codul de procedură penală. De asemenea, făptuitorul nu poate avea nici interesul procesual de a promova o asemenea cerere, deoarece împotriva sa nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi nu există suspiciuni rezonabile cu privire la potenţiala comitere de către el a unor infracţiuni. Prin urmare, interesul procesual al acestuia nu poate consta în dovedirea propriei nevinovăţii, întrucât nu au fost formulate împotriva sa acuzaţii susţinute prin administrarea de probe care să pună în discuţie o eventuală răsturnare a prezumţiei de nevinovăţie, ci, mai degrabă, aceasta constă în determinarea organelor judiciare să constate una dintre situaţiile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, respectiv că fapta nu există, că ea nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, că nu există probe că persoana în cauză a săvârşit infracţiunea sau că există o cauză justificativă sau de neimputabilitate. De altfel, remediul procesual prevăzut de legiuitor, în situaţia analizată, este cel reglementat la art. 339-340 din Codul de procedură penală, adică acela al formulării de către persoana aflată în situaţia invocată de autorii excepţiei a unei plângeri împotriva ordonanţei de clasare a procurorului, conform art. 339 din Codul de procedură penală, şi, respectiv, împotriva soluţiei de neurmărire, potrivit art. 340 din acelaşi cod, prin care poate fi solicitată constatarea existenţei uneia dintre împrejurările prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. În soluţionarea acestei plângeri, judecătorul de cameră preliminară, conform art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, poate schimba temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.
    22. Având în vedere aceste considerente, Curtea nu a reţinut încălcarea, prin dispoziţiile art. 18 şi ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor constituţionale ce reglementează prezumţia de nevinovăţie, întrucât, pe de o parte, această prezumţie subzistă până la constatarea, printr-o hotărâre definitivă a vinovăţiei persoanei care a săvârşit fapte prevăzute de legea penală, iar, pe de altă parte, aşa cum s-a arătat prin considerentele mai sus invocate, în privinţa făptuitorului nu există nici măcar standardul minim, prevăzut de legea procesual penală, al existenţei unei suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârşit fapte prevăzute de legea penală. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că, din perspectiva stabilirii vinovăţiei pentru săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală şi, implicit, pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin nivele diferite de probaţiune, de la bănuiala rezonabilă, la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă şi că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menţionat, prezumţia de nevinovăţie subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017).
    23. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, pentru aceleaşi motive, mai sus arătate, Curtea a reţinut că făptuitorul, pe de o parte, şi suspectul şi inculpatul, pe de altă parte, se află în situaţii juridice diferite, sub aspectul interesului procesual de a solicita continuarea urmăririi penale în cazul clasării cauzei ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, conform art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală. Această diferenţă este generată de existenţa, în privinţa celor din urmă, cel puţin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală, rezultate din probele administrate în cauză. Or, această diferenţă este de natură a justifica acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa dreptului prevăzut prin textele criticate, fără ca prin aceasta să fie încălcate exigenţele dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1). În această privinţă, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994 şi Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011).
    24. În ceea ce priveşte încălcarea, prin dispoziţiile art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale, accesul liber la justiţie presupune, în esenţă, accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, în vederea valorificării drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009). Or, Curtea a reţinut că nu există un interes legitim al făptuitorului de a solicita continuarea urmăririi penale, conform dispoziţiilor legale criticate, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea prin acestea a prevederilor art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie şi, prin urmare, nici a dispoziţiilor art. 6 şi art. 13 din Convenţie. De altfel, tot Curtea Constituţională a stabilit, prin jurisprudenţa sa, că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, a căror stabilire este de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 110 din 24 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 22 martie 2005).
    25. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 alin. (1), Curtea a reţinut că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât procedura reglementată prin prevederile art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală nu presupune existenţa unor suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea de către persoana aflată în situaţia procesuală invocată de autorii excepţiei a unei fapte prevăzute de legea penală şi nici formularea împotriva acesteia a unei acuzaţii în materie penală. Pentru acest motiv, textele criticate nu au în vedere punerea la dispoziţia făptuitorului a mijloacelor necesare susţinerii unei apărări.
    26. Având în vedere argumentele anterior arătate, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 18 şi art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală nu restrâng drepturile fundamentale invocate de autorii excepţiei, motiv pentru care nu poate fi reţinută incidenţa în cauză a dispoziţiilor constituţionale ale art. 53 alin. (1).
    27. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea observă că aceste dispoziţii au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din data de 23 mai 2016, în prezent având următorul conţinut: „(2) […] Dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.“ Anterior modificării menţionate, soluţia legislativă criticată, având o reglementare similară, a mai fost supusă controlului de constituţionalitate, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 42 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 25 martie 2015 şi Decizia nr. 745 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 28 februarie 2017.
    28. În considerentele deciziilor precitate, Curtea a reamintit cele statuate prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, şi anume că judecarea plângerii fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor contravine dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate, întrucât norma legală nu permite comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi nu prevede posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. Odată citate, însă, părţile au posibilitatea să ia cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, fiindu-le asigurate, în acest fel, toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată (paragraful 18). Totodată, Curtea a reţinut că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 599 din 21 octombrie 2014, se asigură şi respectarea dreptului la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, drept care conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune, printre altele, participarea la şedinţele de judecată şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.
    29. Totodată, Curtea, analizând criticile potrivit cărora dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât nu permit administrarea de probe de către judecătorul de cameră preliminară sau nu sunt suficient de clare cu privire la această posibilitate, a statuat în Decizia nr. 442 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 30 august 2016, paragrafele 29-32, că limitarea mijloacelor de probă este justificată, având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al ordonanţei procurorului, atacate sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc, în vederea soluţionării plângerii, ca instanţa să verifice, pe baza materialului şi a lucrărilor existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei de neurmărire/netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. De aceea, dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, petentul având deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu cererile şi excepţiile formulate de către inculpat cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Aşa fiind, Curtea nu a primit critica potrivit căreia se încalcă dreptul de acces liber la justiţie, plângerea reglementată de dispoziţiile art. 341 din Codul de procedură penală reprezentând prin ea însăşi o garanţie a realizării acestui drept. Stabilirea unor reguli speciale de procedură în cazul judecării plângerii împotriva ordonanţei procurorului de neurmărire/ netrimitere în judecată este realizată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale şi nu încalcă liberul acces la justiţie, Curtea Constituţională statuând, în acest sens, că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).
    30. Totodată, Curtea a reţinut că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, aşa cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale invocate, câtă vreme petentul are deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, cu notele scrise depuse, precum şi cu posibilitatea formulării de către inculpat a unor cereri sau excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. Faptul că aceste drepturi fundamentale nu sunt cu nimic îngrădite prin dispoziţiile legale supuse criticilor de neconstituţionalitate rezultă şi din reglementarea, prin dispoziţiile art. 341 alin. (6) şi alin. (7) din Codul de procedură penală, a soluţiilor ce pot fi date de judecătorul de cameră preliminară plângerii împotriva ordonanţelor procurorului de neurmărire/netrimitere în judecată. Astfel, indiferent de soluţia pronunţată, judecătorul de cameră preliminară apreciază şi cu privire la probele administrate în dosarul de urmărire penală, inclusiv sub aspectul dacă acestea sunt sau nu suficiente pentru a fundamenta soluţia organului de cercetare penală. Admiţând plângerea şi desfiinţând soluţia atacată, instanţa poate să dispună, motivat, fie trimiterea cauzei procurorului „pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală“ [art. 341 alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală] ori a schimba temeiul de drept al soluţiei de clasare dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea [art. 341 alin. (6) lit. c) şi art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală], fie, atunci când probele legal administrate sunt suficiente pentru judecarea cauzei, desfiinţarea soluţiei şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală]. În ambele situaţii, dreptul la un proces echitabil al petentului este pe deplin asigurat, acesta având posibilitatea să se prevaleze de toate garanţiile procesuale ce caracterizează acest drept, sens în care, în cazul prevăzut de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c), procurorul şi inculpatul pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, contestaţie care va fi soluţionată, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, cu participarea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi a procurorului, asigurându-se, în acest fel, comunicarea către aceştia a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului, precum şi posibilitatea de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse în faţa instanţei. De altfel, Curtea a reţinut că împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, putând exclude probele nelegal administrate ori, după caz, să sancţioneze potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în aşa fel încât, în situaţia dispunerii începerii judecăţii, probele astfel excluse nu mai pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor dreptului la un proces echitabil.
    31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor anterior arătate sunt aplicabile şi în prezenta cauză.
    32. În completarea celor constatate de Curte în deciziile precitate, Curtea reţine că, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 se menţionează că aceasta a fost adoptată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere faptul că, de la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală şi până în prezent a fost adoptat un număr semnificativ de decizii ale Curţii Constituţionale, care au produs un impact semnificativ asupra codului şi care necesită intervenţie legislativă asupra unor instituţii importante, precum procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor procurorului, fiind citate Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii „fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor“ este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10) din Codul de procedură penală potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „fără participarea procurorului şi a inculpatului“ este neconstituţională, Decizia Curţii Constituţionale nr. 733 din 29 octombrie 2015, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. Aşa încât, Curtea constată că, în prezent, prin modificarea normelor procesual penale în acord cu deciziile instanţei de control constituţional anterior citate, viciile de neconstituţionalitate constatate au fost, astfel, acoperite. Textul în vigoare, criticat în prezenta cauză, reglementează atât cu privire la citarea petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului în această procedură, cu posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, cât şi cu privire la posibilitatea petentului şi intimaţilor de a formula cereri şi de a ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. În aceste condiţii, Curtea reţine că petentul - fiind citat, având posibilitatea de a depune note scrise cu privire la admisibilitatea şi temeinicia plângerii, de a demonstra nelegalitatea soluţiei atacate în raport cu lucrările şi materialul din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, de a formula cereri şi ridica excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, în măsura în care în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală - beneficiază de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil.
    33. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, Curtea reţine că acestea nu au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate. Anterior Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, însă, soluţia legislativă criticată se regăsea, într-o formă similară, în acelaşi alineat al art. 341 din Codul de procedură penală, fiind supusă controlului de constituţionalitate, în repetate rânduri, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. Cu titlu de exemplu, se reţin deciziile nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014; nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015; nr. 58 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015; nr. 408 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 13 iulie 2015; nr. 274 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 22 iulie 2016 şi nr. 169 din 16 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 23 mai 2017. Astfel, prin deciziile precitate, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, urmând a fi prevăzute „numai prin lege“. Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile. De asemenea, prevederile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Aşadar, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.
    34. De asemenea, prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, precitată, paragraful 24, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 341 alin. (1)-(4), alin. (6)-(9) şi alin. (11) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile raportate la dispoziţiile art. 11 referitor la Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) şi alin. (2) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 21 alin. (1)-(3) referitor la liberul acces la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil, art. 125 alin. (3) referitor la incompatibilitatea funcţiei de judecător cu orice altă funcţie publică sau privată, art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti, art. 127 referitor la caracterul public al dezbaterilor şi art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană, precum şi la dispoziţiile art. 6 paragrafele 1 şi 2 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (aceeaşi soluţie s-a impus şi prin Decizia nr. 42 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 25 martie 2015).
    35. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziilor mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
    36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Radu Ion în Dosarul nr. 620/286/2016 al Judecătoriei Răducăneni şi constată că dispoziţiile art. 18, art. 319 alin. (1) şi art. 341 alin. (2) teza a doua şi alin. (8) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Răducăneni şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 11 iulie 2017.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu


    ------

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice