Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 523 din 18 octombrie 2023 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, în ansamblul său, precum şi a dispoziţiilor art. III pct. 2 [cu referire la art. 18^1 alin. (1), (5) şi (11), art. 18^2 şi art. 18^3], pct. 9 [cu referire la art. 60 pct. 5 lit. c)], pct. 10 [cu referire la art. 60 pct. 7 lit. c)], pct. 13 [cu referire la art. 117], pct. 19 [cu referire la art. 138^4], pct. 28 [cu referire la art. 170 alin. (1) şi alin. (3) lit. d)], pct. 29 [cu referire la art. 174], pct. 30 [cu referire la art. 174^1 alin. (12)], pct. 45 [cu referire la art. 291 alin. (3^8)], pct. 65 [cu referire la art. 500^3 alin. (1)], art. V alin. (1) şi (2), art. VII alin. (1), art. XIV alin. (2) şi (5), art. XV alin. (1), art. XVII alin. (3) şi (4), alin. (5) lit. c), l) şi n), alin. (7) şi (8), art. XVIII alin. (2), art. XIX alin. (2) şi (3), art. XX alin. (3) şi (5), art. XXIII alin. (3), (4) şi (5), art. XXVI pct. 1, art. XXVII alin. (3), (4) şi (5), art. XXVIII alin. (1), art. XXIX, art. XXXI alin. (1), art. XXXIII, art. XXXIV, art. XXXV, art. XXXVI, art. XXXVII, art. LI alin. (1), art. LIV alin. (1) şi (3) şi art. LV din lege

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 523 din 18 octombrie 2023 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, în ansamblul său, precum şi a dispoziţiilor art. III pct. 2 [cu referire la art. 18^1 alin. (1), (5) şi (11), art. 18^2 şi art. 18^3], pct. 9 [cu referire la art. 60 pct. 5 lit. c)], pct. 10 [cu referire la art. 60 pct. 7 lit. c)], pct. 13 [cu referire la art. 117], pct. 19 [cu referire la art. 138^4], pct. 28 [cu referire la art. 170 alin. (1) şi alin. (3) lit. d)], pct. 29 [cu referire la art. 174], pct. 30 [cu referire la art. 174^1 alin. (12)], pct. 45 [cu referire la art. 291 alin. (3^8)], pct. 65 [cu referire la art. 500^3 alin. (1)], art. V alin. (1) şi (2), art. VII alin. (1), art. XIV alin. (2) şi (5), art. XV alin. (1), art. XVII alin. (3) şi (4), alin. (5) lit. c), l) şi n), alin. (7) şi (8), art. XVIII alin. (2), art. XIX alin. (2) şi (3), art. XX alin. (3) şi (5), art. XXIII alin. (3), (4) şi (5), art. XXVI pct. 1, art. XXVII alin. (3), (4) şi (5), art. XXVIII alin. (1), art. XXIX, art. XXXI alin. (1), art. XXXIII, art. XXXIV, art. XXXV, art. XXXVI, art. XXXVII, art. LI alin. (1), art. LIV alin. (1) şi (3) şi art. LV din lege

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 974 din 26 octombrie 2023

Comenteaza legea


┌───────────────┬───────────────────────┐
│Marian Enache  │- preşedinte           │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela        │- judecător            │
│Ciochină       │                       │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Cristian       │- judecător            │
│Deliorga       │                       │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan│- judecător            │
│Licu           │                       │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Iuliana  │- judecător            │
│Scântei        │                       │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan  │- judecător            │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina   │- judecător            │
│Tănăsescu      │                       │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila   │- judecător            │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Benke Károly   │-                      │
│               │prim-magistrat-asistent│
├───────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela Ionescu│- magistrat-asistent   │
└───────────────┴───────────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, obiecţie formulată de 42 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România, de 2 deputaţi aparţinând Partidului Naţional Liberal şi de 15 deputaţi neafiliaţi.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.011 din 29 septembrie 2023 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.400A/2023.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia arată că legea care formează obiectul sesizării a fost iniţiată sub denumirea „Proiect de Lege privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung (PL-x nr. 546/2023)“ de către Guvernul României, prin procedura angajării răspunderii. Proiectul de lege a fost depus la Parlament în dimineaţa zilei de 26 septembrie 2023. Birourile permanente ale celor două Camere au stabilit ora 13.00 pentru depunerea amendamentelor, în aceeaşi zi, iar în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, din data precizată, la ora 18.00, a fost prezentată forma finală a legii. Autorii obiecţiei precizează că legea adoptată face parte din categoria legilor organice. În formularea criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă, aceştia susţin că proiectul de lege (PL-x nr. 546/2023) încalcă flagrant dispoziţiile art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 4, ale art. 15 alin. (2), ale art. 16 alin. (1), ale art. 44 alin. (8), ale art. 45, ale art. 56, ale art. 61, ale art. 69 alin. (1), ale art. 108, ale art. 114, ale art. 120 alin. (1), ale art. 135 alin. (1), ale art. 136 şi ale art. 147 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie.
    4. Potrivit primei critici de neconstituţionalitate extrinsecă, modalitatea de adoptare a legii criticate contravine prevederilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 114 din Constituţie, deoarece norma fundamentală oferă Guvernului posibilitatea de a-şi angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în condiţiile respectării principiului echilibrului şi al separării puterilor în stat.
    5. Se susţine că posibilitatea Guvernului de legiferare, în calitate de autoritate legislativă delegată, nu poate fi discreţionară, această prerogativă nereprezentând un drept care nu este susceptibil de exercitare abuzivă, deoarece, în caz contrar, s-ar permite eludarea principiului fundamental al separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. În acest sens, se invocă considerente ale Deciziei nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, însă se susţine că cele două modalităţi de legiferare excepţionale, care aparţin Guvernului, ca autoritate legislativă delegată, în condiţiile art. 115 ori 114 din Constituţie, nu pot fi neîngrădite. Referitor la procedura de adoptare de către executiv a ordonanţelor simple ori de urgenţă, se arată că Legea fundamentală şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale au asanat eventualele neajunsuri, însă, în ceea ce priveşte legiferarea pe calea asumării răspunderii Guvernului, se impun, în virtutea art. 142 din Constituţie, precizări menite să cristalizeze o viziune unitară asupra acesteia.
    6. Se invocă considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 61 din 12 februarie 2020, pentru a se sublinia faptul că, în contextul politic actual din România, există o majoritate consolidată în Parlament, datorată colaborării dintre două partide pentru constituirea Guvernului. Prin urmare, se susţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nu era necesară recurgerea la procedura stipulată de art. 114 din Constituţie. Mai mult, se observă că, prin Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, Curtea Constituţională a subliniat că această procedură are ca scop formarea unei majorităţi parlamentare şi depăşirea potenţialelor blocări din partea opoziţiei în timpul discuţiilor legislative. Or, în situaţia actuală, nu există potenţiale obstrucţii, având în vedere majoritatea solidă care a stat la baza formării Guvernului. Se susţine că nu a existat niciun indiciu că Guvernul nu ar fi susţinut de o majoritate parlamentară şi că ar avea nevoie să recurgă la actul extrem al asumării răspunderii parlamentare pentru a coagula o asemenea majoritate (ca alternativă la căderea Guvernului şi instabilitate politică). Dimpotrivă, la acest moment, România este guvernată cu o susţinere parlamentară masivă. Prin urmare, se susţine că utilizarea procedurii angajării răspunderii Guvernului s-a făcut de plano, cu ignorarea exigenţelor constituţionale.
    7. Se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, potrivit căreia angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmăreşte ca acesta să fie adoptat în condiţii de maximă celeritate, conţinutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată. Se observă că, prin decizia menţionată, Curtea a considerat că ocolirea procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege, atât în cadrul comisiilor de specialitate, cât şi în plenul fiecărei Camere a Parlamentului, potrivit competenţelor stabilite de art. 75 din Constituţie, şi recurgerea la angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege nu îşi găsesc o motivare în sensul celor arătate. Totodată, se observă că, tot în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că „nu subzistă condiţia urgenţei care să fi determinat o astfel de măsură din partea Guvernului (angajarea răspunderii pe proiectul de lege privind educaţia naţională - s.n.), câtă vreme măsurile prevăzute în proiectul de lege intră în efectivitate începând cu anul şcolar 2011-2012, iar unele dintre acestea chiar cu anul şcolar 2012-2013“ (Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010). În acest cadru jurisprudenţial, cu privire la condiţia aplicării imediate a legii adoptate prin angajarea răspunderii de către Guvern, se observă că dispoziţiile art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal instituie un principiu esenţial în materia reglementărilor normative fiscale, şi anume principiul temporizării modificărilor Codului fiscal.
    8. De asemenea, se susţine că nu există o situaţie extraordinară de procedură de deficit bugetar excesiv constatată potrivit tratatelor Uniunii Europene şi regulamentelor subsidiare agreate la nivel european, care să motiveze o încercare de modificare a Codului fiscal prin procedura angajării răspunderii Guvernului. Spre această concluzie conduce faptul că Recomandarea Consiliului privind existenţa unui deficit public excesiv şi solicitările adresate României pentru a pune capăt acestuia datează din 18 iunie 2021, cu termen de implementare 31 decembrie 2024. Or, în condiţiile în care Guvernul pare să nu fi făcut nimic mai bine de 2 ani pentru reducerea deficitului bugetar şi are la dispoziţie un termen de graţie până la finalul anului următor, se apreciază că situaţia extraordinară nu există. Aşa încât, se susţine că măsurile propuse nu pot rezolva, de îndată, situaţia extraordinară a cărei existenţă este clamată şi nu sunt de imediată aplicare. Cu titlu de exemplu, se observă că perceperea unei contribuţii de asigurări sociale de sănătate suplimentare pentru cei care realizează venituri din activităţi independente se va face pentru veniturile realizate cu începere de la 1 ianuarie 2024, cu termen de plată la 25 mai 2025 (adică după termenul-limită stabilit pentru reducerea deficitului bugetar). În plus, se observă că, în legea adoptată, sunt precizate termenele la care dispoziţiile din lege intră în vigoare, în acest sens fiind dispoziţiile art. VII şi ale art. LXX lit. b) din lege.
    9. Prin urmare, se susţine că nu se poate angaja răspunderea Guvernului pentru o lege care se încadrează în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, lege care putea trece prin procesul legislativ obişnuit pentru a intra în vigoare, spre exemplu, în anul 2024. În aceste condiţii, se apreciază că nu este satisfăcut criteriul al patrulea specificat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, care se referă la aplicarea instantanee a respectivei legi. Raportat la argumentele expuse mai sus, se susţine că legea criticată, pentru care Guvernul şi-a asumat răspunderea, nu poate intra în vigoare decât cel mai devreme la data de 1 ianuarie 2025, iar dispoziţiile legii care prevăd o dată a intrării în vigoare anterioară sunt neconstituţionale. Soluţia se impune prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind absolut necesară existenţa unei perioade de vacatio legis, în condiţiile reglementate de art. 4 din Legea nr. 227/2015. În context, se observă că, în Polonia, introducerea perioadei de vacatio legis în materie fiscală s-a făcut prin jurisprudenţa Tribunalului Constituţional polonez, pornind de la principiul consacrat de art. 2 din Constituţia Poloniei, şi anume principiul preeminenţei dreptului (rule of law) într-un stat democratic.
    10. În plus, se susţine că validitatea actului normativ în discuţie nu este conformă cu principiile constituţionale. Sub pretextul elaborării unui proiect de lege asupra căruia Guvernul să îşi angajeze răspunderea, au fost inserate modificări care, în esenţă, au valoare şi impact de reformă, de program de guvernare. Aşa fiind, se apreciază că ar fi fost imperativ, din punct de vedere juridic şi constituţional, ca aceste modificări să fie prezentate şi adoptate sub forma unei reforme, cu toate consultările şi evaluările de impact necesare. Or, prin angajarea răspunderii Guvernului, s-a ajuns la realizarea unor modificări legislative de amploare, complexe, promovate sub denumirea de „proiect de lege“, creând un context de ambiguitate şi neconstituţionalitate.
    11. În formularea celei de-a doua critici de neconstituţionalitate extrinsecă, se susţine că modalitatea de adoptare a legii criticate contravine prevederilor art. 114 din Constituţie, deoarece norma fundamentală precitată oferă Guvernului posibilitatea de a-şi angaja răspunderea asupra unui proiect de lege unitar.
    12. În acest sens, se observă că una dintre condiţiile conturate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la angajarea răspunderii Guvernului este aceea ca proiectul de lege să aibă un caracter unitar, obiectul de reglementare urmând să se subsumeze unui domeniu unic. În concepţia legiuitorului constituant, angajarea răspunderii Guvernului este circumscrisă la „un program“, „o declaraţie de politică generală“ sau la „un proiect de lege“, şi nu la un set din aceste documente. Din această perspectivă, se reţine că legea criticată este o lege-mamut care conţine diverse reglementări, astfel: capitolul I - Prevederi generale; capitolul II - Măsuri fiscale; capitolul III - Măsuri de disciplină economico-financiară. Descentralizarea unor servicii publice; capitolul IV - Măsuri pentru asigurarea conformării fiscale; capitolul V - Dispoziţii tranzitorii şi finale. Raportat la acest aspect, se observă că, în doctrină, s-a precizat că angajarea răspunderii Guvernului, care este susţinut de o majoritate parlamentară solidă, pentru o colecţie de reglementări, ridică serioase probleme de constituţionalitate. Totodată, se invocă considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 61 din 12 februarie 2020, paragrafele 71-73 şi 77.
    13. Cât priveşte legea criticată prin prezenta obiecţie, se susţine că atât titlul („Legea privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung“), cât şi conţinutul normativ al legii sunt în sensul celor stipulate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 61 din 12 februarie 2020, întrucât legea criticată vizează domeniul fiscal şi pe cel bugetar, precum şi un număr de domenii care se circumscriu operaţiunii de modificare şi completare a unor acte normative. Sunt invocate dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, şi, totodată, se citează considerentele paragrafului 74 al Deciziei nr. 61 din 12 februarie 2020, potrivit cărora legea examinată abroga, modifica sau completa un număr de 23 de acte normative, astfel că scopul actului normativ analizat nu a fost unic, ci multiplu, subsumat fiecărui domeniu reglementat, care îşi păstra individualitatea. În aceste condiţii, se susţine că toate concluziile Curţii Constituţionale dezvoltate în Decizia nr. 61 din 12 februarie 2020 sunt aplicabile, mutatis mutandis, în cazul Legii privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung. În susţinerea acestui argument, se observă că legea criticată modifică un număr de 22 de acte normative ori derogă de la prevederile în vigoare ale acestora. Or, în paragraful 76 din Decizia nr. 61 din 12 februarie 2020, Curtea a statuat că modificarea şi completarea unui număr atât de însemnat de acte normative nu pot fi realizate pe calea unei singure legi, lege care nu reprezintă nici măcar o încercare de codificare în materie, ci una care exprimă diferite opţiuni legislative în domenii eterogene în sine. Se susţine că executivul şi-a asumat răspunderea în aceeaşi zi asupra mai multor proiecte de legi încadrate, formal, într-unul singur, legea adoptată modificând diverse acte normative, care au ca obiect de reglementare mai multe domenii, neavând un caracter unitar. În plus, se observă că legea criticată are şi prevederi proprii (spre exemplu, cu privire la instituirea Sistemului naţional RO e-Sigiliu), care se vor aplica ca atare. În aceste condiţii, se precizează că nu este exclus ca această lege să sufere în viitorul apropiat şi alte modificări, reglaje fine, explicitări şi corelări, având în vedere lipsa dezbaterilor la adoptarea ei, ceea ce va duce la adoptarea unor acte modificatoare suplimentare.
    14. Se subliniază că în cuprinsul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 61 din 12 februarie 2020 s-a precizat că modificarea unui număr semnificativ de acte normative îndepărtează procedura asumării răspunderii Guvernului de la scopul acesteia, nefiind posibilă reglementarea unitară într-un singur domeniu cât timp actele normative în discuţie provin din varii domenii care nu se corelează între ele. Or, angajarea răspunderii trebuie să fie legată de un anumit proiect de lege, fiind esenţial ca reglementările sale să fie limitate clar la un singur domeniu. În cazul de faţă, se susţine că încă din titlu se observă că sunt incluse în obiectul de reglementare o gamă largă de măsuri din domenii diverse. Or, angajarea răspunderii nu permite ca printr-un singur proiect de lege să se facă schimbări sau adăugări cu privire la mai multe legi existente, care au fost adoptate separat de Parlament. Aceste legi pot reglementa relaţii sociale diferite şi pot avea diverse naturi (organice sau ordinare), iar această restricţie se aplică chiar şi în cazul în care legile vizează un sector specific al realităţii socio-economice. De asemenea, se reaminteşte că instanţa de control constituţional a recomandat, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 şi Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, pronunţate în cadrul competenţei Curţii Constituţionale de a verifica iniţiativele de revizuire a Constituţiei, completarea prevederilor art. 114 alin. (1) din Constituţie, în sensul limitării obiectului asupra căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea la un program, o declaraţie de politică generală sau la un singur proiect de lege care să reglementeze unitar, relaţii sociale care privesc un singur domeniu.
    15. Se susţine, totodată, că angajarea răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege este o măsură extremă, aplicată atunci când nici procedura de urgenţă, nici ordonanţele de urgenţă nu pot oferi rezultate rapide. Adoptarea unei legi prin această metodă nu este doar o modalitate de a evita procedurile legislative standard, ci ar trebui să fie o reacţie rapidă în faţa situaţiilor excepţionale, analizate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care nu sunt respectate în cauză. În astfel de circumstanţe, este esenţial nu doar să se respecte regulile constituţionale privind adoptarea, ci şi să se asigure că proiectul de lege abordează o singură tematică, clar definită şi dictată de situaţii neordinare. Aşa încât, se susţine că proiectele de lege cu un caracter complex, cum este cel criticat, sau cele care vizează modificarea, completarea sau abrogarea mai multor acte normative nu doar că nu sunt potrivite pentru această procedură, dar conduc la neconstituţionalitatea procedurii de adoptare. Obiectivul unui astfel de proiect de lege, adoptat prin procedura angajării răspunderii, este sau cel puţin ar trebui să fie introducerea unei noi norme juridice, esenţială într-o situaţie dată. Prin urmare, se susţine că necesitatea unui astfel de act legislativ nu ar trebui să se bazeze pe modificarea legislaţiei existente, ci pe lipsa reglementărilor într-un domeniu specific al societăţii. Mai mult decât atât, se apreciază că nu este justificată urgenţa în adoptarea actului normativ criticat, reţinându-se deja în jurisprudenţa constituţională că dezbaterea în procedură obişnuită în Parlament nu numai că ar fi fost benefică, pentru că s-ar fi putut aduce amendamente, dar ar fi permis implicarea societăţii civile, a contribuabililor. Se precizează că suntem în prezenţa unui amplu proiect de recalibrare administrativă, dublat de măsuri cu impact bugetar, financiar sau fiscal, care se vor aplica în timp şi care vor produce efecte în timp. Se apreciază că proiectul este mult mai amplu decât premisa de la care s-a pornit, cât timp modificările propuse vizează intervenţia în funcţionarea aparatului administrativ, limitarea unor categorii de cheltuieli publice, prelevarea excedentului bugetar al întreprinderilor publice, instituirea de noi impozite şi contribuţii sociale obligatorii ori majorarea celor existente, înăsprirea regimului sancţionator, operaţionalizarea unor sisteme de raportare, restructurarea administrativă, stabilirea unor reguli detaliate în materie contravenţională, întărirea disciplinei financiare în ceea ce priveşte sistemele de încasări şi plăţi, limitarea dreptului de a utiliza numerar pentru plata unor bunuri şi servicii, respectarea drepturilor de proprietate intelectuală etc.
    16. Potrivit celei de-a treia critici de neconstituţionalitate, de natură extrinsecă, legea criticată este contrară principiului legalităţii, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi dispoziţiilor Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.
    17. În motivarea acestei critici, se susţine că termenul legal de consultare publică (transparenţă decizională) de 10 zile calendaristice a fost ignorat. În acest sens, se observă că proiectul de lege privind măsurile fiscal bugetare a fost publicat pe site-ul Ministerului Finanţelor în data de 19 septembrie 2023, iar termenul ar fi trebuit să se împlinească în data de 28 septembrie 2023. Totodată, se susţine că, deşi sunt introduse o serie de obligaţii pentru o multitudine de actori economici şi sociali, nu au fost solicitate puncte de vedere de la niciun organism reprezentativ sau instituţie/autoritate vizată, aspect semnalat şi în avizul pe care Ministerul Justiţiei l-a emis cu privire la proiectul de lege criticat. De asemenea, se susţine că ocolirea procedurii de examinare şi dezbatere a proiectului de lege, atât în cadrul comisiilor de specialitate, cât şi în plenul fiecărei Camere a Parlamentului, potrivit competenţelor stabilite de art. 61 şi 75 din Constituţie, şi recurgerea la angajarea răspunderii asupra unor domenii atât de complexe şi importante nu îşi găsesc vreo motivare.
    18. Potrivit primei critici de neconstituţionalitate intrinsecă, prin conţinutul normativ pe care îl cuprinde, legea dedusă controlului de constituţionalitate aduce atingere principiului previzibilităţii, securităţii juridice şi clarităţii normelor, astfel cum acesta îşi găseşte expresia atât în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi jurisprudenţa constituţională aferentă, cât şi în dispoziţiile art. 1 alin. (3)-(5) din Legea fundamentală. Se susţine că obligaţia consacrată în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală revine atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice, se aplică în egală măsură Guvernului şi Parlamentului, inclusiv în privinţa modului de exercitare a atribuţiei sale principale şi esenţiale, respectiv aceea de unică autoritate legiuitoare a ţării, care constă în elaborarea proiectelor de lege şi adoptarea acestora ca legi ale statului român. Se arată că principiul securităţii juridice este un principiu de drept european, recunoscut ca atare în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din care decurg şi două principii „naţionale“, care pot fi considerate componente ale principiului securităţii juridice: certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv acesta să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce îi revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale [art. 3 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal], pe de o parte, şi predictibilitatea impunerii, care asigură stabilitatea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor obligatorii, pentru o perioadă de timp de cel puţin un an, în care nu pot interveni modificări în sensul majorării sau introducerii de noi impozite, taxe şi contribuţii obligatorii [art. 3 lit. e) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal], pe de altă parte. De asemenea, sunt invocate considerente ale deciziilor Curţii Constituţionale referitoare la calitatea legii, precum Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, Decizia nr. 494 din 10 mai 2012, Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, Decizia nr. 139 din 13 martie 2019 şi Decizia nr. 681 din 21 octombrie 2021. În acest cadru jurisprudenţial, se susţine că, prin modul deficitar de redactare, legea criticată încalcă exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii, cu consecinţa neconstituţionalităţii legii în ansamblul său. Cu titlu de exemplu, se arată că modul în care sunt redactate dispoziţiile legale din legea criticată referitoare la impunerea unui impozit minim pe cifra de afaceri şi formula de calcul conduc la interpretări arbitrare, aspect care conduce la încălcarea principiului previzibilităţii şi al certitudinii impunerii. Se apreciază că principiul predictibilităţii şi al certitudinii fiscale reprezintă o transpunere la nivel infraconstituţional a principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, legiuitorul fiind ţinut să adopte o legislaţie previzibilă şi coerentă, în măsură să asigure stabilitatea raporturilor juridice existente în domeniul fiscal. Aşa încât, în ceea ce priveşte reglementarea impunerii unui impozit minim pe cifra de afaceri, se precizează că au fost identificate numeroase neclarităţi cu privire la aplicarea acestui impozit. În context, se face referire la avizul Consiliului Economic şi Social nr. 6.398 din 25 septembrie 2023, potrivit căruia „mediul de afaceri are nevoie de predictibilitate şi stabilitate pentru o dezvoltare economică sănătoasă, deziderat negat de punerea în aplicare a acestor măsuri începând cu data de 1 ianuarie 2024, respectiv în termen de 3 luni, şi nu de 6 luni, aşa cum prevede Codul fiscal.“ Se reaminteşte că dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 227/2015 instituie un principiu esenţial în materia reglementărilor normative fiscale, respectiv principiul temporizării modificărilor Codului fiscal, astfel că se apreciază că prevederile din legea adoptată ar fi trebuit să intre în vigoare într-un interval de 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. Se apreciază că ipoteza de la alin. (3) al art. 4 din Legea nr. 227/2015, în care se pot prevedea termene mai scurte de intrare în vigoare, priveşte exclusiv materia unei ordonanţe de urgenţă. Or, în speţă, Guvernul şi-a angajat răspunderea cu privire la un proiect de lege. Cu privire la aspectele menţionate anterior, se invocă unele considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 900 din 15 decembrie 2020. În concluzie, se susţine că asumarea răspunderii Guvernului cu privire la un proiect de lege care contravine dispoziţiilor art. 4 din Codul fiscal reprezintă în sine o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice. Acest principiu se referă la faptul că cetăţenii trebuie protejaţi contra unui pericol creat de legiuitor, prin normele juridice pe care le propune şi adoptă, în sens contrar fiind afectată însăşi securitatea juridică a persoanei. Astfel, legiuitorul are „obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale“ (Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, Decizia nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 240 din 3 iunie 2020, Decizia nr. 504 din 12 iunie 2020, Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, Decizia nr. 836 din 1 octombrie 2018, Decizia nr. 187 din 17 martie 2021, Decizia nr. 478 din 7 mai 2021 şi Decizia nr. 688 din 21 octombrie 2021). Totodată, se susţine că modificările bruşte în fiscalitate, cu nerespectarea termenelor imperative prevăzute de Codul fiscal, au un impact negativ asupra pieţelor financiare şi afectează libertatea economică a persoanelor. Cu privire la acest din urmă aspect, se reţine că, potrivit jurisprudenţei instanţei de control constituţional, limitările aduse libertăţii economice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: (i) să fie nediscriminatorii; (ii) limitarea să fie justificată de un interes general; (iii) limitarea să fie necesară obiectivului urmărit de legiuitor şi să fie proporţională cu scopul propus. Raportat la condiţiile precitate, se apreciază că legea criticată nu respectă condiţiile referitoare la interesul general şi proporţionalitatea limitării în raport cu scopul propus, măsurile adoptate fiind discriminatorii, iar afectarea concurenţei şi a libertăţii economice nu doar că nu este proporţională cu scopul propus, ci scopul nu există. Se apreciază că o perioadă adecvată de tranziţie, respectiv o perioadă adecvată de dezbatere pe marginea dispoziţiilor care se vor modifica, în special având în vedere că, în speţă, sunt aduse modificări privind impozitarea pe cifra de afaceri şi introducerea unor impozite speciale, ar permite pieţei să se adapteze treptat şi ar garanta libertatea economică, aspecte remarcate şi de către Consiliul Economic şi Social în avizul său. Se subliniază că practica instanţei europene a drepturilor omului a evidenţiat o lipsă de previzibilitate şi o incoerenţă legislativă care au creat atât „un climat de incertitudine juridică“, cât şi un „echivoc al situaţiilor juridice incerte“, având un caracter sistematic pe fondul imperfecţiunii în ordinea juridică internă şi al disfuncţionalităţii legislaţiei române în anumite materii (în acest sens este citată Hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Viaşu împotriva României).
    19. În formularea celei de-a doua critici de neconstituţionalitate intrinsecă, se susţine că dispoziţii ale art. III din capitolul II al legii aduc atingere atât principiului previzibilităţii şi clarităţii normelor, principiului legalităţii şi al securităţii juridice, statuat prin art. 1 alin. (5) din Constituţie şi dezvoltat în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, cât şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 56 alin. (2) privind justa aşezare a sarcinilor fiscale.
    20. Astfel, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. III pct. 2 din lege [cu referire la art. 18^1 alin. (5)], se susţine că trimiterile la „alte sume care se scad din impozitul pe profit, potrivit legilor speciale“ şi la „reducerea impozitului pe profit conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 153/2020“ sunt lipsite de claritate şi conduc la imprevizibilitatea normei.
    21. Cât priveşte dispoziţiile art. III pct. 2 din lege [cu referire la art. 18^1 alin. (11)], se susţine că cuantumul impozitului, element esenţial al acestuia, va fi determinat prin normă de nivel terţiar. Or, conform art. 139 alin. (1) din Constituţie, „Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.“ Se subliniază că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, stabilirea taxelor şi impozitelor se face prin lege, la nivel infralegal fiind posibilă numai stabilirea cuantumului acestora.
    22. Se susţine, de asemenea, că prin intermediul dispoziţiilor art. III pct. 2 din lege [cu referire la art. 18^2] se intenţionează reglementarea unui impozit suplimentar în sarcina instituţiilor de credit, datorat pe lângă impozitul pe profit, respectiv impozitul pe cifra de afaceri. Or, introducerea a două impozite distincte ale căror baze impozabile se suprapun parţial reprezintă o injustă aşezare a sarcinii fiscale, contrar art. 56 alin. (2) din Constituţie. Se invocă unele considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 39 din 5 februarie 2013, conform cărora „Curtea constată că, în virtutea principiului general valabil în materie fiscală, impozitele şi taxele se aplică asupra materiei impozabile - venituri sau bunuri, nu şi asupra celorlalte impozite, or aplicarea taxei (de clawback) la o altă taxă este contrară prevederilor constituţionale referitoare la aşezarea justă a sarcinilor fiscale.“
    23. Totodată, se susţine că, potrivit dispoziţiilor art. III pct. 2 din lege [cu referire la art. 18^3], contribuabilii care plătesc impozitul vor fi stabiliţi prin norme de nivel secundar - ordin, aspect care conduce la o lipsă de predictibilitate a normei fiscale, cu încălcarea art. 139 alin. (1) din Constituţie. Se apreciază că norma creează confuzie între două domenii, respectiv sectorul de petrol şi gaze şi distribuţia de energie electrică şi gaze. Contribuabilii care desfăşoară activităţi de distribuţie sunt scutiţi de la plata noului impozit suplimentar, dar nu este clar dacă sunt scutiţi şi de la plata celui prevăzut la art. 18^1 din Codul fiscal (care este mai mare, respectiv 1%, faţă de cel specific de 0,5%). Se arată că nu este clar dacă impozitul se plăteşte în paralel cu cel prevăzut la art. 18^1 din Codul fiscal. În concret, se precizează că impozitul se numeşte „suplimentar“, dar se prevede că, după data de 1 ianuarie 2026, „contribuabilii prevăzuţi la alin. (1) [s.n. al art. 18^3] aplică prevederile art. 18^1“.
    24. Cât priveşte art. III pct. 2 din lege [cu referire la art. 18^3], se susţine că impunerea unui impozit minim pe cifra de afaceri este discriminatorie, existând sectoare de activitate/tipuri de businessuri mai afectate decât altele. Or, art. 16 şi 50 din Constituţie impun exercitarea prerogativelor statului fără discriminări nejustificate. Faptul că anumite companii au cifra de afaceri de peste 50.000.000 euro nu înseamnă, în mod automat, că sunt mai profitabile decât cele cu cifra de afaceri sub acest plafon, şi, implicit, că ar trebui să plătească impozite mai mari la bugetul de stat fără o motivare în expunerea de motive a legii. Se apreciază că pragul de 50.000.000 euro este stabilit aleatoriu, neexistând nicio motivare şi niciun studiu de impact în expunerea de motive, este impus din raţiuni politice şi nu are vreun fundament economic, generând distorsiuni concurenţiale majore. Se observă, totodată, că acest prag a fost stabilit în lipsa unei dezbateri cu mediul de afaceri şi cetăţenii. Se reţine că există numeroase industrii sau domenii de activitate ce au volume mici de vânzări şi profit mare sau, din contră, domenii/industrii cu volume mari de vânzări şi o rată a profitabilităţii redusă, de 1%-2%. Plata unui astfel de impozit pe cifra de afaceri poate conduce la diminuarea suplimentară a profitabilităţii, aceste sectoare/companii fiind vădit dezavantajate, în mod inechitabil, faţă de altele. În lipsa unor studii de impact reale, se susţine că este de aşteptat ca anumite sectoare de activitate să ajungă în adevărate blocaje economice din cauza imposibilităţii de a susţine financiar noul sistem de taxare. Cu alte cuvinte, se susţine că un astfel de demers conduce, implicit, şi la încălcarea principiului justei impuneri [art. 56 alin. (2) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie] sau al echităţii fiscale, potrivit căruia sarcina fiscală a fiecărui contribuabil trebuie să fie stabilită pe baza puterii contributive, respectiv în funcţie de mărimea veniturilor sau a proprietăţilor acestuia. Se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale potrivit căreia statul are o marjă largă de apreciere în stabilirea politicii fiscale şi revine legiuitorului competenţa exclusivă de a stabili cuantumul impozitelor şi de a acorda exceptări sau scutiri de la aceste obligaţii în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi pe anumite perioade de timp, sub rezerva respectării dispoziţiilor art. 56 din Constituţie privind justa aşezare a sarcinilor fiscale. Se susţine, astfel, că prin aplicarea impunerii unui impozit minim pe cifra de afaceri se poate ajunge la situaţii în care inclusiv companiile care înregistrează pierdere fiscală vor fi impozitate, ceea ce ar conduce la discriminare şi la reducerea capitalizării şi a lichidităţilor necesare pentru activitatea curentă, pentru susţinerea afacerii, generând dezechilibre financiare majore. Totodată, se observă că mecanismul nu permite deducerea din impozitul rezultat de plată a creditului fiscal extern aferent impozitului plătit în străinătate, situaţie ce contravine principiilor de evitare a dublei impuneri consacrate la nivel internaţional. Se susţine, astfel, că introducerea acestui impozit generează efecte colaterale în ceea ce priveşte crearea unor dezavantaje competitive pentru companiile care activează în România, cu încălcarea art. 135 alin. (1) din Constituţie, având în vedere că acestea se află într-o piaţă concurenţială extrem de dură, la nivel naţional şi internaţional. Se apreciază că măsura fiscală avută în vedere generează reducerea competitivităţii companiilor româneşti în comparaţie cu entităţile din alte ţări, care nu au un impozit similar. În aceste condiţii, se susţine că legea criticată este în contradicţie cu prevederile art. 4 din Constituţie, consacrând o discriminare pe baza criteriilor de avere. Faţă de cele menţionate anterior, se invocă considerente ale deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene reţinute în Cauza C385/12 Hervis Sport, paragraful 30, în care a fost analizat un impozit introdus de Ungaria pe cifra de afaceri a operatorilor de telecomunicaţii, conform cărora „Potrivit unei jurisprudenţe constante, normele privind egalitatea de tratament interzic nu numai discriminările evidente, întemeiate pe sediul societăţilor, ci şi orice forme disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferenţiere, conduc în fapt la acelaşi rezultat.“ Se arată că, în paragraful 44 al aceleiaşi decizii, se stabileşte că nu ar putea fi invocate în mod valabil, în susţinerea unui astfel de sistem, nici protecţia economiei ţării, nici restabilirea echilibrului bugetar prin creşterea veniturilor fiscale.
    25. Se susţine că, în cuprinsul dispoziţiilor art. III pct. 9 din lege [cu referire la art. 60 pct. 5 lit. c)], formularea „veniturile (...) sunt calculate la un salariu brut de încadrare pentru 8 ore de muncă/zi prin raportare la nivelul salariului de bază minim brut (...)“ nu este de natură să asigure claritatea normei. Se precizează că motivele de neconstituţionalitate sunt valabile şi în ceea ce priveşte art. III pct. 10 din lege [cu referire la art. 60 pct. 7 lit. c)].
    26. Se susţine că, în cuprinsul textului art. 68 alin. (5) lit. e) sau art. 157 alin. (1) lit. v), se face referire la „echivalentul în lei al tichetelor de masă, voucherelor de vacanţă, în aceleaşi limite şi condiţii, precum şi cu aceleaşi destinaţii.“ Raportat la acest text, se precizează că nu este clar cum se poate verifica, în concret, dacă sumele acordate au fost utilizate cu o anumită destinaţie.
    27. Se susţine că legea criticată are mai multe reglementări ce ridică probleme de ordin constituţional din perspectiva încălcării art. 16 din Constituţie. În acest sens, se susţine că impozitarea cu 70% a veniturilor nejustificate, de îndată, inclusiv pentru perioadele anterioare intrării în vigoare a modificării Codului fiscal, potrivit art. III pct. 13 din lege, ridică probleme din perspectiva principiului neretroactivităţii legii fiscale şi a principiului nediscriminării.
    28. Se susţine că art. III pct. 19 din lege, prin care persoanele care obţin venituri din salarii pentru activitatea de creare de programe de calculator sunt scutite de la plata contribuţiei la fondul de pensii administrat privat, reglementat de Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, încalcă principiul egalităţii în drepturi. În acest sens, se susţine că, prin această scutire de la plata contribuţiei la fondul de pensii administrat privat, persoanele care obţin venituri din activitatea de creare de programe de calculator au un regim fiscal diferit de restul cetăţenilor care obţin venituri din muncă, iar acest tratament diferit nu este justificat, ambele categorii aflându-se în situaţii juridice similare, neexistând o motivare obiectivă şi rezonabilă pentru un tratament diferit. Faptul că persoanele care fac obiectul acestei prevederi legale pot opta pentru plata contribuţiei - cu o cerere scrisă depusă la angajator - nu atenuează această discriminare, în condiţiile în care salariaţii „generalişti“ nu trebuie să facă un asemenea demers. Se observă că nici această abordare discriminatorie - cu opţiunea unei cereri scrise depuse la angajator - nu are o motivare obiectivă şi rezonabilă. Se apreciază că reglementarea încalcă inclusiv principiul protecţiei sociale, prevăzut la art. 41 alin. (2) din Constituţie. Astfel, prin scutirea de la plata contribuţiei la fondul de pensii administrat privat, cetăţenii care fac obiectul acestei scutiri vor avea active individuale mai mici la fondul de pensii administrat privat, iar la finele perioadei de contribuţie vor avea venituri mai mici din pensia privată (în timp ce pensia publică nu va compensa această diminuare a pensiei private). Se apreciază că acest mecanism va avea drept rezultat direct o categorie de pensionari cu pensiile diminuate în comparaţie cu pensiile pe care le-ar fi avut în absenţa prevederii legale în discuţie. Se reţine că o parte semnificativă din categoria persoanelor care fac obiectul modificării legislative în discuţie a aderat în mod expres şi deliberat la un fond de pensii administrat privat, semnând, în acest sens, o documentaţie contractuală. Se apreciază că prevederea legislativă desfiinţează contractul încheiat odată cu aderarea la un fond de pensii administrat privat şi, eventual, pune persoanele care obţin venituri din salarii pentru activitatea de creare de programe de calculator în situaţia de a semna din nou un document pentru a rămâne în fondul de pensii administrat privat la care aderaseră deja. Se susţine, astfel, că această soluţie legislativă nu are nicio motivare obiectivă şi rezonabilă, fiind încălcat şi principiul libertăţii comerţului, înscris în art. 135 alin. (2) lit. (a) din Constituţie.
    29. Se susţine că dispoziţiile art. III pct. 28 din lege [cu referire la art. 170] încalcă prevederile art. 56 alin. (2) din Constituţie. Se precizează că, astfel cum a fost formulată, critica priveşte şi dispoziţiile art. III pct. 29 din lege [cu referire la art. 174]. În motivarea criticii se arată că, în prezent, potrivit dispoziţiilor art. 155 din Codul fiscal, în România se datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate pentru mai multe categorii de venituri: venituri din salarii [lit. a) ]; venituri din pensii, pentru partea care depăşeşte 4.000 lei [lit. a^1)]; venituri din activităţi independente [lit. b)]; venituri din drepturi de proprietate intelectuală [lit. c)]; venituri din asocierea cu o persoană juridică, contribuabil potrivit titlului II sau III din Codul fiscal [lit. d)]; venituri din cedarea folosinţei bunurilor [lit. e)]; venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură [lit. f)]; venituri din investiţii [lit. g)]; venituri din alte surse [lit. h)]. Baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate se determină conform art. 170 din Codul fiscal, prin însumarea veniturilor impozabile din categoriile de venituri de la art. 155 alin. (1) lit. b)-h) din Codul fiscal. În raport cu suma acestor venituri, conform art. 170 alin. (4) din Codul fiscal, baza de impozitare la calculul contribuţiei de asigurări sociale de sănătate este în prezent: 6 salarii minime brute pe ţară, dacă veniturile anuale sunt cuprinse între 6-12 salarii minime; 12 salarii minime brute pe ţară, dacă veniturile anuale sunt cuprinse între 12-24 salarii minime; 24 de salarii minime brute pe ţară, dacă veniturile anuale sunt cel puţin egale cu 24 de salarii minime. Se observă că, potrivit modificării propuse, cuprinse în legea criticată, începând cu 1 ianuarie 2024, regulile de calcul al bazei de impozitare se vor aplica diferenţiat: (i) pentru persoanele fizice care realizează venituri din sursele prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. c)-h) din Codul fiscal se păstrează vechile reguli (plafonare la 6, 12 sau 24 de salarii minime brute pe ţară). Singura diferenţă faţă de actuala reglementare este dată de creşterea salariului minim, care va mări baza de calcul; (ii) în schimb, pentru persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente - art. 155 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal, cu trimitere la art. 68, art. 68^1 şi art. 69 din Codul fiscal - nu se vor mai aplica plafoanele care se aplică în cazul celorlalte categorii de contribuabili. Conform noii forme a art. 170 alin. (1) din Codul fiscal, pentru veniturile din activităţi independente: contribuţia de asigurări sociale de sănătate, de 10%, se va raporta la venitul net anual; pierderile fiscale, care ar putea diminua venitul net anual, nu vor fi luate în considerare; se recunoaşte un plafon maxim de 60 de salarii minime brute pe ţară, respectiv dacă se realizează venituri peste acest prag se vor plăti contribuţii la nivelul bazei de impozitare reprezentate de 60 de salarii minime brute pe ţară. În aceste condiţii, se susţine că reglementarea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate în cazul persoanelor care realizează venituri din activităţi independente ridică trei mari probleme de constituţionalitate: (i) în primul rând, nu a fost formulat de Guvern şi nu există niciun criteriu obiectiv pentru impozitarea diferită şi semnificativ mai severă a celor care realizează venituri din activităţi independente. Practic, după 1 ianuarie 2024, criteriul de impozitare nu va mai fi mărimea venitului, ci calitatea celui care îl realizează; (ii) în al doilea rând, deşi Curtea Constituţională a stabilit, în jurisprudenţa sa mai veche, că principiul solidarităţii permite aplicarea aceleiaşi cote de impozitare tuturor veniturilor, indiferent de mărimea lor, această ipoteză nu mai poate fi verificată, în prezent, în practică. Astfel, cota de impozitare de 10% se va aplica unei baze reale, în cazul avocaţilor şi al celor care realizează venituri din activităţi independente (până la plafonul de 60 de salarii minime), şi unei baze estimate, plafonate, în cazul categoriilor de venituri prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. c)-h) din Codul fiscal; (iii) în al treilea rând, deşi persoanele care realizează venituri din activităţi independente vor plăti diferit şi mai mult începând cu data de 1 ianuarie 2024, nu se produc niciun fel de schimbări în beneficiile pe care aceştia le au în sistemul public de asigurări sociale de sănătate. Destinatarii normei modificate rămân discriminaţi faţă de salariaţi (deşi vor plăti mai mult decât în 2023) şi cu aceleaşi beneficii precum contribuabilii care realizează veniturile prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. c)-h) din Codul fiscal (deşi vor plăti mai mult decât aceştia).
    30. De asemenea, se susţine că, în cuprinsul textului art. III pct. 28 din lege [cu referire la art. 170 alin. (3) lit. d)], referirea la anul 2018 conferă normei un caracter retroactiv, contrar dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    31. Se susţine că dispoziţiile art. III pct. 30 din lege [cu referire la art. 174^1 alin. (12)] conţin o trimitere la o altă normă de trimitere, procedeu care conduce la neclaritatea normei, încălcând şi dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 24/2000.
    32. În ceea ce priveşte intervenţia legislativă propusă prin art. III pct. 45 din lege [cu referire la art. 291 alin. (3^8)] se susţine că este neclară situaţia registrului reglementat în prezent la alin. (3^5) al art. 291 din Codul fiscal, respectiv dacă cele două registre urmează să coexiste.
    33. În ceea ce priveşte impozitul special pe bunuri imobile şi mobile de valoare mare, din cadrul art. III pct. 65 din lege [cu referire la introducerea în Codul fiscal a titlului X^1, alcătuit din art. 500^1-500^3], având în vedere inclusiv dispoziţiile art. 500^3 alin. (1), nou-introduse, conform cărora „impozitul (...) este datorat pentru întregul an fiscal“, se susţine că nu rezultă dacă în cazul achiziţionării unui imobil după data de 30 aprilie se datorează impozit pentru anul respectiv, având în vedere că, până la această dată, impozitul pentru anul curent trebuie calculat, declarat şi plătit. În cazul în care se datorează şi în această situaţie impozit, se apreciază că era necesară o normă clară care să reglementeze termenul de calcul, declarare şi plată a sa. Se precizează că motivele de neconstituţionalitate privind afectarea principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale, prevăzut de art. 56 din Constituţie, sunt aplicabile şi pentru măsurile din cuprinsul titlului X^1 - Impozitul special pe bunurile imobile şi mobile de valoare mare.
    34. În ceea ce priveşte art. V din capitolul II al legii criticate, se susţine că stabilirea în sarcina cumpărătorului a unei alte obligaţii fiscale decât cea avută în vedere la încheierea antecontractului şi plata avansului determină o impredictibilitate a normei, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, se apreciază că sintagma „în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2023“, prevăzută la alin. (1) al art. V din legea criticată, va conduce la situaţii litigioase, întrucât în practică sunt frecvente situaţiile în care au fost încheiate acte juridice între vii care au ca obiect plata în avans pentru achiziţionarea unei astfel de locuinţe şi anterior datei de 1 ianuarie 2023 şi care au un termen de finalizare mai mare de 1 an. Se susţine, totodată, că această prevedere constituie şi o încălcare a art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât persoanele care au antecontracte semnate în anul 2022, care prevăd livrarea locuinţelor în anul 2024, vor plăti TVA majorat faţă de persoanele care au semnat antecontractele în anul 2023. Se apreciază că este o încălcare a egalităţii în faţa legii ca, pentru persoanele care au antecontracte încheiate cu plata în avans în anul 2022, cota de TVA să crească, iar pentru cei cu avans plătit în 2023 TVA să rămână la 5%. De asemenea, se susţine că, în ceea ce priveşte art. V alin. (2) din capitolul II al legii criticate, este neclar care sunt situaţiile în care se aplică cota redusă de TVA de 5% sau cea de 9%.
    35. În formularea criticii de neconstituţionalitate intrinsecă ce are ca obiect dispoziţii din capitolul III - Măsuri de disciplină economico-financiară. Descentralizarea unor servicii publice al legii criticate se susţine că neconstituţionalitatea textelor derivă din lipsa de claritate şi precizie a acestora. Or, pentru a se evita interpretarea diferită şi aplicarea neunitară a normelor, se apreciază că era necesară definirea termenilor şi a sintagmelor utilizate în texte sau trimiterea la normele legale în vigoare care le definesc. Cu titlu de exemplu se arată că sunt utilizate mai multe sintagme care nu au o definiţie legală, precum: „entitate publică“, „autoritate publică de interes central sau local“, „autoritate de reglementare“, „autoritate naţională de reglementare“, „autorităţi publice centrale asimilate ministerelor“, „entităţi publice de interes naţional asimilate“, „instituţii publice de subordonare centrală sau locală“, „entităţi publice asimilate cu instituţii publice“, „case de pensii speciale“, „instituţii publice asimilate“.
    36. Cu privire la dispoziţiile art. XIV alin. (2) din secţiunea 1 - Măsuri economico-financiare referitoare la autorităţile/instituţiile publice a capitolului III al legii criticate, se susţine că trimiterea la art. VIII alin. (1) lit. a) din lege este eronată, la articolul menţionat fiind realizată o modificare a Codului fiscal ce nu are legătură cu anumite autorităţi sau instituţii publice. Totodată, se apreciază că referirea la „măsurile specifice rezultate din aplicarea prevederilor prezentei legi“ este vagă şi generală, de natură să genereze imprecizie în aplicare. Se apreciază, de asemenea, că la art. XIV alin. (5) din legea criticată, trimiterea la comisiile şi comisiile de specialitate menţionate, prin raportare la caracterul de persoană juridică a acestora, este aptă să confere imprecizie cu privire la natura juridică şi la regimul juridic aplicabil celor două categorii de entităţi menţionate. Mai mult, se arată că la art. XVII alin. (2) lit. i) din legea criticată se face referire la comisii şi comisii de specialitate care au independenţă funcţională şi financiară de funcţionare, natura juridică şi regimul juridic aplicabil acestor entităţi fiind şi mai neclar.
    37. Se susţine că norma de la art. XV alin. (1) din legea criticată este neclară, nefiind stabilit la ce se raportează numărul total al posturilor respective şi procentul de minimum 25%, norma fiind lipsită de previzibilitate în forma propusă.
    38. Cu privire la dispoziţiile art. XVII alin. (3) şi (4) din legea criticată, se susţine că măsurile propuse prin textele acestora sunt nemotivate, lipsite de claritate şi, implicit, neconstituţionale din perspectiva necesităţii reorganizării menţionate, ca efect al măsurilor propuse la alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol, cu atât mai mult cu cât din alin. (4) al art. XVII din lege rezultă că urmează ca unele persoane să fie eliberate din funcţiile de conducere pe care le ocupă în prezent. În context, se menţionează că instanţa de control constituţional a stabilit că „unul dintre principiile care stau la baza dreptului la muncă este stabilitatea raporturilor juridice care iau naştere odată cu încheierea contractului individual de muncă, acest principiu decurgând din obligaţia statului de a crea cadrul legislativ menit să asigure salariaţilor siguranţa şi garanţia păstrării locului de muncă“ (Decizia nr. 1.039 din 9 iulie 2009). Se apreciază că acest considerent de principiu îşi găseşte aplicabilitatea, mutatis mutandis, cu atât mai mult în raport cu funcţionarii publici, din moment ce unul dintre scopurile reglementării statutului acestora este asigurarea unui serviciu public stabil. Încălcarea acestui principiu constituţional ce derivă din dreptul la muncă are drept rezultat înfrângerea principiului constituţional al statului de drept prevăzut de art. 1 alin. (3) şi a principiului supremaţiei Constituţiei prevăzut de art. 1 alin. (5), astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010.
    39. Cu privire la art. XVII alin. (4) din legea criticată, se susţine că a fost redactat fără a se ţine cont de exigenţele prevăzute de Legea nr. 24/2000, fiind necesară împărţirea acestuia în mai multe alineate, astfel încât fiecare ipoteză avută în vedere să fie redată în mod clar şi predictibil. În ceea ce priveşte prima teză a alin. (4) al art. XVII din legea criticată, se susţine că aceasta nu are niciun efect juridic propriu, fiind evident că se aplică legile incidente în ipoteza dată. În ceea ce priveşte teza finală a alin. (4) al art. XVII din legea criticată, se susţine că, dincolo de faptul că este formulată într-o manieră ambiguă, nu rezultă cine şi în raport cu ce criterii decide că funcţia respectivă poate fi transformată într-o funcţie publică de conducere superioară, în măsura în care s-ar respecta condiţia referitoare la încadrarea în normativul de personal şi în procentul de funcţii de conducere. În plus, se menţionează că nu rezultă din textele propuse cum se procedează în situaţia în care sunt mai multe persoane aflate într-una dintre ipotezele prevăzute de norme. În ceea ce priveşte art. XVII alin. (5) din legea criticată, se apreciază că intenţia de reglementare cu privire la textul lit. c) este neclară şi dificil de pus în aplicare având în vedere sintagma „procedurile de concurs proba scrisă sau interviu“. De asemenea, se susţine că nu este clar la ce categorii de personal se referă lit. l) de la alin. (5), sintagma „(...) pentru organizarea de spectacole şi concerte, organizarea şi valorificarea patrimoniului mobil şi imobil, constituirea, organizarea, prelucrarea, dezvoltarea şi conservarea colecţiilor de cărţi“ fiind vagă şi susceptibilă de interpretări şi aplicări neunitare. Se consideră, totodată, că lit. n) a aceluiaşi alineat este neclară şi imprevizibilă, neprecizându-se ce se are în vedere prin norma prezentată, în condiţiile în care (i) posturile se desfiinţează la data intrării în vigoare a prezentei legi; astfel, nu este clar momentul temporal în care va aproba Guvernul prin memorandum alte posturi care să nu se desfiinţeze; (ii) legea adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului ar trebui să fie de imediată aplicare, nefiind clar până unde se poate ajunge în timp cu desfiinţarea posturilor. Cât priveşte art. XVII alin. (7) din legea criticată, se susţine că nu rezultă cu claritate la ce posturi şi din cadrul căror structuri organizatorice se referă textul şi în ce condiţii se pot acestea înfiinţa, sintagma „în cazuri temeinic justificate“ fiind vagă şi susceptibilă de interpretări şi aplicări diferite, cu atât mai mult cu cât nu se deduce cine ar urma să facă justificarea respectivă. Cu privire la art. XVII alin. (8) din legea criticată, se susţine că, dat fiind că alin. (8^1) al art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2010, la care se face trimitere, nu prevede cum se stabileşte efectiv numărul de posturi, ci reglementează modalitatea în care acesta se actualizează anual, în anumite condiţii, textul criticat este neclar şi imprevizibil.
    40. Cu privire la soluţiile propuse la art. XVIII din legea criticată, se susţine că lipsa unei motivări în expunerea de motive a legii cu privire la desfiinţarea funcţiilor publice de şef birou duce la neconstituţionalitatea textului de lege, dat fiind că devin incidente considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 414 din 14 aprilie 2010. Cu privire la art. XVIII alin. (2) din legea criticată, se susţine că acesta a fost redactat fără a se ţine cont de exigenţele prevăzute de Legea nr. 24/2000, fiind necesară împărţirea acestuia în mai multe alineate, astfel încât fiecare ipoteză avută în vedere să fie redată clar şi predictibil. Se apreciază că prima teză a alin. (2) al art. XVIII din legea criticată este neclară şi imprevizibilă, dat fiind faptul că nu se poate deduce cu exactitate care este intenţia de reglementare. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, în ipoteza reducerii postului ocupat de un funcţionar public, ca urmare a reorganizării activităţii autorităţii sau instituţiei publice, acesta este eliberat din funcţie, iar, în perioada de preaviz, dacă în cadrul autorităţii sau instituţiei publice există funcţii publice vacante corespunzătoare, angajatorul are obligaţia să le pună la dispoziţia funcţionarilor publici. Sunt considerate funcţii publice corespunzătoare: funcţiile publice de acelaşi nivel, identificat prin categorie, clasă şi, după caz, grad profesional, respectiv funcţiile publice de nivel inferior, în cazul în care în cadrul autorităţii sau instituţiei publice nu există funcţiile publice de acelaşi nivel. Se reţine că acestea sunt „drepturile legale“ de care beneficiază o persoană aflată în ipoteza descrisă de norma în discuţie. Prin urmare, se apreciază că utilizarea termenului „inclusiv“ din cuprinsul normei criticate este incorectă, având în vedere că posibilitatea ocupării unei funcţii publice de conducere ierarhic superioare sau a unei funcţii publice de execuţie vacante „corespunzătoare“, „de comun acord cu conducerea (...)“ este una specială, reglementată de legea criticată, şi nu se regăseşte printre „drepturile legale“ existente în legislaţia în vigoare în prezent. În plus, se apreciază că norma este vagă şi imprevizibilă şi lasă practic la latitudinea subiectivă a angajatorului posibilitatea pentru funcţionarul public de a ocupa una dintre cele două funcţii, aspect care nu este compatibil cu art. 41 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. De asemenea, se susţine că sintagma „în condiţiile legii“ presupune inclusiv că funcţia publică de conducere respectivă se poate ocupa de persoana eliberată din funcţia de şef birou, dacă îndeplineşte condiţiile din Codul administrativ, prin concurs sau examen, or această posibilitate există oricum, indiferent că aceasta este sau nu prevăzută în proiectul de lege criticat. Totodată, se susţine că din teza a doua a alin. (2) al art. XVIII din legea criticată nu rezultă ce se are în vedere prin sintagma „funcţie publică corespunzătoare“, iar expresia „de regulă“ face ca norma să fie neclară şi impredictibilă. În ceea ce priveşte teza finală a alin. (2) al art. XVIII din legea criticată, se susţine că, dincolo de faptul că este formulată într-o manieră ambiguă, nu rezultă cine şi în funcţie de ce criterii decide că funcţia respectivă poate fi transformată într-o funcţie publică de conducere superioară, în măsura în care s-ar respecta condiţia referitoare la încadrarea în normativul de personal şi în procentul de funcţii de conducere.
    41. Se susţine că observaţiile privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor sus-menţionate vizează şi textele de la art. XX alin. (5) şi art. XXIII alin. (4) din legea criticată. Cu privire la alin. (4) al art. XXIII din lege, se precizează că, potrivit normelor legale în vigoare, personalul ar urma să fie „numit“ în funcţia publică de conducere de şef birou interimar şi nu „încadrat“ în această funcţie. Se susţine, totodată, că teza finală a alin. (4) al art. XXIII din lege este neclară şi lipsită de predictibilitate dat fiind că şi după aprobarea noilor organigrame personalul îşi va exercita atribuţiile stabilite din fişa postului şi în regulamentul de organizare şi funcţionare. Se precizează că alin. (5) al art. XXIII din lege este neinteligibil, astfel că nu se poate nici măcar anticipa intenţia de reglementare.
    42. Cu privire la redactarea art. XIX alin. (2) din legea criticată, se menţionează că nu sunt respectate dispoziţiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, având în vedere că alin. (1) al articolului criticat reglementează aspecte total diferite. De asemenea, se reţine că, din varianta adoptată, se poate deduce că există şi ipoteze în care articolul indicat din Codul administrativ se aplică personalului contractual, ceea ce nu corespunde cadrului legal în vigoare, iar, pe de altă parte, pentru că exprimarea „nu pot deţine funcţia“ nu este una consacrată juridic. De altfel, se precizează că nu entitatea publică deţine o anumită funcţie, ci personalul exercită funcţii publice. În concluzie, se susţine că intenţia de reglementare, care pare să fie aceea de desfiinţare a posturilor de şef birou ocupate de personal contractual, nu rezultă fără echivoc, făcând textul imprevizibil şi greu de pus în aplicare.
    43. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. XIX alin. (3) din legea criticată, având în vedere diferenţa dintre statutul funcţionarilor publici şi regimul juridic al personalului contractual, precum şi faptul că este necesar să se asigure protecţia dreptului la muncă şi stabilitatea raporturilor de muncă şi în situaţia acestei categorii de personal, se susţine că este lipsit de claritate şi impredictibil dacă soluţiile de la art. XVIII alin. (2)-(4) şi (6) din lege pot fi aplicate „în mod corespunzător“, având în vedere că ar fi fost necesară reglementarea clară a ipotezelor incidente în acest context.
    44. Cu privire la art. XX alin. (3) din lege, se menţionează că sunt incidente considerentele din Decizia Curţii Constituţionale nr. 414 din 14 aprilie 2010. De asemenea, se apreciază că exprimarea „Funcţionarii publici (...) nu mai îndeplinesc condiţiile privind normativul de personal...“ este improprie, aceste normative fiind stabilite pentru constituirea unor compartimente. Se consideră că normele de tehnică legislativă sunt încălcate flagrant având în vedere formula introductivă a acestui articol, în condiţiile în care, de lege lata, art. 391 din Codul administrativ are doar 3 alineate, iar prin legea criticată nu doar că se modifică alin. (3) al art. 391 din Codul administrativ, aşa cum prevede formula introductivă, dar se introduc încă 6 alineate noi. De asemenea, se precizează că numerotarea este eronată, articolele nou-introduse fiind de la (4) la (9). Se susţine, de asemenea, că la alin. (5) al art. 391 din Codul administrativ, la care face referire art. XX din lege, iniţiatorul are în vedere criteriile de ocupare a funcţiilor de conducere şi în ipoteza desfiinţării mai multor structuri şi comasarea acestora astfel încât să corespundă noilor normative de personal. Se apreciază că prima teză a alin. (4) al art. 391 din Codul administrativ, la care face referire art. XX din legea criticată, nu respectă normele de tehnică legislativă, neavând un efect juridic propriu, fiind evident că o astfel de funcţie se poate ocupa „în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare“, chiar dacă nu se precizează în acest text. În ceea ce priveşte teza finală a alin. (4) al art. 391 din Codul administrativ, la care face referire art. XX din legea criticată, se susţine că, dincolo de faptul că este formulată într-o manieră ambiguă, nu rezultă cine şi în funcţie de ce criterii decide că funcţia respectivă poate fi transformată într-o funcţie publică de conducere superioară, în măsura în care s-ar respecta condiţia referitoare la încadrarea în normativul de personal şi în procentul de funcţii de conducere.
    45. Cu privire la art. XXIII alin. (3) din lege, se susţine că nu este clar ce presupune faptul că „sunt afectate“ unul sau mai multe posturi de conducere, respectiv ce se are în vedere prin sintagma „concurs intern“ şi nici ce urmează să stabilească metodologia respectivă. Se apreciază că, pentru claritatea textului, era necesar să se stabilească natura posturilor respective şi statutul lor juridic, iar măsura propusă trebuia justificată inclusiv prin raportare la actuala reglementare aplicabilă în ipoteza ocupării acestora, pentru a evita interpretarea normei ca discriminatorie.
    46. Cu privire la soluţia propusă la art. XXVI din lege, se menţionează că, în situaţia în care norma nu intră în vigoare cel târziu la data de 1 octombrie 2023, textul va avea caracter retroactiv, contrar art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    47. Cu privire la dispoziţiile art. XXVII alin. (3) din lege, se susţine că nu este clară şi previzibilă procedura prin care eventualele depăşiri ale costului de achiziţie pentru aparatele de telefonie mobilă sau ale costului cu abonamentele lunare de telefonie mobilă urmează să fie suportate de personalul beneficiar al serviciilor de telefonie. De asemenea, nu este clar dacă eventuale depăşiri de costuri au loc ca urmare a solicitării personalului beneficiar al serviciilor de telefonie mobilă. În caz contrar, dacă este o cheltuială impusă beneficiarului, se susţine că măsura ar putea crea premisele încălcării art. 44 din Constituţie.
    48. În ceea ce priveşte art. XXVII alin. (4) din lege, se apreciază că sintagma „precum şi cele aprobate pentru activităţi specifice“ este ambiguă, întrucât nu rezultă ce anume ar fi aprobat pentru activităţi specifice. De asemenea, se susţine că la alin. (5) al art. XXVII din lege sintagma „funcţiile de demnitate publică şi asimilate“ nu indică expres cadrul legislativ care defineşte funcţiile asimilate funcţiilor de demnitate publică, fiind contrară art. 50 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, conform căruia „dacă norma la care se face trimitere este cuprinsă în alt act normativ, este obligatorie indicarea titlului acestuia, a numărului şi a celorlalte elemente de identificare.“
    49. Se susţine că, în cuprinsul art. XXVIII din lege, formularea „cheltuielile cu activităţile sportive (...) trebuie să aibă bugetele de venituri şi cheltuieli (...) precum şi grilele de salarizare“ nu este de natură să asigure claritatea şi previzibilitatea normei, în măsura în care se intenţionează ca norma să fie aplicabilă şi contractelor în curs la data intrării în vigoare a legii, încălcându-se principiul neretroactivităţii legii, consacrat în cuprinsul art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    50. Cu privire la art. XXIX din lege, se precizează că, în lipsa acordului expres al structurilor asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale cu privire la soluţiile propuse, prevederile încalcă autonomia locală, garantată de art. 120 din Constituţie. Referitor la lit. b) a alin. (1) al art. XXIX din lege, se susţine că, dincolo de modalitatea defectuoasă de redactare, nu rezultă, în această ipoteză, cine şi în funcţie de ce criterii apreciază similitudinea. Cu privire la alin. (2) al art. XXIX din lege, având în vedere modalităţile în care pot proceda instituţiile publice care nu îndeplinesc condiţiile de la alin. (1), se precizează că fuziunea şi comasarea sunt forme de reorganizare, astfel că alternanţa „se pot comasa/desfiinţa/ reorganiza/fuziona“ nu este corectă, clară, previzibilă din punct de vedere juridic. În plus, având în vedere că, potrivit art. 234 din Codul civil, fuziunea poate avea loc inclusiv prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă, se apreciază că nu se justifică menţionarea expresă a „comasării“ care constă în contopire, formă a fuziunii. Mai mult, se consideră că „transferarea activităţii şi personalului încadrat (...)“ este de fapt un efect al reorganizării sau desfiinţării instituţiilor respective. Se susţine că, pentru ca legea să respecte normele de tehnică legislativă, ar trebui să fie reglementate clar ipotezele avute în vedere, prin coroborare cu dispoziţiile Codului civil referitoare la reorganizarea persoanei juridice, respectiv la încetarea acesteia, precum şi la efectele acestor operaţiuni. În ceea ce priveşte entitatea la care se pot transfera activitatea şi posturile, se consideră că este necesar să se lămurească ce se are în vedere prin „structura organizatorică“ ce ar urma să le preia. De asemenea, se susţine că formularea „(...) prin modificarea corespunzătoare a numărului de posturi, organigramei şi a regulamentelor de organizare şi funcţionare“ este ambiguă şi, în plus, nu este clar cine ar trebui să procedeze în acest sens. Totodată, se susţine că nu rezultă ce entitate trebuie să respecte condiţiile de la lit. a) şi b) ale alin. (3) al art. XXIX din lege. Cu privire la alin. (4) al art. XXIX din lege, se susţine că textul este redactat fără respectarea normelor de tehnică legislativă, având în vedere că transferul priveşte personalul, şi nu „numărul de personal“. Cu privire la alin. (5) al art. XXIX din lege, se apreciază că, pe de o parte, acesta ar trebui să se refere şi la ipoteza desfiinţării instituţiilor publice, iar, pe de altă parte, nu rezultă clar la ce „drepturi legale salariale prevăzute de lege“ se referă. Astfel, în ipoteza disponibilizării, personalul respectiv trebuie să beneficieze de toate drepturile legale prevăzute de actele normative aplicabile în domeniu pentru această ipoteză, indiferent că acest lucru se precizează sau nu expres în acest proiect. Totodată, având în vedere că suntem deja în luna septembrie a anului 2023, se poate considera că alin. (6) al art. XXIX din lege are efect retroactiv. De asemenea, se susţine că termenul final este neclar, pentru că alin. (6) al art. XXIX din lege prevede data de 1 ianuarie 2023, iar alin. (7) prevede data de 31 decembrie 2023, neexistând o corelare între acestea. Cu privire la alin. (7) al art. XXIX din lege, se susţine că norma nu este clară, dat fiind că nu se poate deduce cum anume, în urma reorganizării, respectiv desfiinţării unei instituţii publice, „pot fi păstrate structuri organizatorice fără personalitate juridică (...)“. Se apreciază, totodată, că, pentru asigurarea exigenţelor constituţionale privind claritatea legii, prin condiţiile stabilite la lit. a)-c) ale alin. (9) al art. XXIX din lege, ar trebui, în funcţie de intenţia de reglementare, să fie lămurit sensul juridic al sintagmelor: „activitatea (...) este unică prin specificul său“, „instituţii publice/entităţi publice care reprezintă elemente de identitate naţională ale României“, „impactul (...) este major asupra mediului (...) economico-social“. În plus, se susţine că nu sunt precizate procedura şi autoritatea competentă să decidă cu privire la impactul major asupra mediului cultural, economico-social.
    51. Cu privire la alin. (10) al art. XXIX din lege, se susţine că nu este clar care ar putea fi ipoteza înfiinţării unei instituţii publice „ca urmare a primirii unor donaţii cu sarcini“ şi nici ce presupune sintagma „structurile cu organizare militară/de poliţie“. În plus, se susţine că expresia „orice alte instituţii publice care se aprobă prin memorandum de către Guvernul României“ este formulată într-o manieră vagă şi imprevizibilă, lăsând loc interpretărilor diferite şi aplicării neunitare a acestei norme. De asemenea, se observă că, potrivit acestui text, ar urma ca, printr-un act fără valoare normativă, să fie stabilite noi excepţii de la prevederile art. XXIX alin. (1) din lege, aspect care afectează rolul Parlamentului ca autoritate legiuitoare, consacrat de art. 61 din Constituţie, şi principiul ierarhiei actelor normative, consacrat de art. 1 alin. 5 din Legea fundamentală, precum şi rolul Guvernului, consacrat de art. 108 din Constituţie.
    Se susţine că alin. (11) al art. XXIX din lege este neclar şi impredictibil. Potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor“. Astfel, se observă că, pe de o parte, din formularea alin. (10) al art. XXIX din lege se poate deduce că acesta se aplică inclusiv anumitor instituţii din domeniul culturii aflate în subordonarea/coordonarea/autoritatea autorităţilor publice locale/judeţene şi, pe de altă parte, că textul criticat nu stabileşte în ce condiţii şi în funcţie de ce criterii se poate recurge la o astfel de excepţie. Deşi norma pare o modalitate de exercitare a autonomiei publice locale, garantată de art. 120 din Legea fundamentală, se susţine că aceasta nu poate fi manifestată în afara legii. Aşadar, se susţine că sfera de aplicare a textului legal trebuie să fie clar stabilită, iar exceptarea de la lege să se facă în condiţii certe şi echitabile. De asemenea, se apreciază că ipoteza în care se poate stabili un alt domeniu aprobat prin memorandum de Guvern este echivocă şi imprevizibilă. Se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul autonomiei locale, respectiv Decizia nr. 154 din 30 martie 2004 şi Decizia nr. 136 din 3 mai 2001. Se susţine că alin. (12) al art. XXIX din lege este neclar, fiind impredictibil de stabilit care sunt situaţiile în care Guvernul sau, după caz, consiliile locale/judeţene pot decide să se procedeze altfel decât conform alin. (1) al aceluiaşi articol. În plus, se precizează că nu rezultă care este actul prin care Guvernul aprobă altă procedură de reorganizare.

    52. Se susţine că soluţiile prevăzute la art. XXXI alin. (1) din lege sunt lipsite de previzibilitate şi predictibilitate din cauza faptului că nu definesc criteriile în funcţie de care operează reducerea numărului de posturi. Invocă considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 55 din 5 februarie 2014, potrivit cărora „ordonatorii principali de credite, în mod discreţionar, pot desfiinţa posturi ocupate, din moment ce actul normativ criticat nu prevede criterii/condiţii în acest sens. De altfel, atunci când s-au desfiinţat posturi ocupate au fost menţionate explicit şi criteriile avute în vedere pentru încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu ale personalului [a se vedea, în acest sens, art. 6 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 9 noiembrie 2009]“. Astfel, se apreciază că nu este respectat principiul securităţii raporturilor juridice, prin instituirea unor criterii neclare în funcţie de care va avea loc reducerea numărului de posturi.
    53. În ceea ce priveşte măsurile propuse prin art. XXXIII şi următoarele din lege pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, se susţine că neconstituţionalitatea modificărilor derivă din faptul că, aşa cum Curtea Constituţională a stabilit în precedent, modificările frecvente ale legislaţiei privind guvernanţa corporativă sunt de natură să afecteze principiul securităţii raporturilor juridice. Cu privire la art. XXXIII din lege, în privinţa măsurilor referitoare la „disciplina“ societăţilor cu capital integral sau majoritar de stat ori al unităţilor administrativ-teritoriale, în realitate măsuri de organizare internă a acestor operatori economici, precum şi de guvernanţă corporativă, se observă că, de fapt, se derogă de la Legea nr. 31/1990 care stabileşte că remuneraţiile membrilor organelor executive sunt stabilite de adunarea generală a acţionarilor. Or, se reţine că la toate societăţile cu capital integral sau majoritar de stat există reprezentanţi ai statului în adunarea generală a acţionarilor, care primesc mandat de la instituţia publică implicată cu privire la modul de a vota în adunarea generală a acţionarilor, şi nu se poate distinge necesitatea derogării de la dreptul comun. Se reţine că societăţile naţionale şi companiile naţionale au caracter strategic, iar realizarea unor proiecte de interes strategic pentru securitatea naţională (de exemplu, energetică) nu va fi posibilă prin plafonarea, nemotivată în vreun fel în expunerea de motive a legii, în procedura angajării răspunderii Guvernului, a remuneraţiilor membrilor organelor executive sub nivelul general acceptat în industrie. În privinţa societăţilor cu capital integral sau majoritar al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi a regiilor autonome, se susţine că intervenţiile preconizate creează premisele încălcării principiului autonomiei locale, reglementat în art. 120 din Constituţie, şi dreptului de proprietate privată al unităţilor administrativ-teritoriale. Se apreciază că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. XXXIII din lege, era necesar să se prevadă cum va fi stabilită şi acordată componenta variabilă a indemnizaţiei în situaţia în care condiţiile enumerate la pct. 2 al acestui articol, cu referire la art. 8 alin. (4) paragraful 3) lit. a)-f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, sunt îndeplinite doar în anumite perioade ale lunii. În plus, se precizează că şi condiţiile sunt neclare. Astfel, se observă că nu este clară perioada în care operatorul economic nu trebuie să înregistreze datorii restante faţă de bugetul general consolidat, faţă de creditori şi furnizori. De asemenea, se susţine că art. 8 alin. (4) paragraful 3) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, la care face referire art. XXXIII pct. 2 din lege, prezintă un caracter echivoc având în vedere formularea „nu are înregistrate pierderi contabile anterioare“. Totodată, se apreciază că este necesară stabilirea clară a termenului „anterioare“ condiţiilor avute în vedere pentru acordarea componentei fixe majorate.
    54. Se susţine că, la art. XXXIV din lege, se impunea justificarea interdicţiei depăşirii numărului de maximum 5 persoane. De asemenea, se impunea justificarea soluţiei de a excepta operatorii economici ale căror acţiuni sunt listate la bursă, precum şi instituţiile de credit, fondurile de garantare şi contragarantare unde statul este acţionar majoritar de la măsura reducerii numărului de membri ai comitetelor menţionate în text, în sens contrar fiind încălcat art. 16 din Constituţie. Se precizează că observaţiile sunt valabile şi pentru art. XXXVII din lege.
    55. Se susţine că soluţia legislativă preconizată la art. XXXVI şi XXXVII din lege, care impune obligaţia membrilor executivi şi neexecutivi din consiliile de administraţie, a căror remuneraţie aflată în plată depăşeşte nivelul stabilit prin legea criticată, de a încheia acte adiţionale la contractele de mandat pentru reducerea remuneraţiilor, este de natură să aducă atingere libertăţii contractuale şi, implicit, principiului securităţii raporturilor juridice prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se observă că la alin. (3) şi (5) ale art. XXXVII din lege este utilizată sintagma „conducătorii operatorilor economici“, însă aceasta nu are consacrare legală, motiv pentru care nu sunt respectate normele de tehnică legislativă. Se susţine că alin. (7) al art. XXXVII din lege este lipsit de predictibilitate, având în vedere că acesta poate avea ca efect desfiinţarea unor structuri organizatorice existente. De asemenea, se apreciază că este necesar să se clarifice ce se întâmplă cu personalul încadrat în eventualele structuri organizatorice care vor fi desfiinţate. Se reţine, în acest sens, că raporturile de muncă ale personalului contractual încadrat în structurile organizatorice anterior menţionate sunt guvernate de Codul muncii - Legea nr. 53/2003 -, reglementarea de drept comun în această materie. Astfel, regimul juridic aplicabil naşterii, modificării ori stingerii raporturilor de muncă trebuie să respecte legea menţionată, orice modificare cu privire la aceste aspecte fiind necesar să se încadreze în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de Codul muncii. Se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.039 din 9 iulie 2009, potrivit căreia „unul dintre principiile care stau la baza dreptului la muncă este stabilitatea raporturilor juridice care iau naştere odată cu încheierea contractului individual de muncă, acest principiu decurgând din obligaţia statului de a crea cadrul legislativ menit să asigure salariaţilor siguranţa şi garanţia păstrării locului de muncă. Mai mult, Constituţia prevede expres dreptul persoanei de a-şi alege în mod liber locul de muncă, ceea ce implică obligaţia corelativă a statului de a reglementa condiţii obiective şi nediscriminatorii, de natură a garanta accesul la un loc de muncă“. Prin urmare, se susţine că sunt afectate structura organizatorică a operatorilor economici şi stabilitatea raporturilor juridice de muncă prin intermediul angajării răspunderii Guvernului, procedură rapidă şi lipsită de dezbateri.
    56. Cu privire la art. XXXV din lege, se susţine că formularea „Conducătorii autorităţilor publice centrale/judeţene şi locale la care Statul Român, sau după caz, unităţile administrativ- teritoriale sunt acţionari unici sau majoritar la companiile naţionale/societăţile naţionale/societăţile respectiv au în coordonare/subordonare/autoritate regii autonome (...)“ este lipsită de claritate, coerenţă, nefiind în concordanţă cu normele de tehnică legislativă prevăzute în Legea nr. 24/2000. În plus, se apreciază că sintagma „conducătorii autorităţilor publice centrale/judeţene şi locale“ nu este consacrată juridic.
    57. Se susţine că, formal, prin alin. (1) al art. LI din lege se instituie o derogare de la prevederile art. 21 din Legea nr. 25/2023 privind integrarea voluntară a organizaţiilor de cercetare, dezvoltare şi inovare din România în Spaţiul European de Cercetare, precum şi pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, cel puţin din perspectiva următoarelor aspecte: (i) în sistemul Legii nr. 25/2023, operaţiunea juridică de fuziune este eminamente voluntară, art. 12 alin. (1) având caracterul unei norme permisive; (ii) în cazul organizaţiilor de cercetare încadrate în clasa a III-a de performanţă, potrivit art. 19 alin. (9) din Legea nr. 25/2023, „comisia de evaluare elaborează un plan de transformare având ca scop creşterea performanţei organizaţiei cel puţin la nivelul clasei a II-a de performanţă, aprobat prin ordin al ministrului cercetării, inovării şi digitalizării“, iar alin. (1) al art. 21 din aceeaşi lege prevede o serie de măsuri care trebuie luate pentru creşterea performanţei organizaţiei de cercetare; (iii) sunt utilizate 3 concepte distincte (fuziunea, desfiinţarea şi lichidarea), fără a se realiza însă o delimitare clară de conţinut, aspect care este de natură să imprime normei juridice un caracter echivoc, mai ales în condiţiile în care în dreptul comun aceste concepte au o semnificaţie bine conturată. Dacă în cazul fuziunii se poate face apel la dispoziţiile art. 233 şi următoarele din Codul civil, iar contextul şi efectele desfiinţării pot fi deduse din economia reglementării, este discutabilă operaţiunea preconizată de lichidare a unei organizaţii de cercetare, având în vedere că lichidarea în sine poate reprezenta (doar) un efect al fuziunii sau, după caz, al desfiinţării.
    58. Se precizează că observaţiile anterioare sunt valabile şi în privinţa entităţilor prevăzute la art. LIV din lege, care ar urma să intre „în proces de desfiinţare şi lichidare“. Referitor la art. LIV din lege, se susţine că unele dintre criteriile enumerate la alin. (1) al acestui articol implică o apreciere subiectivă, textul fiind susceptibil să genereze interpretări şi aplicări arbitrare. Cu titlu de exemplu, se reţin textele de la lit. b) a alin. (1) al art. LIV din lege - „rezultatele activităţii desfăşurate nu stau la baza fundamentării strategiilor respectiv politicilor publice“ ori de la lit. d) a alin. (1) al art. LIV din lege - „activitatea desfăşurată nu este de interes şi uz public“. De asemenea, se susţine că perioada indicată la alin. (3) al art. LIV din lege, respectiv „1 octombrie 2023-30 iunie 2024“, conduce la retroactivitatea legii, dacă aceasta nu va intra în vigoare până la 1 octombrie 2023. Se reţine că, potrivit art. 8 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 752/2001 privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române, republicată, în realizarea obiectivelor sale, Academia Română „avizează proiecte de acte normative care privesc domeniile de activitate ale Academiei Române“. Având în vedere că legea criticată vizează, necircumstanţiat, organizaţiile de cercetare din România, categorie în care se înscriu şi institutele şi centrele de cercetare din sistemul Academiei Române, se apreciază că nesolicitarea avizului acestei instituţii de interes public naţional reprezintă o încălcare a principiului constituţional al supremaţiei legii.
    59. Cu referire la art. LV din lege, se reţine că, potrivit art. 5 lit. x) din Codul administrativ, descentralizarea reprezintă transferul de competenţe administrative şi financiare de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale, împreună cu resursele financiare necesare exercitării acestora. Regulile şi etapele procesului de descentralizare sunt prevăzute de art. 77-80 din Codul administrativ, astfel încât sunt transferate competenţele către autorităţile administraţiei publice locale cu respectarea principiului subsidiarităţii şi criteriului ariei geografice a beneficiarilor, prin lege, fundamentat pe analize de impact şi ale unor sisteme de indicatori de monitorizare, în etapele descrise la art. 78 din acelaşi act normativ, în colaborare cu structurile asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale. Potrivit art. 79 din Codul administrativ, transferul de competenţe, precum şi exercitarea acestora se fac concomitent cu asigurarea tuturor resurselor necesare, finanţarea competenţelor delegate fiind asigurată în totalitate de către administraţia publică centrală. Competenţele delegate sunt exercitate de către autorităţile administraţiei publice locale sau de către alte instituţii publice locale, în numele unei autorităţi a administraţiei publice centrale, în limitele stabilite de către aceasta. În aceste condiţii, se susţine că soluţia normativă propusă la art. LV din lege are ca efect golirea de conţinut a regulilor în materia descentralizării, anterior expuse, şi creează un climat de neclaritate, imprevizibilitate şi instabilitate normativă, prezentând vicii de neconstituţionalitate prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Or, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrarul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi. În plus, se susţine că ignorarea setului de reguli în materia descentralizării, descris în actualul cadru legislativ în domeniu, are ca efect nerespectarea nu doar a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), dar şi a celor ale art. 120-122, vizând principiul autonomiei locale (inclusiv în rezolvarea treburilor publice în oraşe/comune şi, respectiv, şi coordonarea activităţii consiliilor comunale/orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean), ale art. 136 referitor la proprietate, precum şi ale art. 147 vizând caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, sens în care se invocă Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, paragrafele 91-167.
    60. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere asupra acestora.
    61. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 2/2997CP din 12 octombrie 2023, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.393 din 12 octombrie 2023, prin care apreciază că Legea privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 15, 16 şi 114 din Constituţie şi îndeplineşte condiţiile esenţiale privind claritatea, previzibilitatea şi predictibilitatea actului normativ, pentru a orienta corespunzător conduita destinatarilor ei, aşa încât solicită respingerea sesizării de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
    62. În acest sens, apreciază că motivele de neconstituţionalitate extrinsecă, potrivit cărora legea criticată a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi ale art. 114 din Constituţie, nu pot fi reţinute. Arată că prin adoptarea legii criticate pe calea angajării răspunderii Guvernului nu a fost încălcat principiul constituţional al separaţiei şi al echilibrului puterilor, având în vedere că, recurgând la această procedură de legiferare, puterea executivă nu s-a substituit puterii legislative. Guvernul şi-a exercitat dreptul de iniţiativă legislativă, în conformitate cu art. 114 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia acesta îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, printre altele, şi asupra unui proiect de lege. Apreciază că adoptarea unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului este o procedură legislativă parlamentară. Adoptarea proiectului de lege, elaborat de Guvern, pe calea acestei proceduri respectă regulile specifice procedurii ordinare de adoptare a legii, cu unele excepţii (suprimarea dezbaterilor în comisii şi în plen), aspect care nu conduce la caracterizarea exclusiv guvernamentală a mecanismului de promovare a proiectului de lege. Reţine că nicio normă constituţională nu împiedică Guvernul să promoveze pe calea angajării răspunderii un proiect de lege. Susţine că afirmaţiile autorilor în sprijinul motivării sesizării, conform cărora „nu era necesară recurgerea la procedura stipulată de art. 114 din Constituţie“, deoarece există „majoritatea consolidată din Parlament, datorată colaborării dintre două partide pentru constituirea Guvernului“, nu pot conduce la prezumţia de neconstituţionalitate. Guvernul şi-a motivat opţiunea de a recurge la această modalitate extremă de legiferare, urgenţa demersului legislativ fiind determinată de angajamentele Guvernului de a armoniza legislaţia privind domeniul fiscal-bugetar, modalitatea de colectare a taxelor şi impozitelor cu principiile din instrumentele internaţionale ratificate de România, precum şi de a lua în considerare toate recomandările formulate în cadrul mecanismelor europene. În viziunea legiuitorului constituant, alegerea modului în care Guvernul transpune în plan legislativ măsurile preconizate este lăsată, fără îndoială, la latitudinea acestuia.
    63. Apreciază că nu este încălcat nici principiul loialităţii constituţionale, întrucât Guvernul nu a interferat cu activitatea de legiferare a Parlamentului, având în vedere că acesta din urmă nu era sesizat cu un proiect de lege cu obiect de reglementare similar. Apreciind că, în acest moment, implementarea măsurilor fiscal-bugetare prezintă o importanţă deosebită pentru realizarea Programului de guvernare şi având în vedere exigenţa ca adoptarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru reducerea deficitului bugetar, asumată de România prin Planul naţional de redresare şi rezilienţă, să nu rămână lipsită de conţinut, Guvernul a considerat că, reglementarea instituită prin legea criticată are caracter de urgenţă, caracter justificat în expunerea de motive a legii în concordanţă cu cerinţele jurisprudenţei constituţionale în materie. Reţine că parlamentarii au avut posibilitatea de a formula amendamente în cadrul acestei proceduri, admise în parte de Guvern, iar susţinerea autorilor sesizării referitoare la existenţa unei majorităţi parlamentare care să asigure adoptarea legii prin procedura obişnuită de legiferare este subiectivă, dat fiind specificul activităţii parlamentare. Cu privire la practica instanţei constituţionale în materia asumării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, invocă anumite considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 383 din 23 martie 2011 şi Deciziei nr. 298 din 29 martie 2006.
    64. Cu privire la condiţiile în care Guvernul are posibilitatea constituţională de a-şi angaja răspunderea în faţa Parlamentului, în conformitate cu art. 114 din Constituţie, condiţii analizate în practica Curţii Constituţionale, precizează că existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea este enunţată şi argumentată în expunerea de motive a legii. Astfel, în expunerea de motive a legii criticate, Guvernul a adus în prim-plan cel puţin trei aspecte pentru a justifica urgenţa adoptării legii în procedura angajării răspunderii, şi anume: (i) evoluţia deficitului bugetar raportat la traiectoria de ajustare asumată de România prin intermediul Programului de convergenţă 2022-2025; (ii) numeroasele dificultăţi întâmpinate în această evoluţie datorate crizei economice şi politicii fiscal-bugetare actuale; (iii) necesitatea unui răspuns prompt la situaţia creată. Prin urmare, urgenţa situaţiei este motivată prin angajamentele europene ale României, precum şi de atribuţiile ce îi revin Guvernului pentru evitarea unor măsuri de sancţiune ce se pot transpune în suspendarea fondurilor europene.
    65. Cât priveşte necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, reţine că, potrivit jurisprudenţei instanţei de control constituţional, „maxima celeritate“ trebuie analizată în raport cu momentul propus al intrării în vigoare a legii criticate. În acest sens, observă că legea criticată intră în vigoare în termenul constituţional prevăzut la art. 78 din Constituţie, însă, potrivit art. VII lit. a), doar anumite măsuri reglementate vor intra în vigoare la data de întâi a lunii următoare intrării în vigoare a legii, dar şi la termene diferite, începând cu 1 ianuarie 2024 sau 1 iulie 2024. Faptul că sunt prevăzute mai multe termene pentru intrarea în vigoare a măsurilor adoptate nu echivalează cu acceptarea ideii conform căreia legea nu trebuia adoptată cu maximă celeritate şi ar fi fost adecvată mai degrabă utilizarea procedurii parlamentare obişnuite sau de urgenţă. Din contră, termenele în cauză au fost date tocmai pentru ca destinatarii actului normativ, şi anume majoritatea populaţiei ţării, precum şi instituţiile publice sau private vizate de normele adoptate să aibă suficient timp pentru luarea la cunoştinţă a noilor dispoziţii legale. Este, de fapt, o condiţie de previzibilitate a legii care nu poate fi transformată într-un argument în sensul că Guvernul nu ar fi avut îndrituirea să folosească un instrument constituţional care să asigure o maximă celeritate în adoptarea legii. În acest sens, invocă unele considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 298 din 29 martie 2006, potrivit cărora „predictibilitatea nu exclude urgenţa reglementării, întrucât cu cât mai repede este adoptată legea, cu atât mai repede intră în vigoare“.
    66. Cu privire la condiţia aplicării imediate a legii, apreciază că aplicarea legii criticate este preponderent imediată, însă unele măsuri ce îi însoţesc scopul sunt de durată şi nu pot fi de aplicare imediată, instantanee. Astfel, apreciază că Guvernul nu poate prevedea în textul legii termene mai scurte, având în vedere complexitatea măsurilor, atât în plan fiscal, cât şi în plan bugetar, multitudinea de beneficiari ai acestor măsuri, măsurile subsecvente ce trebuie adoptate, drept consecinţă a dispoziţiilor adoptate, această condiţie de temporalitate fiind susţinută în mod obiectiv şi raţional de natura implicaţiilor sale economice, dar şi sociale.
    67. Apreciază, totodată, că susţinerea potrivit căreia legea criticată a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, în ceea ce priveşte posibilitatea Guvernului de a-şi angaja răspunderea asupra unui proiect de lege unitar, este neîntemeiată. Analizând dispoziţiile art. 114 din Constituţie, în temeiul cărora a fost adoptată legea criticată, semnalează că acestea nu prevăd condiţii exprese referitoare la proiectul de lege asupra căruia Guvernul îşi angajează răspunderea, la domeniul de reglementare şi la structura acesteia, aspect reţinut de altfel şi de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa anterioară (Decizia nr. 298 din 29 martie 2006). Câtă vreme legiuitorul constituant nu a înţeles să facă distincţie între domeniul şi/sau structura reglementării, rămâne la latitudinea Guvernului să contureze dimensiunile şi conţinutul proiectului de lege. Reţine că legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţie este o lege complexă şi cuprinzătoare, titlurile în care este structurată fiind părţi componente ale unui întreg unitar, subsumându-se aceleiaşi concepţii unice de legiferare.
    68. Cât priveşte afirmaţia din sesizarea de neconstituţionalitate potrivit căreia legea criticată modifică un număr de 22 de acte normative ori derogă de la prevederile în vigoare ale acestora, apreciază că această lege reprezintă un mod eficient de reaşezare a sarcinilor fiscale, de diminuare a cheltuielilor publice şi de reechilibrare a gradului de colectare a taxelor la bugetul de stat, menit să conducă la înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care generează creşterea deficitului bugetar. Deşi legea criticată modifică mai multe acte normative, susţine că nu poate fi vorba de mai multe legi promovate prin asumarea răspunderii Guvernului, ci de o reglementare complexă, dar unitară şi coerentă, ce cuprinde nu doar dispoziţii ce se circumscriu domeniului fiscal-bugetar, ci şi sferei combaterii fenomenului evaziunii fiscale, cu dispoziţii din materii conexe absolut indispensabile realizării scopului propus. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 147 din 16 aprilie 2003, prin care instanţa de control constituţional a examinat obiecţia de neconstituţionalitate asupra Legii privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, una dintre susţinerile de neconstituţionalitate fiind aceea că Guvernul şi-a asumat răspunderea asupra unui număr de 15 legi, şi nu asupra unui singur proiect de lege, cum este cerut de art. 114 alin. (1) din Constituţia revizuită [fost art. 113 alin. (1)]. Asupra acestei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională s-a pronunţat, reţinând că „(...) nu poate fi primită deoarece legiuitorul poate să reglementeze printr-o lege un grup complex de relaţii sociale, în vederea obţinerii unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societăţi. (...) Astfel de reglementări nu se abat de la regulile întocmirii unui proiect de lege, aşa cum sunt stabilite prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, însă prin complexitatea lor nu au aceeaşi alcătuire ca un proiect de lege consacrat reglementării unei singure materii. Având în vedere scopul unic al noii reglementări cuprinse în Legea privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, modul în care aceasta este structurată nu este de natură să afecteze, aşa cum susţin autorii sesizării, dispoziţiile art. 113 din Constituţie şi nici pe cele ale art. 3 şi 12 din Legea nr. 24/2000“. În concluzie, consideră că nicio dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice ca printr-o lege, indiferent de modalitatea de adoptare, să fie reglementate mai multe domenii ale relaţiilor sociale şi mai ales atunci când acestea se circumscriu unui scop unic.
    69. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, observă că autorii sesizării invocă, lipsit de temei, nerespectarea principiului constituţional al legalităţii, cu referire la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică. Critica adusă prin sesizarea de neconstituţionalitate în discuţie se referă la nerespectarea termenului legal de consultare publică (transparenţă decizională) de 10 zile calendaristice, precum şi la lipsa punctelor de vedere de la organisme sau instituţii reprezentative vizate de măsurile propuse în cuprinsul legii contestate. Apreciază că susţinerile mai sus evocate nu pot fi reţinute ca argument în sprijinul ideii neconstituţionalităţii legii în discuţie. Examinând parcursul proiectului de lege, precum şi informaţiile cuprinse în expunerea de motive, consideră că această critică nu este întemeiată, întrucât procedura de angajare a răspunderii Guvernului atribuie proiectului caracterul urgent, nefiindu-i aplicabile prevederile art. 7 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 52/2003. În ceea ce priveşte procedura de adoptare a legii criticate, apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (13) din actul normativ menţionat. Reţine că angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului de lege, ca modalitate de adoptare urgentă, este generată de împrejurări excepţionale, astfel cum se invocă în expunerea de motive. În acest sens, invocă şi considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 785 din 15 decembrie 2016. Aşa încât, dat fiind caracterul excepţional al proiectului de lege, apreciază că susţinerile referitoare la nesolicitarea punctelor de vedere de la alte instituţii nu pot fi reţinute, având în vedere şi considerentele aduse prin Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009. În considerarea celor arătate, consideră că principiul constituţional al legalităţii a fost pe deplin respectat.
    70. Analizând motivele de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autori cu privire la legea criticată, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că sunt neîntemeiate. Reţine, în acest sens, că autorii sesizării, prin motivele dezvoltate, interpretează în mod greşit că există o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3)-(5) din Constituţie. În acest sens, apreciază că dispoziţiile art. III pct. 2 din legea criticată, cu referire la art. 18^1 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, îndeplinesc condiţiile de claritate şi predictibilitate, atât în ceea ce priveşte categoria de contribuabili, cât şi cu privire la formula de calcul, detaliată la alin. (3) al art. 18^1, norma fiind adoptată cu respectarea principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale, ca urmare a efectuării unor analize asupra obligaţiilor fiscale datorate la bugetul de stat de către contribuabilii plătitori de impozit pe profit şi contribuabilii plătitori de impozit pe veniturile microîntreprinderilor în raport cu cifra de afaceri realizată. Ca rezultat al analizei a reieşit faptul că există contribuabili plătitori de impozit pe profit care înregistrează o sarcină fiscală mai mică decât unii contribuabili plătitori de impozit pe veniturile microîntreprinderilor, în condiţiile în care prezintă indicatori financiari similari. Prin urmare, consideră că revine legiuitorului sarcina de a adopta măsurile legislative necesare, proporţionale, rezonabile şi echitabile.
    71. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a legii, în componenta privind modificarea Codului fiscal prin încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, care instituie principiul temporizării modificărilor aduse actului normativ în cauză, reglementare ce ar afecta principiul securităţii juridice, care decurge din principiul legalităţii statuat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României, reţine că argumentele invocate sunt neîntemeiate, iar unele considerente au caracter abstract, reprezentând doar alegaţii. Menţionează că, potrivit alin. (4) al art. 4 din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, „fac excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2) modificările care decurg din angajamentele internaţionale ale României, precum şi modificările şi/sau completările prin care se introduc impozite, taxe sau contribuţii obligatorii noi, se majorează cele existente, se elimină sau se reduc facilităţi existente, exclusiv în situaţii extraordinare de procedură de deficit bugetar excesiv constatate potrivit tratatelor Uniunii Europene şi regulamentelor subsidiare agreate la nivel european“.
    72. Totodată, observă că autorii sesizării invocă neconstituţionalitatea art. 18^1 alin. (11), prin a cărui reglementare se ajunge la situaţia în care cuantumul impozitului să fie determinat prin normă de nivel terţiar. Contrar susţinerilor autorilor sesizării, apreciază că dispoziţia criticată este redactată cu respectarea normelor de tehnică legislativă specifice. Cu privire la pretinsa neclaritate a prevederilor cuprinse în art. 18^1 alin. (5), în art. 60 pct. 5 lit. c), în art. 60 pct. 7 lit. c), în art. 68 alin. (5) lit. e), în art. 157 alin. (1) lit. v), în art. 174^1 alin. (12) şi în art. 291 alin. (3^8), susţine că, din perspectiva interpretării logico-juridice şi gramaticale a dispoziţiilor contestate, reiese că acestea sunt redactate într-o manieră clară, indubitabilă atât din perspectiva regulilor gramaticale, cât şi a tehnicii legislative. Observă, de asemenea, că anumite aprecieri cuprinse în sesizarea de neconstituţionalitate nu au relevanţă pentru soluţionarea acesteia, iar susţinerile privind înţelegerea conţinutului normelor juridice criticate prin corelare cu alte dispoziţii legale vizează interpretarea şi aplicarea legilor în cauzele deduse judecăţii, operaţiuni care în niciun caz nu se pot circumscrie controlului de constituţionalitate. Subliniază, astfel, că neconstituţionalitatea unui text de lege presupune în mod exclusiv nerespectarea unor principii ori dispoziţii din Legea fundamentală, iar eventualul caracter inconvenabil ori deranjant al unei dispoziţii legislative faţă de anumite subiecte de drept, precum şi modalităţile de punere în practică a acesteia nu pot echivala cu neconstituţionalitatea măsurii legislative preconizate.
    73. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 56 alin. (2) şi (3) din Constituţie raportat la modificarea adusă art. 170, precum şi la introducerea prevederilor titlului X^1 din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, precizează că argumentele autorilor nu sunt suficiente pentru a arăta încălcarea principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale. Cu privire la această critică de neconstituţionalitate, raportată la prevederile art. 56 alin. (2) din Constituţie, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 452 din 15 septembrie 2005, că „principiul constituţional al aşezării juste a sarcinilor fiscale pentru suportarea cheltuielilor publice impune, de asemenea, diferenţierea contribuţiei persoanelor care realizează venituri mai mari, iar cota de contribuţie, exprimată procentual, este unică, neavând nici caracter progresiv, diferenţa valorică a contribuţiei fiind determinată de nivelul diferit al venitului“. Prin urmare, consideră că este firesc ca valoarea contribuţiei să difere de la persoană la persoană, în raport cu cuantumul veniturilor realizate, dar această diferenţă este rezonabilă şi justificată de situaţia obiectiv deosebită în care se află persoanele care realizează venituri mai mari faţă de cele ale căror venituri sunt mai reduse, precum şi de principiul solidarităţii şi subsidiarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, prin modificarea art. 170 alin. (3) lit. d) din Codul fiscal, consideră că simpla menţionare a anului 2018, fără a analiza cadrul general al normei, nu poate conduce la concluzia că legiuitorul a adoptat o normă cu aplicabilitate retroactivă. Norma în discuţie face referire la „veniturile din dividendele plătite, diminuate cu impozitul reţinut, distribuite începând cu anul 2018“. Dividendele pot fi distribuite, dar neplătite, norma făcând referire la dividendele care au fost distribuite din 2018, dar neplătite, din care se va reţine impozitul aferent, pentru a constitui baza de calcul şi încadrarea în plafonul anual de cel puţin 6, 12 sau 24 de salarii minime brute pe ţară. Cu privire la această susţinere, consideră că sunt relevante considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 214 din 14 aprilie 2005, prin care s-a statuat că „planificarea bugetului statului şi concretizarea politicilor şi măsurilor financiare şi bugetare ale statului în plan legislativ sunt aspecte ce nu privesc controlul de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, în caz contrar realizându-se o ingerinţă a acestei instanţe în atributele puterilor legislativă şi executivă ale statului, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consfinţit de art. 1 alin. (4) din Constituţie“. Astfel, apreciază că este prerogativa absolută a Parlamentului şi a Guvernului de a stabili cadrul legal, modalitatea de aducere la îndeplinire, precum şi termenul în care intră în vigoare măsurile financiare sau fiscale adoptate.
    74. Cu referire la art. V din legea criticată, opinează că nu pot fi reţinute ca fiind semnificative considerentele pentru care autorii sesizării apreciază că ar fi aduse atingeri art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală. Argumentele evocate nu pot conduce la răsturnarea prezumţiei de adoptare a normei cu respectarea principiului egalităţii în drepturi, deoarece persoanele invocate de autorii sesizării nu se află în situaţii similare. Reţine că art. 291 alin. (3) lit. c) pct. 3 din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, a suferit modificări substanţiale în fiecare an, începând cu 2019. Analizând argumentele autorilor, observă că s-a aplicat cota redusă de TVA, conform prevederilor legale în vigoare pentru anul 2022, persoanelor care au beneficiat de „livrarea de locuinţe care au o suprafaţă utilă de maximul 120 mp, exclusiv anexele gospodăreşti, a căror valoare, inclusiv a terenului pe care sunt construite, nu depăşeşte suma de 450.000 lei, exclusiv taxa pe valoare adăugată, achiziţionate de persoane fizice“. Având în vedere măsurile preconizate prin adoptarea legii contestate, în ceea ce priveşte aplicarea unei cote de TVA diferite faţă de anii precedenţi, pentru achiziţionarea de locuinţe, ca parte a politicii sociale, legiuitorul a reglementat o normă derogatorie în ceea ce priveşte „livrarea de locuinţe care au o suprafaţă utilă de maximum 120 mp, exclusiv anexele gospodăreşti, a căror valoare, inclusiv a terenului pe care sunt construite, nu depăşeşte suma de 600.000 lei, exclusiv taxa pe valoarea adăugată, achiziţionate de persoane fizice în mod individual sau în comun cu altă persoană fizică/alte persoane fizice, dacă au încheiat în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2023 acte juridice între vii care au ca obiect plata în avans pentru achiziţionarea unei astfel de locuinţe“. Din analiza modificărilor ce au intervenit asupra art. 291 alin. (3) lit. c) pct. 3 din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, observă că beneficiarii derogării sunt persoanele care se supun normei începând cu 1 ianuarie 2023, astfel cum a fost modificată. Prin urmare, consideră că principiul egalităţii în drepturi nu a fost afectat prin norma derogatorie, deoarece în discuţie sunt persoane care se supun unor norme juridice diferite.
    75. Sub aspectul criticilor dezvoltate cu privire la dispoziţiile capitolului III - Măsuri de disciplină economico financiară. Descentralizarea unor servicii publice din legea criticată, referitoare la lipsa de claritate şi de precizie şi, în consecinţă, referitoare la neconformitatea acestora cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, opinează că acestea nu pot fi acceptate, întrucât actul normativ dedus controlului de constituţionalitate respectă în ansamblul său cerinţele privind claritatea, precizia şi previzibilitatea normelor juridice. Reţine că în conţinutul legii criticate nu se regăsesc pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii, conţinutul legii este precis, fiind redactat într-un stil specific normativ dispozitiv, care prezintă norma instituită fără explicaţii sau justificări, prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română. Conceptele şi noţiunile utilizate sunt configurate în concordanţă cu dreptul pozitiv, iar stabilirea soluţiilor normative este departe de a fi ambiguă, acestea fiind redate previzibil şi univoc, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 733 din 10 iulie 2012, prin care instanţa de control constituţional s-a pronunţat asupra aspectelor privitoare la lipsa de claritate şi previzibilitate, în sensul că acestea „nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci vizează în fapt probleme de aplicare a legii“, aceste dispoziţii neintrând în sfera de competenţă a instanţei de contencios constituţional, ci în competenţa exclusivă a Parlamentului de a interveni pe calea unor modificări, completări sau abrogări, pentru a asigura ordinea juridică necesară. Totodată, Curtea Constituţională prin jurisprudenţa sa (Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010), precum şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudenţa sa (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza ex-regele Greciei şi alţii contra Greciei, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei) au statuat că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei (deciziile Curţii Constituţionale nr. 189 din 2 martie 2006 şi nr. 26 din 18 ianuarie 2012). Or, ţinând cont de aceste considerente şi raportându-ne la intenţia legiuitorului, aşa cum reiese în mod explicit şi din expunerea de motive a legii criticate care, potrivit art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „reprezintă şi motivul emiterii actului normativ, cerinţele care reclamă intervenţia normativă, cu referire specială la insuficienţele şi neconcordanţele reglementărilor în vigoare; principiile de bază şi finalitatea reglementărilor propuse, cu evidenţierea elementelor noi [...]“, apreciază că legea criticată răspunde exigenţelor privind claritatea şi previzibilitatea la edictarea normelor juridice.
    76. Contrar susţinerilor autorilor sesizării, opinează că norma juridică de trimitere care se regăseşte la art. XIV alin. (2) din legea criticată este redactată cu respectarea normelor de tehnică legislativă specifice, aceasta vizând „conducătorii instituţiilor şi autorităţilor publice prevăzute la art. XIII lit. a)“, şi nu o modificare a Codului fiscal, astfel cum susţin autorii obiecţiei, norma juridică rezultată având înţelesul „conducătorii instituţiilor şi autorităţilor publice, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, după caz, au obligaţia de a mandata reprezentanţii legali ai acestora în adunările generale ale acţionarilor/consiliile de administraţie (...), în termen de cel mult 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi (...)“, destinatarilor fiindu-le astfel facile parcurgea şi, în consecinţă, asumarea regulii de conduită edictate.
    Referitor la susţinerea potrivit căreia sintagma „măsurile specifice rezultate din aplicarea prevederilor prezentei legi“ ar fi de natură să genereze „imprecizie în aplicare“, apreciază că absenţa unui suport argumentativ asociat, prin raportare la care s-ar putea reţine o astfel de concluzie, plasează la nivelul unei simple afirmaţii neconcludente pretinsa neconformitate. Menţionează că această perspectivă se poate reţine şi cu privire la susţinerile autorilor referitoare la dispoziţiile art. XV alin. (1) şi ale art. XVII alin. (3) şi (4) din legea criticată. Totodată, apreciază că, prin prevederile art. XIV alin. (5) din lege, comisiilor şi comitetelor de specialitate nu li se conferă caracterul de persoană juridică, astfel cum afirmă autorii sesizării, această noţiune nefiind nici măcar existentă în conţinutul normei juridice, regula fiind stabilită pentru conducătorii institutelor/institutelor naţionale/comisiilor/comisiilor de specialitate, care se află în coordonarea/autoritatea/subordonarea autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale, aceştia având obligaţia să întreprindă măsurile legale care se impun pentru a pune în aplicare prevederile legii până cel târziu la data de 31 decembrie 2023. De asemenea, consideră că nici afirmaţia că în art. XVII alin. (2) lit. i) se face referire la comisii şi comisii de specialitate care au independenţă funcţională nu este reală, întrucât, pe de o parte, la alin. (2) al articolului respectiv nu se regăseşte litera menţionată, acesta fiind redat sub forma unei părţi introductive urmate de două litere, lit. a) şi b), iar, pe de altă parte, prin articolul menţionat, în ansamblu, se reglementează situaţia posturilor vacante din statele de funcţii aprobate potrivit legii la data intrării în vigoare a legii pentru care Guvernul şi-a asumat răspunderea, şi nu materia la care se raportează autorii sesizării.

    77. Referitor la afirmaţia potrivit căreia alin. (4) al art. XVII din lege a fost redactat fără a se ţine cont de exigenţele prevăzute de Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind necesară împărţirea acestuia în mai multe alineate, din analiza sistematică a articolului menţionat, opinează că Guvernul a ales judicios soluţia specifică situaţiei în care dintr-o dispoziţie normativă decurg mai multe ipoteze juridice, prezentând în alineate distincte succesiunea logică a ideilor şi asigurând, astfel, coerenţa reglementării. Prin dispoziţiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este stabilită posibilitatea ca, în situaţia în care în cadrul unui alineat dispoziţia nu poate fi exprimată într-o singură propoziţie sau frază, să se poată adăuga noi propoziţii sau fraze, soluţie de tehnică legislativă la care Guvernul a şi recurs, ca urmare a specificului materiei reglementate în respectivul alineat (acela al personalului cu funcţii de conducere eliberat din funcţia de conducere deţinută ca urmare a reorganizării) în ansamblul articolului în care este integrat (care tratează materia posturilor vacante din statele de funcţii aprobate potrivit legii). Totodată, nu este de acord nici cu afirmaţia potrivit căreia prima teză a alin. (4) al art. XVII din lege nu are un efect juridic propriu, fiind evident că se aplică legile incidente în ipoteza dată, prin dispoziţia criticată fiind avută în vedere situaţia personalului cu funcţii de conducere eliberat din funcţia de conducere deţinută ca urmare a reorganizării, pentru care este reglementat faptul că beneficiază de drepturile prevăzute de lege. Reiterează perspectiva dezvoltată şi în ceea ce priveşte susţinerile autorilor sesizării cu privire la art. XX alin. (5) din legea criticată. Referitor la criticile care vizează teza finală a alin. (4) al art. XVII din lege, apreciază că, la redactarea respectivei norme juridice, s-a utilizat o tehnică legislativă specifică soluţiilor normative cu caracter facultativ pentru destinatari, prin formularea ipotezei iniţiale „funcţia de conducere poate fi transformată într-o funcţie de conducere superioară“, iar în continuarea acesteia fiind enumerate criteriile care trebuie să fie avute în vedere în măsura în care se recurge la respectiva reorganizare: încadrarea în normativul de personal şi procentul de funcţii de conducere prevăzute de prezenta lege, personalul cu funcţie de conducere să îndeplinească condiţiile de vechime şi studii de specialitate prevăzute de lege, iar ocuparea să se realizeze cu acordul funcţionarului în cauză. Prin urmare, apreciază că Guvernul a redactat dispoziţia în forma prescriptivă proprie normelor juridice, cu o exprimare adecvată, textul rezultat fiind clar, iar aplicarea sa având efecte previzibile.
    78. De asemenea, reţine că opinia autorilor sesizării în ceea ce priveşte art. XVII alin. (5) lit. c) din lege, potrivit căreia acesta ar fi neclar şi dificil de pus în aplicare, având în vedere sintagma „procedurile de concurs proba scrisă sau interviu“, nu poate fi reţinută, întrucât redactarea excepţiei pentru posturile pentru care sunt în curs de desfăşurare procedurile de probă scrisă sau interviu de la regula-cadru, prevăzută la alin. (1), de desfiinţare a posturilor vacante, din statele de funcţii aprobate potrivit legii la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia celor din cadrul unităţilor administrativ-teritoriale şi subdiviziunilor acestora, este clară, fluentă şi întru totul inteligibilă, stabilind cu precizie categoria căreia i se aplică norma cu caracter special, diferită în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu.
    79. Cu referire la art. XX din legea criticată, opinează că nu pot fi reţinute ca fiind semnificative considerentele pentru care autorii sesizării apreciază că normele de tehnică legislative sunt încălcate flagrant, inclusiv cu privire la formula introductivă a acestui articol. Reţine că prin prevederile primului alineat al art. XX este dispusă modificarea alin. (3) al art. 391 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, iar prin alineatele subsecvente, respectiv alin. (2)-(7), sunt reglementate măsurile adiacente elementelor de noutate aduse respectivei structuri normative din Codul administrativ şi care urmează să se aplice ca dispoziţii proprii legii deduse controlului de constituţionalitate, şi nu Codul administrativ. Prin urmare, alin. (2)-(7) nu se integrează în art. 391 din ordonanţa de urgenţă menţionată, ci reprezintă prevederi ale art. XX din legea criticată, fără renumerotarea prezumată ca fiind necesară de către autori. Acest fapt rezultă atât din redactarea părţii introductive a alin. (1), în care se enunţă doar modificarea alin. (3) al art. 391 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 şi care este urmată de redarea acestuia în noua redactare între ghilimele, tehnică legislativă care evidenţiază faptul că doar respectivul alineat, alin. (3), se integrează în Codul administrativ, cât şi din analizarea fondului normativ al celorlalte alineate care conţin măsuri tranzitorii menite să asigure derularea în mod firesc a raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări, care urmează să fie înlocuită cu noua soluţie normativă, cu evitarea conflictului dintre normele juridice succesive. Prin urmare, neîncălcând niciuna dintre prevederile cadrului normativ referitor la tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, apreciază că dispoziţiile criticate sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, conform cărora respectarea Constituţiei şi a legilor este obligatorie.
    80. În ceea ce priveşte obiecţia referitoare la art. XXVI din lege, conform căreia în situaţia în care norma nu intră în vigoare cel târziu la data de 1 octombrie 2023 textul va avea caracter retroactiv, semnalează că modificarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, conform pct. 1 al art. XXVI din legea contestată, nu încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie având în vedere că: (i) aplicarea dispoziţiei normative se va face conform prevederilor art. 78 teza întâi din Legea fundamentală; (ii) modul de redactare a normei - „începând cu 1 octombrie 2023, ordonatorii de credite acordă ... lunar ... indemnizaţii de hrană“ - implică executarea succesivă a obligaţiei reglementate, nefiind o obligaţie cu executare uno ictu; (iii) în aplicarea normei, trebuie să avem în vedere că veniturile din salarii se calculează şi se încasează lunar, plata efectuându-se, de regulă, pentru luna anterioară.
    81. Apreciază că obiecţiile referitoare la dispoziţiile art. XXVII alin. (3) din lege nu sunt întemeiate. Reţine că norma juridică contestată este redactată într-un stil clar şi precis, fiind folosiţi termeni cu înţeles comun, utilizabili în vorbirea curentă, astfel încât textul să fie deprins cu uşurinţă de către destinatarii acestuia. Precizează că, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, actul normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile, care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă, fiind recomandat ca norma să fie clară, dar suplă în aplicare, fără a prescrie în detaliu eventuala procedură aplicabilă în vederea implementării sale. În acest scop, fiecare subiect de drept stabileşte, prin conducerea sa, procedura internă incidentă. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, totodată, observă că, în numeroase cauze, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiate/inadmisibile obiecţiile/excepţiile de neconstituţionalitate invocate, reţinând că, sub aparenţa unor critici referitoare la ambiguitatea şi neclaritatea textelor de lege, se solicită interpretarea acestora, aspect ce excedează competenţei Curţii Constituţionale. Subliniază că existenţa unor probleme de interpretare şi aplicare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, deoarece, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate. Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 44 din Legea fundamentală, reţine că simpla menţionare a unui articol din Constituţie nu este suficientă în considerarea/aprecierea caracterului neconstituţional al dispoziţiei legale contestate, fiind imperios necesară argumentarea susţinerii. Subliniază, totodată, că neconstituţionalitatea unui text de lege presupune în mod obligatoriu nerespectarea unor principii ori dispoziţii din Legea fundamentală, iar eventualul caracter nedrept, injust al unei dispoziţii legislative faţă de anumite persoane, aşa cum susţin autorii sesizării, precum şi modalităţile de punere în practică a normei criticate nu pot echivala cu neconstituţionalitatea reglementării respective.
    82. În ceea ce priveşte obiecţia referitoare la dispoziţiile art. XXVII alin. (4) din lege, consideră că aprecierea formulată de autorii obiecţiei este superficială şi neîntemeiată. Semnalează că sintagma „precum şi cele aprobate pentru activităţi specifice“ este preluată de autorii sesizării în mod parţial, cu ignorarea celorlalte prevederi ale art. XXVII alin. (4) din lege. În realitate, textul este redactat în mod clar, fiind lipsit de ambiguitate. Din parcurgerea integrală a dispoziţiilor contestate, reiese însă că acestea conţin o normă de trimitere clar identificată „precum şi cele aprobate pentru activităţi specifice, conform alin. (3) al art. 5 din această ordonanţă“ (cu referire la Ordonanţa Guvernului nr. 80/2001, prevăzută anterior în acelaşi alineat). În ceea ce priveşte obiecţia referitoare la dispoziţiile art. XXVII alin. (5) din lege, referitoare la sintagma „funcţiile de demnitate publică şi asimilate“, care ar fi contrară art. 50 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât nu indică expres cadrul legislativ care defineşte funcţiile asimilate funcţiilor de demnitate publică, apreciază că este lipsită de fundament juridic. Conform dispoziţiilor art. 7 lit. h) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, funcţia de demnitate publică este „acea funcţie publică care se ocupă prin mandat obţinut direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, în condiţiile legii“, iar în anexa nr. IX la aceeaşi lege, la lit. D, sunt reglementate „funcţii asimilate cu funcţii de demnitate publică“.
    83. În ceea ce priveşte obiecţia referitoare la dispoziţiile art. XXVIII din lege, pe care autorii sesizării le consideră lipsite de claritate şi previzibilitate, neînţelegând dacă se aplică şi contractelor în curs la data intrării în vigoare a legii, semnalează că obiecţia este irelevantă având în vedere dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căruia „Cuantumul onorariilor (...) stabilite prin contractele (...) încheiate, după data intrării în vigoare a prezentei legi, nu poate depăşi (...)“. Or, potrivit regulii interpretării sistematice, în interpretarea normei juridice, aceasta se raportează la alte dispoziţii normative din acelaşi act normativ ori din alte acte normative.
    84. În ceea ce priveşte obiecţiile referitoare la dispoziţiile art. XXIX, XXXI, XXXIII şi XXXV din lege, pe care autorii sesizării le consideră neclare şi impredictibile, apreciază că acestea nu sunt întemeiate. Revenind la Decizia nr. 733 din 10 iulie 2012, observă că instanţa de control constituţional s-a pronunţat asupra aspectelor privitoare la lipsa de claritate şi previzibilitate în sensul că acestea „nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci vizează în fapt probleme de aplicare a legii ...“. Ca urmare, consideră că dispoziţiile cu aceste caracteristici nu se pot circumscrie în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale, ci în competenţa exclusivă a Parlamentului, care poate interveni asupra normelor de drept în vigoare pe calea unor modificări, completări sau abrogări, pentru a asigura ordinea juridică necesară. Reaminteşte că invocarea unei eventuale neclarităţi legate de aplicarea normelor juridice nu intră în sfera exercitării controlului de neconstituţionalitate, ci mai degrabă ţine în mod strict de interpretarea şi aplicarea legii.
    85. Apreciază că nu sunt întemeiate obiecţiile referitoare la dispoziţiile art. XXXIII din lege, în raport cu care autorii sesizării consideră că plafonarea remuneraţiilor membrilor organelor executive ale operatorilor economici nu este motivată în niciun fel în expunerea de motive, precum şi la dispoziţiile art. XXXIV din lege, faţă de care autorii sesizării consideră că se impune justificarea depăşirii numărului de maximum 5 persoane. Astfel, conform dispoziţiilor art. 30 alin. (2) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, expunerea de motive constituie instrumentul de prezentare şi motivare a noilor reglementări propuse, care include conţinutul evaluării impactului actelor normative, iar în cazul unui act normativ amplu, precum cel contestat, expunerea de motive în mod obiectiv nu poate viza toate măsurile legislative reglementate. Din examinarea expunerii de motive depuse de Guvern, aflată pe pagina de internet a Camerei Deputaţilor (PL-x 546/2023), reiese că în secţiunea dedicată motivelor emiterii proiectului de act normativ, la rubrica „Măsuri de disciplină economico-financiară“, sunt prezentate informaţii privind remuneraţiile membrilor executivi/neexecutivi ai consiliului de administraţie/supraveghere de la întreprinderile publice, iar în secţiunea dedicată schimbărilor legislative preconizate, la pct. 4-7, sunt prezentate informaţii privind noile măsuri preconizate. Apreciază că, în cazul angajării răspunderii asupra unui proiect de lege, decizia cu privire la măsurile propuse este a Guvernului. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 30 din 27 ianuarie 2016, potrivit căreia „Pe de altă parte, în temeiul prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora este unica autoritate legiuitoare a ţării, Parlamentul poate adopta orice soluţie pe care o consideră oportună şi necesară.“ Face referire şi la Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018, în care Curtea Constituţională a reţinut că „Un ipotetic control cu privire la aceasta (oportunitate n.a.) excedează în totalitate sferei de competenţă a Curţii Constituţionale, având în vedere că adoptarea măsurii în cauză ţine de marja de apreciere exclusivă a Parlamentului, a cărui opţiune în privinţa caracterului oportun al măsurii nu poate fi cenzurată.“
    86. Constată că este nefondată critica privind art. LIV din lege, potrivit căreia unele dintre criteriile stabilite la alin. (1) implică o apreciere subiectivă, textul fiind susceptibil să genereze interpretări şi aplicări arbitrare. În acest sens, reţine că arhitectura art. LIV din lege respectă cerinţele de calitate şi coeziune ale actului normativ, astfel cum acestea sunt prevăzute de Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Reţine că obiectul de reglementare al art. LIV, supus criticii de neconstituţionalitate, îl constituie intrarea în procesul de desfiinţare şi lichidare a institutelor, institutelor naţionale, comisiilor/comisiilor de specialitate indiferent de natura acestora şi forma lor de organizare aflate în coordonarea/subordonarea/ autoritatea/controlul Parlamentului României şi a Secretariatului General al Guvernului. Observă că autorii sesizării nu formulează critici specifice fiecărei litere a alineatului, ci utilizează formula „unele dintre criteriile“. Apreciază că acest aspect conduce la ipoteza că autorii sesizării nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci aprecieri subiective cu caracter politic.
    87. Constată că şi critica privind alin. (3) al art. LIV din lege, în sensul că perioada 1 octombrie 2023-30 iunie 2024 implică retroactivitatea legii, este eronată. Reţine că textul alineatului vizat stabileşte că „Procesul de desfiinţare şi lichidare, de valorificare a patrimoniului existent prevăzut la alin. (1) se aprobă prin lege de către Parlamentul României, la propunerea Guvernului sau la iniţiativa Secretariatului General al Guvernului României şi se desfăşoară în perioada 1 octombrie 2023- 30 iunie 2024“. În opoziţie cu criticile autorilor sesizării, textul alin. (3) nu lasă la „aprecierea subiectivă“ a Guvernului procesul de desfiinţare, ci, ca un criteriu absolut obiectiv de control asupra Guvernului, norma în cauză impune obligativitatea ca procesul de desfiinţare şi lichidare, de valorificare a patrimoniului existent să se aprobe prin lege, ca act normativ al Parlamentului. Prin urmare, reţine că norma criticată stabileşte perioada 1 octombrie 2023-30 iunie 2024 pentru derularea procesului de desfiinţare, fără a afecta principiul neretroactivităţii legii civile, având în vedere că până la data-limită de 30 iunie 2024 se vor fi consumat toate termenele procedurale prevăzute de Constituţie ca legea să intre în vigoare.
    88. Constată că şi critica adusă normei reglementate de art. LV din lege, potrivit căreia procesul de descentralizare dispus de acest articol ignoră setul de reguli stabilite de art. 77-80 din Codul administrativ, este nefondată. Reţine că, în raport cu legea adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului, ce face obiectul controlului de neconstituţionalitate, cadrul general în materia descentralizării este stabilit de Codul administrativ, adoptat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, cu modificările şi completările ulterioare. Prin norma vizată de autorii sesizării legiuitorul a urmărit punctual descentralizarea unor servicii publice prin transferul acestora sub autoritatea/coordonarea/subordonarea consiliilor judeţene, procedură ce nu se substituie vreunei norme speciale. Observă că art. LV reglementează descentralizarea serviciilor publice expres prevăzute la lit. a)-c) ale alin. (2), respectiv direcţiile judeţene de familie şi tineret care se află în subordinea Ministerului Familiei, Tineretului şi Egalităţii de Şanse, direcţiile judeţene de sport, care se află în subordinea Agenţiei Naţionale pentru Sport, palatele copiilor/cluburile elevilor şi patrimoniul aferent aflate în subordonarea Ministerului Educaţiei. Aşadar, descentralizarea dispusă prin legea supusă controlului de neconstituţionalitate priveşte doar aceste servicii publice în mod specific. Astfel cum observă şi autorii sesizării, potrivit art. 77 alin. (2) din Codul administrativ, descentralizarea în privinţa transferului competenţei se realizează prin lege, ceea ce s-a şi realizat prin legea ce face obiectul controlului de neconstituţionalitate. Faptul că legea a fost adoptată prin procedura asumării nu prezintă relevanţă juridică în ceea ce priveşte procesul de descentralizare dispus pentru serviciile publice enumerate în mod specific. În final, apreciază că şi critica privind asigurarea tuturor resurselor necesare este nefondată, având în vedere faptul că alin. (3)-(5) reglementează cele arătate în mod eronat de autorii sesizării ca fiind nereglementate. Prin urmare, observă că susţinerea autorilor sesizării nu priveşte legea adoptată de Parlament, ci, mai degrabă, mai multe nemulţumiri cu privire la faptul că legea în cauză a fost adoptată prin procedura reglementată la art. 114 din Constituţie. Ca observaţie cu titlu general, constată că întregul act de sesizare, inclusiv criticile asupra art. LV, reprezintă de facto argumentele unei moţiuni de cenzură mascate şi au un predominant caracter politic.
    89. Sub aspectul criticilor referitoare la încălcarea art. 15 şi 16 din Constituţie, referitoare la dispoziţiile din capitolul II al legii criticate, opinează că nu pot fi acceptate, întrucât actul normativ dedus controlului de constituţionalitate respectă în ansamblul său cerinţele privind principiul egalităţii în drepturi şi al neretroactivităţii legii civile. Astfel, reţine că, la art. III. din lege, prevederile pct. 13 modifică art. 117 din Codul fiscal în sensul creşterii cotei de impozitare a veniturilor a căror sursă nu a fost identificată de la 16% la 70%. Apreciază că nu poate fi invocată vreo formă de discriminare prin măsura adoptată, deoarece impozitul de 70% se aplică doar acelor persoane care, ca urmare a controalelor organelor fiscale, în condiţiile Codului de procedură fiscală, au venituri a căror sursă nu a fost identificată. Această măsură are menirea să aşeze în acelaşi registru juridic obligaţiile pe care le au toţi cetăţenii, de a-şi declara şi de a-şi plăti taxele şi impozitele, fără vreun privilegiu sau vreo discriminare. Mai mult, apreciază că nu poate fi vorba nici despre o retroactivare a legii fiscale. Reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit, de principiu, cu prilejul soluţionării unor excepţii de neconstituţionalitate având ca obiect alte dispoziţii legale criticate pentru încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, că „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare“. (Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001). Or, în situaţia de faţă, impozitul pe veniturile a căror sursă nu a fost identificată este datorat deja în baza legii vechi, noua lege doar modificând cota de impozitare (modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior).
    90. Apreciază că nici impunerea unui impozit minim pe cifra de afaceri nu poate fi tratată ca o măsură discriminatorie, aplicându-se acelaşi regim juridic tuturor persoanelor juridice aflate în situaţii similare. Faptul că ar exista sectoare de activitate mai afectate decât altele nu poate reprezenta un criteriu de analiză din perspectiva principiului nediscriminării; de altfel, orice impozit sau taxă care se aplică unitar tuturor sectoarelor de activitate ar putea afecta diferit persoanele impozabile, în funcţie de situaţia economică particulară a fiecăreia. Motivul instituirii impozitului pe cifra de afaceri este susţinut în expunerea de motive unde se arată că este necesar pentru întărirea disciplinei fiscale, norma fiind adoptată cu respectarea principiului aşezării juste a sarcinilor fiscale, ca urmare a efectuării unor analize asupra obligaţiilor fiscale datorate la bugetul de stat de către contribuabilii plătitori de impozit pe profit şi contribuabilii plătitori de impozit pe veniturile microîntreprinderilor în raport cu cifra de afaceri realizată. Cu privire la principiul justei impuneri, apreciază că demersul introducerii impozitului minim pe cifra de afaceri nu poate să conducă la prezumţia de neconstituţionalitate a reglementărilor adoptate în acest sens. Precizează că, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că stabilirea cotelor de impozitare este atributul legiuitorului, care, respectând art. 56 din Constituţie privind justa aşezare a sarcinilor fiscale, le poate mări sau micşora în funcţie de politica fiscală promovată şi de interesele generale ale societăţii la un moment dat. Totodată, reţine că, la paragraful 24 al Deciziei nr. 425 din 17 iunie 2021, Curtea Constituţională, învestită să constate că textul art. 489 din Codul fiscal a fost adoptat „insuficient de precis şi clar în legătură cu criteriile care stau la baza supraimpozitării, iar proprietarii sunt puşi în imposibilitatea de a prevedea în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, putând fi supraimpozitaţi în mod arbitrar, fără nicio justificare rezonabilă“, a constatat că „această orientare legislativă în materie fiscală a ţinut seama de realităţile socio-economice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere“.
    91. Precizează că argumentele sus-menţionate sunt valabile în ceea ce priveşte norma ce vizează art. III pct. 19 din lege, prin care persoanele care obţin venituri din salarii pentru activitatea de creare de programe de calculator sunt „scutite de la plata contribuţiei la fondul de pensii administrat privat, reglementat de Legea nr. 411/2004, cu modificările şi completările ulterioare“. Egalitatea în drepturi nu este afectată în situaţia dată, întrucât persoanelor aflate în situaţii similare li se aplică acelaşi regim fiscal. Astfel, toate persoanele care obţin venituri din activitatea de creare de programe de calculator au un regim fiscal identic. Statul deţine o marjă largă de apreciere în materie fiscală, iar facilităţile fiscale create pentru anumite sectoare ale economiei rămân în această marjă, statul având posibilitatea modificării sau suprimării lor.
    92. Cu privire la invocarea art. 135 alin. (1) din Constituţie, apreciază că susţinerile autorilor sesizării potrivit cărora introducerea acestui impozit generează efecte colaterale în ceea ce priveşte crearea unor dezavantaje competitive pentru companiile care activează în România nu sunt argumente de neconstituţionalitate. Acest tip de impozit intră în marja de apreciere a statului, astfel cum s-a argumentat anterior. În final, cu caracter general, constată că o mare parte din argumentele invocate de autorii sesizării de neconstituţionalitate cu privire la Legea privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung se referă, în principal, la elemente care ţin de oportunitatea reglementării.
    93. Guvernul a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 5/7.677/2023, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.394 din 13 octombrie 2023, prin care apreciază că sesizarea ce priveşte Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.400A/2023 este neîntemeiată.
    94. Referitor la afirmaţiile potrivit cărora modalitatea de adoptare a Legii privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung (PL-x nr. 546/2023), dedusă controlului de constituţionalitate, contravine prevederilor art. 1 alin. (4) şi art. 114 din Constituţie, deoarece norma fundamentală oferă Guvernului posibilitatea de a-şi angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în condiţiile respectării principiului echilibrului şi al separării puterilor în stat, arătă că modalitatea de adoptare a legii este criticată de autorii sesizării din perspectiva normelor constituţionale invocate, susţinându-se interpretarea potrivit căreia Legea fundamentală oferă Guvernului posibilitatea de a-şi angaja răspunderea asupra unui proiect de lege, în condiţiile respectării principiului echilibrului şi al separării puterilor în stat, însă limitând dreptul Guvernului de a apela la această procedură în raport cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
    95. Din această perspectivă, apreciază că este relevant de subliniat că tot în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că „Guvernul poate recurge la angajarea răspunderii sale, indiferent de faza în care se află procedura legislativă. Rolul unei asemenea proceduri este de a coagula o majoritate parlamentară, dar şi de a surmonta actele obstrucţioniste ale opoziţiei în cursul dezbaterilor legislative. Adoptarea acestei legi prin procedura prevăzută de art. 114 din Constituţie a fost necesară pentru a răspunde într-un timp cât mai scurt la cerinţele Fondului Monetar Internaţional. Prin prisma acestor considerente, Curtea reţine că Guvernul a recurs la această procedură in extremis, întrucât structura politică a Parlamentului nu permitea adoptarea proiectului de lege în procedură uzuală sau de urgenţă“. Pe de altă parte, apreciază că argumentele din sesizarea Curţii, care vizează actuala majoritate parlamentară (60% din voturi) care ar putea fi de natură să suprime dreptul Guvernului la a apela la instrumentul consacrat la art. 114 alin. (1) din Constituţie, nu pot fi primite. În caz contrar, s-ar accepta teza potrivit căreia doar un Guvern minoritar poate apela la procedura angajării răspunderii în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Faptul că procedura angajării răspunderii nu este rezervată exclusiv unui Guvern minoritar reiese şi din doctrina pe marginea acestui subiect. Mai exact, în doctrină s-a reţinut că o asemenea procedură este indicată mai ales în situaţia unui Guvern sigur pe majoritatea parlamentară, atunci când doreşte să promoveze extrem de repede o lege pe care o consideră vitală pentru programul său de guvernare. Din această perspectivă, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 57 din 12 februarie 2020, nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, nr. 34 din 17 februarie 1998 şi nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009.
    96. Cu privire la critica referitoare la faptul că angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmăreşte ca acesta să fie adoptat în condiţii de maximă celeritate, conţinutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă, care trebuie să se aplice imediat, altfel nu se justifică recurgerea de către Guvern la procedura angajării răspunderii asupra proiectului de lege, în principal, dar şi referitor la susţinerile autorilor sesizării, potrivit cărora, deşi exista Recomandarea Consiliului privind existenţa unui deficit public excesiv, iar solicitările adresate României pentru a pune capăt acestuia datează din 18 iunie 2021, cu termen de implementare 31 decembrie 2025, interval în care Guvernul pare să nu se fi implicat mai bine de doi ani pentru redresarea deficitului bugetar, arată, astfel cum reiese din
    Programul de convergenţă 2022-2025, că România face obiectul Procedurii de deficit excesiv (PDE) de la începutul anului 2020, primind o recomandare din partea Comisiei Europene pe baza deficitului bugetar planificat pentru anul 2019, situat peste valoarea de referinţă din Pactul de stabilitate şi creştere (PSC) de 3% din PIB. Din perspectiva PDE, conform Recomandării Consiliului din iunie 2021, România trebuie să pună capăt situaţiei de deficit excesiv până cel târziu în 2024. Arată prin coordonarea politicii fiscale că va permite realizarea graduală a consolidării fiscale prin măsuri care să permită atingerea ţintei de deficit bugetar prevăzută de regulamentele europene până la sfârşitul anului 2024. De asemenea, arată că România a beneficiat în anii 2020 şi 2021 de „clauza generală derogatorie“ de la prevederile PSC. Circumstanţele speciale ale declanşării pandemiei de COVID-19 au determinat activarea clauzei derogatorii generale a PSC de către Comisia Europeană, clauză ce a continuat să fie aplicată în 2022 şi urmează să fie dezactivată în 2023.

    97. Precizează că, în cursul anului 2021, s-a semnalat tendinţa clară de eliminare graduală a politicii fiscale pro-ciclice, practicată în perioada 2017-2019, iar obiectivul politicii fiscal-bugetare pe termen mediu s-a orientat spre reducerea graduală a deficitului, fără a pune în pericol perspectivele redresării economice. Asigurarea transpunerii măsurilor adoptate la nivel european reprezintă un pas important pentru ajustarea macroeconomică ce trebuie să fie realizată astfel încât până la sfârşitul anului 2024 deficitul ESA să ajungă până la un nivel inferior limitei de 3% din PIB, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Maastricht, favorizând ieşirea de sub incidenţa Procedurii de deficit excesiv. De asemenea, precizează că evenimentele din ultimii ani şi cele din prezent, cu care România s-a confruntat, respectiv pandemia de COVID-19, conflictul armat din Ucraina şi poziţia geopolitică a României, efectele directe şi indirecte ale acestor evenimente, pe termen scurt, mediu şi lung, au avut un impact semnificativ asupra economiei naţionale şi asupra resurselor bugetare. De altfel, documentul sus-referit a anticipat, în contextul conflictului Rusia-Ucraina, provocările (riscurile de contagiune) care vor surveni prin persistenţa presiunilor inflaţioniste, o încredere mai slabă a operatorilor economici şi o creştere economică prognozată semnificativ încetinită în cazul principalilor parteneri comerciali ai României (cu precădere zona euro). Acelaşi document făcea trimitere la faptul că incertitudinea mai ridicată ar putea suspenda unele proiecte de investiţii private, dar acestea ar trebui compensate de o creştere mai puternică a investiţiilor publice, susţinută de o absorbţie ridicată a fondurilor UE. Totodată, din conţinutul aceluiaşi document se mai relevă şi faptul că „România, ca multe alte state membre UE, se confruntă (...) cu creşterea preţurilor la energie. Presiunile apărute pe piaţa energiei în 2021 au generat creşterea accelerată a preţurilor şi au impus necesitatea adoptării unor măsuri specifice în toamna anului 2021, gândite ca soluţii temporare pentru depăşirea iernii: plafonarea preţurilor la energie, compensarea parţială de către stat a facturilor la energie electrică şi gaze naturale. La începutul anului 2020, România avea o piaţă reglementată la gaze naturale, preţul pentru consumatorii finali fiind stabilit de ANRE. Tendinţa de creştere începută în iunie 2021 s-a prelungit, iar din octombrie preţurile din România au avut o creştere bruscă, pe fondul factorilor externi şi interni. La finalul anului 2021 a fost introdus şi un impozit de 80% pentru venitul suplimentar realizat de producătorii de energie electrică din surse regenerabile. Pe fondul evoluţiei preţurilor din economie, au fost adoptate noi plafoane de preţ la energie şi gaze naturale pentru consumatorii finali. În completare la măsurile privind plafonarea preţurilor la energie aplicabile în sezonul rece, au fost adoptate noi plafoane ale tarifelor pentru consumatorii finali, care conţin şi o extindere a taxării pentru producătorii de energie electrică, pentru perioada 1 aprilie 2022-31 martie 2023. (...) Rata anuală a inflaţiei a continuat trendul ascendent şi în primul trimestru al anului curent, deşi dinamica preţurilor la energie electrică şi gaze naturale a înregistrat o diminuare determinată în principal de măsurile guvernamentale de compensare şi plafonare a preţurilor pentru populaţie. Presiuni suplimentare s-au manifestat pe componenta mărfurilor alimentare, în contextul majorării cotaţiilor materiilor prime şi a produselor energetice“.
    98. De asemenea, arată că, aşa cum rezultă din expunerea de motive care însoţeşte legea criticată, traiectoria de ajustare asumată de ţara noastră prin intermediul Programului de convergenţă 2022-2025 prevede ca deficitul bugetar (în termeni ESA) să nu depăşească 8% din PIB în 2021, 6,2% din PIB în 2022 şi, respectiv, 4,4% din PIB în 2023. Acelaşi instrument de motivare reţine următoarele: „Noile regulamente europene privind utilizarea fondurilor externe nerambursabile, cât şi cele rambursabile alocate unui stat membru prevăd în cuprinsul acestora o serie de măsuri de corelare cu principiile bunei guvernanţe economice. Astfel, în cazul fondurilor europene aferente Politicii de coeziune 2021-2027, în conformitate cu prevederile articolului 19 din cadrul Regulamentului (UE) 2021/1.060, sunt prevăzute sancţiunile aplicabile statului membru care pot duce până la suspendarea parţială a fondurilor europene. Acesta este completat de prevederile articolului 10 din cadrul Regulamentului (UE) 2021/241, unde în cazul Mecanismului de redresare şi rezilienţă, Comisia prezintă Consiliului o propunere de suspendare totală sau parţială a angajamentelor sau plăţilor în cazul în care Consiliul decide, în conformitate cu articolul 126 alineatul (8) sau alineatul (11) din TFUE, că un stat membru nu a luat măsuri efective pentru a-şi corecta deficitul excesiv, cu excepţia cazului în care a stabilit existenţa unei recesiuni economice grave în Uniune în ansamblul său, în înţelesul articolului 3 alineatul (5) şi al articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1.467/97 al Consiliului. În acest sens, pe parcursul anului 2023, începând cu luna februarie, în cadrul întâlnirilor dintre reprezentanţii Comisiei Europene - SG Recovery/DG ECFIN şi cei ai Guvernului României, respectiv Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene şi Ministerul Finanţelor, a fost menţionată situaţia fiscal-bugetară a României. Conform discuţiilor cu reprezentanţii CE din ultimele luni rezultă că este necesar un pachet de măsuri care să permită menţinerea şi reducerea deficitului bugetar, pentru evitarea unor măsuri de sancţiune ce se pot transpune în suspendarea fondurilor europene alocate României. În ceea ce priveşte implicaţiile aferente procedurii de deficit excesiv, Comisia a avertizat în discuţiile cu reprezentanţii Guvernului că, dacă situaţia nu se redresează prin măsuri suficiente, nu există altă opţiune decât să concluzioneze că România nu a întreprins măsuri eficiente ca răspuns la Recomandarea Consiliului, cu toate consecinţele asociate (pentru procedura de deficit excesiv şi, eventual, pentru accesul la fondurile UE). În cadrul corespondenţei purtate cu reprezentanţii CE, în perioada iulie-septembrie 2023 au fost transmise şi o serie de mesaje electronice prin care reprezentanţii CE îndeamnă autorităţile, prin statuarea situaţiei de fapt, să adopte în termen cât mai rapid pachetul de măsuri fiscal-bugetare prin care să se poată realiza progrese în ceea ce înseamnă revenirea în ţintele de deficit bugetar. Ca urmare a discuţiilor constructive, Guvernul şi reprezentanţii au agreat să convergem către un pachet de reforme, adoptat până la sfârşitul anului 2023 (adică înainte de următoarele etape în cadrul procedurii de deficit excesiv), care ar contribui la asigurarea conformităţii cerinţelor cu Decizia de implementare a Consiliului aferentă PNRR al României şi în readucerea deficitului bugetar al României pe o traiectorie sustenabilă“. În acest context, pentru a evita problema de deficit bugetar, precum şi riscul de suspendare a fondurilor alocate prin Planul naţional de redresare şi rezilienţă şi Politica de coeziune sau de creştere a costului finanţărilor pentru refinanţarea datoriei publice, precum şi pentru finanţarea deficitului bugetar, consideră că sunt absolut necesare măsurile care au ca obiectiv general consolidarea fiscal-bugetară a României şi care au un impact pozitiv asupra bugetului general consolidat la nivelul anului 2024 de circa 1% din PIB.
    99. În continuare, în privinţa criticilor aduse din perspectiva respectării condiţiei aplicării imediate a măsurilor, prin raportare la prevederile art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, precizează că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 227/2015 a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2023 pentru modificarea alineatului (4) al articolului 4 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, astfel că fac excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2) ale art. 4 din Legea nr. 227/2015 modificările care decurg din angajamentele internaţionale ale României, precum şi modificările şi/sau completările prin care se introduc impozite, taxe sau contribuţii obligatorii noi, se majorează cele existente, se elimină sau se reduc facilităţi existente, exclusiv în situaţii extraordinare de procedură de deficit bugetar excesiv constatate potrivit tratatelor Uniunii Europene şi regulamentelor subsidiare agreate la nivel european. Observă că, pentru situaţia extraordinară de deficit bugetar excesiv, legiuitorul a instituit, în mod expres, excepţia de la principiul temporizării modificărilor Codului fiscal. O astfel de intervenţie a avut în vedere mai multe aspecte, astfel cum se regăsesc indicate în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 74/2023: „Având în vedere situaţia financiară dificilă a României reflectată în contul de execuţie bugetară, în care la data de 30.06.2023 în ceea ce priveşte deficitul bugetar a fost înregistrat un procent de 2,32% din PIB, respectiv suma de aproximativ 37 mld lei la cheltuieli publice mai mare decât evoluţia veniturilor publice încasate la bugetul general consolidat, ţinând cont de faptul că România se află în procedură de deficit excesiv, în condiţiile în care a înregistrat un deficit bugetar de 4,4% din PIB în anul 2019, ceea ce a dus la iniţierea propunerii Comisiei Europene (CE) din martie 2020, înainte de activarea clauzei generale derogatorii la nivelul UE. Conform recomandării formulate de CE şi adoptate de Consiliul Uniunii Europene în data de 18 iunie 2021, România trebuie să pună capăt situaţiei de deficit excesiv până cel târziu în 2024, ţintele de deficit ESA stabilite de Consiliul Uniunii Europene fiind de 4,4% din PIB pentru 2023 şi 2,9% din PIB pentru 2024.
    100. Întrucât din prognoza deficitului bugetar pentru anul 2023, în lipsa unor măsuri fiscal bugetare atât pentru gestionarea eficientă a veniturilor bugetare, cât şi pentru eficienţa utilizării fondurilor alocate finanţării cheltuielilor publice, nivelul prognozat al deficitului bugetar este de aproximativ 6,84% din PIB, ceea ce în valoare absolută reprezintă 109,44 mld lei, cu consecinţe imediate asupra creşterii costurilor finanţării deficitului bugetar, dar şi asupra fondurilor alocate pentru investiţii în cadrul Politicii de coeziune cu un buget alocat de 46 mld euro, cât şi asupra fondurilor alocate prin Planul naţional de redresare şi rezilienţă cu un buget alocat de 29,33 mld euro, deoarece prognoza de deficit bugetar pentru anul 2023, de 6,84% din PIB, nu se înscrie în angajamentul faţă de Comisia Europeană, potrivit căruia nivelul de deficit bugetar asumat trebuie să fie de 4,4% din PIB, iar Comisia, pe cale de consecinţă, poate pune în aplicare prevederile Regulamentului (UE) 2021/241 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 februarie 2021 de instituire a Mecanismului de redresare şi rezilienţă, precum şi ale Regulamentului (UE) 2021/1.060 al Parlamentului European şi al Consiliului din 24 iunie 2021 de stabilire a dispoziţiilor comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european Plus, Fondul de coeziune, Fondul pentru o tranziţie justă şi Fondul european pentru afaceri maritime, pescuit şi acvacultură şi de stabilire a normelor financiare aplicabile acestor fonduri, precum şi Fondului pentru azil, migraţiune şi integrare, Fondului pentru securitate internă şi instrumentului de sprijin financiar pentru managementul frontierelor şi politica de vize, conform cărora se pot lua măsuri pentru suspendarea alocării de fonduri europene sau chiar reducerea fondurilor alocate României atât în cadrul Politicii de coeziune, cât şi în cadrul Mecanismului de redresare şi rezilienţă, întrucât din situaţia descrisă mai sus, pentru a rezolva problema de deficit bugetar, dar şi de sustenabilitate a finanţelor publice, precum şi pentru a evita riscul de suspendare a fondurilor alocate prin PNRR şi Politica de coeziune sau de creştere a costului finanţărilor pentru refinanţarea datoriei publice, precum şi pentru finanţarea deficitului bugetar sunt necesare măsuri care au ca obiectiv general consolidarea fiscal-bugetară a României prin administrarea eficientă a veniturilor publice, deoarece problemele menţionate mai sus vizează interesul public şi strategic al României pentru asigurarea sustenabilităţii finanţelor publice, gestionarea fondurilor europene şi constituie o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată, se impune adoptarea de măsuri imediate pe calea ordonanţei de urgenţă.“
    În consecinţă, Guvernul consideră că indicarea prevederilor art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este neadecvată, întrucât măsurile vizate, în ansamblul lor, se subsumează scopului general de reducere a deficitului bugetar excesiv.

    101. În acelaşi context, pentru o mai bună conturare a punctului său de vedere, Guvernul subliniază că, în cursul anului 2020, Comisia Europeană, cu aprobarea Consiliului UE, a declanşat procedura de deficit excesiv (PDE) pentru România, ca urmare a depăşirii, în 2019, a limitei de 3% din PIB stabilit pentru deficitul bugetar ESA în cadrul Pactului de stabilitate şi creştere. În consecinţă, în aprilie 2020, Consiliul UE a recomandat României reducerea deficitului bugetar sub 3% din PIB până cel târziu în 2022, în conformitate cu art. 126 alin. (7) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). Această recomandare nu a avut în vedere contextul economic excepţional determinat de pandemia de COVID-19, conjunctură în care corectarea deficitului bugetar într-un timp scurt nu era dezirabilă, întrucât ar fi afectat redresarea economică. Astfel, în luna iunie a anului 2021, Consiliul UE a emis o nouă recomandare României pentru a pune capăt situaţiei de deficit excesiv până cel târziu în 2024, stabilind ţintele de deficit ESA la 8,0% din PIB pentru 2021, 6,2% din PIB pentru 2022, 4,4% din PIB pentru 2023 şi 2,9% din PIB pentru 2024. Această cale de ajustare corespunde unei rate de creştere nominală a cheltuielilor publice primare nete de 3,4% în 2021, 1,3% în 2022, 0,9% în 2023 şi de 0,0% în 2024 şi, totodată, corespunde unei ajustări structurale anuale de 0,7% din PIB în 2021, de 1,8% din PIB în 2022, de 1,7% din PIB în 2023 şi de 1,5% din PIB în 2024. De altfel, în Programul de convergenţă 2021-2024, înaintat Comisiei Europene în mai 2021, Guvernul şi-a asumat următoarele ţinte de deficit bugetar ESA: 8,0% din PIB în 2021, 6,2% din PIB în 2022, 4,4% din PIB în 2023 şi 2,9% din PIB în 2024 (PSC prevede ca statele membre UE să prezinte anual programe de stabilitate sau de convergenţă, care să includă poziţiile bugetare ale acestora pe termen scurt şi mediu). În condiţiile în care România şi-a atins ţintele de deficit bugetar efectiv în 2021 şi 2022, procedura PDE a fost suspendată. În acelaşi timp, se preconizează că ţintele pentru perioada 2023-2024 nu vor fi atinse în condiţiile menţinerii politicilor actuale, ceea ce indică necesitatea unor măsuri corective corespunzătoare. Precizează că statele care nu respectă recomandările Consiliului UE pot fi sancţionate prin suspendarea parţială sau totală a fondurilor europene, inclusiv a celor din cadrul MRR. Comisia prezintă Consiliului UE o propunere de suspendare integrală sau parţială a angajamentelor sau a plăţilor pentru unul sau mai multe programe ale unui stat membru în cazul în care Consiliul UE decide, în conformitate cu art. 126 alin. (8) sau (11) din TFUE, că un stat membru nu a întreprins acţiuni eficace pentru corectarea deficitului său excesiv.
    102. Precizează, totodată, că evaluarea COM din primăvara anului 2023 concluzionează că România a respectat ţintele de deficit bugetar pentru anii 2021 şi 2022, însă nu a respectat celelalte ţinte stabilite în recomandarea formulată de Consiliu în iunie 2021: rata de creştere nominală a cheltuielilor publice primare nete şi ajustarea deficitului structural. În special, în 2022, efortul fiscal a fost mult mai puţin pronunţat decât cel recomandat, cheltuielile guvernamentale crescând mult peste nivelul indicat, în timp ce o pondere ridicată a veniturilor excepţionale, generate de creşterea economică şi inflaţia ridicate, putea fi utilizată pentru o ajustare mai însemnată a deficitului bugetar. De asemenea, Comisia a constatat că, în 2023 şi 2024, România trebuie să adopte măsuri suplimentare pentru a corecta deficitul excesiv până la finele anului viitor, prezentând un risc ridicat de a nu îşi îndeplini obiectivele fiscale în aceşti doi ani. Absenţa unor acţiuni eficiente ar putea avea implicaţii pentru atragerea fondurilor din cadrul Facilităţii de Redresare şi Rezilienţă (RRF). Regulamentul RRF menţionează că, în cazul în care Consiliul decide, în conformitate cu art. 126 alineatul (8) sau (11) din TFUE, că un stat membru nu a luat măsuri eficiente pentru a-şi corecta deficitul excesiv, cu excepţia cazului în care se constată existenţa unei recesiuni economice severe pentru Uniune în ansamblu, Comisia prezintă Consiliului o propunere de suspendare totală sau parţială a plăţilor din cadrul RRF pentru statul în cauză. În toamna anului 2023 Comisia va reexamina conformarea cu cerinţele stabilite în recomandarea Consiliului.
    103. Conform Regulamentului (CE) nr. 1.467/97 şi Codului de conduită, se consideră că un stat membru a luat măsuri eficace dacă a acţionat fie în conformitate cu recomandarea Consiliului în temeiul art. 126 alin. (7) din TFUE, fie în conformitate cu decizia de notificare adoptată de Consiliu în temeiul art. 126 alin. (9). Precizează că, la data de 29 noiembrie 2016, Comitetul economic şi financiar a adoptat avizul intitulat „Improving the assessment of effective action in the context of the excessive deficit procedure - a specification of the methodology“ (Îmbunătăţirea evaluării eficacităţii măsurilor în contextul procedurii de deficit excesiv - specificaţii privind metodologia), care a fost aprobat de Consiliul ECOFIN la 6 decembrie 2016. Avizul respectiv include un arbore decizional al PDE pentru a evalua dacă au fost luate măsuri eficace. Dacă statul membru în cauză respectă ţinta de deficit efectiv şi realizează îmbunătăţirea aferentă a soldului structural, procedura se suspendă. Dacă statul membru nu îşi atinge sau riscă să nu realizeze ţinta de deficit sau îmbunătăţirea solicitată a soldului structural, se efectuează o analiză aprofundată a motivelor acestei situaţii. Analiza aprofundată este, prin urmare, un element central al evaluării eficacităţii măsurilor. Analiza aprofundată utilizează mai întâi criteriul de referinţă privind cheltuielile pentru a evalua efortul bugetar. În cazul în care criteriul de referinţă privind cheltuielile este îndeplinit, ceea ce înseamnă că acesta reflectă un efort egal sau mai mare decât cel recomandat, se presupune că statul membru în cauză şi-a îndeplinit angajamentele. În cazul în care criteriul de referinţă privind cheltuielile nu este îndeplinit, se presupune că statul membru nu şi-a îndeplinit angajamentele.
    104. În altă ordine de idei, reţine că instanţa de control constituţional a susţinut ca fiind proprie promovarea unei reglementări cu caracter de urgenţă, în condiţiile în care neadoptarea acesteia ar atrage riscul de a pierde unele oportunităţi importante de valorificare a posibilităţilor de finanţare din fonduri europene care ar fi de natură să afecteze interesul public. Astfel, apreciază că, în contextul general mai sus prezentat, este evident că statul român este vizat de procedura deficitului excesiv, procedură de sorginte unională care are ca scop descurajarea deficitelor publice excesive şi stimularea corectării lor prompte în situaţia în care acestea se produc. Toate acestea, în condiţiile în care respectarea disciplinei bugetare este examinată pe baza criteriului deficitului public şi a criteriului datoriei publice. Susţine că proiectul de lege privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung (PL-x nr. 546/2023) generează un impact bugetar pozitiv asupra veniturilor bugetare de 0,5 mld lei în anul 2023 (în condiţiile aprobării actului normativ până la finalul lunii octombrie) şi de 15,9 mld lei în anul 2024 (circa 1% din PIB). Precizează că pachetul de măsuri poate fi recunoscut de către Comisia Europeană ca măsură efectivă de ajustare a deficitului bugetar pe termen mediu, în contextul în care România se află în procedură de deficit excesiv. Precizează că, în condiţiile nerespectării repetate de către România a ţintelor de deficit recomandate de Consiliul UE în cadrul Procedurii de deficit excesiv (România se află în PDE din 2020), pot apărea ca efecte: suspendarea parţială sau totală a fondurilor europene, inclusiv a celor din cadrul PNRR; creşterea volatilităţii în economie (dobânzi, curs valutar etc.); retrogradarea ratingului de ţară/perspectivei economice de către agenţiile de rating; creşterea costului finanţării/refinanţării deficitului bugetar şi a datoriei publice. Prin urmare, este evidentă necesitatea promovării în regim de urgenţă a prezentelor reglementări pentru a evita sancţiunile cu reverberaţii pecuniare potenţial a fi aplicate statului român în condiţiile în care nu s-au luat măsuri efective pentru a-şi corecta deficitul excesiv.
    105. Precizează, în acest context că, în conformitate cu art. 126 alin. (8) sau alin. (11) din TFUE, Comisia poate prezenta Consiliului o propunere de suspendare integrală sau parţială a angajamentelor sau plăţilor de care beneficiază statul membru, respectiv măsuri pentru suspendarea alocării de fonduri europene sau chiar reducerea fondurilor alocate României atât în cadrul Politicii de coeziune, cât şi în cadrul Mecanismului de redresare şi rezilienţă, în cazul în care Consiliul decide că un stat membru nu a întreprins acţiuni eficace pentru corectarea deficitului său excesiv. Altfel spus, în absenţa acestor măsuri, statul român riscă sancţiuni precum suspendarea angajamentelor şi a plăţilor din cadrul fondurilor structurale şi de investiţii europene, Consiliul putând decide, în temeiul alin. (9) al art. 126 TFUE, să aplice sau, dacă este cazul, să consolideze una sau mai multe dintre măsurile următoare: (i) să solicite statului membru în cauză să publice informaţii suplimentare, care urmează să fie precizate de Consiliu, înainte de a emite obligaţiuni şi titluri; (ii) să invite Banca Europeană de Investiţii să îşi revizuiască politica de împrumuturi faţă de statul membru în cauză; (iii) să solicite statului membru în cauză să constituie, pe lângă Uniune, până la data la care Consiliul consideră că deficitul excesiv a fost corectat, un depozit fără dobândă într-un cuantum corespunzător; (iv) să aplice amenzi într-un cuantum corespunzător.
    106. În acelaşi registru al analizei, consideră relevantă Decizia Curţii Constituţionale nr. 232 din 10 mai 2013, referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, potrivit căreia „Raportat la legea criticată, Curtea reţine că Guvernul a acţionat pentru respectarea termenului-limită acordat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului până la care trebuia adoptată o nouă reglementare legislativă în materia restituirilor imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. În considerarea urgenţei adoptării proiectului de lege, Guvernul a optat pentru procedura de legiferare pe care a considerat-o potrivită raportată la situaţia dată. Curtea nu poate reţine critica potrivit căreia, prin procedura de legiferare aleasă, Guvernul a încălcat rolul constituţional al Parlamentului. A apelat la această procedură o singură dată de la învestirea sa, iar Parlamentul avea posibilitatea să voteze o moţiune de cenzură care să ducă la demiterea Guvernului şi, implicit, la respingerea proiectului de lege. Aşadar, este responsabilitatea Guvernului de a folosi o procedură legislativă de natură a răspunde mai repede la o situaţie de fapt ce necesită urgenţă“. Consideră că poate fi avută în vedere, deopotrivă, în sensul celor de mai sus, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014, în care Curtea a reţinut că „examinarea Programului de guvernare 2013-2016 (...) relevă importanţa domeniului de reglementare al legii, inclusiv din perspectiva obiectivelor asumate de Guvern. (...) Astfel, urgenţa şi celeritatea procedurii au fost motivate în corelaţie cu adoptarea bugetului pe 2014 şi cu faptul că în acelaşi an, 2014, începe un nou exerciţiu bugetar la nivelul Uniunii Europene. Chiar dacă aceste susţineri nu sunt suficient de argumentate (câtă vreme Guvernul nu a precizat cum ar putea influenţa aceste modificări - cuprinzând anumite măsuri de descentralizare în raport cu obiectivele propuse - elaborarea de proiecte în vederea absorbţiei fondurilor europene, în baza noilor competenţe), ele susţin recurgerea la procedura angajării răspunderii asupra unui proiect de lege în contextul obiectivelor avute în vedere de Guvern, astfel cum rezultă acestea din expunerea de motive a legii şi din Programul de guvernare. Este evidentă intenţia Guvernului de a accelera un proces care trenează de peste 20 de ani şi de a realiza o corelare a unui segment de legislaţie, incident în domeniile supuse procesului de descentralizare“. Totodată, precizează că faptul că o parte din reglementările cu caracter fiscal intră in vigoare la 1 ianuarie 2024 ţine, de exemplu, de specificitatea mecanismelor de resort fiscal, precum şi de raţiuni de administrare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor. Astfel, în anumite cazuri este necesar să se ţină cont de principiul anualităţii/periodicităţii care caracterizează regimul de plată/declarare a obligaţiilor fiscale, cu scopul de a evita aplicarea concomitentă a două regimuri fiscale în cursul aceleiaşi perioade de timp şi de a potenţa în acest mod administrarea facilă şi conformarea corectă a contribuabililor. Din aceleaşi considerente, precizează că majoritatea măsurilor care constituie obiectul proiectului de act normativ criticat vor produce efecte, din perspectivă bugetară, în anul 2024, în concordanţă cu termenul de implementare din Recomandarea Consiliului privind existenţa unui deficit public excesiv (31 decembrie 2024). Totuşi, apreciază că acest aspect nu este de natură să afecteze condiţia aplicării imediate a legii adoptate prin procedura asumării răspunderii, mai cu seamă că această posibilitate legală nu este supusă niciunei condiţii, oportunitatea demersului fiind apanajul exclusiv al Guvernului. În acest sens, invocă, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, prin care Curtea Constituţională a constatat că legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea (cu termen de intrare în vigoare la 1 ianuarie a anului următor) este constituţională. Consideră că motivarea Curţii Constituţionale din decizia invocată este aplicabilă şi în cazul Legii privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, pentru care Guvernul a recurs la procedura angajării răspunderii, nu doar din raţiuni de oportunitate, ci mai ales datorită situaţiei obiective care reclama o intervenţie de urgenţă prin prisma consecinţelor profund negative care s-ar produce în lipsa acesteia. Mai arată că, potrivit doctrinei de specialitate, procedura de asumare a răspunderii Guvernului este indicată atunci când un Guvern „doreşte să promoveze extrem de repede o lege pe care o consideră vitală pentru programul său de Guvernare. În astfel de cazuri, singurele şanse ale Guvernului de a promova un proiect de lege sunt fie adoptarea unei ordonanţe de urgenţă, fie angajarea răspunderii Guvernului asupra respectivului proiect de lege. Alegerea variantei ordonanţei de urgenţă comportă anumite riscuri, în cadrul controlului asupra legislaţiei delegate, poate să modifice prevederile acesteia sau chiar să o respingă.“
    107. Reaminteşte că printre măsurile asumate prin Programul de guvernare 2023-2024 sunt: (i) susţinerea unui model de dezvoltare sustenabilă; (ii) menţinerea unei datorii guvernamentale la un nivel sustenabil; (iii) reforma cheltuielilor publice; (iv) adaptarea şi implementarea recomandărilor formulate pe parcursul anului 2022 de către Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional; (v) creşterea sustenabilităţii finanţelor publice cu accent pe colectarea veniturilor, diminuarea evaziunii fiscale şi eliminarea risipei bugetare, creşterea transparenţei bugetare şi eficientizarea cheltuielilor publice; (vi) ţinerea sub control şi reducerea deficitului bugetar pe termen mediu, contribuind, în acest fel, la scăderea inflaţiei, a ratei dobânzilor, a deficitului comercial şi de cont curent al balanţei de plăţi, precum şi la stabilitatea cursului valutar al leului. Aşadar, în lumina celor de mai sus, apreciază că este cât se poate de clar că măsurile care constituie obiectul proiectului de lege criticat sunt vitale pentru Programul de guvernare 2023-2024, implementarea lor cât mai urgentă fiind absolut necesară pentru a putea fi atinsă limita de deficit bugetar asumată pentru anul 2024.
    108. Cu privire la critica referitoare la neconstituţionalitatea ce vizează promovarea unui proiect de lege cuprinzând reglementări dintr-o multitudine de materii pe calea angajării răspunderii Guvernului, contrar art. 114 alin. (1) din Constituţie, arătă că, din perspectiva obiectului proiectului de lege asupra căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea, este relevantă Decizia Curţii Constituţionale nr. 375 din 6 iulie 2005, prin care s-a statuat că dreptul Guvernului de a stabili conţinutul şi structura proiectului de lege pentru care îşi angajează răspunderea nu este absolut, ci trebuie să se bazeze pe existenţa unui scop unic. Subliniază că nicio dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice ca printr-o lege să fie reglementate mai multe domenii. Astfel, Guvernul poate opta ca într-un proiect de lege pe care îl supune Parlamentului spre adoptare, fie pe calea procedurii obişnuite de legiferare, fie prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului, să propună reglementarea mai multor domenii prin modificări, completări sau abrogări ale mai multor acte normative în vigoare. Astfel, dacă proiectul de lege asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea urmăreşte realizarea unui scop unic, înseamnă că se conferă ansamblului de reglementări unitate.
    Apreciază că, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Constituţionale antemenţionată, nu pot fi primite susţinerile autorilor sesizării cu privire la faptul că obiectul reglementării legii trebuie să conţină prevederi care se circumscriu clar doar unui singur domeniu, că angajarea răspunderii nu se poate face asupra unor proiecte legislative complexe, care prin efectele lor pot depăşi limitele previziunii parlamentare. Această modalitate de legiferare apare ca o situaţie de excepţie, justificată de necesitatea unei consolidări fiscale, care să aibă în vedere pe lângă reducerea cheltuielilor şi creşterea veniturilor bugetare, Guvernul asumându-şi pachetul de măsuri/reforme care să diminueze deficitul bugetar (şi să înlăture riscurile aferente acestei depăşiri). Precizează că modificarea sistemului de taxe a devenit stringentă pe fondul unei tot mai probabile depăşiri a ţintei de deficit bugetar pentru 2023, însă problema deficitului poate fi evitată doar printr-o abordare care să vizeze sistemul de taxare, administrarea fiscală, politica bugetară, salarizarea în sectorul public - pensiile.

    109. Reţine că, din perspectiva temeiurilor de drept invocate în sesizare, autorii consideră că utilizarea metodei de legiferare prin angajarea răspunderii Guvernului nu a fost dictată de necesităţi obiective. Observă că, în ceea ce priveşte motivul invocat (procedura de angajare a răspunderii Guvernului vizează un singur proiect de lege), jurisprudenţa Curţii Constituţionale a stabilit că nicio dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice ca printr-o lege să fie reglementate mai multe domenii ale relaţiilor sociale. Astfel, Guvernul poate opta ca într-un proiect de lege, pe care îl supune Parlamentului spre adoptare, fie pe calea procedurii obişnuite de legiferare, fie prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului să propună reglementarea mai multor domenii prin modificări, completări sau abrogări a mai multor acte normative în vigoare (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005). De altfel, observă că jurisprudenţa prin care Curtea Constituţională a permis reglementarea unui „grup complex de relaţii sociale în vederea obţinerii unui rezultat dezirabil“ este constantă (a se vedea deciziile nr. 147 din 16 aprilie 2003, nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, nr. 1 din 10 ianuarie 2014), iar Curtea Constituţională a menţionat explicit că şi în această materie, a angajării răspunderii Guvernului, „când legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge, iar o normă constituţională nu poate fi modificată pe cale de interpretare“ (Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998). Totodată, potrivit considerentelor Deciziei nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, expresia „unui proiect de lege“ trebuie înţeleasă în sens larg, angajarea răspunderii putându-se face şi cu privire la două sau mai multe proiecte de lege sau la un pachet de asemenea proiecte, care pot fi simple ori complexe, singura cerinţă impusă de textul constituţional fiind cea referitoare la specia ori clasa actelor asupra cărora Guvernul îşi poate angaja răspunderea, adică un program, o declaraţie de politică generală ori un proiect de lege. De asemenea, în cuprinsul Deciziei nr. 57 din 12 februarie 2020, Curtea a apreciat că obiecţia formulată în cauză din această perspectivă „nu poate fi primită, deoarece legiuitorul poate să reglementeze printr-o lege un grup complex de relaţii sociale, în vederea obţinerii unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societăţi“. Curtea a mai reţinut că „astfel de reglementări nu se abat de la regulile întocmirii unui proiect de lege, aşa cum sunt stabilite prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, însă prin complexitatea lor nu au aceeaşi alcătuire ca un proiect de lege consacrat reglementării unei singure materii. Având în vedere scopul unic al noii reglementări (...), modul în care aceasta este structurată nu este de natură să afecteze, aşa cum susţin autorii sesizării, dispoziţiile art. 113 alin. (1) din Constituţie (n.a. în prezent art. 114 din Constituţie) şi nici pe cele ale art. 3 şi 12 din Legea nr. 24/2000“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 147 din 16 aprilie 2003). În continuare, Curtea şi-a menţinut abordarea, respingând critici similare reţinând că „nicio dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice ca printr-o lege să fie reglementate mai multe domenii ale relaţiilor sociale. Astfel, Guvernul poate opta ca într-un proiect de lege, pe care îl supune Parlamentului spre adoptare, fie pe calea procedurii obişnuite de legiferare, fie prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului, să propună reglementarea mai multor domenii prin modificări, completări sau abrogări a mai multor acte normative în vigoare“. Curtea a constatat că prin legea supusă controlului „s-a urmărit realizarea unui scop unic, acela de reglementare unitară a mai multor domenii care privesc monitorizarea României în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană, ceea ce conferă ansamblului de reglementări unitate“. Potrivit celor reţinute de Curte cu acel prilej, „angajarea răspunderii Guvernului este o procedură parlamentară simplificată de adoptare a unei legi. Această procedură poate genera o moţiune de cenzură provocată de Guvern. În cazul în care cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor nu sunt de acord cu angajarea răspunderii Guvernului ori cu conţinutul proiectului de lege, aceştia pot depune o moţiune de cenzură, iar dacă moţiunea este adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, Guvernul suportă cea mai severă sancţiune, aceea a demiterii“ (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005).
    110. În plus, reţine că, potrivit doctrinei conturate pe marginea acestui subiect, în anul 2004, în primul comentariu al Constituţiei revizuite, a fost pusă în discuţie problema legilor complexe, fiind avută în vedere atât situaţia în care Guvernul îşi poate asuma răspunderea nu doar pentru proiecte simple, dintr-un domeniu sau altul de activitate, ci şi pentru proiecte complexe, cât şi situaţia în care Guvernul propune, pe această cale, modificarea sau completarea unor legi deja existente. S-a apreciat că, de vreme ce legiuitorul constituant nu a înţeles să facă distincţie, rămâne la latitudinea Guvernului să contureze dimensiunile şi conţinutul proiectului de lege, discuţia mutându-se din sfera tehnicii legislative în sfera disputelor politice. De altfel, prin Decizia Curţii nr. 298 din 29 martie 2006 s-a precizat că dispoziţiile art. 114 nu prevăd cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un proiect de lege sub aspectul structurii sale şi al întinderii domeniului de reglementare. Curtea a mai precizat, invocându-şi propria jurisprudenţă, că un proiect de lege poate avea caracter „complex“. În cazul de faţă, Guvernul precizează că a avut în vedere reglementarea relaţiilor sociale referitoare la constituirea veniturilor şi stabilirea cheltuielilor bugetului de stat, adică un domeniu de reglementare unitar, indiferent de împrejurarea că, formal, implicaţiile actului normativ adoptat prin angajarea răspunderii Guvernului pot afecta mai multe acte normative. Este adevărat că în deciziile nr. 799 din 17 iunie 2011 şi nr. 80 din 16 februarie 2014, pronunţate din oficiu cu privire la iniţiative de revizuire a Constituţiei, care nu au fost finalizate cu modificarea textului acesteia, Curtea a sugerat ca într-o viitoare revizuire a Legii fundamentale să fie reţinută soluţia normativă conform căreia obiectul asupra căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea să fie limitat la un singur act normativ, care să privească un unic domeniu de reglementare. Precizează că, de lege lata, Curtea Constituţională nu are atribuţii de iniţiator sau decident final în cadrul procesului de revizuire a Constituţiei, ceea ce face ca astfel de sugestii să nu aibă caracter constrângător. Pe de altă parte, Curtea a precizat expres că o decizie a sa referitoare la o iniţiativă de revizuire a Constituţiei ce nu a intrat în vigoare „nu poate face parte din fondul activ al jurisprudenţei Curţii Constituţionale“ şi „nu poate avea acelaşi efect juridic obligatoriu erga omnes şi pentru viitor ca şi celelalte decizii pronunţate de Curte“ (Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018). În concluzie, reţine că recomandările făcute de jurisdicţia constituţională în deciziile nr. 799 din 17 iunie 2011 şi nr. 80 din 16 februarie 2014, adresate puterii constituante derivate, îşi păstrează statutul de sugestie şi nu pot avea efect juridic obligatoriu erga omnes ca celelalte decizii ale jurisdicţiei. Observă că nu o dată jurisprudenţa Curţii Constituţionale a invalidat interpretarea de la nivel doctrinar potrivit căreia angajarea răspunderii Guvernului trebuie să privească un unic proiect de act normativ, care să reglementeze unitar relaţii sociale, care privesc un singur domeniu, şi a dat câştig de cauză unei abordări care permite legiuitorului o largă marjă de apreciere în privinţa stabilirii domeniului reglementat prin utilizarea procedurii angajării răspunderii Guvernului.
    111. Cu privire la critica de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la încălcarea principiului legalităţii - art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi a dispoziţiilor Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, reţine că, răspunzând unor critici similare, care au vizat o ordonanţă de urgenţă a Guvernului, Curtea Constituţională a observat că dispoziţiile Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 749 din 3 decembrie 2013, permit derogări de la termenele/procedurile pe care le stabileşte. Astfel, potrivit art. 7 alin. (13) din Legea nr. 52/2003, „Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în cazul reglementării unei situaţii urgente sau a uneia care, din cauza circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, proiectele de acte normative se supun adoptării şi anterior expirării termenului prevăzut de respectivul alineat“. Curtea a constatat, prin urmare, netemeinicia respectivelor critici, reţinând că „legiuitorul, ţinând cont de realitatea existenţei unor situaţii în care necesitatea protejării interesului impune în mod obiectiv adoptarea unor măsuri urgente, a permis adoptarea unor acte normative fără îndeplinirea tuturor cerinţelor privind asigurarea transparenţei decizionale“ (Decizia nr. 785 din 15 decembrie 2016). Art. 7 alin. (13) din Legea nr. 52/2003 nu distinge în privinţa categoriei de acte normative, lăsând aşadar în marja de apreciere/decizie a emitentului actului respectarea tuturor cerinţelor impuse de lege, în raport cu soluţiile ce urmează a fi adoptate şi circumstanţele adoptării lor (Decizia nr. 24 din 16 ianuarie 2019).
    112. Cu privire la pretinsa încălcare a principiului previzibilităţii, securităţii juridice şi clarităţii normelor, prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie, consideră că instituţia competentă - Consiliul Legislativ şi-a exercitat atribuţiile ca urmare a avizării proiectului de act normativ. Astfel, examinarea conformităţii proiectului de lege cu prevederile şi principiile Constituţiei s-a realizat, potrivit competenţelor, de această instituţie. Subliniază, totodată, că avizul instituţional s-a raportat şi la înlăturarea contradicţiilor sau necorelărilor dintre prevederile proiectului de lege şi asigurarea caracterului complet al acestora, respectarea normelor de tehnică legislativă. Prin toate aceste elemente au fost valorizate principiile considerate a fi încălcate. De asemenea, consideră a fi extrem de vizibil faptul că situaţia deficitului bugetar excesiv impune statului român introducerea unor măsuri, inclusiv de natură fiscală, adaptate împrejurărilor, care să acţioneze în regim de urgenţă şi în coordonate speciale. În circumstanţele date, dezideratul de predictibilitate şi securitate juridică se subsumează interesului public general în contextul larg şi de resort, imperativ, al respectării tratatelor UE care obligă statele membre la menţinerea unei anumite ţinte de deficit. Astfel, precizează că reglementarea răspunde exigenţelor de claritate, eliminându-se orice premise de aplicare arbitrară a legii şi, prin urmare, apreciază că reglementările propuse nu încalcă principiile care guvernează tehnica legislativă şi, implicit, nu se pot susţine criticile de încălcare a art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    113. Cu privire la pretinsa încălcare a principiului previzibilităţii şi clarităţii normelor, a principiului fundamental al legalităţii şi al securităţii juridice - art. 1 alin. (5) şi art. 56 alin. (2) din Constituţie, în componenta privitoare la justa aşezare a sarcinilor fiscale, reţine că, prin Decizia nr. 877 din 16 decembrie 2021, paragraful 20, Curtea a reţinut că principiul constituţional al justei aşezări a sarcinilor fiscale implică un complex de condiţii de care legiuitorul este ţinut atunci când instituie anumite obligaţii fiscale în sarcina contribuabililor. Fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni. Însă aşezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuşi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situaţii identice, şi să ţină cont, în acelaşi timp, de capacitatea contributivă a contribuabililor, luând în considerare elementele ce caracterizează situaţia individuală şi sarcinile sociale ale acestora (Decizia nr. 325 din 25 iunie 2013 şi Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993) şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării. Totodată, prin Decizia nr. 695 din 28 iunie 2012, Curtea a reţinut că stabilirea cotelor de impozitare este atributul legiuitorului, care, respectând art. 56 din Constituţie privind justa aşezare a sarcinilor fiscale, le poate mări sau micşora în funcţie de politica fiscală promovată şi de interesele generale ale societăţii la un moment dat.
    114. Cu privire la pretinsa lipsă de claritate a normei care conduce la imprevizibilitate, referitor la sintagma „sume care se scad din impozitul pe profit potrivit legislaţiei în vigoare“ şi sintagma „reducerea conform prevederilor OUG nr. 153/2020“, menţionează că acestea nu se mai regăsesc în această formă în cuprinsul proiectului de lege analizat. Astfel, sintagma „sume care se scad din impozitul pe profit potrivit legislaţiei în vigoare“ are următorul conţinut: „alte sume care se scad din impozitul pe profit, potrivit legilor speciale“, iar sintagma „reducerea conform prevederilor OUG nr. 153/2020“ se regăseşte astfel: „reducerea impozitului pe profit conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 153/2020“.
    115. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 139 alin. (1) din Constituţie, referitor la aspectele legate de stabilirea activelor luate în calcul pentru determinarea indicatorilor I şi A, prin ordin al ministrului finanţelor, precizează faptul că, în cadrul mecanismului de determinare a impozitului pe profit, anumite elemente nu pot fi stabilite prin lege, acestea fiind reglementate fie prin normele metodologice, fie prin ordin al ministrului finanţelor. Spre exemplu, (i) pentru determinarea amortizării fiscale, care este un element de calcul al impozitului pe profit, atât valoarea mijloacelor fixe, cât şi duratele de amortizare fiscale, având în vedere amploarea reglementărilor respective, elementele respective sunt stabilite prin hotărâre a Guvernului, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 276/2013 privind stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe şi Hotărârea Guvernului nr. 2.139/2004 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe; (ii) pentru aplicarea prevederilor art. 20 „Deduceri pentru cheltuielile de cercetare-dezvoltare“ din Codul fiscal, care reprezintă, de asemenea, un element de calcul al impozitului pe profit, mecanismul de aplicare a fost stabilit prin normele privind deducerile pentru cheltuielile de cercetare-dezvoltare, aprobate prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului educaţiei şi cercetării ştiinţifice. Menţionează, de asemenea, că, în cadrul prevederilor art. 18^1 alin. (12) din lege, se precizează că selecţia categoriilor de active eligibile se realizează pe baza unor criterii legate de natura activităţii desfăşurate, fiind indicate astfel principiile de selecţie a activelor respective.
    116. Asupra susţinerilor potrivit cărora se introduc două impozite distincte, ale căror baze impozabile se suprapun parţial, ceea ce ar reprezenta o injustă aşezare a sarcinii fiscale, contrar art. 56 alin. (2) din Constituţie, precizează că măsura fiscală reglementată la art. 18^2 din lege se subordonează obiectivului general de consolidare fiscal bugetară şi urmăreşte finanţarea deficitului bugetar. În ceea ce priveşte aşezarea sarcinii fiscale, menţionează că, din perspectiva bazei impozabile, se evidenţiază faptul că pentru determinarea impozitului pe cifra de afaceri aceasta cuprinde anumite categorii de venituri care sunt luate în calcul la valoarea lor netă, în timp ce baza impozabilă pentru determinarea impozitului pe profit se calculează ca diferenţă între veniturile şi cheltuielile înregistrate conform reglementărilor contabile aplicabile, din care se scad veniturile neimpozabile şi deducerile fiscale şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. De asemenea, pentru determinarea bazei impozabile a impozitului pe profit se iau în calcul şi elementele similare veniturilor şi cheltuielilor, precum şi pierderile fiscale. Astfel, deşi baza impozabilă a impozitului pe profit cuprinde şi elemente din baza impozabilă a impozitului pe cifra de afaceri, unele dintre elementele cuprinse în baza impozabilă a cifrei de afaceri au regim fiscal diferit în mecanismul de calcul al impozitului pe profit, în sensul că acestea reprezintă venituri neimpozabile, respectiv nu se cuprind în baza de impozitare a impozitului pe profit, cum ar fi, de exemplu: veniturile din dividende, care, în anumite condiţii, reprezintă venituri neimpozabile, potrivit art. 23 lit. a) şi b) şi art. 24 din Codul fiscal; veniturile din evaluarea/reevaluarea/ vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română sau la o persoană juridică străină, care, în anumite condiţii, reprezintă venituri neimpozabile, potrivit art. 23 lit. i) din Codul fiscal. Din perspectiva sferei de aplicare a impozitului pe cifra de afaceri, măsura de impozitare se adresează întregului sector care desfăşoară activităţi bancare. Prin urmare, impozitul pe cifra de afaceri nu se aplică asupra impozitului pe profit, întrucât fiecare impozit are modalităţi diferite de calcul şi ajustări specifice, chiar dacă ambele impozite au ca punct de plecare veniturile obţinute din activitatea proprie a sectorului bancar. Astfel, apreciază că invocarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 39 din 5 februarie 2013 nu este relevantă în aşezarea impozitului pe cifra de afaceri, întrucât obiectul cauzei îl reprezenta aplicarea taxei clawback la o bază care includea şi TVA, situaţie care nu se regăseşte în reglementarea acestui impozit.
    117. Cu privire la încălcarea art. 139 alin. (1) din Constituţie, susţinută de autorii sesizării, precizează că, în conformitate cu alin. (1) al art. 18^3 din lege, prevederile acestui articol se aplică prin excepţie de la prevederile art. 18^1 şi, prin urmare, această categorie de contribuabili nu aplică prevederile art. 18^1 „Impozit minim“. Totodată, în conformitate cu prevederile art. IV alin. (2) din lege, termenul maxim pentru emiterea ordinelor ministrului finanţelor, prevăzute la art. 18^1 şi la art. 18^3 este de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii, iar acestea se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin urmare, s-a avut în vedere emiterea ordinelor respective înainte de intrarea în vigoare a prevederilor art. 18^1 şi art. 18^3, astfel încât acestea să fie aduse la cunoştinţa publică, în vederea asigurării aplicării prevederilor respective.
    118. Cu privire la critica adusă modificărilor art. 60 pct. 5 lit. c) şi ale art. 60 pct. 7 lit. c) din Codul fiscal, arată că norma la care se face referire se regăseşte şi în forma în vigoare a prevederilor menţionate, modificarea din proiectul de act normativ vizând înlocuirea valorii minime a salariului pentru fiecare dintre domeniile construcţii, agricultură şi industrie alimentară, în prezent de 4.000 lei, respectiv de 3.000 lei, cu o exprimare generală referitoare la nivelul salariului de bază minim brut pe ţară reglementat pentru fiecare dintre aceste domenii, pentru a evita dificultăţile de aplicare a normei fiscale care pot apărea ulterior modificării nivelului salariilor respective. În consecinţă, apreciază că nu este justificată critica adusă acestor prevederi. Totodată, precizează că scutirea prevăzută la art. 60 pct. 5, respectiv la art. 60 pct. 7 din Codul fiscal, se aplică potrivit procedurii aprobate prin ordin al ministrului finanţelor, în acest sens fiind publicate în Monitorul Oficial al României Ordinul ministrului finanţelor nr. 1.528/2022 privind stabilirea Procedurii de acordare a facilităţilor fiscale în domeniul construcţiilor, respectiv Ordinul ministrului finanţelor nr. 1.525/2022 privind stabilirea Procedurii de acordare a facilităţilor fiscale în sectorul agricol şi în industria alimentară, precum şi ordinele ministrului finanţelor pentru modificarea şi completarea acestora, acte normative care aduc clarificările necesare pentru acordarea facilităţilor fiscale. De asemenea, după publicarea în Monitorul Oficial şi intrarea în vigoare a prevederilor Legii privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, legislaţia secundară sau terţiară, după caz, va fi completată/modificată în consecinţă.
    119. Cu privire la critica referitoare la impozitarea veniturilor nejustificate cu o cotă de 70%, precizează că măsura propusă intră în vigoare începând cu data de 1 iulie 2024 şi se aplică deciziilor de impunere emise de organele fiscale începând cu aceeaşi dată. Astfel, până la data intrării în vigoare a noilor prevederi, se oferă o fereastră de oportunitate contribuabililor în vederea conformării, respectiv să îşi declare veniturile şi să îşi plătească obligaţiile fiscale aferente acestora, evitând riscul încadrării acestora în categoria de risc fiscal şi declanşării unor verificări a situaţiei fiscale personale, cu consecinţa impunerii cu noua cotă de impozitare şi a obligaţiilor fiscale accesorii aferente. Norma propusă se configurează ca o măsură de constrângere prin aplicarea unui impozit sporit în cazul unui comportament fiscal neadecvat, pentru a modela conduita contribuabililor în scop de responsabilizare şi, în consecinţă, de conformare. Veniturile vizate de norma în discuţie sunt exclusiv cele constatate de organele fiscale, a căror sursă nu a fost identificată. Având în vedere specificul acestora, constând în incertitudinea sursei, implicit planează incertitudinea şi în privinţa momentului obţinerii veniturilor.
    120. Cu privire la criticile aduse reglementării de la art. III pct. 19 din lege, referitoare la scutirea, până la data de 31 decembrie 2028, de la plata contribuţiei la fondul de pensii administrat privat reglementat de Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat în cazul persoanelor fizice care realizează venituri din salarii şi asimilate salariilor ca urmare a desfăşurării de activităţi de creare de programe pentru calculator, arată că măsura are în vedere acordarea facilităţilor fiscale pentru această categorie de contribuabili în mod similar cu cele acordate în cazul persoanelor fizice, care realizează venituri în baza contractelor individuale de muncă încheiate cu angajatori care desfăşoară activităţi în sectorul construcţii, în sectorul agricol şi în industria alimentară care se încadrează în condiţiile prevăzute de Codul fiscal. Scutirea vizează întreaga categorie de salariaţi care realizează venituri din salarii şi asimilate salariilor ca urmare a desfăşurării de activităţi de creare de programe pentru calculator, indiferent dacă aceştia participă, în mod obligatoriu sau prin opţiune, la un fond de pensii administrat privat. În situaţia în care persoana fizică, beneficiară de facilităţi fiscale, este participantă la un fond de pensii administrat privat, legiuitorul prevede posibilitatea de a contribui în continuare, prin opţiune, în consecinţă dreptul persoanelor nefiind afectat de facilitatea fiscală.
    121. Raportat la critica vizând conţinutul art. 68 alin. (5) lit. e) sau al art. 157 alin. (1) lit. v) din Codul fiscal, precizează că măsura la care se face referire, respectiv modificările legislative arătate, nu se regăseşte în cuprinsul proiectului de Lege, sens în care demersul autorilor sesizării este nefondat.
    122. Cu privire la criticile care vizează modificarea art. 170 din Codul fiscal, referitor la baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate în cazul persoanelor fizice care obţin venituri din activităţi independente, precizează că prin proiectul de lege se propune modificarea prevederilor privind stabilirea, declararea şi plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate datorate de persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente, din una sau mai multe surse, în sensul în care acestea datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate la o bază anuală de calcul egală cu venitul net anual realizat/brut sau norma anuală de venit, respectiv norma anuală de venit ajustată, după caz, care nu poate fi mai mare decât cea corespunzătoare unei baze anuale de calcul egale cu nivelul de 60 salarii minime brute pe ţară în vigoare. Precizează că, în prezent, persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente, din drepturi de proprietate intelectuală, din asocierea cu o persoană juridică, contribuabil potrivit titlului II sau III din Codul fiscal, din cedarea folosinţei bunurilor, din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură, din investiţii şi venituri din alte surse, din una sau mai multe surse şi/sau categorii de venituri datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate dacă acestea estimează pentru anul curent venituri a căror valoare cumulată este cel puţin egală cu 6 salarii minime brute pe ţară, în vigoare la termenul de depunere a declaraţiei, la o bază de calcul stabilită după cum urmează: a) nivelul a 6 salarii minime brute pe ţară, în cazul veniturilor realizate cuprinse între 6 salarii minime brute pe ţară inclusiv şi 12 salarii minime brute pe ţară; b) nivelul de 12 salarii minime brute pe ţară, în cazul veniturilor realizate cuprinse între 12 salarii minime brute pe ţară inclusiv şi 24 de salarii minime brute pe ţară; c) nivelul de 24 de salarii minime brute pe ţară, în cazul veniturilor realizate cel puţin egale cu 24 de salarii minime brute pe ţară.
    123. Precizează că modificarea regimului fiscal aplicabil din perspectiva contribuţiei de asigurări sociale de sănătate datorate pentru veniturile din activităţi independente urmăreşte reducerea diferenţei de tratament fiscal pentru veniturile din muncă, respectiv faţă de regimul aplicabil veniturilor din salarii şi asimilate salariilor pentru care baza de calcul al contribuţiei o reprezintă venitul brut realizat, pe fiecare sursă de venit, fără existenţa unei plafonări a acesteia. Măsura se încadrează între obiectivele prevăzute în componenta de reformă fiscală din PNRR, ce vizează îmbunătăţirea structurii veniturilor fiscale, precum şi eliminarea distorsiunilor şi lacunelor din sistemul fiscal. Astfel, în vederea eliminării distorsiunilor fiscale, stabilirea sarcinii fiscale trebuie să ia în considerare faptul că veniturile au natură similară, în sensul în care sunt venituri din muncă, spre deosebire de veniturile prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. c)-h) din Codul fiscal. Se are în vedere, totodată, faptul că, începând cu anul 2023, în cazul veniturilor din activităţi independente, baza anuală de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate asupra căreia se datorează contribuţia o reprezintă nivelul a 6, 12 sau 24 de salarii minime brute pe ţară în funcţie de nivelul venitului realizat, cumulat din categoriile de venituri extrasalariale. De asemenea, în perioada 2018-2022, persoanele care au realizat venituri din activităţi independente au datorat contribuţia la o bază de calcul fixă egală cu nivelul de 12 salarii minime brute pe ţară, indiferent de nivelul venitului realizat şi de numărul surselor şi al categoriilor de venituri extrasalariale realizate. În acest context, în care se urmăreşte eliminarea graduală a facilităţilor fiscale, a distorsiunilor şi a lacunelor din sistemul fiscal, se reglementează stabilirea bazei de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru veniturile din activităţi independente la o bază anuală de calcul egală cu venitul net anual realizat/brut sau norma anuală de venit, respectiv norma anuală de venit ajustată, după caz, plafonată la nivelul a 60 de salarii minime brute pe ţară.
    124. În ceea ce priveşte cele trei probleme ridicate, având în vedere modificarea regimului fiscal aplicabil din punctul de vedere al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate în cazul persoanelor care realizează venituri din activităţi independente, precizează că măsura vizează reducerea diferenţei de tratament fiscal pentru veniturile din muncă, aşa cum a fost menţionat anterior, luând în considerare modalitatea de stabilire a bazei de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, prin raportare la venitul brut, în cazul persoanelor care obţin venituri din salarii şi asimilate salariilor. Prin urmare, apreciază că afirmaţia potrivit căreia criteriul de impozitare nu va mai fi mărimea venitului, ci calitatea persoanei care îl realizează nu se justifică, acesta având în vedere natura venitului şi nivelul acestuia, nu calitatea persoanei. Nu în ultimul rând, reglementarea unui tratament fiscal similar în cazul veniturilor din muncă (venituri din salarii şi asimilate salariilor, venituri din activităţi independente) face parte din pachetul de măsuri care au ca scop gestionarea prudentă a zonelor de optimizare fiscală, prin reducerea posibilităţii contribuabililor de a migra către modalităţi de desfăşurarea a activităţii, favorabile din punct de vedere fiscal, în acord cu principiul enunţat la art. II lit. a) din proiectul de lege criticat.
    125. În legătură cu aplicarea cotei de 10% asupra unei baze reale, în cazul veniturilor din activităţi independente, ce conduce la o situaţie diferită faţă de aplicarea aceleiaşi cote asupra unei baze estimate, plafonate, precum şi în cazul beneficiilor aduse de sistemul public de asigurări sociale de sănătate, care nu sunt diferite faţă de cele acordate salariaţilor sau persoanelor care realizează venituri din cele prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. c)-h) din Codul fiscal, menţionează că, potrivit prevederilor art. 174, art. III pct. 29 din proiectul de lege criticat, persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente, altele decât cele prevăzute la art. 68^1 din Codul fiscal, depun declaraţia prevăzută la art. 122 din Codul fiscal [Declaraţia unică privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice - capitolul I - Date privind veniturile realizate] pentru stabilirea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate luând în considerare venitul net anual realizat. Aceeaşi obligaţie este reglementată şi în cazul persoanelor fizice care obţin venituri din categoriile prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. c)-h) din Codul fiscal în vederea verificării încadrării în plafoanele prevăzute de lege şi stabilirii contribuţiei datorate în funcţie de nivelul veniturilor realizate. Arată, de asemenea, că, potrivit prevederilor Legii nr. 95/2006 privind reforma sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, (art. 219) asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii sănătăţii populaţiei, care asigură accesul la un pachet de servicii de bază pentru asiguraţi. Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar, bazat pe principiile statuate de lege, inclusiv principiul solidarităţii şi al subsidiarităţii în constituirea şi utilizarea fondurilor. În acest sens, proiectul de lege arată în cuprinsul art. I - Prevederi generale că măsurile fiscal bugetare reglementate au în vedere consolidarea sustenabilităţii financiare a României astfel încât statul român să poată susţine din fonduri publice finanţarea tuturor categoriilor de servicii publice destinate cetăţenilor la un nivel calitativ şi competitiv impus de standardele europene. Cu privire la referirea la anul 2018 în cuprinsul prevederilor art. 170 alin. (3) lit. d) din Codul fiscal, această menţiune se regăseşte şi în forma în vigoare a literei respective, modificarea din proiectul de act normativ vizând clarificarea din punct de vedere tehnic a elementelor luate în calcul la stabilirea bazei de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.
    126. Totodată, arată că, în cuprinsul alin. (12) al art. 174^1, regăsit la art. III pct. 30 din proiectul de lege, în forma adoptată de Parlament, nu se regăseşte o trimitere la o altă normă de trimitere, ci la declaraţia prevăzută la art. 120 din Codul fiscal, în consecinţă critica formulată nu se justifică.
    127. Referitor la observaţia potrivit căreia, raportat la intervenţia legislativă propusă la art. 291 alin. (3^8) din Codul fiscal, este neclară situaţia registrului reglementat actualmente la alin. (3^5), precizează că, aşa cum rezultă din textul propus, începând cu 1 ianuarie 2024, notarii publici au obligaţia de a consulta doar „Registrul achiziţiilor de locuinţe cu cota redusă de TVA“, care este constituit atât pe baza informaţiilor cu privire la contractele autentificate începând cu 1 ianuarie 2024, cât şi pe baza „Registrului achiziţiilor de locuinţe cu cota redusă de TVA de 5%, începând cu 1 ianuarie 2023“. Prin urmare, deşi „Registrul achiziţiilor de locuinţe cu cota redusă de TVA de 5%, începând cu 1 ianuarie 2023“ va exista în continuare, acesta cuprinzând informaţiile privind tranzacţiile efectuate în anul 2023, practic, începând cu data de 1 ianuarie 2024, „Registrul achiziţiilor de locuinţe cu cota redusă de TVA“ va prelua şi informaţiile din registrul anterior aferente anului 2023 şi va fi actualizat cu informaţiile privind tranzacţiile efectuate începând cu anul 2024, acesta fiind singurul registru operaţional de natură să asigure baza de date necesară verificărilor ce urmează a fi efectuate de notarii publici.
    128. Referitor la impozitul special pe bunurile imobile din cadrul titlului X^1 al Codului fiscal, menţionează că se aplică principiul anualităţii, având în vedere norma de trimitere din cadrul art. 500^3 la art. 500^1, unde se menţionează că impozitul curent se datorează pentru bunurile imobile deţinute în proprietate la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent, ceea ce înseamnă că, pentru o achiziţie efectuată în cursul anului, impozitul se va datora începând cu anul următor, atât timp cât persoana o deţine în proprietate.
    129. Referitor la observaţiile ce vizează normele de la art. V alin. (1) şi (2) din lege, în ceea ce priveşte criticile aduse în legătură cu introducerea la art. V alin. (1) a sintagmei „în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2023“, precizează că aceasta va conduce la situaţii litigioase, întrucât în practică există numeroase situaţii în care au fost încheiate acte juridice între vii care au ca obiect plata în avans pentru achiziţionarea unei astfel de locuinţe şi anterior datei de 1 ianuarie 2023 şi care au termen de finalizare mai mare de 1 an, precum şi faptul că această prevedere constituie o încălcare a egalităţii în faţa legii, deoarece, în cazul în care livrarea locuinţelor se va realiza în anul 2024, persoanele fizice care au încheiat antecontracte în anul 2022 vor plăti o cotă de TVA superioară celei aplicabile la data achitării avansului, precum şi faţă de persoanele care au încheiat antecontracte în anul 2023; în înţelegerea Guvernului, acestea ar reprezenta mai degrabă o critică adusă dispoziţiilor tranzitorii de la art. III din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative şi alte măsuri financiar-fiscale, şi nu dispoziţiilor proiectului de lege. În acest sens, în primul rând, precizează că, drept urmare a măsurilor adoptate prin Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 (art. I pct. 95), au fost reglementate condiţii mai restrictive faţă de cele în vigoare în anul 2022, pentru ca persoanele fizice să beneficieze de aplicarea cotei reduse de TVA de 5% pentru livrarea de locuinţe ca parte a politicii sociale. Astfel, începând cu data de 1 ianuarie 2023, persoanele fizice beneficiază de această facilitate o singură dată, respectiv pot să achiziţioneze, în mod individual sau în comun cu altă persoană fizică/alte persoane fizice, o singură locuinţă a cărei valoare nu depăşeşte suma de 600.000 lei, exclusiv TVA, cu cota redusă de 5%. Măsurile tranzitorii pentru locuinţele achiziţionate de persoane fizice care au încheiat până la 1 ianuarie 2023 acte juridice între vii având ca obiect plata în avans pentru achiziţionarea de locuinţe cu cota redusă de TVA de 5%, prevăzute la art. III din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022, care derogă de la prevederea de bază, au avut în vedere menţinerea condiţiilor legale în vigoare la data încheierii acestor acte în cazul în care livrarea are loc în anul 2023. În mod similar, urmând aceeaşi perioadă de graţie de un an, au fost propuse dispoziţiile tranzitorii prin proiectul de lege pentru locuinţele achiziţionate de persoane fizice, în mod individual sau în comun cu altă persoană fizică/alte persoane fizice în anul 2024, dacă au încheiat, în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2023, acte juridice între vii care au ca obiect plata în avans pentru achiziţionarea unei astfel de locuinţe. Prin urmare, o eventuală extindere şi în anul 2024 a măsurilor tranzitorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 pentru locuinţele pentru care s-au achitat avansuri în anul 2022 (ceea ce ar însemna 2 ani acoperiţi de prevederi tranzitorii), aşa cum s-ar înţelege din observaţiile formulate, ar reprezenta o măsură discriminatorie faţă de măsura tranzitorie din proiectul de lege, care, pentru locuinţele pentru care se achită avansuri, nu permite aplicarea cotei reduse de 5% decât în anul 2024 (doar un an acoperit de prevederi tranzitorii). În al doilea rând, trebuie precizat că măsurile tranzitorii de la art. III din Ordonanţa Guvernului nr. 16/2022 nu au constituit obiectul unei sesizări de neconstituţionalitate şi nici nu au fost primite obiecţii cu privire la un prezumtiv caracter insuficient al perioadei pentru care operează derogarea. În al treilea rând, precizează că, potrivit regulii generale prevăzute de legislaţia în domeniul TVA, conforme cu prevederile Directivei 2006/112/CE privind sistemul comun al TVA, cota de TVA aplicabilă este cea în vigoare la data la care intervine faptul generator, respectiv la data livrării bunurilor (de exemplu, locuinţe) sau, mai clar, la data transferului dreptului de proprietate pentru respectivele bunuri (locuinţe). Totodată, în conformitate cu prevederile legale în vigoare [art. 291 alin. (6) din Codul fiscal], în cazul schimbării cotei de TVA ulterior plăţii unui avans (cum ar fi pentru achiziţia unei astfel de locuinţe), se va proceda la regularizare pentru a se aplica cota de TVA în vigoare la data livrării de bunuri (locuinţe). În acest context, apreciază că este important de arătat faptul că în alte situaţii în care, ca urmare a unor intervenţii legislative, cota de TVA aplicabilă livrărilor de bunuri/prestărilor de servicii a fost majorată/redusă, nu au fost introduse şi dispoziţii tranzitorii în sensul propus prin proiect, în situaţiile respective aplicându-se cota de TVA valabilă la data faptului generator (data livrării de bunuri/prestării de servicii), indiferent dacă fuseseră achitate avansuri/emise facturi anterior.
    130. În ceea ce priveşte critica vizând art. V alin. (2) din lege, respectiv faptul că este neclar care sunt situaţiile în care se aplică cota redusă de TVA de 5% sau cea de 9%, cu titlu prealabil, precizează că, drept urmare a unei observaţii similare a Ministerului Justiţiei, forma iniţială a textului alin. (2) al art. V a fost amendată. În acest sens, redă în cele ce urmează textul din proiectul de lege adoptat şi transmis spre promulgare: „(2) Persoana fizică poate achiziţiona, în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2024, în mod individual sau în comun cu altă persoană fizică/alte persoane fizice, o singură locuinţă cu cota redusă de TVA de 5% conform alin. (1) sau 9% conform art. 291 alin. (2) lit. m) pct. 3 din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cu cele aduse prin prezenta lege.“ Astfel, în opinia Guvernului, critica formulată este nefundamentată, întrucât din textul transmis spre promulgare rezultă fără echivoc situaţiile în care, în anul 2024, se aplică cele două cote reduse de TVA, şi anume: (i) cota redusă de TVA de 5% se aplică în cazul în care persoana fizică (care achiziţionează în anul 2024, în mod individual sau în comun cu altă persoană fizică/persoane fizice, o singură locuinţă) a încheiat în anul 2023 acte juridice între vii, care au ca obiect plata în avans pentru achiziţionarea unei locuinţe care îndeplinea condiţiile pentru aplicarea cotei reduse în anul 2023; (ii) cota redusă de TVA de 9% se aplică în alte cazuri decât cele menţionate la lit. (i), adică în situaţiile în care persoana fizică achiziţionează în anul 2024, în mod individual sau în comun cu altă persoană fizică/persoane fizice, o singură locuinţă care îndeplineşte condiţiile pentru aplicarea cotei reduse de TVA în anul 2024.
    131. Cu privire la criticile aduse faţă de dispoziţiile capitolului III - art. XIII din lege, menţionează că, potrivit art. XIII alin. (1) din lege, prevederile acesteia sunt aplicabile „instituţiilor şi autorităţilor publice, indiferent de modul de finanţare şi subordonare“. Supune atenţiei faptul că definiţiile acestora se regăsesc atât în Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare [art. 2 alin. (1) pct. 30], cât şi în Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare [art. 2 alin. (1) pct. 39]. În ceea ce priveşte alte elemente prin care se definesc instituţiile şi autorităţile prevăzute mai sus (de exemplu, „autoritate de reglementare“), acestea se regăsesc în legislaţia specifică ce reglementează organizarea şi funcţionarea acestora.
    132. Cu privire la criticile formulate faţă de dispoziţii ale capitolului III - art. XIV alin. (2) din lege, precizează că norma vizează, în mod clar, „conducătorii instituţiilor şi autorităţilor publice prevăzute la art. XIII lit. a)“, fără a reprezenta o modificare a Codului fiscal, aşa cum pretind autorii sesizării, aceasta determinând, fără echivoc, comportamentul juridic al destinatarilor acesteia, în îndeplinirea obligaţiilor legale ce le incumbă. În privinţa sintagmei „măsurile specifice rezultate din aplicarea prevederilor prezentei legi“, care ar fi, de asemenea, caracterizată prin imprecizie, autorii sesizării nu argumentează criticile expuse, împrejurare faţă de care apreciază că acestea nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor constituţionale, fiind simple opinii neargumentate. Aceleaşi aspecte lipsite de fundament sunt reţinute şi în privinţa alegaţiilor autorilor sesizării faţă de conţinutul normelor regăsite la art. XV alin. (1) şi art. XVII alin. (3) şi (4) din lege.
    133. În ceea ce priveşte reglementarea de la art. XIV alin. (5) din lege, contrar celor afirmate de autorii sesizării, precizează că nici comisiilor şi nici comitetelor de specialitate nu li se conferă „caracterul de persoană juridică“, norma juridică instituind pentru conducătorii institutelor/institutelor naţionale/ comisiilor/comisiilor de specialitate care se află în coordonarea/ autoritatea/subordonarea autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale obligaţia de a întreprinde măsurile legale care se impun pentru a pune în aplicare prevederile legii până cel târziu la data de 31 decembrie 2023. Totodată, reţine că norma juridică criticată reglementează situaţia posturilor vacante existente în statele de funcţii aprobate potrivit dispoziţiilor legale, la data intrării în vigoare a legii pentru care Guvernul şi-a asumat răspunderea în faţa Parlamentului.
    134. Cu privire la criticile formulate cu privire la art. XVII din lege, menţionează că legea instituie obligaţia reorganizării instituţiilor publice ca urmare a aplicării măsurilor aprobate până la data de 31 decembrie 2023. Ca urmare, implicit, momentul aprobării de către Guvern a memorandumurilor nu poate exceda acestei date. De asemenea, memorandumurile trebuie aprobate înainte de actele normative de organizare şi funcţionare a instituţiilor respective. Reglementarea vizează, în fapt, instituirea unei restricţii cu privire la posibilitatea majorării numărului de posturi din instituţiile publice pe o perioadă de 6 luni de la reorganizarea acestora. De asemenea, apreciază că o eventuală definire în textul de lege a sintagmei „în cazuri temeinic justificate“ poate avea caracter limitativ. Consideră că, în funcţie de particularităţile solicitărilor formulate, Guvernul/consiliul judeţean/consiliul local este în măsură să determine, pentru fiecare caz în parte, elementele care să justifice necesitatea înfiinţării de posturi. Numărul de posturi stabilit potrivit anexei la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare se reduce cu 10% şi se aprobă de către prefect, conform art. III alin. (81) din actul normativ mai sus menţionat.
    135. Cu referire la criticile vizând nerespectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă la elaborarea normei juridice regăsite la art. XVII alin. (4) din lege, sens în care ar fi necesară, în opinia autorilor sesizării, „o împărţire a acesteia în mai multe alineate“, opinează că soluţia juridică identificată corespunde scopului reglementării, fiind în prezenţa situaţiei în care dintr-o dispoziţie normativă decurg mai multe ipoteze juridice, prezentând în alineate distincte succesiunea logică a ideilor şi asigurând, astfel, coerenţa care se impune materiei reglementate. Totodată, relativ la afirmaţia potrivit căreia „(...) prima teză a alin. (4), aceasta nu are niciun efect juridic propriu, fiind evident că se aplică legile incidente în ipoteza dată“, apreciază necesitatea unei astfel de reglementări, mai cu seamă că vizează situaţia personalului eliberat din funcţiile de conducere deţinute, ca urmare a reorganizării instituţionale. Şi în privinţa tezei finale a alin. (4) al art. XVII a fost utilizată în mod corespunzător tehnica legislativă, dându-se normei juridice criticate conţinutul şi puterea juridică adecvate scopului reglementării, conduita ce se aşteaptă din partea destinatarilor normei fiind una clară şi previzibilă.
    136. În ceea ce priveşte criticile formulate cu privire la art. XVIII din lege, mai exact motivarea măsurii în expunerea de motive, precizează că, potrivit expunerii de motive a proiectului de lege, la secţiunea 2.2 Descrierea situaţiei actuale - Măsuri de disciplină economico-financiară, se menţionează că prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ s-a stabilit că numărul total al funcţiilor publice de conducere din cadrul fiecărei autorităţi sau instituţii publice, cu excepţia funcţiilor publice de secretar general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale, precum şi a funcţiilor publice de conducere a căror ocupare se face prin detaşare cu personal din cadrul instituţiilor din sectorul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, conform statelor de organizare aprobate, în condiţiile legii, este de maximum 12% din numărul total al posturilor aprobate, inclusiv al celor vacante. În acelaşi timp, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, structura organizatorică a autorităţilor şi instituţiilor publice trebuie să respecte următoarele cerinţe: a) pentru constituirea unui birou este necesar un număr de minimum 5 posturi de execuţie; b) pentru constituirea unui serviciu este necesar un număr de minimum 7 posturi de execuţie; c) pentru constituirea unei direcţii este necesar un număr de minimum 15 posturi de execuţie; d) pentru constituirea unei direcţii generale este necesar un număr de minimum 25 de posturi de execuţie. Totodată, la secţiunea 2.3 Măsuri preconizate - Măsuri pentru reducerea cheltuielilor instituţiilor şi autorităţilor publice, în vederea diminuării cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat, se propun, printre altele: diminuarea cu cel puţin 25% a funcţiilor de demnitate publică de secretar de stat, consilier de stat/subsecretar de stat/vicepreşedinte şi a funcţiilor de demnitate publică asimilate acestora; desfiinţarea posturilor vacante; desfiinţarea funcţiei de şef birou; majorarea normativelor pentru constituirea structurilor la nivel de serviciu/direcţie/direcţie generală. Structura organizatorică a autorităţilor şi instituţiilor publice trebuie să respecte următoarele cerinţe: a) pentru constituirea unui serviciu este necesar un număr de minimum 10 posturi de execuţie; b) pentru constituirea unei direcţii este necesar un număr de minimum 20 posturi de execuţie; c) pentru constituirea unei direcţii generale este necesar un număr de minimum 35 de posturi de execuţie; diminuarea ponderii funcţiilor publice de conducere în totalul funcţiilor la nivel de ordonator principal de credite de la 12% la 8%; limitarea funcţiilor de conducere la maximum 10% pentru celelalte categorii de personal bugetar. Aşa cum se desprinde din parcurgerea expunerii de motive la proiectul de act normativ, desfiinţarea funcţiei publice de şef birou face parte dintr-o serie de măsuri ample care vizează diminuarea cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat, neadoptarea acestor măsuri, în regim de urgenţă, putând avea consecinţe negative, în sensul că ar genera: un impact suplimentar asupra deficitului bugetului general consolidat, afectând sustenabilitatea finanţelor publice, riscul nerespectării recomandării Comisiei Europene stabilite în cadrul procedurii de deficit excesiv declanşate pentru România. În concluzie, precizează că expunerea de motive cuprinde atât descrierea situaţiei actuale privind reglementarea funcţiei publice de şef birou, cât şi propunerile preconizate, respectiv desfiinţarea acestei funcţii publice, descrisă ca parte a unei strategii generale de reducere a cheltuielilor publice.
    137. Referitor la norma cuprinsă la alin. (2) al art. XVIII din lege, menţionează că personalul încadrat în funcţia publică de şef birou beneficiază de toate drepturile legale prevăzute de Codul administrativ. În acest sens utilizează legiuitorul sintagma „beneficiază de toate drepturile legale“. Totodată, proiectul de lege introduce şi posibilitatea ocupării de către şeful de birou a unei funcţii publice de conducere ierarhic superioare corespunzătoare vechimii şi studiilor de specialitate. Termenul „inclusiv“ este utilizat cu intenţia de a introduce această nouă ipoteză juridică, care nu este cuprinsă în legislaţia în vigoare. Ocuparea de către şeful de birou a unei funcţii publice de conducere ierarhic superioare se realizează cu caracter excepţional, doar în condiţiile în care există o funcţie publică vacantă de conducere corespunzătoare. Precizează că norma respectivă este de strictă aplicare şi se poate aplica doar cu ocazia reorganizării instituţiilor potrivit prevederilor proiectului de lege. Condiţia transformării funcţiei respective de şef birou în funcţie de conducere superioară se raportează la încadrarea în normativul de personal şi în procentul de funcţii de conducere „prevăzute de prezenta lege“, aşadar, după reducerea locurilor vacante, aspect subliniat foarte clar de legiuitor în teza finală a alineatului (2) al art. XVIII din lege.
    138. Cu privire la criticile formulate faţă de dispoziţiile art. XIX din lege, precizează că norma se aplică în egală măsură funcţiilor publice şi funcţiilor de natură contractuală de conducere şef birou, în condiţiile reglementărilor specifice celor două tipuri de funcţii, norma criticată asigurând premisele unui tratament juridic egal.
    139. Apreciază că susţinerile formulate cu privire la dispoziţiile art. XX-XXIII din lege nu pot fi primite, întrucât prin dispoziţiile primului alineat al art. XX din lege a fost modificat alin. (3) al art. 391 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, cu modificările şi completările ulterioare, iar prin alineatele subsecvente, respectiv alin. (2)-(7), au fost reglementate măsurile adiacente elementelor de noutate aduse respectivei structuri normative din Codul administrativ şi care urmează să se aplice, ca dispoziţii proprii legii deduse controlului de constituţionalitate, şi nu Codului administrativ. Precizează că alin. (2)-(7) reprezintă prevederi ale art. XX din legea criticată, fără renumerotarea prezumată ca fiind necesară de către autori, nefiind integrate în art. 391 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019. Apreciază că dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie nu au fost încălcate prin redactarea proiectului de act normativ criticat.
    140. Cu privire la criticile formulate faţă de dispoziţiile art. XXVI din lege, reţine că, potrivit prevederilor art. 53 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, salariile în sistemul bugetar se plătesc o dată pe lună, în perioada 5-15 a fiecărei luni, pentru luna precedentă. Apreciază că intrarea în vigoare a prevederilor legii criticate în luna octombrie nu implică un caracter retroactiv al normei, în condiţiile în care drepturile urmează a se plăti în luna noiembrie. Veniturile din salarii se calculează şi se încasează lunar, plata efectuându-se, de regulă, pentru luna anterioară. Aşadar, consideră că nu sunt încălcate prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, textul neavând caracter retroactiv, aşa cum susţin autorii.
    141. În ceea ce priveşte criticile formulate faţă de dispoziţiile art. XXVII din lege, precizează că, în aplicarea prevederilor legii, conducătorii instituţiilor şi autorităţilor pot aproba proceduri. Textul face trimitere la art. 5 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 80/2001, care reglementează posibilitatea aprobării, prin hotărâre a Guvernului, de normative pentru activităţile specifice. Astfel, definirea activităţilor se realizează prin hotărârile Guvernului de aprobare a normativelor. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 44 din Constituţie de către prevederile art. XXVII alin. (3) din lege, apreciază că această critică nu este întemeiată, întrucât norma este redactată într-un stil clar şi precis, în concordanţă cu exigenţele normelor legale şi constituţionale. Consideră că autorii sesizării au înţeles în mod eronat rolul Curţii Constituţionale, solicitând practic acesteia să facă o interpretare a normei criticate, fapt ce contravine normelor legale şi constituţionale, aşa cum s-a statuat prin jurisprudenţa constituţională constantă. Fără o argumentare, pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 44 din Legea fundamentală rămâne o simplă supoziţie. În ceea ce priveşte posibila ambiguitate a dispoziţiilor art. XXVII alin. (4) din legea criticată, apreciază că este neîntemeiată, autorii preluând, în mod voit, doar parţial din textul de lege, fără a lua în considerare celelalte prevederi ale art. XXVII alin. (4), cu scopul inducerii în eroare cu privire la conţinutul actului normativ. Textul este redactat în mod clar şi precis, cu respectarea prevederilor legale în acest sens. Cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin dispoziţiile art. XXVII alin. (5) din lege, apreciază că nici această critică nu este întemeiată, întrucât funcţiile asimilate funcţiilor de demnitate publică sunt reglementate expres în anexa nr. IX la lit. D din Legea-cadru nr. 153/2017.
    142. În ceea ce priveşte obiecţia referitoare la dispoziţiile art. XXVIII, art. XXIX, art. XXXI, art. XXXIII şi art. XXXV din lege, pe care, în cadrul general, autorii sesizării le consideră lipsite de claritate şi previzibilitate, apreciază că, în realitate, susţinerile acestora vizează mai degrabă interpretarea normei juridice. Invocă Decizia nr. 733 din 10 iulie 2012, prin care Curtea s-a pronunţat asupra aspectelor privitoare la lipsa de claritate şi previzibilitate în sensul că acestea „nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci vizează în fapt probleme de aplicare a legii...“. Ca urmare, apreciază că afirmaţiile autorilor excedează prerogativelor Curţii Constituţionale şi de aceea consideră că aceste susţineri nu pot fi reţinute şi analizate din perspectiva unui pretins viciu care afectează constituţionalitatea normei. Invocarea unei eventuale neclarităţi legate de aplicarea normelor juridice nu intră în sfera exercitării controlului de constituţionalitate, ci mai degrabă ţine în mod strict de interpretarea şi aplicarea legii.
    143. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XXX şi următoarele din lege, în ceea ce priveşte măsurile propuse pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, precizează că schimbările succesive ale ordonanţei de urgenţă menţionate nu au avut în vedere modificarea numărului maxim de administratori de la întreprinderile publice (regii autonome şi societăţi). Din evidenţa raportărilor, rezultă că marea majoritate a întreprinderilor publice de nivel central (ÎPC) şi local (ÎPL) au consiliile de administraţie/supraveghere compuse din maximum 7 membri. Astfel, în scopul eficientizării structurilor de conducere ale întreprinderilor publice, propunerea legislativă analizată a avut drept scop reducerea limitei prevăzute pentru numărul maxim de membri din consiliile de administraţie/supraveghere. Consideră că măsura are efecte pozitive din punct de vedere financiar şi are în vedere eficientizarea actului de conducere, precum şi reducerea risipei financiare. În ceea ce priveşte nivelul remuneraţiei fixe a membrilor consiliului de administraţie sau de supraveghere, precizează că prezenta propunere legislativă a avut drept scop stabilirea aceluiaşi nivel atât în cazul regiilor autonome, cât şi în cazul societăţilor, respectiv maximum 3 salarii medii pe ramură pentru membrii neexecutivi şi maximum 6 salarii medii pe ramură pentru membrii executivi. În ceea ce priveşte nivelul remuneraţiei variabile a membrilor consiliului de administraţie/supraveghere, aceasta a fost limitată la maximum 6 salarii medii pe ramură pentru membrii executivi şi eliminată pentru membrii neexecutivi. Totodată, acordarea remuneraţiei (fixă şi variabilă) a fost condiţionată de realizarea unor indicatori economico-financiari, având drept scop îmbunătăţirea performanţelor economico-financiare ale ÎPL. În privinţa observaţiilor referitoare la dispoziţiile art. XXXIII din lege, în acord cu care autorii sesizării consideră că plafonarea remuneraţiilor membrilor organelor executive ale operatorilor economici sunt „nemotivate în vreun fel în expunerea de motive“ şi la art. XXXIV, în acord cu care autorii sesizării consideră că "se impune justificarea depăşirii numărului de maxim 5 persoane", opinează că expunerea de motive, ca instrument de prezentare şi motivare a actului normativ propus, este elaborată cu respectarea exigenţelor impuse de dispoziţiile Legii nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi conferă destinatarului şi, în egală măsură, altor persoane interesate, sinteza informaţiilor relevante pentru reglementarea normativă propusă. Pe de altă parte, fiind în discuţie chiar oportunitatea măsurilor adoptate prin actul normativ, aceasta nu poate constitui motiv de neconstituţionalitate, aşa cum pretind autorii sesizării. Apreciază că modificările aduse modalităţii de stabilire a remuneraţiilor membrilor executivi ai consiliului de administraţie nu derogă de la dreptul comun. Astfel, prin modificările propuse nu se limitează dreptul adunării generale a acţionarilor de a stabili remuneraţiile consiliului de administraţie, respectiv dreptul consiliului de administraţie de a stabili remuneraţiile directorilor. În prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011, cu modificările şi completările ulterioare, se regăsesc deja stabilite limite maxime ale remuneraţiilor administratorilor şi directorilor, astfel că, prin act normativ analizat, se propun criterii minime de acordare a remuneraţiilor pentru îmbunătăţirea performanţelor economico-financiare ale operatorilor economici. De altfel, precizează că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 prevede acordarea componentei variabile în funcţie de îndeplinirea unor indicatori financiari, nefinanciari şi de guvernanţă corporativă. În ceea ce priveşte teza potrivit căreia prin legea criticată se „creează premisele încălcării principiului autonomiei locale“, precizează că există acte normative (la nivel de lege) aplicabile unităţilor administrativ-teritoriale (cu titlu de exemplu, dar fără a se limita la aceasta, Legea nr. 187/2023 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011), acte cu un obiect de reglementare similar. În ceea ce priveşte afectarea principiului securităţii raporturilor juridice, menţionează că la art. LXXVII din lege este prevăzut faptul că numărul membrilor consiliului rămâne supus legislaţiei în vigoare aplicabile la data constituirii consiliului, reducerea numărului aplicându-se la data expirării mandatului consiliului în funcţie.
    144. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XXXI alin. (1) din lege, privind reducerea numărului consilierilor de la cabinetele conducătorilor operatorilor economici, precizează că, pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor respective, este la latitudinea organelor de conducere ale fiecărui operator economic (consiliu de administraţie/supraveghere/directorat) să elaboreze o procedură în care să se regăsească criteriile pe care le va avea în vedere la reducerea numărului de posturi aprobate (ocupate/ neocupate), în funcţie de condiţiile concrete şi specificul fiecărui operator economic.
    145. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XXXIV şi art. XXXVII din lege, precizează că dispoziţiile respective au avut în vedere dificultatea respectării de către aceşti operatori a actelor normative aplicabile pieţei de capital, precum şi a altor acte normative, directive europene aplicabile domeniului de activitate, aplicarea măsurilor de la capitolul III putând afecta cotaţiile pe piaţa bursieră. De asemenea, arată că entităţile exceptate de la aplicarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 fac obiectul exceptării de la aplicarea dispoziţiilor prezentului act normativ, având în vedere domeniile strategice de activitate în care activează respectivii operatori economici.
    146. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a art. XXXV din lege, referitor la sintagma „conducătorii autorităţilor“, precizează că entităţile care exercită calitatea de acţionar în numele statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale sunt numeroase (ministere, agenţii, autorităţi, servicii, unităţi administrativ-teritoriale etc.), enumerarea tuturor conducătorilor acestora îngreunând coerenţa şi fluenţa textului.
    147. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XXXVI şi art. XXXVII din lege, privind instituirea obligaţiei de a negocia noile remuneraţii şi de a accepta o valoare mai redusă, precizează că, din coroborarea actualelor prevederi ale art. XXXVI alin. (1) şi (2), respectiv ale art. XXXVII alin. (3) şi (4), rezultă că nu se aduce atingere libertăţii contractuale şi, implicit, nici principiului securităţii raporturilor juridice prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât s-a creat posibilitatea, şi nu obligativitatea, revocării din funcţie a membrilor executivi/ neexecutivi în situaţia în care aceştia nu încheie actele adiţionale la contractele de mandat, ţinându-se seama astfel de clauzele contractelor de mandat în vigoare.
    148. Referitor la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. XXXVII alin. (7) din lege privind desfiinţarea unor structuri organizatorice, precizează că la art. LXXVI din lege este prevăzută posibilitatea ca Guvernul să poată aproba prin memorandum, în baza unor analize fundamentate, posibilitatea aplicării parţiale/exceptării de la aplicare de către unii operatori economici în situaţia în care din analiza prezentată rezultă că activitatea operatorilor economici este afectată. Precizează că la art. XXXVII alin. (9) din lege este prevăzută modalitatea de ocupare a unei funcţii de conducere sau execuţie, după caz, pentru personalul de conducere afectat de aplicarea alin. (7) şi (8) ale aceluiaşi articol. Referitor la personalul de execuţie încadrat în structurile care se desfiinţează, arată că acesta nu este afectat, fiindu-i asigurat locul de muncă în conformitate cu prevederile legale.
    149. Referitor la critica privind art. LIV din lege, potrivit căreia unele dintre criteriile stabilite la alin. (1) „implică o apreciere subiectivă, textul fiind susceptibil să genereze interpretări şi aplicări arbitrare“, constată că aceasta este nefondată, opiniile autorilor sesizării nefiind veritabile critici, fiind caracterizate de subiectivism. Apreciază că nici susţinerile potrivit cărora ar interveni retroactivitatea actului normativ nu pot fi valorificate în sensul urmărit de autorii sesizării, textul criticat stabilind că „Procesul de desfiinţare şi lichidare, de valorificare a patrimoniului existent prevăzut la alin. (1) se aprobă prin lege de către Parlamentul României, la propunerea Guvernului sau la iniţiativa Secretariatului General al Guvernului României şi se desfăşoară în perioada 1 octombrie 2023-30 iunie 2024“. Astfel, contrar susţinerilor autorilor obiecţiei, menţionează că textul nu lasă la „aprecierea subiectivă“ a Guvernului procesul de desfiinţare, ci norma în cauză impune obligativitatea ca procesul de desfiinţare şi lichidare, de valorificare a patrimoniului existent să fie aprobat prin lege, ca act normativ al Parlamentului, într-o perioadă de timp clar determinată.
    150. Cu privire la critica adusă normei reglementate de art. LV din lege, potrivit căreia procesul de descentralizare dispus de acest articol „ignoră setul de reguli“ stabilite de art. 77-80 din Codul administrativ, constată că aceasta este nefondată, având în vedere faptul că descentralizarea se realizează prin lege, iar art. LV din legea criticată priveşte anumite servicii publice care sunt în mod specific reglementate în cuprinsul legii care constituie obiectul controlului de neconstituţionalitate. Astfel, prin norma vizată de autorii sesizării, legiuitorul a urmărit punctual descentralizarea unor servicii publice prin transferul acestora sub autoritatea/coordonarea/ subordonarea consiliilor judeţene, procedură ce nu se substituie vreunei norme speciale.
    151. Sub aspectul criticilor referitoare la încălcarea art. 15 şi 16 din Constituţie prin dispoziţiile capitolului II din Legea privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, apreciază că în legătură cu creşterea cotei de impozitare a veniturilor a căror sursă nu a fost identificată de la 16% la 70% nu poate fi invocată vreo formă de discriminare şi nu poate fi vorba nici despre o retroactivare a legii fiscale. În acest context, reţine că, la paragraful 24 al Deciziei nr. 425 din 17 iunie 2021, Curtea Constituţională, învestită să constate că textul art. 489 din Codul fiscal a fost adoptat „insuficient de precis şi clar în legătură cu criteriile care stau la baza supraimpozitării, iar proprietarii sunt puşi în imposibilitatea de a prevedea în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, putând fi supraimpozitaţi în mod arbitrar, fără nicio justificare rezonabilă“, a constatat că „această orientare legislativă în materie fiscală a ţinut seama de realităţile socioeconomice existente, aspect cu privire la care, legiuitorul are o largă marjă de apreciere“. Precizează că susţine argumentele menţionate şi în ceea ce priveşte norma ce vizează art. III pct. 19 din lege, prin care persoanele care obţin venituri din salarii pentru activitatea de creare de programe de calculator sunt „scutite de la plata contribuţiei la fondul de pensii administrat privat, reglementat de Legea nr. 411/2004, cu modificările şi completările ulterioare.“ Apreciază, totodată, că egalitatea în drepturi nu este afectată în situaţia dată, întrucât persoanelor aflate în situaţii similare li se aplică acelaşi regim fiscal. Astfel, toate persoanele care obţin venituri din activitatea de creare de programe de calculator au un regim fiscal identic. Statul deţine o marjă largă de apreciere în materie fiscală, iar facilităţile fiscale create pentru anumite sectoare ale economiei rămân în această marjă, statul având posibilitatea modificării sau suprimării lor. Cu privire la încălcarea art. 135 alin. (1) din Constituţie, apreciază că susţinerile autorilor sesizării privind introducerea impozitului pe cifra de afaceri nu sunt argumente de neconstituţionalitate. Acest tip de impozit intră în marja de apreciere a statului, astfel cum s-a argumentat anterior. Concluzionând asupra tuturor celor expuse, opinează că autorii obiecţiei prezintă în realitate opinii cu caracter general, ce pot fi subsumate mai degrabă aspectelor ce ţin de oportunitatea reglementării, fără a le circumstanţia categoriilor de situaţii şi specificului soluţiilor legislative pe care actul analizat le instituie.
    152. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.
    153. La dosarul cauzei, Uniunea Naţională a Barourilor din România, Baroul Bucureşti, Baroul Cluj, Baroul Ilfov, domnul avocat Vlad Ştefan, membru în Baroul Ilfov, domnul avocat Bogdan Valentin Mihaloiu, membru în Baroul Dolj, Asociaţia distribuitorilor de produse petroliere din oraşul Voluntari, Alianţa Sindicatelor din Industria de Apărare şi Aeronautică (ASIAA), Floarea Cojocaru, în calitate de amicus curiae, au depus înscrisuri prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    154. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum este menţionat în actul de sesizare, îl constituie Legea privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung (Pl-x nr. 546/2023), adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului, în temeiul art. 114 din Constituţie. Analizând susţinerile celor 59 de deputaţi, cuprinse în motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorii obiecţiei critică, punctual, şi dispoziţiile art. III pct. 2 [cu referire la art. 18^1 alin. (1), (5) şi (11), art. 18^2 şi art. 18^3], pct. 9 [cu referire la art. 60 pct. 5 lit. c)], pct. 10 [cu referire la art. 60 pct. 7 lit. c)], pct. 13 [cu referire la art. 117], pct. 19 [cu referire la art. 138^4], pct. 28 [cu referire la art. 170 alin. (1) şi alin. (3) lit. d)], pct. 29 [cu referire la art. 174], pct. 30 [cu referire la art. 174^1 alin. (12)], pct. 45 [cu referire la art. 291 alin. (3^8)], pct. 65 [cu referire la art. 500^3 alin. (1)], art. V alin. (1) şi (2), art. VII alin. (1), art. XIV alin. (2) şi (5), art. XV alin. (1), art. XVII alin. (3) şi (4), alin. (5) lit. c), l) şi n), alin. (7) şi (8), art. XVIII alin. (2), art. XIX alin. (2) şi (3), art. XX alin. (3) şi (5), art. XXIII alin. (3), (4) şi (5), art. XXVI pct. 1, art. XXVII alin. (3), (4) şi (5), art. XXVIII alin. (1), art. XXIX, art. XXXI alin. (1), art. XXXIII, art. XXXIV, art. XXXV, art. XXXVI, art. XXXVII, art. LI alin. (1), art. LIV alin. (1) şi (3) şi art. LV din lege.
    155. Curtea constată că obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. III pct. 2 [cu referire la art. 18^1 alin. (1), (5) şi (11), art. 18^2 şi art. 18^3], pct. 9 [cu referire la art. 60 pct. 5 lit. c)], pct. 10 [cu referire la art. 60 pct. 7 lit. c)], pct. 13 [cu referire la art. 117], pct. 19 [cu referire la art. 138^4], pct. 28 [cu referire la art. 170 alin. (1) şi alin. (3) lit. d)], pct. 29 [cu referire la art. 174], pct. 30 [cu referire la art. 174^1 alin. (12)], pct. 45 [cu referire la art. 291 alin. (3^8)], pct. 65 [cu referire la art. 500^3 alin. (1)], art. V alin. (1) şi (2), art. VII alin. (1), art. XIV alin. (2) şi (5), art. XV alin. (1), art. XVII alin. (3) şi (4), alin. (5) lit. c), l) şi n), alin. (7) şi (8), art. XVIII alin. (2), art. XIX alin. (2) şi (3), art. XX alin. (3) şi (5), art. XXIII alin. (3), (4) şi (5), art. XXVI pct. 1, art. XXVII alin. (3), (4) şi (5), art. XXVIII alin. (1), art. XXIX, art. XXXI alin. (1), art. XXXIII, art. XXXIV, art. XXXV, art. XXXVI, art. XXXVII, art. LI alin. (1), art. LIV alin. (1) şi (3) şi art. LV din lege, care au următorul cuprins:
    "ART. III
    Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
    [...]
    2. După articolul 18 se introduc trei noi articole, art. 18^1-18^3, cu următorul cuprins:
    Impozit minim
    ART. 18^1
    (1) Contribuabilii, alţii decât cei prevăzuţi la art. 15, care înregistrează în anul precedent o cifră de afaceri de peste 50.000.000 euro, şi care în anul de calcul determină un impozit pe profit, cumulat de la începutul anului fiscal/anului fiscal modificat până la sfârşitul trimestrului/anului de calcul, mai mic decât impozitul minim pe cifra de afaceri stabilit potrivit prevederilor alin. (3), sunt obligaţi la plata impozitului pe profit la nivelul impozitului minim pe cifra de afaceri. Cursul de schimb pentru determinarea echivalentului în euro a cifrei de afaceri este cel valabil la închiderea exerciţiului financiar în care s-au înregistrat veniturile. În sensul prezentului alineat, cifra de afaceri a anului precedent reprezintă diferenţa dintre veniturile totale (VT) şi veniturile care se scad din veniturile totale (Vs), astfel cum sunt definite la alin. (3).
    [...]
    (5) În sensul prezentului articol, pentru efectuarea comparaţiei între impozitul pe profit şi impozitul minim pe cifra de afaceri potrivit alin. (1), impozitul pe profit trimestrial/anual reprezintă impozitul pe profit înainte de scăderea sumelor potrivit legii, ajustat astfel: din acest impozit pe profit se scad sumele reprezentând sponsorizare/mecenat, alte sume care se scad din impozitul pe profit, potrivit legilor speciale, precum şi reducerea impozitului pe profit conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 153/2020 pentru instituirea unor măsuri fiscale de stimulare a menţinerii/creşterii capitalurilor proprii, precum şi pentru completarea unor acte normative, după caz, şi nu se scad sumele reprezentând creditul fiscal extern, impozitul pe profit scutit potrivit art. 22 şi impozitul pe profit scutit potrivit Legii cooperaţiei agricole nr. 566/2004, cu modificările şi completările ulterioare, după caz.
    [...]
    (11) În scopul aplicării alin. (10), în cazul sponsorizărilor efectuate către entităţi persoane juridice fără scop lucrativ, inclusiv unităţi de cult, sumele aferente acestora se scad din impozitul pe minim datorat, în limitele prevăzute de prezentul alineat, doar dacă beneficiarul sponsorizării este înscris, la data încheierii contractului, în Registrul entităţilor/unităţilor de cult pentru care se acordă deduceri fiscale, potrivit art. 25 alin. (4^1).
    [...]
    Impozit suplimentar pentru instituţiile de credit -persoane juridice române şi sucursalele din România ale instituţiilor de credit - persoane juridice străine
    ART. 18^2
    (1) Prin excepţie de la art. 18^1, instituţiile de credit - persoane juridice române şi sucursalele din România ale instituţiilor de credit - persoane juridice străine datorează suplimentar impozitului pe profit un impozit pe cifra de afaceri calculat prin aplicarea asupra cifrei de afaceri a următoarelor cote de impozitare:
    a) 2%, pentru perioada 1 ianuarie 2024 - 31 decembrie 2025 inclusiv;
    b) 1%, începând cu data de 1 ianuarie 2026.
    (2) Pentru aplicarea alin. (1), cifra de afaceri cuprinde:
    a) venituri din dobânzi;
    b) venituri din dividende;
    c) venituri din taxe şi comisioane;
    d) câştiguri (pierderi) din derecunoaşterea activelor şi datoriilor financiare care nu sunt evaluate la valoarea justă prin profit sau pierdere, net;
    e) câştiguri sau pierderi aferente activelor şi datoriilor financiare deţinute în vederea tranzacţionării, net;
    f) câştiguri sau pierderi aferente activelor financiare nedestinate tranzacţionării, evaluate obligatoriu la valoarea justă prin profit sau pierdere, net;
    g) câştiguri sau pierderi aferente activelor şi datoriilor financiare desemnate ca fiind evaluate la valoarea justă prin profit sau pierdere, net;
    h) câştiguri sau pierderi din contabilitatea de acoperire, net;
    i) diferenţe de curs de schimb (câştig sau pierdere), net;
    j) câştiguri sau pierderi din derecunoaşterea activelor nefinanciare, net;
    k) alte venituri din exploatare.
    (3) Impozitul pe cifra de afaceri se calculează, declară şi plăteşte trimestrial, astfel:
    a) pentru trimestrele I-III, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se efectuează plata;
    b) pentru trimestrul IV, până la data de 25 martie inclusiv a anului următor.
    (4) Pentru determinarea rezultatului fiscal, impozitul pe cifra de afaceri reprezintă cheltuială nedeductibilă.
    (5) Impozitul pe cifra de afaceri se calculează cumulat de la începutul anului fiscal. Impozitul pe cifra de afaceri datorat trimestrial se determină ca diferenţă între impozitul pe cifra de afaceri calculat cumulat de la începutul anului fiscal şi impozitul pe cifra de afaceri datorat pentru perioada anterioară celei de calcul.
    (6) În cazul grupului fiscal, prevederile alin. (1)-(5) se aplică în mod corespunzător de către membri, în funcţie de situaţia individuală.
    (7) Modelul şi conţinutul declaraţiei impozitului suplimentar se stabilesc prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală se emite în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi.
    (8) Impozitul suplimentar reprezintă venit la bugetul de stat şi se administrează de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, potrivit Legii nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare.
    Impozit suplimentar pentru persoanele juridice care desfăşoară activităţi în sectoarele petrol şi gaze naturale
    ART. 18^3
    (1) Prin excepţie de la art. 18^1, persoanele juridice care desfăşoară activităţi în sectoarele petrol şi gaze naturale, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor, alţii decât cei prevăzuţi la art. 15, care înregistrează în anul precedent o cifră de afaceri de peste 50.000.000 euro, datorează suplimentar impozitului pe profit un impozit specific pe cifra de afaceri calculat potrivit alin. (2). Cursul de schimb pentru determinarea echivalentului în euro a cifrei de afaceri este cel valabil la închiderea exerciţiului financiar în care s-au înregistrat veniturile. În sensul prezentului alineat, cifra de afaceri a anului precedent reprezintă diferenţa dintre veniturile totale (VT) şi veniturile care se scad din veniturile totale (Vs), astfel cum sunt definite la alin. (2).
    (2) Impozitul specific pe cifra de afaceri prevăzut la alin. (1) se determină astfel:
    ICAS = 0,5% x (VT – Vs – I – A), unde indicatorii au următoarea semnificaţie:
    ICAS - impozit specific pe cifra de afaceri, determinat cumulat de la începutul anului fiscal/anului fiscal modificat până la sfârşitul trimestrului/anului de calcul;
    VT - venituri totale, determinate cumulat de la începutul anului fiscal/anului fiscal modificat până la sfârşitul trimestrului/anului de calcul, după caz;
    Vs - venituri care se scad din veniturile totale, determinate cumulat de la începutul anului fiscal/anului fiscal modificat până la sfârşitul trimestrului/anului de calcul, după caz, reprezentând:
    (i) veniturile neimpozabile prevăzute la art. 23 şi 24;
    (ii) veniturile aferente costurilor stocurilor de produse;
    (iii) veniturile aferente costurilor serviciilor în curs de execuţie;
    (iv) veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale, care nu sunt cuprinse în indicatorul I;
    (v) veniturile din subvenţii;
    (vi) veniturile realizate din despăgubiri, de la societăţile de asigurare/reasigurare, pentru pagubele produse bunurilor de natura stocurilor sau a activelor corporale proprii;
    (vii) veniturile reprezentând accizele care au fost reflectate concomitent în conturile de cheltuieli;
    I - valoarea imobilizărilor în curs de execuţie ocazionate de achiziţia/producţia de active, înregistrate în evidenţa contabilă începând cu data de 1 ianuarie 2024, respectiv începând cu prima zi a anului fiscal modificat care începe în anul 2024;
    A - amortizarea contabilă la nivelul costului istoric aferentă activelor achiziţionate/produse începând cu data de 1 ianuarie 2024/prima zi a anului fiscal modificat care începe în anul 2024. Nu se cuprinde în acest indicator amortizarea contabilă a activelor incluse în valoarea indicatorului I.
    (3) Impozitul specific pe cifra de afaceri se calculează, declară şi plăteşte trimestrial, astfel:
    a) pentru trimestrele I-III, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se efectuează plata;
    b) pentru trimestrul IV, până la data depunerii declaraţiei anuale privind impozitul pe profit.
    (4) Pentru determinarea rezultatului fiscal, impozitul specific pe cifra de afaceri reprezintă cheltuială nedeductibilă.
    (5) Impozitul specific pe cifra de afaceri se calculează cumulat de la începutul anului fiscal. Impozitul specific pe cifra de afaceri datorat trimestrial se determină ca diferenţă între impozitul specific pe cifra de afaceri calculat cumulat de la începutul anului fiscal şi impozitul specific pe cifra de afaceri datorat pentru perioada anterioară celei de calcul.
    (6) În cazul grupului fiscal, prevederile alin. (1)-(5) se aplică în mod corespunzător de către membri, în funcţie de situaţia individuală.
    (7) Modelul şi conţinutul declaraţiei impozitului specific pe cifra de afaceri se stabilesc prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
    (8) Impozitul specific pe cifra de afaceri reprezintă venit la bugetul de stat şi se administrează de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, potrivit Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare.
    (9) Activele luate în calcul, pentru determinarea indicatorilor I şi A, prevăzuţi la alin. (2), sunt cele stabilite prin ordin al ministrului finanţelor, iar selecţia categoriilor de active eligibile se realizează pe baza unor criterii legate de natura activităţii desfăşurate.
    (10) În cazul contribuabililor care desfăşoară activităţi în sectoarele prevăzute la alin. (1) şi activităţi de distribuţie/furnizare/transport de energie electrică şi gaze naturale şi care sunt reglementaţi/licenţiaţi de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, pentru determinarea impozitului specific, nu cuprind, în cadrul indicatorilor VT, Vs, I şi A din formula de calcul al impozitului specific prevăzută la alin. (2), elementele aferente activităţilor de distribuţie/furnizare/transport de energie electrică şi gaze naturale.
    (11) Contribuabilii care desfăşoară exclusiv activităţi de distribuţie/furnizare/transport de energie electrică şi gaze naturale şi care sunt reglementaţi/licenţiaţi de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei nu intră sub incidenţa prezentului articol.
    (12) Prevederile prezentului articol se aplică pentru perioada 1 ianuarie 2024 - 31 decembrie 2025, iar pentru contribuabilii care intră sub incidenţa prevederilor art. 16 alin. (5), se aplică pentru perioada cuprinsă între anul fiscal modificat care începe în anul 2024 şi anul fiscal modificat care se încheie în anul 2026.
    (13) Începând cu 1 ianuarie 2026/anul fiscal modificat care începe în anul 2026, contribuabilii prevăzuţi la alin. (1) aplică prevederile art. 18^1.
    [...]
    9. La articolul 60 punctul 5, literele c) şi d) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
    c) veniturile brute lunare din salarii şi asimilate salariilor prevăzute la art. 76 alin. (1)-(3), realizate de persoanele fizice pentru care se aplică scutirea, sunt calculate la un salariu brut de încadrare pentru 8 ore de muncă/zi prin raportare la nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată prevăzut de lege pentru activităţile din domeniul construcţiilor prevăzute la lit. a). Scutirea se aplică la locul unde se află funcţia de bază, pentru veniturile brute lunare din salarii şi asimilate salariilor de până la 10.000 lei inclusiv, realizate de persoana fizică în baza unui contract individual de muncă, cu normă întreagă sau cu timp parţial, după caz. Partea din venitul brut lunar ce depăşeşte 10.000 lei nu beneficiază de facilităţi fiscale. [...]
    10. La articolul 60 punctul 7, litera c) se modifică şi va avea următorul cuprins:
    c) veniturile brute lunare din salarii şi asimilate salariilor prevăzute la art. 76 alin. (1)-(3), realizate de persoanele fizice pentru care se aplică scutirea sunt calculate la un salariu brut de încadrare lunar pentru 8 ore de muncă/zi, prin raportare la nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată în domeniul/sectorul agricol şi în industria alimentară, stabilit potrivit legii pentru domeniul/sectorul agricol şi în industria alimentară. Scutirea se aplică la locul unde se află funcţia de bază, pentru veniturile brute lunare din salarii şi asimilate salariilor de până la 10.000 lei inclusiv, realizate de persoana fizică în baza unui contract individual de muncă, cu normă întreagă sau cu timp parţial, după caz. Partea din venitul brut lunar ce depăşeşte 10.000 lei nu beneficiază de facilităţi fiscale;
    [...]
    13. Articolul 117 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    Definirea şi impozitarea veniturilor a căror sursă nu a fost identificată
    ART. 117
    Orice venituri constatate de organele fiscale, în condiţiile Codului de procedură fiscală, a căror sursă nu a fost identificată se impun cu o cotă de 70% aplicată asupra bazei impozabile ajustate. Prin decizia de impunere organele fiscale vor stabili cuantumul impozitului şi al accesoriilor.
    [...]
    19. După articolul 138^3 se introduce un nou articol, art. 138^4, cu următorul cuprins:
    Prevederi speciale pentru activitatea de creare de programe pentru calculator
    ART. 138^4
    (1) Pentru persoanele fizice prevăzute la art. 60 pct. 2, cota contribuţiei de asigurări sociale prevăzută la art. 138 lit. a) se reduce cu punctele procentuale corespunzătoare cotei de contribuţie la fondul de pensii administrat privat prevăzută în Legea nr. 411/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Prevederea se aplică până la data de 31 decembrie 2028.
    (2) Persoanele prevăzute la alin. (1) care datorează contribuţia la fondul de pensii administrat privat reglementat de Legea nr. 411/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt scutite de la plata acestei contribuţii în limita cotei prevăzute la alin. (1).
    (3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2) persoanele fizice prevăzute la art. 60 pct. 2 pot opta pentru plata contribuţiei datorată la fondul de pensii administrat privat.
    (4) Opţiunea se depune în scris, la angajator, acesta reţinând contribuţia aferentă potrivit prevederilor legale, începând cu veniturile lunii următoare celei în care s-a înregistrat opţiunea.
    [...]
    28. Articolul 170 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    Baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate datorate de persoanele fizice care realizează veniturile prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. b)-h)
    ART. 170
    (1) Persoanele fizice care realizează veniturile prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. b), din una sau mai multe surse datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate, la o bază anuală de calcul egală cu venitul net anual realizat/brut sau norma anuală de venit, respectiv norma anuală de venit ajustată, după caz, stabilite potrivit art. 68, 68^1 şi 69, după caz, care nu poate fi mai mare decât cea corespunzătoare unei baze anuale de calcul egală cu nivelul de 60 salarii minime brute pe ţară în vigoare la termenul de depunere a declaraţiei prevăzute la art. 120. La determinarea bazei anuale de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate nu se iau în considerare pierderile fiscale anuale prevăzute la art. 118.
    [...]
    (3) Încadrarea în plafonul anual de cel puţin 6, 12 sau 24 de salarii minime brute pe ţară, după caz, în vigoare la termenul de depunere a declaraţiei prevăzute la art. 120, se efectuează prin cumularea veniturilor prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. c)-h), după cum urmează:
    [...]
    d) venitul şi/sau câştigul/câştigul net din investiţii, stabilit conform art. 94-97. În cazul veniturilor din dobânzi se iau în calcul sumele plătite, diminuate cu impozitul reţinut, iar în cazul veniturilor din dividende se iau în calcul dividendele plătite, diminuate cu impozitul reţinut, distribuite începând cu anul 2018; [...]
    29. Articolul 174 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    Stabilirea, declararea şi plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate în cazul persoanelor care realizează venituri din cele prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. b)
    ART. 174
    (1) Contribuţia de asigurări sociale de sănătate se calculează de către contribuabilii care realizează venituri din cele prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. b), altele decât cele prevăzute la art. 68^1, prin aplicarea cotei de contribuţie prevăzute la art. 156 asupra bazei anuale de calcul prevăzute la art. 170 alin. (1).
    (2) Persoanele fizice care realizează venituri din cele prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. b), altele decât cele prevăzute la art. 68^1, stabilesc şi declară contribuţia, depun declaraţia prevăzută la art. 120 sau la art. 122, la termenele şi în condiţiile prevăzute la titlul IV - Impozitul pe venit, pentru persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente.
    (3) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în situaţia în care baza anuală de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate cumulată din una sau mai multe surse de venit din cele prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. b), corespunzătoare veniturilor nete anuale estimate/norma de venit este egală cu cea corespunzătoare veniturilor nete anuale realizate/norma de venit şi este cuprinsă între nivelul de 6 salarii minime brute pe ţară, în vigoare la termenul de depunere a declaraţiei prevăzute la art. 120 inclusiv, şi cel mult nivelul de 60 salarii minime brute pe ţară, în vigoare la termenul de depunere a declaraţiei prevăzute la art. 120, contribuabilii nu au obligaţia depunerii declaraţiei unice privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice, prevăzută la art. 122.
    (4) În cazul veniturilor realizate în baza contractelor de activitate sportivă, plătitorii veniturilor prevăzuţi la art. 68^1 alin. (2) calculează şi reţin contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de către beneficiarul venitului, la momentul plăţii venitului, prin aplicarea cotei prevăzute la art. 156 asupra bazei de calcul prevăzute la art. 170 alin. (1). Plătitorul de venit depune declaraţia prevăzută la art. 147 alin. (1) şi plăteşte contribuţia până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinută.
    (5) În situaţia în care baza de calcul prevăzută la art. 170 alin. (1), cumulată din una sau mai multe surse de venit din cele prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. b), corespunzătoare veniturilor estimate/realizate sau pentru care s-a aplicat reţinerea la sursă în cursul anului, după caz, este mai mică decât cea corespunzătoare unei baze de calcul egală cu nivelul de 6 salarii minime brute pe ţară în vigoare la termenul de depunere a declaraţiei prevăzute la art. 120, persoanele fizice datorează o diferenţă de contribuţie de asigurări sociale de sănătate până la nivelul celei corespunzătoare bazei de calcul egală cu 6 salarii minime brute pe ţară în vigoare la termenul de depunere a declaraţiei prevăzute la art. 120 şi depun declaraţia prevăzută la art. 122, până la data de 25 mai inclusiv a anului următor celui de realizare a veniturilor.
    (6) În situaţia în care, în cursul anului de realizare a veniturilor, persoanele fizice obţin, din una sau mai multe surse de venit, venituri din cele prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. b), în vederea determinării contribuţiei de asigurări sociale de sănătate de plată se ia în calcul contribuţia reţinută la sursă de către plătitorii de venituri prevăzuţi la art. 68^1 alin. (2).
    (7) În situaţia în care, în cursul anului de realizare a veniturilor, persoanele fizice realizează venituri din contracte de activitate sportivă de la mai mulţi plătitori de venituri prevăzuţi la art. 68^1 alin. (2) şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate reţinută la sursă, este mai mare decât cea corespunzătoare unei baze de calcul egală cu nivelul de 60 salarii minime brute pe ţară în vigoare la termenul de depunere a declaraţiei prevăzute la art. 120, acestea au obligaţia recalculării contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, prin depunerea declaraţiei prevăzută la art. 122, până la data de 25 mai inclusiv a anului următor celui de realizare a veniturilor. Pentru diferenţa de contribuţie de asigurări sociale de sănătate rezultată în plus, în urma recalculării, persoana fizică are obligaţia calculării, declarării şi plăţii impozitului pe venit.
    (8) Diferenţa de contribuţie de asigurări sociale de sănătate rezultată în plus, în urma recalculării, stabilită conform alin. (7), diminuată cu impozitul pe venit, se compensează/restituie, după caz, potrivit prevederilor art. 167, respectiv art. 168 din Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare.
    (9) Diferenţa de contribuţie de asigurări sociale de sănătate prevăzută la alin. (5) nu se datorează în cazul în care, în anul fiscal precedent, persoana fizică a realizat venituri din:
    a) salarii şi asimilate salariilor la un nivel cel puţin egal cu 6 salarii minime brute pe ţară, în vigoare în perioada în care au fost realizate veniturile; sau
    b) din cele prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. c)-h), pentru care datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate la un nivel cel puţin egal cu 6 salarii minime brute pe ţară, în vigoare la termenul de depunere a declaraţiei prevăzute la art. 120.
    (10) Prevederile alin. (9) se aplică şi persoanelor fizice care în anul precedent s-au încadrat în categoriile de persoane exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate prevăzute la art. 154 alin. (1) lit. a)-c) şi e)-g).
    (11) Plătitorii de venituri prevăzuţi la art. 68^1 alin. (2) au obligaţia de a elibera persoanelor fizice beneficiare de astfel de venituri un document cu privire la nivelul contribuţiei de asigurări sociale de sănătate reţinute la sursă, până în ultima zi a lunii februarie inclusiv a anului curent, pentru anul precedent, în vederea stabilirii de către aceştia a diferenţei de contribuţie de asigurări sociale de sănătate prevăzută la alin. (5) sau (7), după caz.
    (12) Contribuţia de asigurări sociale de sănătate stabilită potrivit prevederilor alin. (1), (5) sau (7) se evidenţiază în Declaraţia unică privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice.
    (13) Declaraţia unică privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice prevăzută la art. 122 şi Declaraţia unică privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice prevăzută la art. 120 în cazul persoanelor fizice care au realizat un venit net anual egal cu cel estimat, respectiv care determină venitul net anual pe baza normelor de venit prevăzute la alin. (3), constituie titlu de creanţă fiscală în sensul Legii nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare.
    (14) Termenul de plată a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate este până la data de 25 mai, inclusiv a anului următor celui pentru care se datorează contribuţia.
    (15) Persoanele fizice prevăzute la art. 170 alin. (1) pot efectua plăţi reprezentând contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată, oricând până la împlinirea termenului de plată.
    (16) Se pot acorda bonificaţii de până la 10% din contribuţia de asigurări sociale de sănătate. Nivelul bonificaţiei, termenele de plată şi condiţiile de acordare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de stat.
    (17) Procedura de aplicare a prevederilor alin. (16) se stabileşte prin ordin al ministrului finanţelor care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    30. După articolul 174 se introduce un nou articol, art. 174^1, cu următorul cuprins:
    Stabilirea, declararea şi plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate în cazul persoanelor care realizează venituri din cele prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. c)-h)
    ART. 174^1
    [...] (12) Persoanele fizice prevăzute la alin. (6) şi (7) nu depun declaraţia prevăzută la art. 120. [...]
    [...]
    45. La articolul 291, după alineatul (3^7) se introduce un nou alineat, alin. (3^8), cu următorul cuprins:
    (3^8) Se organizează „Registrul achiziţiilor de locuinţe cu cota redusă de TVA“, în format electronic, pe baza informaţiilor din actele juridice între vii care au ca obiect transferul dreptului de proprietate pentru locuinţele prevăzute la alin. (2) lit. m) pct. 3, autentificate începând cu data de 1 ianuarie 2024 şi a informaţiilor din „Registrul achiziţiilor de locuinţe cu cota redusă de TVA de 5%, începând cu 1 ianuarie 2023“. Procedura privind organizarea „Registrului achiziţiilor de locuinţe cu cota redusă de TVA“ se stabileşte prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu consultarea Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România. Notarii publici au obligaţia:
    a) să verifice îndeplinirea condiţiei referitoare la achiziţia unei singure locuinţe a cărei valoare nu depăşeşte suma de 600.000 lei, exclusiv TVA, cu cota redusă de TVA, prin consultarea „Registrului achiziţiilor de locuinţe cu cota redusă de TVA“, înainte de autentificarea actelor juridice între vii care au ca obiect transferul dreptului de proprietate sau plata în avans pentru achiziţia unei astfel de locuinţe şi, în situaţia în care constată că nu este îndeplinită această condiţie, să le autentifice doar dacă livrarea se efectuează cu cota standard de TVA;
    b) să completeze „Registrul achiziţiilor de locuinţe cu cota redusă de TVA“ la data autentificării actelor juridice între vii care au ca obiect transferul dreptului de proprietate pentru locuinţele prevăzute la alin. (2) lit. m) pct. 3;
    c) să înscrie în actele juridice între vii care au ca obiect transferul dreptului de proprietate sau plata în avans pentru achiziţia unei locuinţe prevăzute la alin. (2) lit. m) pct. 3 menţiuni cu privire la respectarea obligaţiilor prevăzute la lit. a) şi, după caz, la lit. b);
    d) să înscrie în actele juridice între vii care au ca obiect transferul dreptului de proprietate sau plata în avans pentru locuinţele prevăzute la alin. (2) lit. m) pct. 3 cota de TVA aplicată, indiferent dacă TVA se aplică la preţ sau este inclusă în preţ.
    [...]
    65. După articolul 500 se introduce un nou titlu, titlul X^1, alcătuit din art. 500^1-500^3, cu următorul cuprins: TITLUL X^1
    Impozitul special pe bunurile imobile şi mobile de valoare mare
    [...]
    Plata impozitului şi depunerea declaraţiei fiscale
    ART. 500^3
    (1) Impozitul special pe bunurile imobile şi mobile de valoare mare este datorat pentru întregul an fiscal de persoanele prevăzute la art. 500^1.[...]
    [...]
    ART. V
    (1) Prin derogare de la prevederile art. 291 alin. (2) lit. m) pct. 3 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cu cele aduse prin prezenta lege, în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2024, se aplică o cotă redusă de TVA de 5% pentru livrarea de locuinţe care au o suprafaţă utilă de maximum 120 mp, exclusiv anexele gospodăreşti, a căror valoare, inclusiv a terenului pe care sunt construite, nu depăşeşte suma de 600.000 lei, exclusiv taxa pe valoarea adăugată, achiziţionate de persoane fizice în mod individual sau în comun cu altă persoană fizică/alte persoane fizice, dacă au încheiat în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2023 acte juridice între vii care au ca obiect plata în avans pentru achiziţionarea unei astfel de locuinţe.
    (2) Persoana fizică poate achiziţiona, în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2024, în mod individual sau în comun cu altă persoană fizică/alte persoane fizice, o singură locuinţă cu cota redusă de TVA de 5% conform alin. (1) sau 9% conform art. 291 alin. (2) lit. m) pct. 3 din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cu cele aduse prin prezenta lege.
    [...]
    ART. VII
    (1) Prevederile art. III intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2024, cu următoarele excepţii:
    a) prevederile pct. 8-10, pct. 16-20, pct. 22-24, pct. 27, pct. 35 şi 36 care intră în vigoare la data de întâi a lunii următoare intrării în vigoare a prezentei legi şi se aplică începând cu veniturile aferente aceleiaşi luni;
    b) prevederile pct. 13 intră în vigoare începând cu data de 1 iulie 2024 şi se aplică deciziilor de impunere emise de organele fiscale începând cu aceeaşi dată;
    c) prevederile pct. 49 şi 50 care intră în vigoare la data de 1 iulie 2024;
    d) prevederile pct. 54 şi 58-63 care intră în vigoare la 15 zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    [...]
    ART. XIV
    [...] (2) Conducătorii instituţiilor şi autorităţilor publice prevăzute la art. XIII lit. a), după caz, au obligaţia de a mandata reprezentanţii legali ai acestora în adunările generale ale acţionarilor/consiliile de administraţie, după caz, ale operatorilor economici care funcţionează sub autoritatea/ coordonarea/subordonarea acestora, în termen de cel mult 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru a aproba măsurile specifice care sunt necesare pentru aplicarea prevederilor prezentei legi. Măsurile specifice rezultate din aplicarea prevederilor prezentei legi trebuie puse în aplicare de către organele de conducere executivă ale operatorilor economici, până cel târziu la data de 31 decembrie 2023 cu excepţia situaţiilor în care pentru anumite categorii specifice de măsuri nu se prevăd alte termene. Organele de conducere executivă ale operatorilor economici răspund potrivit legii de aplicarea prevederilor prezentei legi.
    [...]
    (5) Conducătorii institutelor/institutelor naţionale/comisiilor/ comisiilor de specialitate care se află în coordonarea/autoritatea/ subordonarea autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale au obligaţia de a lua măsurile legale care se impun pentru a pune în aplicare prevederile prezentei legi până cel târziu la data de 31 decembrie 2023 afară de cazurile în care sunt prevăzute termene specifice pentru a pune în aplicare prevederile prezentei legi. Conducătorii institutelor/institutelor naţionale/comisiilor/comisiilor de specialitate care se află în coordonarea/autoritatea/subordonarea autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale răspund potrivit legii de aplicarea prevederilor prezentei legi.
    SECŢIUNEA 1
    Măsuri economico-financiare referitoare la autorităţile/instituţiile publice
    ART. XV
    (1) Numărul total al posturilor de demnitate publică aprobate aferente funcţiilor de secretar de stat, consilier de stat, subsecretar de stat, vicepreşedinte şi al funcţiilor asimilate acestora, se reduce până la data de 1 ianuarie 2024 cu minimum 25%.
    [...]
    ART. XVII
    [...] (3) Măsurile privind reorganizarea structurilor funcţionale ca urmare a aplicării prevederilor prezentului articol, inclusiv organigramele, statele de funcţii, regulamentele de organizare şi funcţionare se aprobă, în condiţiile legii până la data de 31 decembrie 2023.
    (4) Personalul cu funcţii de conducere eliberat din funcţia de conducere deţinută ca urmare a reorganizării beneficiază de drepturile prevăzute de lege. Acesta are dreptul de a ocupa o funcţie de conducere vacantă de acelaşi nivel sau o funcţie de conducere de nivel ierarhic inferior vacantă, pentru care îndeplineşte condiţiile de ocupare. Dacă nu există o funcţie de conducere vacantă corespunzătoare postului ocupat, aceasta se transformă în funcţie de execuţie care corespunde studiilor şi vechimii în specialitatea funcţionarului de conducere. Funcţia de conducere poate fi transformată într-o funcţie de conducere superioară cu încadrarea în normativul de personal şi procentul de funcţii de conducere prevăzute de prezenta lege iar personalul cu funcţii de conducere îl poate ocupa cu acordul funcţionarului în cauză, dacă personalul cu funcţie de conducere îndeplineşte condiţiile de vechime şi studii de specialitate prevăzute de lege pentru aceasta.
    (5) Nu intră sub incidenţa prevederilor alin. (1) posturile care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, se regăsesc într-una din următoarele categorii:
    [...]
    c) posturile pentru care sunt în curs de desfăşurare procedurile de proba scrisă sau interviu, ori care se află sub incidenţa art. 619 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, cu modificările şi completările ulterioare;
    [...]
    l) personalul contractual pentru organizarea de spectacole şi concerte, organizarea şi valorificarea patrimoniului mobil şi imobil, constituirea, organizarea, prelucrarea, dezvoltarea şi conservarea colecţiilor de cărţi;
    [...]
    n) alte posturi care urmează să se aprobe prin memorandum de Guvern în situaţii temeinic justificate.
    [...]
    (7) Se poate aproba înfiinţarea de noi posturi pentru instituţiile prevăzute la alin. (2), numai începând cu data de 1 iulie 2024 numai în cazuri temeinic justificate prin memorandum aprobat în Guvernul României sau, după caz, la nivel local numai cu aprobarea autorităţilor administraţiei publice locale prin hotărâre a consiliilor locale/judeţene.
    (8) Numărul maxim al posturilor corespunzător fiecărei unităţi/subdiviziuni administrativ-teritoriale, stabilit potrivit art. III alin. (8^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 13/2011, cu modificările şi completările ulterioare, şi pct. 1 din anexa la respectiva ordonanţa de urgenţă se reduce cu 10% începând cu data de 1 noiembrie 2023.
    ART. XVIII
    [...] (2) Personalul încadrat în funcţia publică de şef birou beneficiază de toate drepturile legale odată cu eliberarea din funcţia publică, inclusiv prin ocuparea, în condiţiile legii, a unei funcţii publice de conducere ierarhic superioare corespunzătoare vechimii, studiilor de specialitate sau a unei funcţii publice de execuţie vacante corespunzătoare vechimii, studiilor de specialitate de comun acord cu conducerea entităţii publice din care face parte. Dacă nu există o funcţie publică vacantă corespunzătoare postul ocupat de acesta se transformă în funcţie publică de execuţie care corespunde studiilor de specialitate şi vechimii în specialitatea funcţionarului public de conducere, de regulă, la nivelul structurii de organizare din care a făcut parte acesta. Funcţia publică de conducere de şef birou poate fi transformată într-o funcţie publică de conducere superioară cu încadrarea în normativul de personal şi procentul de funcţii de conducere prevăzute de prezenta lege şi personalul cu funcţie publică de şef birou o poate ocupa cu acordul acestuia, dacă personalul care a deţinut funcţia publică de şef birou îndeplineşte condiţiile de vechime, experienţă şi studii de specialitate prevăzute de lege pentru acea funcţie publică de conducere.
    [...]
    ART. XIX
    [...] (2) Entităţile publice indiferent de denumirea acestora şi forma de organizare care au personal contractual încadrat potrivit legii nu pot deţine funcţia de şef birou începând cu data de 1 noiembrie 2023.
    (3) Prevederile art. XVIII alin. (2) - (4) şi alin. (6) se aplică în mod corespunzător.
    ART. XX
    [...] (3) Dacă în urma reorganizării entităţii publice ca urmare a creşterii normativului de personal, personalul încadrat pe o funcţie publică de conducere superioară îndeplineşte condiţiile pentru o funcţie publică de conducere inferioară decât cea deţinută iniţial, cu acordul funcţionarului public în cauză acesta poate ocupa funcţia publică de nivel ierarhic inferior.
    [...]
    (5) Personalul cu funcţii publice de conducere eliberat din funcţia de conducere deţinută, ca urmare a reorganizării activităţii, beneficiază de drepturile prevăzute de lege. Acesta are dreptul de a ocupa o funcţie publică de execuţie corespunzătoare vechimii şi studiilor de specialitate. Dacă nu există o funcţie publică de execuţie vacantă corespunzătoare, postul ocupat de acesta se transformă în funcţie publică de execuţie care corespunde vechimii şi studiilor de specialitate ale funcţionarului public de conducere, de regulă, la nivelul structurii organizatorice din care a făcut parte acesta.
    [...]
    ART. XXIII
    [...] (3) Dacă din aplicarea prevederilor alin. (1) rezultă că sunt afectate unul sau mai multe posturi de conducere ocuparea acestora ca urmare a reorganizării se va face pe bază de concurs intern potrivit unei metodologii aprobate de conducătorul entităţii publice.
    (4) Personalul cu funcţii de conducere eliberat din funcţia de conducere deţinută ca urmare a reorganizării activităţii beneficiază de drepturile prevăzute de lege. Acesta are dreptul de a ocupa o funcţie de conducere vacantă de acelaşi nivel sau o funcţie de conducere de nivel ierarhic inferior vacant pentru care îndeplineşte condiţiile de ocupare. Dacă nu există o funcţie de conducere vacantă corespunzătoare, postul ocupat de acesta se transformă în funcţie de execuţie care corespunde studiilor şi vechimii în specialitatea funcţiei de conducere, de regulă, la nivelul structurii organizatorice din care acesta face parte. Funcţia publică de conducere poate fi transformată într-o funcţie publică de conducere superioară cu încadrarea în procentul de funcţii de conducere prevăzute de prezenta lege şi personalul cu funcţii de conducere îl poate ocupa cu acordul acestora, dacă personalul cu funcţie de conducere îndeplineşte condiţiile de vechime şi studii de specialitate prevăzute de lege pentru acea funcţie de conducere.
    (5) Prin excepţie de la alin. (1), în cazuri temeinic justificate, Guvernul poate aproba prin memorandum un număr mai mare de posturi de conducere.
    [...]
    ART. XXVI
    Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:
    1. La articolul 18, alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    ART. 18
    (1) Începând cu 1 octombrie 2023, ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, pentru personalul încadrat ale căror salarii lunare nete de până la 8.000 lei, inclusiv indemnizaţii de hrană la nivelul anual a două salarii minime pe economie în vigoare la data de 1 ianuarie 2019, actualizat anual cu indicele preţului de consum comunicat anual de Institutul Naţional de Statistică, începând cu 2025, cu excepţia personalului Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiţiei, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, Administraţiei Naţionale a Rezervelor de Stat şi Probleme Speciale precum şi a personalului poliţiei locale care, potrivit legii, beneficiază de drepturi de hrană în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
    [...]
    ART. XXVII
    [...] (3) Eventualele depăşiri ale costului de achiziţie pentru aparatele de telefonie mobilă sau ale costurilor cu abonamentele lunare de telefonie mobilă sunt suportate de personalul încadrat beneficiar al serviciilor de telefonie mobilă.
    (4) Limita maximă privind consumul de carburanţi pentru autoturismele din dotarea instituţiilor şi autorităţilor publice, prevăzute în anexa nr. 3 la Ordonanţa Guvernului nr. 80/2001 privind stabilirea unor normative de cheltuieli pentru autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele aprobate pentru activităţi specifice, conform alin. (3) al art. 5 din această ordonanţă este de 200 litri/lună/autoturism.
    (5) Prin excepţie de la prevederile alin. (4) limita maximă privind consumul de carburanţi nu se aplică pentru funcţiile de demnitate publică şi asimilate.
    [...]
    ART. XXVIII
    (1) Cheltuielile cu activităţile sportive realizate de autorităţile publice locale trebuie să aibă bugetele de venituri şi cheltuieli aprobate prin hotărâre de către autorităţile publice locale/judeţene precum şi grilele de salarizare pentru întreg personalul care deserveşte activitatea sportivă.
    [...]
    ART. XXIX
    (1) Începând cu data de 1 iulie 2024 instituţiile publice cu personalitate juridică aflate în coordonarea/ subordonarea/autoritatea autorităţilor administraţiei publice centrale/locale îşi pot desfăşura activitatea dacă îndeplinesc următoarele condiţii cumulative:
    a) au un număr de peste 50 de posturi aprobate conform legii şi efectiv ocupate în structurile organizatorice;
    b) activităţile desfăşurate de instituţiile publice nu se suprapun sau sunt similare cu alte activităţi desfăşurate de alte instituţii publice cu obiect de activitate acelaşi sau similar.
    (2) Instituţiile publice care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. (1) se pot desfiinţa/reorganiza/fuziona sau transfera activitatea şi personalul încadrat către alte structuri organizatorice inclusiv către structurile organizatorice aflate în coordonarea/autoritatea/subordonarea autorităţilor administraţiei publice locale/centrale/judeţene prin modificarea corespunzătoare a numărului de posturi, organigramei şi a regulamentelor de organizare şi funcţionare.
    (3) Prin desfiinţare/reorganizare/fuzionare sau transfer al activităţii către alte structuri organizatorice inclusiv către structurile organizatorice aflate în coordonarea/autoritatea/ subordonarea autorităţilor administraţiei publice locale/judeţene/ centrale trebuie să rezulte cel puţin următoarele condiţii cumulative:
    a) o reducere cu cel puţin 15% a numărului de personal proporţional atât pentru funcţiile de conducere cât şi pentru funcţiile de execuţie;
    b) o reducere cu cel puţin 15% a cheltuielilor de funcţionare, respectiv a cheltuielilor materiale şi servicii.
    (4) Forma prin care se reorganizează instituţiile publice care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. (1) respectiv: desfiinţare/reorganizare/fuzionare sau transfer de activitate şi număr de personal se aprobă prin hotărâri ale Guvernului României sau, după caz, prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale/judeţene, după caz.
    (5) Personalul disponibilizat ca urmare a aplicării prevederilor alin. (2) beneficiază de toate drepturile legale salariale prevăzute de lege.
    (6) Conducătorii autorităţilor administraţiei publice centrale/locale/judeţene care au în subordine/coordonare/ autoritate instituţii publice/entităţi publice inclusiv instituţiile publice asimilate cărora le sunt incidente prevederile alin. (1) au obligaţia de a publica pe pagina de internet proprie, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi lista instituţiilor publice care se vor desfiinţa/reorganiza/fuziona sau îşi vor transfera activitatea şi personalul încadrat către alte structuri organizatorice inclusiv către structurile organizatorice aflate în coordonarea/autoritatea/subordonarea autorităţilor administraţiei publice locale/centrale/judeţene. Procesul de desfiinţare/reorganizare/fuzionare se va desfăşura în perioada 1 octombrie 2023 - 1 ianuarie 2024.
    (7) Până la data de 31 decembrie 2023 conducătorii autorităţilor administraţiei publice centrale/locale/judeţene care au în subordine/coordonare/autoritate instituţii publice/entităţi publice inclusiv instituţiile publice asimilate cărora le sunt incidente prevederile alin. (1) au obligaţia de a finaliza procesul de desfiinţare/reorganizare/fuzionare sau transfer de activitate prin aprobarea noilor organigrame, state de funcţii, regulamente de organizare şi funcţionare precum şi orice alte documente care sunt necesare. În urma procesului de desfiinţare/ reorganizare/fuzionare sau transfer de activitate pot fi păstrate structuri organizatorice fără personalitate juridică astfel încât anumite categorii de activităţi să nu fie afectate cu condiţia îndeplinirii prevederilor alin. (3) lit. a) şi b).
    (8) Guvernul României poate aproba prin memorandum excepţii de la procesul de desfiinţare/reorganizare/fuzionare sau transfer al activităţii către alte structuri organizatorice pentru instituţiile publice/entităţile publice numai în situaţiile în care activitatea instituţiilor publice/entităţilor publice este considerată unică.
    (9) În sensul alin. (8) activitatea unei instituţii publice/entitate publică este considerată unică dacă îndeplineşte una din următoarele condiţii:
    a) activitatea desfăşurată de instituţia publică/entitatea publică este unică prin specificul său;
    b) sunt instituţii publice/entităţi publice care reprezintă elemente de identitate naţională ale României;
    c) impactul procesului de comasare/desfiinţare/reorganizare/ fuzionare sau transfer al activităţii este major asupra mediului educaţional, cultural, economico-social, ori asupra identităţii etnice a minorităţii/minorităţilor naţionale.
    (10) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1) instituţiile publice din domeniul culturii de interes judeţean şi local, precum şi instituţiile publice din domeniul culturii care au fost înfiinţate ca urmare a unor legi speciale, acorduri internaţionale sau ca urmare a primirii unor donaţii cu sarcini, instituţii care susţin/promovează identitatea minorităţilor naţionale, instituţiile prefectului, structurile cu organizare militară/de poliţie, cluburile sportive de interes naţional şi local precum şi orice alte instituţii publice care se aprobă prin memorandum de către Guvernul României.
    (11) Prin excepţie de la termenul prevăzut la alin. (1) pentru instituţiile publice/entităţi publice inclusiv instituţiile publice din domeniul educaţiei, sănătăţii, asistenţei şi protecţiei sociale, cultură precum şi din alte domenii aprobate prin memorandum în Guvernul României termenul de intrare în vigoare pentru procesul de comasare/desfiinţare/reorganizare/fuzionare sau transfer al activităţii este data de 1 ianuarie 2025.
    (12) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) instituţiile publice care au peste 50 de posturi aprobate şi îşi desfăşoară activitatea în acelaşi domeniu de activitate se pot desfiinţa/reorganiza/ fuziona sau transfera activitatea şi personalul încadrat către alte structuri organizatorice inclusiv către structurile organizatorice aflate în coordonarea/autoritatea/subordonarea autorităţilor administraţiei publice locale/centrale/judeţene prin modificarea corespunzătoare a numărului de posturi, organigramei şi a regulamentelor de organizare şi funcţionare, cu aprobarea Guvernului României sau, după caz, prin hotărâre a consiliilor locale/judeţene.
    (13) Măsurile prevăzute la alin. (1) nu se aplică Agenţiei Naţionale a Bunurilor Indisponibilizate precum şi Direcţiei pentru Luptă Antifraudă.
    [...]
    ART. XXXI
    (1) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi numărul consilierilor din cadrul cabinetelor preşedinţilor consiliilor de administraţie, preşedinţilor, vicepreşedinţilor, directorilor generali, directorilor generali adjuncţi precum şi din alte cabinete ale conducătorilor de la nivelul operatorilor economici se reduce cu 50% din numărul de posturi aprobate.
    [...]
    ART. XXXIII
    Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 14 decembrie 2011, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2016, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează:
    1. La articolul 5, alineatul (1) va avea următorul cuprins:
    ART. 5
    (1) Regia autonomă este administrată de un consiliu de administraţie format din 3-5 persoane, dintre care cel mult 2 sunt desemnate de autoritatea publică tutelară.
    2. La articolul 8, alineatele (3) şi (4) vor avea următorul cuprins:
    (3) Remuneraţia membrilor neexecutivi ai consiliului de administraţie constă într-o indemnizaţie fixă lunară. Indemnizaţia fixă nu poate depăşi de maximum 3 ori media pe ultimele 12 luni a câştigului salarial mediu brut lunar pentru activitatea desfăşurată conform obiectului principal de activitate înregistrat de regia autonomă, la nivel de clasă conform clasificaţiei activităţilor din economia naţională, comunicat de Institutul Naţional de Statistică anterior numirii. Nivelul remuneraţiei, în cadrul plafonului, este propus de comitetul de remunerare al consiliului de administraţie al regiei autonome, avizat de autoritatea publică tutelară şi notificat Agenţiei pentru Monitorizarea şi Evaluarea Performanţelor Întreprinderilor Publice, luând în considerare criteriile de referinţă din sectorul privat, precum şi complexitatea operaţiunilor desfăşurate de regia autonomă.

    (4) Remuneraţia membrilor executivi ai consiliului de administraţie este formată dintr-o indemnizaţie fixă lunară care nu poate depăşi de maximum 3 ori media pe ultimele 12 luni a câştigului salarial mediu brut lunar pentru activitatea desfăşurată conform obiectului principal de activitate înregistrat de regia autonomă, la nivel de clasă conform clasificaţiei activităţilor din economia naţională, comunicat de Institutul Naţional de Statistică anterior numirii, şi dintr-o componentă variabilă. Componenta fixă lunară a membrilor executivi ai consiliilor de administraţie poate depăşi de 3 ori dar nu mai mult de maximum 6 ori media pe ultimele 12 luni a câştigului salarial mediu brut lunar pentru activitatea desfăşurată conform obiectului principal de activitate înregistrat de regia autonomă, la nivel de clasă conform clasificaţiei activităţilor din economia naţională, comunicat de Institutul Naţional de Statistică pentru perioadele lunare în care regia autonomă îndeplineşte cumulativ cel puţin următoarele condiţii:
    a) nu are datorii restante faţă de bugetul general consolidat;
    b) nu are datorii restante faţă de furnizori şi faţă de alţi creditori;
    c) are programele de investiţii implementate conform graficelor de execuţie;
    d) nu are înregistrate pierderi contabile anterioare şi nu înregistrează pierderi contabile curente.
    Componenta variabilă va avea la bază indicatorii de performanţă financiari şi nefinanciari, negociaţi şi aprobaţi de autoritatea publică tutelară, diferiţi de cei aprobaţi pentru administratorii neexecutivi, determinaţi cu respectarea metodologiei aprobate prin ordin comun de Ministerul Finanţelor şi Secretariatul General al Guvernului. Componenta variabilă nu poate depăşi de maximum 6 ori media pe ultimele 12 luni a câştigului salarial mediu brut lunar pentru activitatea desfăşurată conform obiectului principal de activitate înregistrat de regia autonomă şi se acordă numai dacă regia autonomă îndeplineşte cumulativ cel puţin următoarele condiţii:
    a) nu are datorii restante faţă de bugetul general consolidat;
    b) nu are datorii restante faţă de furnizori şi faţă de alţi creditori;
    c) are programele de investiţii implementate conform graficelor de execuţie;
    d) nu are înregistrate pierderi contabile anterioare şi nu înregistrează pierderi contabile curente;
    e) nivelul ratei de profitabilitate determinată ca raport între profitul net şi cifra de afaceri este mai mare de 5%;
    f) creşterea cifrei de afaceri în anul curent faţă de anul precedent este mai mare de 2,5%.
    3. La articolul 8, alineatele (4^1) şi (4^2) se abrogă.
    4. La articolul 28, alineatul (2) va avea următorul cuprins:
    (2) Consiliul de administraţie este format din 5-7 membri în cazul întreprinderilor publice care îndeplinesc următoarele condiţii cumulative:
    a) au înregistrat o cifră de afaceri în ultimul exerciţiu financiar superioară echivalentului în lei al sumei de 7.300.000 euro;
    b) au cel puţin 50 de angajaţi.
    5. La articolul 37, alineatele (2) şi (3) vor avea următorul cuprins:
    (2) Remuneraţia membrilor neexecutivi ai consiliului de administraţie sau ai consiliului de supraveghere este formată dintr-o indemnizaţie fixă lunară. Indemnizaţia fixă lunară nu poate depăşi de 3 ori media pe ultimele 12 luni a câştigului salarial mediu brut lunar pentru activitatea desfăşurată conform obiectului principal de activitate înregistrat de societate, la nivel
    de clasă conform clasificaţiei activităţilor din economia naţională, comunicat de Institutul Naţional de Statistică anterior numirii. Nivelul remuneraţiei este propus de comitetul de remunerare al consiliului de administraţie sau al consiliului de supraveghere al întreprinderii publice, avizat de Agenţia pentru Monitorizarea şi Evaluarea Performanţelor Întreprinderilor Publice şi aprobat de adunarea generală a acţionarilor, luând în considerare criteriile de referinţă din sectorul privat, precum şi complexitatea operaţiunilor desfăşurate de întreprinderea publică.

    (3) Remuneraţia membrilor executivi ai consiliului de administraţie sau ai consiliului de supraveghere este formată dintr-o indemnizaţie fixă lunară şi o indemnizaţie variabilă. Indemnizaţia fixă lunară nu poate depăşi de 3 ori media pe ultimele 12 luni a câştigului salarial mediu brut lunar pentru activitatea desfăşurată conform obiectului principal de activitate înregistrat de societate, la nivel de clasă conform clasificaţiei activităţilor din economia naţională, comunicat de Institutul Naţional de Statistică anterior numirii. Componenta fixă lunară a membrilor executivi ai consiliilor de administraţie poate depăşi de 3 ori dar nu mai mult de maximum 6 ori media pe ultimele 12 luni a câştigului salarial mediu brut lunar pentru activitatea desfăşurată conform obiectului principal de activitate înregistrat de societate, la nivel de clasă conform clasificaţiei activităţilor din economia naţională, comunicat de Institutul Naţional de Statistică pentru perioadele lunare în care societatea îndeplineşte cumulativ cel puţin următoarele condiţii:
    a) nu are datorii restante faţă de bugetul general consolidat;
    b) nu are datorii restante faţă de furnizori şi faţă de alţi creditori;
    c) are programele de investiţii implementate conform graficelor de execuţie;
    d) nu are înregistrate pierderi contabile anterioare şi nu înregistrează pierderi contabile curente.
    Componenta variabilă nu poate depăşi de 6 ori media pe ultimele 12 luni a câştigului salarial mediu brut lunar pentru activitatea desfăşurată conform obiectului principal de activitate înregistrat de societate şi va avea la bază indicatorii de performanţă financiari şi nefinanciari, negociaţi şi aprobaţi de autoritatea publică tutelară, determinaţi cu respectarea metodologiei aprobate prin ordin comun al ministrului finanţelor şi al secretarului general al Guvernului şi se acordă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ cel puţin următoarele condiţii:
    a) nu are datorii restante faţă de bugetul general consolidat;
    b) nu are datorii restante faţă de furnizori şi faţă de alţi creditori;
    c) are programele de investiţii implementate conform graficelor de execuţie;
    d) nu are înregistrate pierderi contabile anterioare şi nu înregistrează pierderi contabile curente;
    e) nivelul ratei de profitabilitate determinată ca raport între profitul net şi cifra de afaceri este mai mare de 5%;
    f) creşterea cifrei de afaceri în anul curent faţă de anul precedent este mai mare de 2,5%.
    6. La articolul 37, alineatul (4^1) se abrogă.
    ART. XXXIV
    (1) Numărul de membri ai consiliilor de supraveghere/comitetelor de specialitate precum şi ai altor comitete organizate pe lângă consiliile de administraţie sau alte organe de conducere indiferent de natura acestora, denumirea acestora şi modul de organizare nu poate să fie mai mare de 5 persoane.
    (2) Prevederile alineatului (1) nu se aplică operatorilor economici ale căror acţiuni sunt listate la bursă precum şi instituţiilor de credit, fondurilor de garantare şi contragarantare la care statul este acţionar unic/majoritar.
    ART. XXXV
    Conducătorii autorităţilor publice centrale/judeţene şi locale la care Statul Român sau, după caz, unităţile administrativ teritoriale sunt acţionari unici sau majoritari la companiile naţionale/societăţile naţionale/societăţile respectiv au în coordonare/subordonare/autoritate regii autonome au obligaţia de a împuternici reprezentanţii legali ai acestora în adunarea generală a acţionarilor sau consiliile de administraţie, după caz, pentru a lua măsurile legale ce se impun în vederea ducerii la îndeplinire a prevederilor art. XXXI, XXXII, XXXIII şi XXXIV. Măsurile dispuse de reprezentanţii legali în adunările generale ale acţionarilor sau, după caz, ale consiliilor de administraţie sunt obligatorii pentru membrii executivi/neexecutivi ai consiliilor de administraţie.
    ART. XXXVI
    (1) Membrii neexecutivi şi executivi din consiliile de administraţie, ai operatorilor economici ale căror remuneraţii aflate în plată la data intrării în vigoare a prezentei legi depăşesc limitele prevăzute la art. XXXIII au obligaţia renegocierii clauzelor contractuale în noile condiţii şi încheierii de acte adiţionale la contractele de mandat pentru încadrarea remuneraţiilor în limitele prevăzute de lege.
    (2) În situaţia în care părţile nu se înţeleg, autorităţile publice tutelare/consiliul de administraţie, după caz, au posibilitatea revocării din funcţie a acestora, cu respectarea legislaţiei în vigoare.
    (3) Pentru membrii executivi şi neexecutivi din consiliile de administraţie ai operatorilor economici ale căror remuneraţii aflate în plată la data intrării în vigoare a prezentei legi se încadrează în/sub limitele prevăzute la art. XXXIII, acestea rămân în plată în condiţiile prevăzute în contractele de mandat.
    ART. XXXVII
    (1) Remuneraţiile lunare ale conducătorilor operatorilor economici care nu sunt membri executivi ai consiliilor de administraţie în cazul sistemului unitar, respectiv remuneraţiile membrilor directoratului în cazul sistemului dualist nu pot depăşi de 3 ori media pe ultimele 12 luni a câştigului salarial mediu brut lunar pentru activitatea desfăşurată conform obiectului principal de activitate înregistrat de societate, la nivel de clasă conform clasificaţiei activităţilor din economia naţională, comunicat de Institutul Naţional de Statistică anterior numirii.
    (2) Remuneraţiile conducătorilor operatorilor economici care nu sunt membri executivi ai consiliilor de administraţie în cazul sistemului unitar, respectiv remuneraţiile membrilor directoratului în cazul sistemului dualist pot depăşi de 3 ori dar nu mai mult de maximum 6 ori media pe ultimele 12 luni a câştigului salarial mediu brut lunar pentru activitatea desfăşurată conform obiectului principal de activitate înregistrat de operatorii economici la nivel de clasă conform clasificaţiei activităţilor din economia naţională, comunicat de Institutul Naţional de Statistică pentru perioadele lunare în care sunt îndeplinite cumulat, cel puţin următoarele condiţii:
    a) nu are datorii restante faţă de bugetul general consolidat;
    b) nu are datorii restante faţă de furnizori şi faţă de alţi creditori;
    c) are programele de investiţii implementate conform graficelor de execuţie;
    d) nu are înregistrate pierderi contabile anterioare şi nu înregistrează pierderi contabile curente.
    (3) Conducătorii operatorilor economici care nu sunt membri executivi ai consiliilor de administraţie în cazul sistemului unitar, respectiv membrii directoratului în cazul sistemului dualist, ale căror remuneraţii depăşesc limita de remuneraţie prevăzută la alin. (1), au obligaţia renegocierii clauzelor contractuale în noile condiţii şi încheierii de acte adiţionale la contractele de mandat pentru încadrarea remuneraţiilor în limitele prevăzute de lege.
    (4) În situaţia în care părţile nu se înţeleg, consiliul de administraţie are posibilitatea revocării din funcţie a acestora, cu respectarea legislaţiei în vigoare.
    (5) Conducătorii operatorilor economici care nu sunt membri executivi ai consiliilor de administraţie în cazul sistemului unitar, respectiv remuneraţiile membrilor directoratului în cazul sistemului dualist care nu depăşesc limita de remuneraţie prevăzută la alin. (1) rămân în plată cu remuneraţiile astfel cum acestea sunt prevăzute.
    (6) Salariile de bază, plăţile de ore suplimentare, inclusiv sporurile personalului încadrat în cadrul operatorilor economici nu pot depăşi maximum 80% din nivelul componentei fixe ale membrilor executivi ai consiliilor de administraţie sau, după caz, a remuneraţiilor conducătorilor care nu fac parte din consiliile de administraţie.
    (7) Structurile organizatorice ale operatorilor economici se pot organiza numai dacă sunt îndeplinite următoarele normative de personal:
    a) organizarea de departamente/servicii de specialitate indiferent de denumirea acestora numai pentru un număr minimum de 10 posturi în subordine;
    b) organizarea de direcţii de specialitate/structuri organizatorice superioare departamentelor/serviciilor prevăzute la lit. a) numai pentru un număr de minimum 20 de posturi în subordine;
    c) organizarea de direcţii generale de specialitate/structuri organizatorice superioare direcţiilor de specialitate prevăzute la lit. b) numai pentru un număr de minimum 35 de posturi în subordine.
    (8) Numărul funcţiilor de conducere din structurile organizatorice ale operatorilor economici este de maximum 8% din numărul total de posturi aprobate.
    (9) Personalul cu funcţii de conducere eliberat din funcţia de conducere deţinută ca urmare a neîncadrării în procentul de funcţii de conducere prevăzut la alin. (8) are dreptul de a ocupa o poziţie vacantă de conducere, dacă aceasta există, pe baza unei proceduri stabilite şi aprobate de către consiliul de administraţie/supraveghere, după caz. Dacă nu există o poziţie de conducere vacantă corespunzătoare, postul ocupat de acesta se transformă în post de execuţie care corespunde studiilor, experienţei şi vechimii în specialitatea acestuia.
    (10) Conducătorii autorităţilor publice centrale şi locale la care Statul Român sau după caz unităţile administrativ-teritoriale sunt acţionari unici/majoritari la operatorii economici au obligaţia de a împuternici reprezentanţii legali ai acestora în adunarea generală a acţionarilor/consiliul de administraţie, după caz, pentru a duce la îndeplinire prevederile alin. (1)-(8). Măsurile dispuse de reprezentanţii legali în adunările generale ale acţionarilor sau, după caz, ale consiliilor de administraţie sunt obligatorii pentru membrii executivi/neexecutivi ai consiliilor de administraţie inclusiv pentru personalul structurilor din subordine.
    [...]
    ART. LI
    (1) Prin derogare de la prevederile art. 21 din Legea nr. 25/2023 privind integrarea voluntară a organizaţiilor de cercetare, dezvoltare şi inovare din România în Spaţiul European de Cercetare, precum şi pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, institutele, centrele sau staţiunile de cercetare-dezvoltare, respectiv institutele naţionale de cercetare-dezvoltare prevăzute la art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 324/2003, cu modificările şi completările ulterioare, încadrate în clasa a III-a de performanţă în urma evaluării performanţei pentru integrare desfăşurată în baza Legii nr. 25/2023 fuzionează cu alte organizaţii de cercetare sau se desfiinţează şi se lichidează la propunerea ordonatorilor principali de credite în subordonarea/coordonarea/autoritatea cărora acestea se află. Procesul de evaluare a performanţei pentru integrare se desfăşoară prin grija ordonatorilor principali de credite în subordinea/coordonarea/autoritatea institutele, centrele sau staţiunile de cercetare-dezvoltare se află până cel târziu la data de 31 decembrie 2024.
    [...]
    ART. LIV
    (1) Institutele, institutele naţionale, comisiile/comisiile de specialitate indiferent de natura acestora şi forma lor de organizare aflate în coordonarea/ subordonarea/autoritatea/controlul Parlamentului României şi a Secretariatului General al Guvernului care îndeplinesc cumulativ, condiţiile de mai jos, intră în proces de desfiinţare şi lichidare astfel:
    a) au un număr de maximum 25 de posturi prevăzute în organigramele şi statele de funcţii aprobate potrivit legii;
    b) rezultatele activităţii desfăşurate nu stau la baza fundamentării strategiilor respectiv politicilor publice;
    c) raportul dintre volumul de muncă a activităţii desfăşurate/rezultatele obţinute nu justifică funcţionarea entităţii publice;
    d) activitatea desfăşurată nu este de interes şi uz public;
    e) entitatea publică a avut un număr de sub 100 de interacţiuni/răspunsuri/petiţii al căror beneficiar a fost populaţia;
    f) are încadrat personal cu funcţii de conducere în procent de peste 8%;
    g) au avut constatări prin rapoarte ale Curţii de Conturi prin care se constată abateri şi prejudicii ca urmare a încălcării legislaţiei.
    [...]
    (3) Procesul de desfiinţare şi lichidare, de valorificare a patrimoniului existent prevăzut la alin. (1) se aprobă prin lege de către Parlamentul României, la propunerea Guvernului sau la iniţiativa Secretariatului General al Guvernului României şi se desfăşoară în perioada 1 octombrie 2023-30 iunie 2024.
    [...]
    ART. LV
    (1) Începând cu data intrării în vigoare a legii prevăzute la alin. (4) serviciile publice aflate în coordonarea/subordonarea/autoritatea unor autorităţi publice centrale se transferă în autoritatea/coordonarea/subordonarea consiliilor judeţene.
    (2) Fac parte din categoriile de servicii publice aflate în coordonarea/subordonarea/autoritatea unor autorităţi publice centrale în sensul alin. (1) următoarele:
    a) Direcţiile judeţene de familie şi tineret care se află în subordinea Ministerului Familiei, Tineretului şi Egalităţii de Şanse;
    b) Direcţiile judeţene de sport care se află în subordinea Agenţiei Naţionale pentru Sport;
    c) Palatele copiilor/cluburile elevilor şi patrimoniul aferent aflate în subordonarea Ministerului Educaţiei.
    (3) Odată cu descentralizarea serviciilor publice prevăzute la alin. (2) şi transferul activităţii acestora către autorităţile publice judeţene are loc şi transferul de patrimoniu precum şi a fondurilor necesare pentru a asigura funcţionarea corespunzătoare a acestora.
    (4) Preluarea personalului încadrat pe posturi, a patrimoniului, activităţile şi responsabilităţile transferate, fondurile necesare care urmează a fi alocate se va face prin lege la propunerea Guvernului României şi iniţiativa ministerelor de linie care au în responsabilitate coordonarea serviciilor publice menţionate la alin. (2).
    (5) Serviciile publice descentralizate potrivit alin. (2) se află în coordonare metodologică a ministerelor de linie şi subordonarea autorităţilor administraţiei publice judeţene şi implementează politicile şi strategiile publice de interes naţional inclusiv programe naţionale care sunt date în implementare direcţiilor judeţene.
    (6) Prevederile art. 77 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la regimul juridic al descentralizării se aplică în mod corespunzător."

    156. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3)-(5) care consacră statul de drept şi democratic şi calitatea legii, în componenta referitoare la securitatea juridică a persoanei, ale art. 4 referitor la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 44 alin. (8) privind dreptul de proprietate privată, ale art. 45 referitor la libertatea economică, ale art. 56 privind contribuţiile financiare, ale art. 61 referitor la rolul şi structura Parlamentului, ale art. 69 alin. (1) privind mandatul reprezentativ al deputaţilor şi senatorilor, ale art. 108 privind actele Guvernului, ale art. 114 referitor la angajarea răspunderii Guvernului, ale art. 120 alin. (1) privind principiile de bază ale administraţiei publice din unităţile administrativ-teritoriale, ale art. 135 alin. (1) referitor la principiile economiei, ale art. 136 privind proprietatea şi ale art. 147 alin. (1), (2) şi (4) referitor la deciziile Curţii Constituţionale.
    (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    157. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38).
    158. Obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, sub aspectul obiectului său, fiind vorba despre o lege adoptată şi nepromulgată, cât şi sub cel al titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de un număr de 59 de deputaţi.
    159. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.
    160. Examinând fişa legislativă a actului normativ, Curtea reţine că legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată în urma angajării răspunderii Guvernului. Proiectul de lege a fost înregistrat la Camera Deputaţilor în data de 26 septembrie 2023; totodată, s-a stabilit ca amendamentele la proiectul de lege să fie depuse la Secretariatul General al Camerei Deputaţilor sau la Secretariatul General al Senatului, după caz, în aceeaşi zi, ora 13.00, iar şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului consacrată angajării răspunderii Guvernului asupra acestui proiect de lege să aibă loc la data de 26 septembrie 2023, ora 18.00. Conform unei adrese a Guvernului din data de 26 septembrie 2023, proiectul de lege a fost modificat şi completat ca urmare a includerii unor amendamente formulate de senatori şi deputaţi, în conformitate cu art. 114 alin. (3) din Constituţie, acceptate de Guvern. La data de 26 septembrie 2023, Guvernul şi-a angajat răspunderea în faţa Parlamentului pe acest proiect de lege, potrivit art. 114 din Constituţie. Întrucât nu a fost depusă nicio moţiune de cenzură în termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, acesta a fost considerat adoptat. Legea astfel adoptată a fost depusă, la data de 29 septembrie 2023, la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, iar în aceeaşi zi a fost formulată prezenta obiecţie de neconstituţionalitate.
    161. Curtea urmează să reţină că, în cazul de faţă, obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 (29 septembrie 2023), fiind admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional [a se vedea ipoteza întâi din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, potrivit căreia „o sesizare a Curţii Constituţionale (i) va fi întotdeauna admisibilă dacă se realizează în interiorul termenelor legale de 5 zile, respectiv 2 zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992“].
    162. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

    (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate

    (2.1.) Analiza criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă
    163. Potrivit primei critici de neconstituţionalitate extrinsecă, modalitatea de adoptare a legii criticate contravine prevederilor art. 1 alin. (4) şi (5) şi ale art. 114 din Constituţie. Din această perspectivă, se susţine că (i) nu a existat niciun indiciu în sensul că Guvernul nu ar fi susţinut de o majoritate parlamentară şi că ar avea nevoie să recurgă la actul extrem al asumării răspunderii parlamentare pentru a coagula o asemenea majoritate; (ii) nu subzistă condiţiile urgenţei şi maximei celerităţi care să fi determinat o astfel de măsură din partea Guvernului; (iii) nu există o situaţie extraordinară de procedură de deficit bugetar excesiv constatată potrivit tratatelor Uniunii Europene şi regulamentelor subsidiare agreate la nivel european, care să motiveze o încercare de modificare a Codului fiscal prin procedura angajării răspunderii Guvernului. Alin. (1)-(3) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal instituie un principiu esenţial în materia reglementărilor normative fiscale, şi anume principiul temporizării modificărilor Codului fiscal.
    164. Se mai arată că modalitatea de adoptare a legii criticate contravine prevederilor art. 114 din Constituţie, deoarece norma fundamentală oferă Guvernului posibilitatea de a-şi angaja răspunderea asupra unui proiect de lege unitar, astfel că scopul actului normativ criticat nu a fost unic, ci multiplu, subsumat fiecărui domeniu reglementat, care îşi păstrează individualitatea.
    165. Se susţine că nu poate fi angajată răspunderea Guvernului pentru o lege care se încadrează în art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Din această perspectivă, se invocă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi se susţine că este absolut necesară existenţa unei perioade de vacatio legis, în condiţiile reglementate de normele fiscale menţionate.
    166. Curtea constată că susţinerea referitoare la structura politică a Parlamentului, care ar fi permis adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgenţă, este neîntemeiată. Existenţa unei majorităţi parlamentare, având în vedere specificul activităţii parlamentare, nu exclude adoptarea legii pe calea angajării răspunderii Guvernului, în condiţiile în care Constituţia nu stabileşte, în art. 114, vreo condiţionare în acest sens [a se vedea Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011, Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, şi Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011].
    167. Curtea reţine că, potrivit art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării“. Constituţia prevede, totodată, două instrumente la dispoziţia Guvernului, care îi permit să intre în sfera de reglementare primară a relaţiilor sociale - fie prin angajarea răspunderii sale în faţa Parlamentului, în condiţiile art. 114, fie prin emiterea de ordonanţe, respectiv ordonanţe de urgenţă, în condiţiile art. 115. Câtă vreme utilizarea acestor instrumente se realizează în conformitate cu cadrul constituţional de referinţă, este respectat rolul Parlamentului, configurat de prevederile cuprinse în art. 61 din Constituţie, precitate. Dispoziţiile art. 114 din Legea fundamentală, ce constituie sediul materiei în privinţa angajării răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, prevăd că angajarea răspunderii Guvernului se realizează „în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună“, că Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, a fost votată în condiţiile art. 113, adică cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, şi că, dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat. Prin Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, Curtea a statuat că decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea nu poate fi cenzurată de Parlament sub aspectul oportunităţii sale, iar moţiunea de cenzură depusă şi votată în condiţiile procedurale stabilite prin Constituţie şi prin Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului este un adevărat instrument de natură constituţională pus la îndemâna Parlamentului în vederea realizării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului. Constituţia nu stabileşte în mod expres, la art. 114, nicio condiţie referitoare la natura proiectului de lege, structura acestuia, limitarea efectelor proiectului la un singur domeniu de reglementare, interdicţia armonizării legilor în vigoare pentru îndeplinirea scopului unic al proiectului de lege, numărul proiectelor de lege cu privire la care Guvernul îşi poate angaja răspunderea în aceeaşi zi sau într-un alt interval de timp dat ori cu privire la momentul în care Guvernul decide să îşi angajeze răspunderea. Aceasta nu înseamnă însă că Guvernul îşi poate angaja răspunderea oricând şi în orice condiţii, sens în care Curtea Constituţională s-a pronunţat, reţinând că „acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, ar echivala cu transformarea acestei autorităţi în autoritate publică legiuitoare, concurentă cu Parlamentul în ceea ce priveşte atribuţia de legiferare“ (a se vedea Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010, şi Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010). O interpretare dată dispoziţiilor art. 114 din Legea fundamentală în sensul unei puteri discreţionare acordate Guvernului este în totală contradicţie cu cele statuate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa şi, prin urmare, în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale, încălcând în mod flagrant dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi ale art. 61 alin. (1) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, precitată).
    168. Pornind de la aceste considerente de principiu, bazate pe o interpretare sistematică a dispoziţiilor constituţionale care configurează rolul Parlamentului şi al Guvernului în cadrul regimului de separaţie şi echilibru al puterilor în stat, Curtea a statuat în privinţa condiţiilor în care Guvernul are legitimarea constituţională să îşi angajeze răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui proiect de lege, în conformitate cu art. 114 din Constituţie, după cum urmează: (i) existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea; (ii) necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate; (iii) importanţa domeniului reglementat; (iv) aplicarea imediată a legii în cauză (a se vedea Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, şi Decizia nr. 61 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 5 iunie 2020).
    169. Referitor la existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că „hotărârea Guvernului [de a-şi angaja răspunderea asupra Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice - s.n.] nu a fost animată exclusiv de elemente de oportunitate, ci de urgenţa reglementării domeniului vizat prin prisma costurilor sociale ce ar fi putut interveni în lipsa acestei măsuri. Astfel, opţiunea Guvernului în promovarea legii pe această cale se întemeiază, în mod obiectiv, pe urgenţa reglementării rezultând tocmai din eventualele consecinţe profund negative ce ar apărea în lipsa ei“ [Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, precitată]. „Este dreptul exclusiv al Guvernului ca în cadrul politicii sale legate de piaţa muncii să intervină ori de câte ori este necesar [prin adoptarea unei legi de modificare şi completare a Codului muncii - s.n.]; însă, în momentul în care cadrul legislativ nu mai corespunde situaţiei economice a ţării avute în vedere la adoptarea sa, producând chiar disfuncţionalităţi în modul de funcţionare a pieţei muncii prin îngreunarea iniţiativei private, Guvernul nu doar că are posibilitatea de a interveni, dar şi obligaţia de a corija efectele posibil negative asupra pieţei muncii“ [Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, precitată].
    170. Totodată, Curtea a reţinut că „prezenta lege [Legea dialogului social - s.n.] integrează într-un sistem unitar mai multe acte de reglementare primară sau secundară anterioare adoptate în domeniul social în perioada 1996-2009 (a se vedea, în acest sens, art. 224 din Legea dialogului social), «acte disparate, elaborate şi emise în perioade şi contexte socioeconomice diferite», astfel cum se arată în expunerea de motive la legea criticată. Prin urmare, era imperios necesară o unitate de reglementare şi acţiune în privinţa normelor care vizează sindicatele, patronatele, conflictele de muncă, contractele colective, precum şi organizarea şi funcţionarea organismelor cu atribuţii în domeniul dialogului social“ [Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, precitată]. Corelarea cu o lege recent adoptată, precum şi rezolvarea unor disfuncţionalităţi de fapt indică urgenţa măsurii. Dacă efortul de codificare este rezultatul corijării cadrului legislativ ce nu mai corespundea situaţiei economice a ţării avute în vedere la adoptarea sa, al necesităţii asigurării unităţii de reglementare, precum şi al adaptării cadrului legislativ la noile realităţi economico-sociale rezultate prin adoptarea unei legi anterioare, rezultă că măsura este urgentă. Lipsa intervenţiei legislative ar fi perpetuat şi adâncit diferenţele de reglementare existente, iar lipsa de coeziune a legislaţiei în materia dreptului muncii ar fi avut consecinţe negative în funcţionarea pieţei muncii. „Este justificată atât urgenţa în adoptarea măsurilor conţinute în lege [Legea privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ - s.n.], cât şi necesitatea ca legea să fie adoptată cu maximă celeritate, câtă vreme aceasta este menită atât să elimine, pentru perioada imediat următoare, inechitatea în stabilirea salariilor din sistemul naţional de învăţământ, respectiv salarizarea neunitară, în concordanţă cu principiile care stau la baza salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice stabilite de reglementarea în această materie. (...) Aşa cum se precizează chiar în expunerea de motive a legii, salariaţii care ocupă funcţii identice în cadrul unităţilor de învăţământ de stat sunt remuneraţi diferit, deşi în cadrul acestor unităţi se desfăşoară aceleaşi activităţi didactice, ceea ce a determinat o intervenţie legislativă pentru înlăturarea acestei inechităţi“ [Decizia nr. 575 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011].
    171. Curtea a mai reţinut că „expunerea de motive a legii criticate [Legea privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România - s.n.] menţionează următoarele motive care au determinat adoptarea ei prin procedura angajării răspunderii Guvernului, şi anume: a) complexitatea legilor anterioare de restituire a proprietăţilor preluate abuziv în perioada regimului comunist; b) incoerenţele legislative şi jurisprudenţiale care s-au produs ca urmare a modificărilor legislative aduse de-a lungul timpului în acest domeniu; c) numărul mare de cereri de restituire rămase nesoluţionate până la momentul actual (aproximativ 200.000 dosare aflate în diverse stadii de soluţionare); d) lipsa de eficienţă a sistemului de restituire a proprietăţilor din România, constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a remedia această deficienţă a sistemului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, a acordat statului român un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a acesteia, termen prelungit succesiv până la data de 12 mai 2013. Acest termen a fost acordat în vederea «adoptării de către autorităţile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie» (paragraful 241 al Hotărârii-pilot)“. Curtea a reţinut că „Guvernul a acţionat pentru respectarea termenului-limită acordat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului până la care trebuia adoptată o nouă reglementare legislativă în materia restituirilor imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. În considerarea urgenţei adoptării proiectului de lege, Guvernul a optat pentru procedura de legiferare pe care a considerat-o potrivită raportată la situaţia dată“. Totodată, Curtea a mai arătat că, prin procedura de legiferare aleasă, Guvernul nu a încălcat rolul constituţional al Parlamentului şi a constatat că Guvernul „a apelat la această procedură o singură dată de la învestirea sa, iar Parlamentul avea posibilitatea să voteze o moţiune de cenzură care să ducă la demiterea Guvernului şi, implicit, la respingerea proiectului de lege“ [Decizia nr. 232 din 10 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 17 iunie 2013]. „Examinarea Programului de guvernare 2013-2016, parte integrantă a Hotărârii Parlamentului României nr. 45/2012 pentru acordarea încrederii Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 21 decembrie 2012, precum şi a celorlalte acte depuse la dosar relevă importanţa domeniului de reglementare al legii [Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică - s.n.], inclusiv din perspectiva obiectivelor asumate de Guvern. Descentralizarea administrativă şi financiară constituie expresia unui angajament major al Guvernului, aşa cum este acesta prevăzut în Programul de guvernare, capitolul Dezvoltare şi administraţie, respectiv «continuarea reformei în administraţia publică, cu accent pe creşterea autonomiei colectivităţilor locale prin declanşarea reală a procesului de descentralizare, cu respectarea principiului subsidiarităţii». Este vorba despre continuarea unui proces care a început în anul 1991, odată cu adoptarea noii Constituţii, şi în cadrul căruia au fost parcurse o serie de etape de-a lungul timpului“ [Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 79]. „Urgenţa şi celeritatea procedurii au fost motivate în corelaţie cu adoptarea bugetului pe 2014 şi cu faptul că în acelaşi an, 2014, începe un nou exerciţiu bugetar la nivelul Uniunii Europene. Chiar dacă aceste susţineri nu sunt suficient de argumentate (câtă vreme Guvernul nu a precizat cum ar putea influenţa aceste modificări - cuprinzând anumite măsuri de descentralizare în raport cu obiectivele propuse - elaborarea de proiecte în vederea absorbţiei fondurilor europene, în baza noilor competenţe), ele susţin recurgerea la procedura angajării răspunderii asupra unui proiect de lege în contextul obiectivelor avute în vedere de Guvern, astfel cum rezultă acestea din expunerea de motive a legii şi din Programul de guvernare. Este evidentă intenţia Guvernului de a accelera un proces care trenează de peste 20 de ani şi de a realiza o corelare a unui segment de legislaţie, incident în domeniile supuse procesului de descentralizare“ [Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, precitată, paragraful 85], „Obiectul reglementării criticate este circumscris obiectivelor principale cuprinse în Programul de guvernare, a căror realizare impune adoptarea de măsuri care se caracterizează printr-un anume grad de celeritate, respectiv prin imediata aplicabilitate, dată fiind complexitatea în ansamblu a problematicii pe care o implică procesul de descentralizare administrativă“ [Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, paragraful 87].
    172. Cu privire la cel de-al doilea criteriu în considerarea căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea, respectiv necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că adoptarea cu maximă celeritate a legii, în cauză fiind vorba despre Legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, „se constituie într-un element de natură a susţine demersul Guvernului, având în vedere că între momentul iniţierii acestui proiect de lege şi momentul fixat al intrării sale în vigoare era nevoie de o soluţie energică şi rapidă de natură a contracara efectele negative expuse în prealabil“ [Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010]. Totodată, faptul că o lege, precum Legea de modificare şi completare a Codului muncii, prevede un termen până la data intrării în vigoare nu echivalează cu acceptarea ideii conform căreia legea nu trebuia adoptată cu maximă celeritate şi ar fi fost adecvată mai degrabă utilizarea procedurii parlamentare obişnuite sau de urgenţă. Din contră, termenul în cauză a fost dat tocmai pentru ca destinatarii actului normativ, şi anume cvasimajoritatea populaţiei ţării, să aibă suficient timp pentru luarea la cunoştinţă a noilor dispoziţii legale. Este, de fapt, o condiţie de previzibilitate a legii care nu poate fi transformată într-un argument în sensul că Guvernul nu ar fi avut îndrituirea să folosească un instrument constituţional care să asigure o maximă celeritate în adoptarea legii. Mai mult, Curtea observă că predictibilitatea nu exclude urgenţa reglementării, întrucât cu cât mai repede era adoptată legea, cu atât mai repede intră în vigoare [Decizia nr. 383 din 23 martie 2011]. „Este justificată atât urgenţa în adoptarea măsurilor conţinute în lege [Legea privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ - s.n.], cât şi necesitatea ca legea să fie adoptată cu maximă celeritate, câtă vreme aceasta este menită atât să elimine, pentru perioada imediat următoare, inechitatea în stabilirea salariilor din sistemul naţional de învăţământ, respectiv salarizarea neunitară, în concordanţă cu principiile care stau la baza salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice stabilite de reglementarea în această materie. Aşa cum se precizează chiar în expunerea de motive a legii, salariaţii care ocupă funcţii identice în cadrul unităţilor de învăţământ de stat sunt remuneraţi diferit, deşi în cadrul acestor unităţi se desfăşoară aceleaşi activităţi didactice, ceea ce a determinat o intervenţie legislativă pentru înlăturarea acestei inechităţi“ [Decizia nr. 575 din 4 mai 2011, precitată]. Maxima celeritate trebuie analizată în raport cu momentul propus al intrării în vigoare a legii criticate, respectiv cel prevăzut de art. 78 din Constituţie. Totodată, existenţa unei majorităţi parlamentare, având în vedere specificul activităţii parlamentare, nu exclude adoptarea legii pe calea angajării răspunderii Guvernului [Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, Decizia nr. 574 din 4 mai 2011].
    173. Examinând criticile referitoare la condiţia urgenţei în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea, precum şi necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, consacrate de normele constituţionale de referinţă, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, anterior citată, Curtea constată că acestea sunt susţinute de iniţiator în expunerea de motive a legii, unde se precizează, la secţiunea a 2-a, pct. 2.4 că „Neadoptarea acestor măsuri, în regim de urgenţă, putând avea consecinţe negative, în sensul că ar genera: un impact suplimentar asupra deficitului bugetar general consolidat, afectând sustenabilitatea finanţelor publice; riscul nerespectării recomandării Comisiei Europene stabilită în cadrul procedurii de deficit excesiv declanşată pentru România“. În raport cu cele menţionate de Guvern, Curtea observă că, potrivit aceleiaşi expuneri de motive, în prezent, în ceea ce priveşte politica bugetară, pentru România a fost declanşată procedura de deficit excesiv (EDP) întrucât deficitul ESA a depăşit pragul stabilit de reglementările europene de 3% din PIB în anul 2019. Traiectoria de ajustare asumată de România prin intermediul Programului de convergenţă 2022-2025 prevede ca deficitul bugetar (în termeni ESA) să nu depăşească 8% din PIB în 2021, 6,2% din PIB în 2022 şi, respectiv, 4,4% din PIB în 2023. De asemenea, potrivit expunerii de motive, noile regulamente europene privind utilizarea atât a fondurilor externe nerambursabile, cât şi a celor rambursabile alocate unui stat membru prevăd în cuprinsul acestora o serie de măsuri de corelare cu principiile bunei guvernanţe economice. Astfel, în cazul fondurilor europene aferente Politicii de coeziune 2021-2027, în conformitate cu prevederile articolului 19 din Regulamentul (UE) 2021/1.060 al Parlamentului European şi al Consiliului din 24 iunie 2021 [de stabilire a dispoziţiilor comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european Plus, Fondul de coeziune, Fondul pentru o tranziţie justă şi Fondul european pentru afaceri maritime, pescuit şi acvacultură şi de stabilire a normelor financiare aplicabile acestor fonduri, precum şi Fondului pentru azil, migraţie şi integrare, Fondului pentru securitate internă şi Instrumentului de sprijin financiar pentru managementul frontierelor şi politica de vize], publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 231 din 30 iunie 2021 sunt prevăzute sancţiunile aplicabile statului membru care pot ajunge până la suspendarea parţială a fondurilor europene. Acesta este completat de prevederile articolului 10 din Regulamentul (UE) 2021/241 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 februarie 2021 de instituire a Mecanismului de redresare şi rezilienţă, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 57 din 18 februarie 2021, unde în cazul Mecanismului de redresare şi rezilienţă, Comisia prezintă Consiliului o propunere de suspendare totală sau parţială a angajamentelor sau plăţilor în cazul în care Consiliul decide, în conformitate cu articolul 126 alineatul (8) sau alineatul (11) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), că un stat membru nu a luat măsuri efective pentru a-şi corecta deficitul excesiv, cu excepţia cazului în care a stabilit existenţa unei recesiuni economice grave în Uniune în ansamblul său, în înţelesul articolului 3 alineatul (5) şi al articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1.467/97 al Consiliului din 7 iulie 1997 privind accelerarea şi clarificarea aplicării procedurii de deficit excesiv, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 209 din 2 august 1997.
    174. În acest sens, în expunerea de motive se precizează că „pe parcursul anului 2023, începând cu luna februarie în cadrul întâlnirilor dintre reprezentanţii Comisiei Europene - SG Recovery/DG ECFIN şi cei ai Guvernului României, respectiv Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene şi Ministerul Finanţelor, a fost menţionată situaţia fiscal-bugetară a României. Conform discuţiilor cu reprezentanţii CE din ultimele luni rezultă că este necesar un pachet de măsuri care să permită menţinerea şi reducerea deficitului bugetar, pentru evitarea unor măsuri de sancţiune ce se pot transpune în suspendarea fondurilor europene alocate României. În ceea ce priveşte implicaţiile aferente procedurii de deficit excesiv, Comisia a avertizat în discuţiile cu reprezentanţii Guvernului că dacă situaţia nu se redresează prin măsuri suficiente, nu există altă opţiune decât să concluzioneze că România nu a întreprins măsuri eficiente ca răspuns la Recomandarea Consiliului, cu toate consecinţele asociate (pentru procedura de deficit excesiv şi, eventual, pentru accesul la fondurile UE). În cadrul corespondenţei purtate cu reprezentanţii CE, în perioada iulie-septembrie 2023 au fost transmise şi o serie de mesaje electronice prin care reprezentanţii CE îndeamnă autorităţile prin statuarea situaţiei de fapt să adopte în termen cât mai rapid pachetul de măsuri fiscal-bugetare prin care să se poată realiza progrese în ceea ce înseamnă revenirea în ţintele de deficit bugetar. Ca urmare a discuţiilor constructive Guvernul împreună cu reprezentanţii au agreat să convergem către un pachet de reforme, adoptat până la sfârşitul anului 2023 (adică înainte de următoarele etape în cadrul procedurii de deficit excesiv), care ar contribui la asigurarea conformităţii cerinţelor cu Decizia de Implementare a Consiliului aferentă PNRR al României şi în readucerea deficitului bugetar al României pe o traiectorie sustenabilă“. Astfel, în contextul rezultat din situaţia descrisă anterior, pentru a rezolva problema de deficit bugetar, dar şi de sustenabilitate a finanţelor publice, precum şi pentru a evita riscul de suspendare a fondurilor alocate prin PNRR şi Politica de Coeziune sau de creştere a costului finanţărilor pentru refinanţarea datoriei publice, precum şi pentru finanţarea deficitului bugetar, Guvernul a apreciat că sunt necesare măsuri urgente, care au ca obiectiv general consolidarea fiscal-bugetară a României prin administrarea eficientă a veniturilor publice, dar şi utilizarea eficientă a resurselor alocate pentru finanţarea cheltuielilor publice, inclusiv măsuri de combatere a evaziunii fiscale şi pentru gestionarea eficientă a patrimoniului şi resurselor minerale şi naturale aflate în proprietatea statului.
    175. Având în vedere aspectele menţionate în expunerea de motive, Curtea constată că urgenţa şi celeritatea procedurii au fost suficient motivate, scopul reglementării criticate fiind circumscris obiectivelor menţionate anterior (corectarea deficitului bugetar, sustenabilitatea finanţelor publice, evitarea riscului de suspendare a fondurilor alocate prin PNRR şi Politica de Coeziune, evitarea creşterii costului finanţărilor pentru refinanţarea datoriei publice, precum şi pentru finanţarea deficitului bugetar), a căror realizare impune adoptarea de măsuri fiscal-bugetare, care se caracterizează printr-un anume grad de celeritate, date fiind evoluţiile economice şi financiare recente. Astfel, Curtea constată că opţiunea Guvernului de a promova legea criticată prin asumarea răspunderii, în condiţiile art. 114 din Constituţie, se întemeiază, în mod obiectiv, pe urgenţa reglementării rezultând din eventualele consecinţe negative ce s-ar declanşa în lipsa reglementării unui pachet de măsuri fiscal-bugetare în contextul economico-financiar actual, având în vedere, în mod esenţial, condiţia respectării termenului pentru corectarea deficitului bugetar şi a limitei minime procentuale a deficitului bugetar, stabilite în procedura de deficit bugetar declanşată cu privire la România. Prin urmare, Curtea constată că, în considerarea urgenţei adoptării proiectului de lege, Guvernul a optat pentru procedura de legiferare pe care a considerat-o potrivită raportat la situaţia dată.
    176. În privinţa celui de-al treilea criteriu menţionat, Curtea reţine că angajarea răspunderii Guvernului poate privi un act normativ complex, care poate inclusiv să modifice/completeze/ abroge dispoziţii din acte normative în vigoare ce reglementează mai multe domenii ale vieţii sociale, dacă reglementarea este unitară şi urmăreşte realizarea unui scop unic. În jurisprudenţa sa cu privire la interpretarea prevederilor art. 114, Curtea a reţinut că, de lege lata, acest text constituţional permite legiuitorului o largă marjă de apreciere în privinţa stabilirii domeniului reglementat prin folosirea procedurii angajării răspunderii Guvernului. Cât timp proiectul de lege reglementează unitar mai multe domenii ale relaţiilor sociale urmărind realizarea unui scop unic, criteriul importanţei domeniului reglementat este îndeplinit. Curtea a evidenţiat limitele interpretării art. 114 din Constituţie în Decizia nr. 799/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011 şi Decizia nr. 80/2014 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, ambele pronunţate din oficiu cu privire la iniţiative de revizuire a Constituţiei. Constatând pe cale interpretativă că art. 114 nu impune expres cerinţa domeniului unic al unui proiect de lege adoptat prin angajarea răspunderii Guvernului, Curtea a recomandat ca într-o viitoare revizuire a Legii fundamentale să fie reţinută soluţia normativă în conformitate cu care obiectul asupra căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea să fie limitat la un singur act normativ care să privească un unic domeniu de reglementare. Cu privire la caracterul acestor recomandări, Curtea a precizat expres că o decizie a sa referitoare la o iniţiativă de revizuire a Constituţiei ce nu a intrat în vigoare „nu poate face parte din fondul activ al jurisprudenţei Curţii Constituţionale“ şi „nu poate avea acelaşi efect juridic obligatoriu erga omnes şi pentru viitor ca şi celelalte decizii pronunţate de Curte“ (Decizia nr. 875/2018, paragraful 92). Ca atare, observaţiile formulate în aceste decizii cu privire la unicitatea domeniului reglementat nu s-au concretizat şi nu au fost integrate în textul Constituţiei, în sensul că iniţiativele de revizuire nu au fost adoptate de Parlament şi nu au constituit obiect al unui referendum pentru revizuirea Constituţiei. În concluzie, Curtea consideră că, din perspectiva art. 114 din Constituţie, prezintă relevanţă caracterul unitar al reglementării din perspectiva scopului unic urmărit, iar nu unicitatea domeniului reglementat.
    177. Cu privire la caracterul unitar al proiectului de lege asupra căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea, Curtea, prin Decizia nr. 147 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, care a privit obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, a statuat că „legiuitorul poate să reglementeze printr-o lege un grup complex de relaţii sociale, în vederea obţinerii unui rezultat dezirabil la nivelul întregii societăţi. Din acest punct de vedere legea criticată reglementează, în mod primar, modifică şi completează acte normative existente, pentru obţinerea transparenţei decizionale, în scopul prevenirii şi combaterii corupţiei. [...] Astfel de reglementări nu se abat de la regulile întocmirii unui proiect de lege, aşa cum sunt stabilite prin Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, însă prin complexitatea lor nu au aceeaşi alcătuire ca un proiect de lege consacrat reglementării unei singure materii. Având în vedere scopul unic al noii reglementări cuprinse în legea criticată, modul în care aceasta este structurată nu este de natură să afecteze [...] dispoziţiile art. 114 alin. (1) din Constituţie şi nici pe cele ale art. 3 şi 12 din Legea nr. 24/2000.“ Totodată, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, Curtea a statuat că „nicio dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice ca printr-o lege să fie reglementate mai multe domenii ale relaţiilor sociale. Astfel, Guvernul poate opta ca într-un proiect de lege pe care îl supune Parlamentului spre adoptare, fie pe calea procedurii obişnuite de legiferare, fie prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului, să propună reglementarea mai multor domenii prin modificări, completări sau abrogări ale mai multor acte normative în vigoare. Prin proiectul de lege supus controlului, şi anume Legea privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, s-a urmărit realizarea unui scop unic, acela de reglementare unitară a mai multor domenii care privesc monitorizarea României în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană, ceea ce conferă ansamblului de reglementări unitate.“
    178. Având în vedere aceste repere jurisprudenţiale, Curtea urmează să stabilească dacă Legea privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea, îndeplineşte condiţia realizării unui scop unic al reglementării. Prin urmare, pentru a se constata că Guvernul şi-a angajat răspunderea asupra unui singur proiect de lege, este necesară o evaluare a proiectului de lege prezentat Parlamentului atât din punct de vedere formal, cât şi din punct de vedere material. În consecinţă, urmează ca instanţa de control constituţional să analizeze critica de neconstituţionalitate formulată de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate potrivit căreia legea adoptată are un caracter eterogen, întrucât vizează o multitudine de acte normative şi, astfel, nu ar constitui un proiect de lege în sensul art. 114 alin. (1) din Constituţie.
    179. Din această perspectivă, Curtea reţine că, în mod formal, prin procedura angajării răspunderii a fost adoptat un singur proiect de lege. Potrivit titlului acesteia, legea vizează domeniul fiscal şi domeniul bugetar. Analiza conţinutului normativ al legii criticate relevă Curţii faptul că obiectul său de reglementare îl constituie un pachet de măsuri, precum: (i) măsuri financiar-fiscale pentru a asigura o utilizare eficientă a resurselor fiscale ale statului român, pentru a gestiona corespunzător prin politici fiscale prudente zonele de optimizare fiscală, pentru a restructura şi gestiona facilităţile fiscale în perioade de deficit bugetar excesiv şi pentru a asigura gestionarea dezechilibrelor fiscale din marile sisteme publice; (ii) măsuri pentru a înlătura risipa de fonduri publice, dar şi pentru a administra patrimoniul statului şi activele publice prin intermediul operatorilor economici deţinuţi de statul român, unităţile administrativ-teritoriale, precum şi de alte entităţi publice; (iii) măsuri pentru asigurarea conformării fiscale în scopul sancţionării faptelor şi actelor de comerţ considerate ilicite, dar şi pentru a sancţiona faptele contravenţionale în domeniul fiscal pentru a consolida disciplina financiar-fiscală, precum şi pentru a valorifica în mod corespunzător resursele fiscale ale statului român şi ale unităţilor sale administrativ-teritoriale. Curtea constată, totodată, că, potrivit art. I alin. (1) din legea criticată, acest pachet de măsuri a fost reglementat „pentru a consolida sustenabilitatea financiară a României pe termen lung astfel încât Statul Român şi unităţile sale administrativ-teritoriale să poată susţine din fonduri publice finanţarea tuturor categoriilor de servicii publice destinate cetăţenilor la un nivel calitativ şi competitiv impus de standardele europene“. Aşadar, Curtea constată că pachetul de măsuri fiscal-bugetare, ce constituie obiectul de reglementare al legii criticate, este subsumat unui scop unic, astfel cum este expus în art. I alin. (1) din lege, expresie a unui angajament major al Guvernului.
    180. Pentru a asigura scopul menţionat anterior, Curtea observă că alin. (3) al art. I din legea supusă controlului detaliază obiectivele actului normativ criticat, după cum urmează: a) utilizarea eficientă a resurselor fiscale ale statului român prin gestionarea prudentă a zonelor de optimizare fiscală, respectiv pentru a asigura un tratament egal, nediscriminatoriu şi transparent al tuturor plătitorilor de impozite şi taxe; b) restructurarea facilităţilor fiscale, mai ales a acelor categorii de facilităţi fiscale care şi-au atins obiectivele, cu o perioadă de implementare care le-a asigurat sprijin pentru plătitorii de impozite şi taxe în calitate de beneficiari, iar menţinerea acestora nu se mai justifică în perioade de deficit bugetar excesiv; c) înlăturarea dezechilibrelor fiscale din marile servicii publice, în special cele din domeniul sănătăţii publice ca urmare a existenţei unui număr mare de plătitori de impozite şi taxe care sunt scutiţi de la plata acestora, iar prin aceasta sunt cauzate deficite bugetare nesustenabile pentru bugetul public cu impact major asupra întregii populaţii beneficiare de servicii publice; d) instituirea unei discipline fiscale pentru contribuabilii plătitori de impozit pe profit, pentru a asigura plata unui impozit pe profit minimal inclusiv pentru a înlătura practicile de transfer a capitalurilor de către marile corporaţii care funcţionează pe teritoriul României, dar şi pentru a implementa un nivel ridicat de disciplină fiscală în domeniul impozitului pe profit; e) utilizarea eficientă a fondurilor publice alocate pentru finanţarea diferitelor categorii de servicii publice atât la nivelul autorităţilor administraţiei publice centrale, autorităţilor administraţiei publice locale, instituţiilor publice de interes naţional şi local, precum şi pentru finanţarea diferitelor categorii de servicii publice atât la nivelul autorităţilor administraţiei publice centrale, autorităţilor administraţiei publice locale, instituţiilor publice de interes; f) descentralizarea unor servicii publice de interes naţional şi trecerea acestora în subordinea/sub autoritatea autorităţilor administraţiei publice locale, inclusiv a patrimoniului şi resurselor; g) administrarea eficientă a patrimoniului public de interes naţional şi local, precum şi a activelor publice, asigurarea performanţei economice a operatorilor economici deţinuţi de stat şi unităţile administrativ-teritoriale sau de alte entităţi publice; h) creşterea conformării fiscale prin măsuri specifice de sancţionare a faptelor şi actelor de comerţ care nu îndeplinesc condiţiile legale, precum şi prin extinderea unor măsuri specifice cum sunt factura electronică, sigiliul electronic al mărfurilor, utilizarea informaţiilor din casele de marcat electronice sau prin sancţionarea unor fapte contravenţionale specifice.
    181. Pentru atingerea obiectivelor menţionate, Curtea observă că legea criticată abrogă, modifică sau completează ori derogă de la următoarele acte normative (25 la număr) sau prorogă aplicarea acestora, după caz: Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1116 din 29 decembrie 2018; Legea nr. 135/2022 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 17 mai 2022; Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 18 iulie 2007; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 24 februarie 2009; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 131/2021 privind modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1201 din 17 decembrie 2021; Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului finanţat din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 28 iunie 2017; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 14 decembrie 2011; Legea nr. 25/2023 privind integrarea voluntară a organizaţiilor de cercetare, dezvoltare şi inovare din România în Spaţiul European de Cercetare, precum şi pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 11 ianuarie 2023; Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică; Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015; Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001; Legea nr. 203/2018 privind măsuri de eficientizare a achitării amenzilor contravenţionale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 647 din 25 iulie 2018; Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 18 iunie 2008; Legea nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operaţiunile de încasări şi plăţi în numerar şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 9 aprilie 2015; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2021 privind administrarea, funcţionarea şi implementarea sistemului naţional privind factura electronică RO e-Factura şi factura electronică în România, precum şi pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 78/2000 privind omologarea, eliberarea cărţii de identitate a vehiculului şi certificarea autenticităţii vehiculelor rutiere în vederea introducerii pe piaţă, punerii la dispoziţie pe piaţă, înmatriculării sau înregistrării în România, precum şi supravegherea pieţei pentru acestea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 960 din 7 octombrie 2021; Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015; Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 28 martie 2007; Legea nr. 344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1093 din 5 decembrie 2005; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 28/1999 privind obligaţia operatorilor economici de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 21 ianuarie 2005; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1202 din 18 decembrie 2021; Legea nr. 139/2022 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 120/2021 privind administrarea, funcţionarea şi implementarea sistemului naţional privind factura electronică RO e-Factura şi factura electronică în România, precum şi pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 78/2000 privind omologarea, eliberarea cărţii de identitate a vehiculului şi certificarea autenticităţii vehiculelor rutiere în vederea introducerii pe piaţă, punerii la dispoziţie pe piaţă, înmatriculării sau înregistrării în România, precum şi supravegherea pieţei pentru acestea, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 17 mai 2022; Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004; Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 19 iulie 2012.
    182. Aşadar, Curtea reţine că modificările legislative vizează măsuri fiscale, măsuri de disciplină economico-financiară, măsuri pentru asigurarea conformării fiscale, iar aceste măsuri au impact în mai multe domenii şi asupra mai multor subiecte de drept. Întrucât nu vizează un singur domeniu de reglementare, actul normativ analizat modifică mai multe dispoziţii din diverse acte normative, eterogene ca obiect de reglementare. De asemenea, Curtea observă că legea criticată cuprinde şi prevederi proprii, de bază, care nu reprezintă evenimente legislative cu incidenţă asupra altor acte normative de bază (spre exemplu, cu privire la instituirea Sistemului naţional RO e-Sigiliu), acestea fiind reglementate în strânsă legătură cu unul dintre obiectivele proiectului (acela privind administrarea, funcţionarea şi implementarea sistemului naţional privind factura electronică Ro e-factura). Scopul unic al tuturor măsurilor reglementate, astfel cum a fost evaluat şi enunţat de Guvern în Expunerea de motive, secţiunea a 3-a - Impactul socioeconomic, îl reprezintă consolidarea fiscal-bugetară a României.
    183. Cât priveşte reglementările fiscale, Curtea reţine că acestea vizează: cadrul legal privind impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii, care sunt venituri ale bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, bugetului asigurărilor pentru şomaj şi fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale; contribuabilii care au obligaţia să plătească aceste impozite, taxe şi contribuţii sociale; modul de calcul şi de plată ale acestora; procedura de modificare a acestor impozite, taxe şi contribuţii sociale [art. 1 alin. (1) din Codul fiscal]. În schimb, reglementările bugetare se referă la prevederea şi aprobarea în fiecare an a veniturilor şi cheltuielilor sau, după caz, numai a cheltuielilor, în funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice [a se vedea definiţia bugetului din art. 2 pct. 6 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002]. Cu toate acestea, Curtea reţine că, deşi pachetul de măsuri fiscal-bugetare, ce face obiect al legii criticate, vizează, de principiu, două materii de reglementare distincte (fiscală şi bugetară), acest aspect nu poate conduce la concluzia că legea adoptată nu are un scop unic, reglementările fiscale fiind într-o strânsă conexiune cu cele bugetare. Astfel, dacă domeniul fiscal se referă la sistemul de taxe, impozite şi contribuţii sociale, cel bugetar vizează previzionarea şi aprobarea anuală a veniturilor şi cheltuielilor, în funcţie de cadrul normativ existent şi de priorităţile politicilor/strategiilor publice. Cheltuielile bugetare sunt reprezentate de sumele aprobate în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, în limitele şi potrivit destinaţiilor stabilite prin bugetele respective, iar veniturile bugetare reprezintă resursele băneşti care se cuvin bugetelor antereferite, în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuţii şi alte vărsăminte. Din punct de vedere macroeconomic, măsurile propuse au în vedere un impact pozitiv estimat de iniţiatorul proiectului asupra bugetului general consolidat la nivelul anului 2024 de circa 1,13% din PIB, potrivit Expunerii de motive.
    184. Totodată, chiar dacă cele mai multe modificări din cuprinsul legii analizate au vizat Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, Curtea constată că celelalte modificări şi completări operate în corpul legii sunt conexe şi indispensabile acestora, având în vedere scopul unic al reglementării - consolidarea sustenabilităţii financiare a României. Ele se alătură, ca modificări şi completări ale diverselor acte normative vizate, modificărilor şi completărilor aduse Codului fiscal, aşa încât Curtea reţine că scopul actului normativ analizat este unic [consolidarea sustenabilităţii financiare a României], iar nu multiplu, subsumat fiecărui domeniu reglementat. Curtea constată că, deşi modificările şi completările operate prin legea criticată nu privesc un domeniu unic de reglementare, se relevă însă relaţia de conexitate cu celelalte materii normate.
    185. Cu alte cuvinte, deşi legea criticată nu are un singur domeniu de reglementare, ci mai multe, Curtea constată că acestea sunt unitare şi subsumate unui scop unic. În acest sens, Curtea reţine că, potrivit art. 14 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ, iar un act normativ poate cuprinde reglementări şi din alte materii conexe numai în măsura în care sunt indispensabile realizării scopului urmărit prin acest act. Este adevărat că modificarea şi completarea unui număr însemnat de acte normative nu pot fi realizate, de regulă, printr-o singură lege, însă în situaţia în care o astfel de lege reglementează relaţii sociale variate, având legătură între ele, legea astfel adoptată reflectă unitatea normativă şi un scop unic. Totodată, potrivit art. 74 din Constituţie, deputaţii, senatorii şi Guvernul pot prezenta, după caz, propuneri şi proiecte de legi organice şi ordinare, indiferent de domeniul avut în vedere, însă este de la sine înţeles că propunerea/proiectul de lege trebuie să vizeze relaţii sociale omogene.
    186. În consecinţă, Curtea constată că prin promovarea unui proiect de lege cuprinzând reglementări dintr-o multitudine de materii, prin angajarea răspunderii Guvernului, lege a cărei unitate normativă este justificată prin scopul unic al reglementării, nu se aduce atingere dispoziţiilor art. 114 alin. (1) din Constituţie. De altfel, Curtea reţine că nu se poate susţine că ar fi fost mai adecvată utilizarea procedurii parlamentare obişnuite sau de urgenţă, câtă vreme intenţia Guvernului a fost aceea de a accelera procesul de corectare a deficitului bugetar, anterior etapelor proxime din cadrul procedurii de deficit excesiv declanşate cu privire la România, astfel că ar fi fost anacronic ca un număr de 25 de proiecte de acte normative să fie suspuse legiferării pe calea procedurilor legislative cu o durată de adoptare care fi determinat ineficienţa măsurilor fiscal-bugetare ce reclamau urgenţă în adoptare.
    187. Curtea constată că susţinerea privind încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la principiul predictibilităţii legii fiscale, instituit de prevederile art. 4 alin. (2) din Codul fiscal, constituie un motiv de neconstituţionalitate intrinsecă a normei, astfel încât instanţa de control constituţional o va examina ca atare, în raport cu dispoziţiile art. III din Legea privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, cu privire la care a fost formulată, respectiv la paragrafele 193-195.
    188. O altă critică de neconstituţionalitate extrinsecă a fost formulată în sensul că legea examinată este contrară principiului legalităţii, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi dispoziţiilor Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 3 decembrie 2013. În acest sens se susţine că termenul legal de consultare publică de 10 zile calendaristice a fost ignorat şi, totodată, că, deşi sunt introduse o serie de obligaţii pentru o multitudine de actori economici şi sociali, nu au fost solicitate puncte de vedere de la niciun organism reprezentativ sau instituţie/autoritate vizată.
    189. Curtea constată că susţinerile anterioare sunt neîntemeiate, câtă vreme termenul de consultare publică, respectiv obligaţia de solicitare a unor avize/puncte de vedere de la autorităţile/instituţiile publice vizate sunt aspecte care nu au consacrare constituţională, astfel încât, în examinarea pe fond a obiecţiei de neconstituţionalitate, această susţinere nu are relevanţă constituţională. Totodată, Curtea reţine că, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori cu privire la legea criticată, Legea nr. 52/2003 nu poate constitui, prin simpla invocare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), normă de referinţă pentru acest control. Cu toate acestea, Curtea observă că prevederile Legii nr. 52/2003 permit derogări de la termenele/procedurile pe care le stabileşte. Astfel, potrivit art. 7 alin. (13) din această lege, „Prin excepţie de la prevederile alin. (2), în cazul reglementării unei situaţii urgente sau a uneia care, din cauza circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea de soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, proiectele de acte normative se supun adoptării şi anterior expirării termenului prevăzut de respectivul alineat.“ Art. 7 alin. (13) din Legea nr. 52/2003 nu distinge în privinţa categoriei de acte normative, lăsând aşadar în marja de apreciere/decizie a emitentului actului respectarea tuturor cerinţelor impuse de lege, în raport cu soluţiile ce urmează a fi adoptate şi circumstanţele adoptării lor (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 24 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 din 18 februarie 2019, şi Decizia nr. 785 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 17 martie 2017). Totodată, Curtea observă că, în expunerea de motive a legii, la secţiunea a 6-a - „Consultări efectuate în vederea elaborării prezentului act normativ“, la pct. 6.2 se precizează că „prezentul proiect de act normativ a fost dezbătut în cadrul Comisiei de dialog social constituită la nivelul Ministerului Finanţelor în şedinţa din 22.09.2023“, iar la pct. 6.3 se menţionează că „a fost solicitat punctul de vedere al structurilor asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale prin adresa nr. 479.463/2023.“ De asemenea, cu privire la proiectul de act normativ au fost solicitate punctul de vedere al Curţii de Conturi, prin Adresa nr. 479.719 din 20 septembrie 2023, precum şi avize de la Consiliul Legislativ, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Consiliul Economic şi Social (secţiunea a 6-a, pct. 6.5 din expunerea de motive).

    (2.2) Analiza criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă
    190. Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă sunt formulate, în esenţă, în sensul că Legea privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung aduce atingere principiului previzibilităţii, securităţii juridice şi clarităţii normelor, astfel cum acesta îşi găseşte expresia atât în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, cât şi în jurisprudenţa constituţională aferentă.
    191. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, în principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).
    192. Totodată, prin Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragrafele 22 şi 23, Curtea Constituţională s-a referit la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru Pidhorni împotriva României, paragraful 35, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre.
    193. Art. III din legea supusă controlului, care modifică Codul fiscal, intră în vigoare, potrivit art. VII alin. (1) din aceeaşi lege, prin derogare de la art. 4 din Codul fiscal, cu excepţia pct. 13, 49 şi 50 ale art. III din lege, într-un termen mai mic de 6 luni de la data publicării actului normativ în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    194. Prin Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1274 din 22 decembrie 2020, paragrafele 74-76, Curtea a stabilit că intrarea în vigoare a unei legi de modificare a Codului fiscal la data de 1 a lunii următoare publicării sale este neconstituţională, contravenind art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la art. 4 din Codul fiscal.
    195. Este adevărat că art. 4 din Codul fiscal prevede că legile de modificare a Codului fiscal intră în vigoare în termen de minimum 6 luni de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, însă această reglementare nu poate fi opusă legilor adoptate prin angajarea răspunderii Guvernului, procedură ce poate fi folosită doar in extremis, practic, răspunzând la o situaţie excepţională. Ca atare, atât timp cât art. 4 alin. (3) din Codul fiscal prevede posibilitatea ca modificările operate prin ordonanţe să intre în vigoare într-un termen de 15 zile de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, consacrând astfel o derogare de la art. 4 alin. (1) din Codul fiscal, legea adoptată ca urmare a angajării răspunderii Guvernului urmează, de asemenea, o procedură derogatorie de intrare în vigoare, dat fiind că ea exprimă o chestiune ce ţine de urgenţa reglementării. De altfel, procedura angajării răspunderii, prin natura sa, impune ca măsurile adoptate să intre în vigoare într-un interval temporal redus, astfel că, dacă s-ar aplica art. 4 alin. (1) din Codul fiscal în privinţa legilor adoptate în această procedură, s-ar ajunge la concluzia că legile fiscale nu ar putea fi, în realitate, adoptate prin angajarea răspunderii. Astfel, ar fi opuse exigenţele Constituţiei (intrare în vigoare într-un interval de timp scurt) unei exigenţe legale (intrare în vigoare la 6 luni de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I). Or, în realitate, având în vedere faptul că Legea fundamentală nu limitează domeniile în care Guvernul îşi poate angaja răspunderea, înseamnă că acesta îşi poate angaja răspunderea pe o lege fiscală, ceea ce are drept consecinţă intrarea în vigoare a acesteia într-un interval de timp mult mai scurt. De altfel, art. VII din legea analizată stabileşte datele de intrare în vigoare a dispoziţiilor art. III din aceeaşi lege, care reglementează intervale rezonabile de intrare în vigoare a noilor măsuri fiscale. Având în vedere cele expuse, Curtea nu poate reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie prin raportare la art. 4 din Codul fiscal.
    196. Cu privire la criticile aduse art. III pct. 2 [cu referire la art. 18^1 alin. (1)] din lege, autorii invocă art. 1 alin. (3), art. 16 şi art. 56 alin. (2) din Constituţie, în sensul că impozitul pe cifra de afaceri a contribuabililor ar încălca egalitatea în drepturi şi principiul echităţii fiscale. Curtea constată că, în realitate, o atare chestiune ţine de opţiunea legiuitorului, stabilirea unor praguri diferite de impozitare şi taxare fiind în marja sa de apreciere. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale (Decizia nr. 293 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 31 iulie 2014, paragraful 24, şi Decizia nr. 251 din 27 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 4 august 2023, paragraful 21), legiuitorul ordinar poate să stabilească politica fiscală pe care o consideră necesară, beneficiind de o marjă de apreciere în acest domeniu, respectiv pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public ce necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă „posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc“, astfel cum prevede şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 4 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragrafele 41 şi 49). De asemenea, Curtea constată că celelalte aspecte criticate (mecanismul impozitării contribuabililor cu o cifră de afaceri peste 50.000.000 lei nu permite deducerea din impozitul de plată rezultat a creditului fiscal extern aferent impozitului plătit în străinătate, ceea ce contravine principiilor de evitare a dublei impuneri; dezavantajele competitive rezultate în privinţa companiilor care activează în România; impozitarea companiilor care înregistrează pierderi fiscale; diminuarea profitabilităţii companiilor), în raport cu argumentele autorilor criticii, vizează fie interpretarea şi aplicarea legii, fie sunt chestiuni de opţiune legislativă ce nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituţionalitate, întrucât nu pun în discuţie exigenţe de natură constituţională subsumate drepturilor sau libertăţilor fundamentale. Totodată, Curtea reţine că invocarea Hotărârii din 5 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-385/12, nu este pertinentă, întrucât deşi aceasta viza impozitarea cifrei de afaceri, în realitate, problema vizată se referea la instituirea unei discriminări indirecte a contribuabililor, întemeiată pe sediul societăţilor. Or, Curtea constată că reglementarea criticată nu vizează acest aspect.
    197. Cu privire la criticile aduse dispoziţiilor art. III pct. 2 [cu referire la art. 18^1 alin. (5)] din lege, Curtea constată că acestea sunt nemotivate, fiind invocată doar apodictic încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. Curtea reţine că nu este rolul instanţei de control constituţional să identifice eventualele inconsistenţe normative din cuprinsul acestui text legal şi, ulterior, să argumenteze relaţia de contrarietate cu textul constituţional invocat. De altfel, Curtea reţine că motivarea lipsei de previzibilitate a celor două sintagme, „alte sume care se scad din impozitul pe profit, potrivit legilor speciale“ şi „reducerea impozitului pe profit conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 153/2020“, cuprinse în textul menţionat, relevă, mai degrabă, chestiuni de interpretare şi aplicare a legii.
    198. În ceea ce priveşte criticile aduse art. III pct. 2 [cu referire la art. 18^1 alin. (11)] din lege, Curtea constată că acest text nu face nicio trimitere la norme de nivel terţiar. Obiter dictum, este posibil ca autorii obiecţiei să aibă în vedere art. III [cu referire la art. 18^1 alin. (10) lit. a) teza finală] din lege, însă, din cauza lipsei unei motivări corespunzătoare a obiecţiei, Curtea nu poate determina dacă această critică vizează textul antereferit. Chiar şi aşa, textul anterior face trimitere la normele de aplicare a legii, strict pe ideea unei operaţiuni de calcul al cifrei de afaceri; astfel, legea este cea care stabileşte indicatorul referenţial (cifra de afaceri), iar prin normele de aplicare a legii se determină acest indicator, dacă reglementările contabile nu îl stabilesc. Aşadar, Curtea constată că modalitatea concretă de stabilire a cifrei de afaceri prin normele de aplicare a legii, ca indicator pentru stabilirea unui impozit, nu încalcă art. 139 alin. (1) din Constituţie.
    199. Cu privire la criticile aduse dispoziţiilor art. III pct. 2 [cu referire la art. 18^2] din lege, Curtea constată că baza impozabilă a noului impozit suplimentar pe cifra de afaceri datorat de instituţiile de credit nu se suprapune cu cea a impozitului pe profit. Sunt baze diferite, prima vizând, în esenţă, veniturile/câştigurile, în timp ce a doua vizează diferenţa dintre venituri şi cheltuieli. Curtea precizează că invocarea Deciziei nr. 39 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 20 februarie 2013, nu are relevanţă, întrucât prin respectiva decizie a fost sancţionată o soluţie legislativă care stabilea ca bază a unei contribuţii şi suma aferentă taxei pe valoarea adăugată; practic, se instituia o taxă la o altă taxă. Or, Curtea reţine că, în cazul de faţă, în baza de impozitare nu intră o altă taxă sau impozit/contribuţie. Prin urmare, Curtea constată în raport cu criticile invocate că textul criticat nu încalcă art. 139 alin. (1) din Constituţie.
    200. Cât priveşte criticile aduse dispoziţiilor art. III pct. 2 [cu referire la art. 18^3] din lege, Curtea constată că acestea privesc chestiuni de opţiune legislativă şi de interpretare şi aplicare a legii. Astfel, se arată că o reglementare de nivel secundar va stabili contribuabilii care vor plăti impozitul suplimentar; or, Curtea constată că, în realitate, această reglementare va individualiza subiecţii de drept care se află în ipoteza normei legale criticate, în funcţie de criteriile legale stabilite. Cu referire la aplicarea impozitului suplimentar distribuţiei de energie electrică şi gaze, Curtea observă că alin. (11) al art. 18^3 din Codul fiscal prevede expres că nu se aplică acestora, în condiţiile acolo specificate, iar, dacă li se aplică art. 18^1 din Codul fiscal referitor la impozitul minim, Curtea constată că acest aspect constituie o chestiune de interpretare a legii. Cu privire la plata impozitului suplimentar în paralel cu cel minim, Curtea constată că acest aspect este de asemenea unul de interpretare şi aplicare a legii, revenind autorităţilor administrative şi instanţelor judecătoreşti să interpreteze în mod corespunzător sintagma „prin excepţie de la art. 18^1“ (articol care reglementează impozitul minim). Ca atare, Curtea constată că stabilirea impozitului pe profit la valoarea celui minim (16%, dar nu mai puţin de 1% pe cifra de afaceri) sau la valoarea generală (16%) pentru entităţile de la art. 18^3 din Codul fiscal este o chestiune de interpretare care excedează rolului Curţii Constituţionale. Curtea Constituţională nu poate să stabilească ea înţelesul unei sintagme utilizate de legiuitor într-un act normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile constituţionale, intervenind în sfera de competenţă a legiuitorului sau a instanţelor judecătoreşti, după caz.
    201. Cu privire la criticile aduse art. III pct. 9 [cu referire la art. 60 pct. 5 lit. c)] şi pct. 10 [cu referire la art. 60 pct. 7 lit. c)] din lege, Curtea constată că textul se referă la una dintre condiţiile acordării scutirii de la plata impozitului pe venit. Dacă în prezent această condiţie stabileşte că „veniturile brute lunare din salarii şi asimilate salariilor prevăzute la art. 76 alin. (1)-(3), realizate de persoanele fizice pentru care se aplică scutirea sunt calculate la un salariu brut de încadrare pentru 8 ore de muncă/zi de minimum 4.000 lei lunar“, modificarea propusă înlocuieşte valoarea referenţială de 4.000 lei lunar cu „nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată prevăzut de lege pentru activităţile din domeniul construcţiilor prevăzuta la lit. a)“. Or, potrivit art. XLI alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1186 din 9 decembrie 2022, „(2) În perioada 1 ianuarie 2023-31 decembrie 2028, pentru domeniul construcţiilor, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată va fi de minimum 4.000 lei lunar, fără a include indemnizaţiile, sporurile şi alte adaosuri, pentru un program normal de lucru în medie de 165,333 ore pe lună“. De asemenea, potrivit art. III din Legea nr. 135/2022, „(2) În perioada 1 ianuarie 2023-31 decembrie 2028, pentru sectorul agricol şi în industria alimentară, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată va fi de minimum 3.000 lei lunar, fără a include indemnizaţiile, sporurile şi alte adaosuri, pentru un program normal de lucru în medie de 167,333 ore pe lună“. Ca atare, Curtea constată că sintagmele folosite nu relevă nicio problemă sub aspectul art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind doar necesară o operaţiune de interpretare, prin coroborarea reglementărilor legale în vigoare.
    202. Curtea nu poate analiza criticile de neconstituţionalitate referitoare la „art. 68 alin. (5) lit. e)“ şi „art. 157 alin. (1) lit. v)“, întrucât legea criticată nu modifică aceste prevederi din Codul fiscal.
    203. Cu privire la criticile aduse art. III pct. 13 [cu referire la art. 117] din lege, Curtea constată că sunt neîntemeiate în raport cu criticile invocate, textul criticat modificând doar procentul cu care se impun veniturile constatate de organele fiscale a căror sursă nu a fost identificată. De asemenea, Curtea reţine că textul criticat nu reglementează în sensul indicat de autorii obiecţiei - pentru perioade anterioare intrării în vigoare a acestei modificări, astfel că, în realitate, critica formulată vizează interpretarea şi aplicarea legii.
    204. Cu privire la criticile aduse art. III pct. 19 [cu referire la art. 138^4] din lege, Curtea constată că sunt neîntemeiate. Curtea reţine că, în realitate, legea nu face altceva decât să reducă valoarea contribuţiei de asigurări sociale asupra veniturilor persoanelor fizice obţinute ca urmare a desfăşurării activităţii de creare de programe pentru calculator cu punctele procentuale corespunzătoare cotei de contribuţie la fondul de pensii administrat privat prevăzute de Legea nr. 411/2004. Totodată, Curtea observă că persoana poate opta pentru plata în continuare a contribuţiei datorate la fondul de pensii administrat privat. Ca atare, legea acordă o facilitate personalului care desfăşoară activitate de creare de programe pentru calculator, fără ca aceasta să poată fi echivalată cu un privilegiu acordat acestuia. Curtea reţine că statul are posibilitatea ca prin mecanismele fiscale pe care le reglementează să încurajeze desfăşurarea unor activităţi, să creeze un regim fiscal mai avantajos, mai flexibil sau mai suplu pentru îndeplinirea finalităţii urmărite. Egalitatea nu trebuie să fie întotdeauna una formală, astfel încât Curtea constată că textul criticat nu încalcă art. 16 din Constituţie. De asemenea, Curtea constată că textul criticat nu încalcă art. 41 alin. (2) din Constituţie, având în vedere sfera sa de incidenţă diferită [a se vedea Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, paragrafele 18-20], aceea de protecţie socială a muncii, văzută ca o relaţie dintre angajator şi angajat, şi nu ca o relaţie între angajat şi stat, sub aspectul contribuţiilor de asigurări sociale pe care primul trebuie să le plătească. Totodată, Curtea constată că textul criticat nu încalcă nici art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, ţinând seama de faptul că acest text constituţional nu acoperă ipoteza analizată. Astfel, obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului nu se confundă cu posibilitatea statului de a reglementa în favoarea asiguraţilor anumite facilităţi sau scutiri cu privire la plata contribuţiei de asigurări sociale pe o perioadă determinată. Astfel de măsuri nu constituie bariere în desfăşurarea activităţii asiguratorilor, ci creează un cadru fiscal mai atractiv pentru o anumită categorie de personal, încurajând dezvoltarea activităţii acestuia.
    205. Cu privire la criticile aduse art. III pct. 28 [cu referire la art. 170 alin. (1)] şi pct. 29 [cu referire la art. 174] din lege, Curtea constată că textul de lege menţionat realizează o creştere a bazei de calcul pe baza căreia se determină contribuţia de asigurări sociale de sănătate pentru persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente. Astfel, Curtea observă că baza de calcul este reprezentată de venitul net anual realizat/brut sau norma anuală de venit/norma anuală de venit ajustată şi nu poate fi mai mare de 60 de salarii minime brute pe ţară, spre deosebire de reglementarea existentă, care stabileşte 3 tranşe ale bazei de calcul în funcţie de venitul realizat, cea de-a treia fiind plafonată la 24 de salarii minime brute pe ţară. Aceasta înseamnă că, în măsura în care veniturile din activităţi independente se menţin sub valoarea celor 60 de salarii minime brute pe ţară, baza de calcul a contribuţiei este reală în funcţie de venitul realizat, iar dacă va depăşi cele 60 de salarii minime brute pe ţară, contribuţia va fi plătită la această bază astfel plafonată. Curtea reţine că noua reglementare, departe de a constitui o încălcare a art. 56 alin. (2) din Constituţie prin raportare la criticile invocate, pune în discuţie obligaţia persoanelor vizate de a plăti respectiva contribuţie la o bază de calcul mai mare, şi nu la una plafonată la 24 de salarii minime brute pe ţară. Curtea reţine, totodată, că stabilirea plafoanelor este o opţiune a legiuitorului, care, în virtutea competenţelor sale constituţionale, le poate reglementa sau, dimpotrivă, elimina. Ca atare, impunerea unei baze de calcul plafonate este un beneficiu acordat de legiuitor, iar eliminarea sau creşterea acesteia reprezintă tot o opţiune a legiuitorului.
    206. Cu privire la criticile aduse dispoziţiilor art. III pct. 28 [cu referire la art. 170 alin. (3) lit. d)] din lege, Curtea constată că acest text nu este contrar art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât referirea la anul 2018 se regăseşte, în realitate, în conţinutul normativ în vigoare al textului antereferit, modificările operate vizând alte sintagme din cuprinsul acestui text.
    207. În ceea ce priveşte criticile aduse dispoziţiilor art. III pct. 30 [cu referire la art. 174^1 alin. (12)] din lege, Curtea constată că acest text cuprinde norme de trimitere la alineatele anterioare ale articolului menţionat, care, la rândul lor, cuprind trimiteri la modul de determinare a bazei de calcul şi la tipul de declaraţie pe care contribuabilii trebuie să o depună. Curtea reţine că aceste trimiteri au fost realizate tocmai pentru a uşura înţelegerea textului, ele fiind precizatoare ale conţinutului său normativ. Ca atare, Curtea reţine că, dacă toate normele la care se trimite ar fi fost înglobate în textul criticat, se ajungea la situaţia unor redundanţe normative, repetări ale unor termeni, care, în acest caz, ar fi îngreunat înţelegerea textului. De aceea, Curtea reţine că jurisprudenţa instanţei de control constituţional referitoare la neconstituţionalitatea normelor de trimitere, care trimit la alte norme de trimitere [Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, paragraful 129], nu trebuie absolutizată, ci aplicată în funcţie de modul în care se coroborează normele între ele.
    208. Cu privire la criticile aduse art. III pct. 45 [cu referire la art. 291 alin. (3^8)] din lege, Curtea constată că „Registrul achiziţiilor de locuinţe cu cota redusă de TVA“ se organizează, în format electronic, pe baza informaţiilor din actele juridice între vii care au ca obiect transferul dreptului de proprietate pentru locuinţele prevăzute la alin. (2) lit. m) pct. 3 [respectiv cele cu cotă redusă de 9%], autentificate începând cu data de 1 ianuarie 2024, şi a informaţiilor din „Registrul achiziţiilor de locuinţe cu cota redusă de TVA de 5%, începând cu 1 ianuarie 2023“. Cota redusă de 5% a fost abrogată prin art. III pct. 42 din lege începând cu 1 ianuarie 2024. Ca atare, corelarea dintre cele două reglementări este o chestiune de interpretare a legii, iar nu una de constituţionalitate.
    209. Cu privire la criticile aduse art. III pct. 65 [cu referire la art. 500^3 alin. (1)] din lege, Curtea constată că acestea pun în discuţie o chestiune care îşi găseşte răspunsul chiar în textul criticat, impozitul datorându-se pentru întregul an fiscal, aşadar nu fracţionat în funcţie de ziua/luna dobândirii dreptului de proprietate. Curtea constată că acest text nu încalcă art. 56 alin. (2) din Constituţie, fiind opţiunea legiuitorului să impoziteze suplimentar bunurile care depăşesc o anumită valoare (bunuri de lux). Curtea observă că impozitul special de 0,3% se aplică numai asupra diferenţei dintre valoarea impozabilă a clădirii şi plafonul de 2.500.000 lei, respectiv dintre valoarea de achiziţie a autoturismului şi plafonul de 375.000 lei. Soluţia este un element de oportunitate legislativă dacă legiuitorul impune un asemenea tratament juridic şi când îl impune. Curtea Constituţională poate verifica doar dacă măsurile adoptate sunt în acord cu exigenţele constituţionale în materia respectării drepturilor fundamentale. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că stabilirea prin lege a unui impozit trebuie să respecte cel puţin patru criterii: echitate, proporţionalitate, rezonabilitate şi nediscriminare. Întrunirea cumulativă a acestor patru criterii legitimează din punct de vedere constituţional stabilirea unui impozit. Printr-o atare conduită, legiuitorul respectă întru totul dispoziţiile art. 56 şi 139 din Constituţie, fără a afecta alte drepturi şi libertăţi fundamentale. În schimb, nerespectarea acestor criterii cu valoare constituţională duce implicit la încălcarea dreptului fundamental aplicabil în cauză. Cu privire la rezonabilitatea şi echitabilitatea impozitului, Curtea „constată că legiuitorul este în drept să stabilească impozite pentru a alimenta în mod constant şi ritmic bugetul de stat, însă trebuie să manifeste o deosebită atenţie atunci când stabileşte materia impozabilă“ [Decizia nr. 940 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 28 iulie 2010]. Ca atare, „legiuitorul trebuie să manifeste o grijă deosebită atunci când determină categoria de venit asupra căreia poartă sarcina fiscală, suma concretă asupra căreia se datorează şi modul concret de calcul al sarcinii fiscale“ [Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, şi Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020, precitată, paragraful 95].
    210. În ceea ce priveşte criticile aduse art. V alin. (1) din legea supusă controlului de constituţionalitate, Curtea constată că acestea privesc faptul că se aplică o cotă redusă de TVA de 5% (şi nu de 9%) pentru locuinţele livrate în anul 2024, numai dacă au fost încheiate cu privire la acestea acte juridice cu plata în avans în cursul anului 2023. Curtea reţine că o astfel de reglementare are la bază principiul securităţii juridice, legiuitorul alegând să aplice această cotă numai pentru cei care, încheind acte juridice cu plata în avans, au avut în vedere iminenţa livrării locuinţei respective. De altfel, Curtea observă că, dacă livrarea se va face în anul 2025, nici aceştia nu vor beneficia de cota redusă de 5%. Prin urmare, Curtea constată că reglementarea criticată este un beneficiu pentru respectivele persoane în considerarea timpului redus scurs de la încheierea actului juridic privind plata în avans şi livrarea locuinţei respective. Curtea reţine că un astfel de criteriu este unul rezonabil şi are o justificare obiectivă, opţiunea legiuitorului fiind una legitimă. Cu privire la criticile aduse art. V alin. (2) din legea analizată, Curtea observă că reglementarea este clară, acordând beneficiul cotei reduse, fie ea de 5% sau de 9%, o singură dată, şi nu cumulat.
    211. Cu privire la criticile aduse art. XIV alin. (2) din legea supusă controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că acestea nu se susţin, întrucât, pe de o parte, conţinutul normativ nu se referă la aspectul indicat în sesizare [respectiv la o normă de trimitere la art. VIII alin. (1) lit. a)], iar, pe de ală parte, pentru că obligaţia conducătorilor şi autorităţilor publice de a pune în aplicare „măsurile specifice rezultate din aplicarea prevederilor prezentei legi“ este determinabilă, în funcţie de prevederile aplicabile fiecărei entităţi publice în parte. Nu i se poate pretinde legiuitorului reglementarea unor norme exhaustive, sub forma unor liste, având în vedere tocmai sfera vastă de aplicare a legii.
    212. Criticile aduse art. XIV alin. (5) din legea analizată vizează chestiuni de interpretare şi aplicare a legii. Actul normativ operează cu noţiuni generale, revenind destinatarului normei să individualizeze şi să concretizeze conţinutul textului la situaţia juridică dată.
    213. Criticile aduse „art. XVII alin. (2) lit. i)“ din lege nu se susţin, având în vedere că acest text nu există din punct de vedere normativ.
    214. Cu privire la criticile aduse art. XV alin. (1) din legea supusă controlului, Curtea constată că se înţelege foarte clar la ce se raportează respectiva reducere, respectiv la numărul total de posturi aprobate pentru funcţiile de secretar de stat, consilier de stat, subsecretar de stat, vicepreşedinte şi funcţii asimilate acestora. Prin urmare, nu se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    215. Cu privire la criticile aduse art. XVII alin. (3) şi (4) din legea analizată, Curtea constată că legiuitorul are deplina competenţă constituţională să desfiinţeze posturile vacante din cadrul entităţilor publice. Ca efect al desfiinţării, este posibil ca birourile, serviciile, direcţiile, direcţiile generale să nu mai aibă numărul necesar de locuri care să le menţină ca astfel de structuri organizatorice, ceea ce conduce la desfiinţarea funcţiei de conducere respective (şef birou, şef serviciu, director, director general etc.). Aceste funcţii de conducere fiinţează numai atât timp cât structura organizaţională respectivă îşi menţine numărul minim de funcţii sau dacă nu este desfiinţată. Ca atare, Curtea reţine că, în măsura în care numărul de funcţii a scăzut sub cel prevăzut de lege, respectiva funcţie de conducere se desfiinţează. Persoana care ocupa o astfel de funcţie poate, potrivit legii, să ocupe o funcţie de conducere vacantă de acelaşi nivel sau de nivel ierarhic inferior vacantă sau, în subsidiar, dacă nu există astfel de funcţii, funcţia sa se transformă în una de execuţie. Desigur, Curtea reţine că poate ocupa şi o funcţie de conducere superioară dacă îndeplineşte condiţiile legale şi dacă aceasta este creată prin transformarea postului iniţial. Prin urmare, Curtea reţine că, în cauza de faţă, nu se pune problema din perspectiva principiului stabilităţii funcţiei publice, implicit stabilită de art. 16 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul reglementând cu privire la eliminarea din structura entităţilor publice a unor posturi oricum vacante, fără a afecta posturile de execuţie ocupate, iar, în măsura în care, indirect, s-a ajuns la desfiinţarea unor structuri de organizare din cadrul entităţilor publice sau la retrogradarea acestora, a prevăzut măsuri concrete pentru a menţine titularii posturilor de conducere afectate în structura organizaţională a respectivei entităţi. Curtea reţine că aceste aspecte se aplică mutatis mutandis şi în privinţa criticilor aduse art. XXIII alin. (4) din lege. Celelalte critici referitoare la art. XVII alin. (4) din lege vizează chestiuni de detaliu, care se stabilesc de structurile de conducere ale fiecărei entităţi publice în parte. În ceea ce priveşte criticile aduse art. XVII alin. (5) lit. c), l) şi n) din lege, Curtea constată că sunt fie chestiuni de detaliu, fie aspecte care vizează interpretarea unor noţiuni prin coroborare cu legislaţia din domeniu [spre exemplu, corelarea lit. l) cu art. IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 15 mai 2023]. Cu privire la criticile aduse art. XVII alin. (7) şi (8) din lege, Curtea constată că, pe de o parte, Guvernul este cel care, în urma propriei analize, stabileşte cazurile temeinic justificate în considerarea cărora se pot înfiinţa noi posturi, iar, pe de altă parte, norma de trimitere cu privire la numărul de posturi aferent fiecărei unităţi sau subdiviziuni administrativ-teritoriale care trebuie reduse este clară, întrucât acest număr este cuprins în norma la care se trimite [anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, precum şi pentru stabilirea unor măsuri financiare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 2 iulie 2010, care stabileşte un număr fix de posturi, sau art. III alin. (8^1), care prevede actualizarea acestui număr fix].
    216. Cu privire la criticile aduse art. XVIII alin. (2) din legea supusă controlului, Curtea constată că legiuitorul are deplina competenţă să desfiinţeze funcţiile de conducere din cadrul structurilor de organizare ale entităţilor publice, cu condiţia ca persoanele care le ocupă - pe perioadă nedeterminată - să fie integrate în respectiva structură, pe post de execuţie sau de conducere disponibil, după caz. Curtea observă că reglementarea este una generală, neputându-se opera cu aspecte/liste exhaustive datorită multitudinii de situaţii particulare existente la nivelul fiecărei entităţi publice. Le revine acestor entităţi obligaţia de a interpreta şi de a aplica legea la situaţiile concrete cu care se confruntă, acţiunea lor fiind supusă, evident, controlului judecătoresc. Totodată, Curtea reţine că cele menţionate la art. XVII alin. (3) şi (4) din legea analizată sunt aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa criticilor aduse art. XVIII alin. (2) din aceeaşi lege.
    217. Cu privire la criticile aduse art. XIX alin. (2) din lege, Curtea constată că textul legii criticate este clar, referindu-se la personalul contractual cu privire la care nu trebuie să se regăsească funcţia de şef serviciu, iar eventualele insuficienţe redacţionale nu afectează înţelesul normei criticate.
    218. În ceea ce priveşte criticile aduse art. XIX alin. (3) din lege, Curtea constată că acestea nu se susţin, dispoziţiile referitoare la ocuparea unei funcţii publice de către persoana care a deţinut funcţia desfiinţată de şef birou putând fi aplicate „în mod corespunzător“, nefiind indicate motive care ar conduce la o concluzie contrară.
    219. Cu privire la criticile aduse art. XX alin. (5) din lege, Curtea constată că art. XX din aceeaşi lege creşte numărul de posturi necesar pentru ca o structură funcţională să se constituie într-un serviciu, direcţie sau direcţie generală. În măsura în care numărul de posturi este insuficient pentru ca respectiva structură să rămână serviciu, direcţie sau direcţie generală, ele se reorganizează, iar persoanele care au ocupat funcţiile de conducere vor ocupa funcţiile de conducere ale noilor structuri funcţionale inferioare sau, dacă nu se pot reorganiza în structuri inferioare, pot ocupa o poziţie de execuţie potrivit studiilor sau vechimii acumulate. Totodată, Curtea reţine că sunt aplicabile în privinţa acestui text cele menţionate la analiza criticilor aduse art. XVII alin. (3) şi (4) din lege. Ca atare, Curtea constată că reglementarea este clară, nefiind încălcat art. 1 alin. (5) din Constituţie. Curtea reţine că celelalte aspecte invocate sunt chestiuni de detaliu pe care le gestionează fiecare entitate publică în parte.
    220. Cu privire la criticile aduse art. XXIII alin. (3) din lege, Curtea observă că aspectele învederate sunt chestiuni de detaliu, care, potrivit textului menţionat, se stabilesc printr-o metodologie aprobată de conducătorul entităţii publice. Legea nu poate să prevadă, în mod exhaustiv, toate ipotezele şi situaţiile, astfel că revine fie legislaţiei secundare, fie regulamentelor/normelor/deciziilor adoptate de entităţile publice să detalieze legislaţia primară potrivit specificului fiecărei entităţi în parte.
    221. Cât priveşte faptul că art. XXIII alin. (5) din lege ar fi neinteligibil, Curtea constată că legiuitorul, pentru asigurarea supleţei şi flexibilităţii reglementării, a permis Guvernului ca, în funcţie de circumstanţele factuale existente, să poată suplimenta numărul de posturi de conducere aprobate la nivelul ordonatorului principal de credite. Prin urmare, Curtea constată că prevederile criticate nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    222. Cu privire la criticile aduse art. XXVI pct. (1) din lege, Curtea constată că menţiunea intrării în vigoare a modificărilor operate la Legea-cadru nr. 153/2017 la data de 1 octombrie 2023 trebuie interpretată în funcţie de art. 78 din Constituţie. Astfel, chiar dacă legea operează cu un termen fix în cuprinsul ei, este evident că aceasta va intra în vigoare la un termen ulterior, având în vedere că la data de 18 octombrie 2023 Curtea s-a pronunţat, prin prezenta decizie, asupra acestei legi în cadrul unui control a priori de constituţionalitate. Prin urmare, dispoziţia expresă a intrării în vigoare a respectivului articol putea fi aplicată numai dacă legea era publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 28 septembrie 2023. Nefiind publicată la respectiva dată, va intra în vigoare potrivit primei teze a art. 78 din Constituţie, respectiv la 3 zile de la publicarea sa. Ca atare, având în vedere că textul criticat poate fi interpretat într-un mod conform cu Constituţia, Curtea va respinge critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    223. Cu privire la criticile aduse art. XXVII alin. (3)-(5) din lege, Curtea constată că acestea se referă la aspecte de interpretare şi aplicare a legii, autorii obiecţiei formulând diverse probleme de speţă (procedura de recuperare a diferenţelor constând în depăşirea costului de achiziţie pentru telefoanele mobile, a serviciilor de telefonie mobilă; cuantificarea limitei maxime privind consumul de carburanţi; nedefinirea funcţiilor de demnitate publică şi asimilate cărora nu li se aplică limita maximă antereferită) care, în realitate, fie reprezintă aspecte de detaliu ale reglementării, fie îşi găsesc rezolvarea prin coroborarea textului criticat cu dispoziţiile Codului administrativ. Curtea reţine că legea nu poate repeta definiţia unor termeni/concepte/categorii cuprinse în alte acte normative, pentru că ar rezulta o redundanţă normativă; de aceea, reglementările legale se coroborează între ele, ceea ce implică o activitate de interpretare a legilor.
    224. Cât priveşte criticile aduse art. XXVIII alin. (1) din lege, Curtea constată că acestea relevă aspecte de interpretare şi aplicare a legii, respectiv dacă reglementările referitoare la activităţile sportive realizate de autorităţile administraţiei publice locale sunt aplicabile contractelor deja încheiate şi aflate în curs de executare. Curtea reţine că o asemenea problemă este o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, aspect care excedează competenţei instanţei de control constituţional.
    225. Cu privire la criticile aduse art. XXIX din lege, Curtea constată că alin. (1) al acestui articol prevede că instituţiile publice cu personalitate juridică, aflate în coordonarea/ subordonarea/autoritatea autorităţilor administraţiei publice centrale/locale, îşi pot desfăşura activitatea dacă îndeplinesc anumite condiţii cumulative. Autorii obiecţiei susţin că o asemenea reglementare este contrară principiului autonomiei locale. În jurisprudenţa sa, instanţa constituţională a statuat că acest principiu constă în dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii. Principiul autonomiei locale nu presupune, însă, totala independenţă şi competenţa exclusivă ale autorităţilor publice din unităţile administrativ-teritoriale, ci acestea sunt obligate să se supună reglementărilor legale general valabile pe întreg teritoriul ţării şi dispoziţiilor legale adoptate pentru protejarea intereselor naţionale [Decizia nr. 573 din 4 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 21 iunie 2010, şi Decizia nr. 558 din 24 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 7 iunie 2012]. Ca atare, nu se poate susţine că autorităţile administraţiei publice locale beneficiază de un drept primar de reglementare/legiferare, ci ele trebuie să se subsumeze cadrului legislativ adoptat de Parlament. În caz contrar, s-ar ajunge la o putere proprie de decizie de natură să afecteze unitatea şi uniformitatea legislaţiei pe tot cuprinsul teritoriului ţării. Autonomia locală presupune gestionarea treburilor publice locale în cadrul predeterminat de legiuitor, care acordă o anumită marjă de apreciere autorităţilor locale. Aceasta poate varia, în funcţie de domeniul vizat şi de politica administrativă a statului. Prin urmare, Curtea reţine că stabilirea unor normative de personal, cu efect asupra fiinţării în continuare a instituţiilor publice aflate în coordonarea/ subordonarea sau autoritatea autorităţilor administraţiei publice locale nu încalcă autonomia locală, mai ales în condiţiile în care legea nu obligă la desfiinţarea respectivelor instituţii, ci acordă competenţa autorităţilor publice locale de a decide dacă, în ipoteza neîntrunirii condiţiilor stabilite pentru funcţionarea lor viitoare, instituţiile respective îşi vor continua sau nu activitatea.
    226. Curtea reţine că susţinerea punctuală referitoare la art. XXIX alin. (1) lit. b) din lege este neîntemeiată, întrucât aceasta nu ridică o problemă de constituţionalitate, ci una de interpretare a legii, respectiv cine apreciază similitudinea de activitate şi care sunt criteriile de apreciere a similitudinii. Curtea reţine, totodată, că susţinerea referitoare la art. XXIX alin. (2) din lege, potrivit căreia legea foloseşte termenul de „comasare“, nu poate fi analizată, întrucât se referă la un conţinut normativ al textului pe care acesta, în realitate, nu îl are. De asemenea, Curtea constată că motivarea referitoare la caracterul ambiguu al sintagmei „prin modificarea corespunzătoare a numărului de posturi, organigramei şi a regulamentelor de organizare şi funcţionare“ este neîntemeiată, întrucât aceasta se referă la situaţia în care instituţiile publice care nu mai întrunesc condiţiile prevăzute la art. XXIX alin. (1) din lege nu mai fiinţează distinct, ci le sunt transferate activitatea şi personalul către alte structuri organizatorice - care diferă de la caz la caz, în funcţie de specificul fiecărei situaţii în parte, neputându-se indica în mod expres - astfel cum solicită, printre altele, autorii obiecţiei - denumirea acestor structuri care urmează să îşi modifice numărul de posturi, organigrama şi regulamentele de organizare şi funcţionare. Ca atare, instanţa constituţională constată că textul criticat este comprehensibil şi nu pune probleme de constituţionalitate.
    227. Totodată, Curtea constată că susţinerea referitoare la art. XXIX alin. (3) din lege este neîntemeiată, fiind clar faptul că, în urma măsurilor dispuse conform alin. (1) al aceluiaşi articol, reducerile privind numărul de posturi şi cheltuielile trebuie să se reflecte la nivelul autorităţilor administraţiei publice centrale/judeţene/locale care au dispus măsurile prevăzute la alin. (1). Critica referitoare la art. XXIX alin. (4) din lege (potrivit căreia trebuia folosit cuvântul „personal“, şi nu sintagma „număr de personal“) relevă mai degrabă o chestiune de exprimare, nefiind vorba despre o chestiune de constituţionalitate. Critica referitoare la art. XXIX alin. (5) din lege vizează coroborarea actului normativ analizat cu cadrul legal în materie pentru determinarea drepturilor legale salariale pentru personalul disponibilizat, fiind, aşadar, în discuţie o chestiune de interpretare a legii. Prin urmare, Curea constată că nu este încălcat art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    228. În ceea ce priveşte critica referitoare la art. XXIX alin. (6) din lege, Curtea constată că menţiunea potrivit căreia procesul de desfiinţare/reorganizare şi fuzionare se va desfăşura începând cu data de 1 octombrie 2023 trebuie interpretată în funcţie de art. 78 din Constituţie. Astfel, chiar dacă legea operează cu un termen fix în cuprinsul ei, este evident că aceasta va intra în vigoare la un termen ulterior, având în vedere că la data de 18 octombrie 2023 Curtea s-a pronunţat, prin prezenta decizie, asupra acestei legi în cadrul unui control a priori de constituţionalitate. Prin urmare, Curtea reţine că acest text putea fi aplicat începând cu 1 octombrie 2023 numai dacă legea era publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 28 septembrie 2023. Nefiind publicată la respectiva dată, va intra în vigoare potrivit primei teze a art. 78 din Constituţie, respectiv la 3 zile de la publicarea sa. Ca atare, având în vedere că textul criticat poate fi interpretat într-un mod conform cu Constituţia, Curtea urmează să respingă critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la art. 15 alin. (2) din Constituţie. Cu privire la pretinsa necorelare dintre art. XXIX alin. (6) şi (7) din lege, Curtea observă că nu există astfel de inconsistenţe normative între cele două alineate; de altfel, autorii obiecţiei se raportează la un conţinut normativ al textului care, în realitate, nu există. Criticile referitoare la art. XXIX alin. (7) teza finală şi alin. (9) din lege sunt formulate fie în sensul explicitării de către Curtea Constituţională a respectivelor texte legale, fie în sensul că nu sunt reglementate anumite aspecte de detaliu (procedura de stabilire a unicităţii activităţii instituţiei/entităţii publice). Curtea constată că astfel de aspecte excedează controlului de constituţionalitate.
    229. Criticile referitoare la art. XXIX alin. (10) din lege care, în esenţă, privesc explicitarea sintagmei „ca urmare a primirii unei donaţii cu sarcini“ sau „structuri cu organizare militară/de poliţie“ nu pot fi analizate de Curtea Constituţională. În schimb, critica referitoare la faptul că prin memorandum adoptat de Guvern se pot suplimenta instituţiile exceptate de la aplicarea alin. (1) poate fi analizată pe fond. Pe fond, Curtea constată însă că această prevedere nu încalcă rolul constituţional al Parlamentului sau al Guvernului, din moment ce Parlamentul a stabilit instituţiile publice expres exceptate de la măsura prevăzută la alin. (1) şi, pentru asigurarea supleţei reglementării, a permis Guvernului ca, în funcţie de circumstanţele factuale existente, să poată suplimenta această listă. De altfel, existenţa unor liste exhaustive nu poate asigura supleţea şi flexibilitatea reglementării şi nici caracterul adaptabil al reglementării la realitatea existentă şi ar avea dezavantajul îngreunării atingerii scopului urmărit de legiuitor.
    230. Curtea reţine că susţinerile referitoare la art. XXIX alin. (11) din lege sunt, de asemenea, neîntemeiate, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, delegarea prin lege dată Guvernului de a aproba unele domenii care nu vor intra sub incidenţa alin. (1) - de data aceasta, pentru a stabili excepţii de la aplicarea imediată a alin. (1) - nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind o chestiune care ţine de supleţea reglementării. De altfel, Curtea reţine că motivarea este şi uşor contradictorie prin invocarea art. 120 din Constituţie, în sensul că se precizează că se dă prea mare libertate autorităţilor administraţiei publice locale în stabilirea excepţiilor. Or, Curtea observă că textul criticat nu face referire la o atare situaţie. Totodată, Curtea constată că criticile referitoare la art. XXIX alin. (12) din lege sunt neîntemeiate, întrucât pun în discuţie aspecte de detaliu sau de interpretare şi aplicare a legii (cuantificarea situaţiilor în care s-ar aplica textul; tipologia actului pe care îl adoptă Guvernul).
    231. Curtea constată că susţinerile referitoare la art. XXXI alin. (1) din lege sunt neîntemeiate. Stabilindu-se că numărul consilierilor din cadrul cabinetelor preşedinţilor consiliilor de administraţie, preşedinţilor, vicepreşedinţilor, directorilor generali, directorilor generali adjuncţi, precum şi din alte cabinete ale conducătorilor de la nivelul operatorilor economici se reduce cu 50% din numărul de posturi aprobate, Curtea observă că motivele formulate vizează chestiuni de detaliu, care ţin fie de actele normative de reglementare secundară, fie de aprecierea fiecărui operator economic în parte, în funcţie de specificul său organizatoric. Curtea reţine, totodată, că jurisprudenţa invocată, respectiv Decizia nr. 55 din 5 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 25 februarie 2014, nu este aplicabilă în cauză, având în vedere că, în prezenta speţă, este vorba despre consilieri de la cabinetele unor funcţionari de conducere din cadrul unor operatori economici, şi nu de personal din cadrul administraţiei publice centrale/locale.
    232. Curtea constată că susţinerile referitoare la art. XXXIII din lege sunt neîntemeiate, întrucât acestea pornesc de la premisa potrivit căreia întreprinderile publice sunt în aceeaşi situaţie juridică cu cele private, astfel că indemnizaţia membrilor consiliilor de administrare ale acestora trebuie determinate potrivit dreptului comun, de adunarea generală a acţionarilor; se mai susţine că o asemenea orientare legislativă în privinţa întreprinderilor publice la care unitatea administrativ-teritorială este acţionar echivalează cu încălcarea principiului autonomiei locale. Or, Curtea reţine că, în realitate, întreprinderile publice, fiind operatori economici la care statul deţine toate sau majoritatea acţiunilor sau deţine controlul operatorului economic, sunt, sub aspectul modului de cheltuire a disponibilului lor bănesc, într-o situaţie diferită de operatorii privaţi. Ca atare, Curtea reţine că statul poate stabili formule pentru determinarea remuneraţiei membrilor consiliilor de administraţie ale acestora. Curtea observă că şi reglementarea în vigoare stabileşte modul de determinare a indemnizaţiei membrilor executivi şi neexecutivi ai consiliilor de administrare a întreprinderilor publice, cea stabilită prin legea criticată nefăcând altceva decât să modifice formula potrivit căreia se calculează această remuneraţie. Prin urmare, Curtea constată că nu se încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 120 din Constituţie. Cu privire la criticile ce vizează modul de calcul al indemnizaţiei variabile, Curtea constată că cele relevate sunt chestiuni de aplicare a legii, iar, astfel cum s-a arătat, legea nu poate fi exhaustivă, ci stabileşte principii generale, în funcţie de care cei chemaţi să o aplice realizează operaţiunea de interpretare a acesteia în corelare cu întregul ansamblu legislativ existent. De altfel, Curtea Constituţională este chemată să realizeze un control de constituţionalitate, şi nu să determine modul de interpretare a legii supuse controlului. Prin urmare, Curtea reţine că nu se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    233. Curtea constată că susţinerile referitoare la art. XXXIV din lege sunt neîntemeiate, întrucât textul normativ nu poate cuprinde justificări, acesta trebuie să aibă un stil precis şi concis. Se critică faptul că numărul de membri ai consiliilor de supraveghere/comitetelor de specialitate, precum şi ai altor comitete organizate pe lângă consiliile de administraţie sau alte organe de conducere ale operatorilor economici ale căror acţiuni sunt listate la bursă, precum şi ale instituţiilor de credit, fondurilor de garantare şi contragarantare la care statul este acţionar unic/majoritar nu este limitat la 5, ca în cazul celorlalţi operatori publici. Curtea observă că domeniul de activitate al acestora, precum şi specificul activităţii desfăşurate constituie criterii suficiente pentru ca legiuitorul să poate aplica un tratament juridic diferenţiat în privinţa acestora. Ca atare, Curtea reţine că nu se încalcă art. 16 din Constituţie.
    234. Curtea constată că susţinerile referitoare la art. XXXV din lege sunt neîntemeiate, textul fiind clar, precis şi previzibil (de altfel, analiza Curţii este una principială, având în vedere că prin critica formulată nu se detaliază motivul pentru care textul nu este coerent). Totodată, Curtea reţine că menţiunea că sintagma „conducătorii autorităţilor publice centrale/judeţene şi locale“ nu ar fi consacrată juridic nu este o critică propriu-zisă de constituţionalitate, ci pune în discuţie o chestiune de interpretare şi aplicare a legii. Prin urmare, Curtea constată că nu sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    235. De asemenea, Curtea constată că motivele de neconstituţionalitate referitoare la art. XXXVI şi XXXVII din lege, potrivit cărora obligaţia renegocierii contractelor de mandat ale membrilor neexecutivi şi executivi din consiliile de administraţie, ai operatorilor economici ale căror remuneraţii aflate în plată la data intrării în vigoare a legii supuse controlului depăşesc limitele prevăzute de aceasta ar încălca libertatea contractuală şi, implicit, securitatea raporturilor juridice, sunt neîntemeiate. Astfel, Curtea reţine că contractele de mandat menţionate trebuie să fie permanent racordate la cadrul normativ în vigoare sub aspectul remuneraţiei, având în vedere natura publică a întreprinderilor pe care le reprezintă. Ca atare, ori de câte ori statul regândeşte formula de calcul a remuneraţiei, contractele de mandat în curs se modifică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că mandatarul cunoaşte încă de la data încheierii contractului faptul că, sub aspectul remuneraţiei, al formulei de calcul, se supune legilor adoptate în intervalul temporal acoperit de contractul de mandat. Prin urmare, Curtea constată că nu se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    236. Curtea constată că susţinerile referitoare la art. XXXVII alin. (3), (5) şi (7) din lege pun în discuţie fie aspecte de interpretare şi aplicare a legii (ce înseamnă sintagma „conducătorii operatorilor economici“), fie aspecte de detaliu şi de interpretare şi aplicare a legii (efectele desfiinţării unor structuri organizatorice din cadrul operatorilor economici). Curtea reţine că invocarea Deciziei nr. 1.039 din 9 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 21 august 2009, nu este pertinentă, având în vedere că, în decizia precitată, Curtea s-a pronunţat în sensul neconstituţionalităţii unei reglementări de natură subiectivă („încrederea prim-ministrului“) care conducea la menţinerea sau încetarea raporturilor de muncă ale unei anumite categorii de personal. Or, Curtea observă că, în situaţia de faţă, legea vizează o condiţie obiectivă ce constă în reorganizarea structurilor organizaţionale ale operatorilor economici. Ca atare, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    237. Curtea reţine că susţinerile referitoare la art. XXXVII din lege, în raport cu art. 16 din Constituţie, nu pot fi analizate, întrucât sunt formulate prin prisma unui raţionament mutatis mutandis (mai exact „observaţiile sunt valabile şi pentru art. XXXVII“), preluat de la art. XXXIV din lege. Or, Curtea reţine că cele două texte nu au un conţinut juridic asemănător, astfel că argumentele utilizate prin raportare la art. XXXIV din lege nu se pliază pe conţinutul normativ al art. XXXVII din lege.
    238. Curtea constată că motivele de neconstituţionalitate formulate cu privire la dispoziţiile art. LI alin. (1) din lege sunt neîntemeiate, întrucât, contrar celor susţinute de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, textul în discuţie vizează fie fuziunea institutelor, centrelor, staţiunilor de cercetare-dezvoltare, institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare, încadrate în clasa a III-a de performanţă, cu alte organizaţii de cercetare, fie desfiinţarea acestora. Ca atare, Curtea observă că noţiunea de „lichidare“ este reglementată ca un efect al desfiinţării, iar nu ca o modalitate alternativă de organizare a acestor institute/centre/ staţiuni. Curtea precizează că aceeaşi menţiune este valabilă şi în privinţa art. LIV alin. (1) din lege. Prin urmare, Curtea constată că nu se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    239. Cu privire la critica referitoare la nesolicitarea avizului Academiei Române, având în vedere că, potrivit autorilor obiecţiei, legea vizează şi institutele şi centrele de cercetare din sistemul Academiei Române, Curtea observă că legea se referă expres la institutele, centrele sau staţiunile de cercetare-dezvoltare [prevăzute la art. 8 lit. A.a) din Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002] şi la institutele naţionale de cercetare-dezvoltare [prevăzute la art. 7 lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002], nu şi la institutele, centrele sau staţiunile de cercetare ale Academiei Române şi de cercetare-dezvoltare ale academiilor de ramură [prevăzute la art. 7 lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002]. Prin urmare, Curtea constată că nu se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie prin raportare la art. 8 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 752/2001 privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 7 mai 2009, care prevede că Academia Română avizează proiecte de acte normative care privesc domeniile sale de activitate.
    240. Curtea constată că motivele de neconstituţionalitate formulate cu privire la dispoziţiile art. LIV alin. (1) lit. b) şi d) din lege sunt neîntemeiate, întrucât, pe de o parte, stabilirea condiţiilor pentru desfiinţarea şi lichidarea entităţilor, care nu au consacrare constituţională, aflate în coordonarea/subordonarea/ autoritatea/controlul Parlamentului şi a Secretariatului general al Guvernului ţine de opţiunea legislativă a Parlamentului, iar, pe de altă parte, temerea autorilor obiecţiei că cele două condiţii vizate pot duce la interpretări şi aplicări arbitrare sunt aspecte de fapt, eventuale, şi pun în discuţie aspecte de interpretare şi aplicare a legii. Prin urmare, Curtea constată că nu se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. Curtea constată, totodată, că susţinerile referitoare la art. LIV alin. (3) din lege sunt neîntemeiate, întrucât, astfel cum s-a arătat şi mai sus, chiar dacă legea stabileşte îndeplinirea unei anumite activităţi începând cu data de 1 octombrie 2023, în realitate, dat fiind modul în care s-a desfăşurat procedura legislativă, data respectivă a fost depăşită, urmând ca, în cazul de faţă, procesul de desfiinţare şi lichidare a patrimoniului entităţilor vizate să fie realizat în condiţiile art. 78 din Constituţie, respectiv la data intrării în vigoare a legii - la 3 zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin urmare, Curtea constată că nu se încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    241. Criticile referitoare la art. LV din lege nu sunt motivate, în sensul că autorii se limitează să invoce art. 5 lit. x) şi art. 77-80 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, art. 1 alin. (5), art. 120-122, 136 şi 147 din Constituţie, jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la descentralizare (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014), precum şi fraze apodictice - precum: „golirea de conţinut a regulilor în materia descentralizării“, „creează un climat de neclaritate, imprevizibilitate şi instabilitate normativă, prezentând vicii de neconstituţionalitate prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie“ -, fără a arăta în mod exact prin ce anume textul criticat încalcă Constituţia. Or, Curtea nu se poate substitui autorilor obiecţiei pentru ca ea însăşi să invoce critici de neconstituţionalitate punctuale, la care tot instanţa de control constituţional să răspundă [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012]. Curtea remarcă faptul că legea realizează, de principiu, un transfer de patrimoniu de la autorităţile publice centrale la autoritatea publică locală, însă acest aspect va fi determinat şi concretizat printr-o lege ulterioară, care, de asemenea, poate fi supusă examinării Curţii Constituţionale.
    242. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte Legea privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, în ansamblul său, precum şi în ceea ce priveşte art. III pct. 19 [cu referire la art. 138^4], şi cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte celelalte dispoziţii din lege criticate,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 59 de deputaţi şi constată că Legea privind unele măsuri fiscal bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. III pct. 2 [cu referire la art. 18^1 alin. (1), (5) şi (11), art. 18^2 şi art. 18^3], pct. 9 [cu referire la art. 60 pct. 5 lit. c)], pct. 10 [cu referire la art. 60 pct. 7 lit. c)], pct. 13 [cu referire la art. 117], pct. 19 [cu referire la art. 138^4], pct. 28 [cu referire la art. 170 alin. (1) şi alin. (3) lit. d)], pct. 29 [cu referire la art. 174], pct. 30 [cu referire la art. 174^1 alin. (12)], pct. 45 [cu referire la art. 291 alin. (3^8)], pct. 65 [cu referire la art. 500^3 alin. (1)], art. V alin. (1) şi (2), art. VII alin. (1), art. XIV alin. (2) şi (5), art. XV alin. (1), art. XVII alin. (3) şi (4), alin. (5) lit. c), l) şi n), alin. (7) şi (8), art. XVIII alin. (2), art. XIX alin. (2) şi (3), art. XX alin. (3) şi (5), art. XXIII alin. (3), (4) şi (5), art. XXVI pct. 1, art. XXVII alin. (3), (4) şi (5), art. XXVIII alin. (1), art. XXIX, art. XXXI alin. (1), art. XXXIII, art. XXXIV, art. XXXV, art. XXXVI, art. XXXVII, art. LI alin. (1), art. LIV alin. (1) şi (3) şi art. LV din lege sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 18 octombrie 2023.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Prim-magistrat-asistent,
                    Benke Károly
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia adoptată prin Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023, formulăm prezenta opinie separată, considerând că obiecţia de neconstituţionalitate referitoare la Legea privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung trebuia admisă raportată la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la art. 1 alin. (4) şi art. 114 alin. (1) din Constituţie şi, prin urmare, constatată neconstituţionalitatea legii în ansamblul său.
    Legea criticată a fost adoptată prin procedura legislativă specială a angajării răspunderii Guvernului prevăzută la art. 114 alin. (1) din Constituţie.
    Atât doctrina, cat şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale au apreciat că „angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi, adică nu prin dezbaterea legii în cadrul procedurii legislative ordinare, ci prin dezbaterea unei problematici prin excelenţă politice, legate de rămânerea sau demiterea Guvernului“^1.
    ^1 Ioan Muraru, Elena-Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia României, comentariu pe articole, ediţia 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2019 p. 951.

    În literatura de drept constituţional s-a mai precizat că această procedură mixtă de control parlamentar şi de legiferare constituie „singurul caz din regimul constituţional românesc actual în care un proiect de lege este adoptat fără a fi dezbătut efectiv. Cu alte cuvinte, tocmai în aceasta constă particularitatea instituţiei «angajării»; Guvernul obţine o lege fără ca Parlamentul, strict teoretic vorbind, să fi legiferat“^2.
    ^2 Ibidem, p. 953.

    Articolul 61 alin. (1) din Constituţie prevede, cu caracter de principiu şi ca regulă de bază, că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.“
    În raport cu această dispoziţie constituţională cu valoare de principiu, Legea fundamentală a instituit două excepţii, şi anume: delegarea legislativă, aceasta însemnând adoptarea unor acte normative cu putere de lege de către Guvern, şi angajarea răspunderii Guvernului pentru un „proiect de lege“. Acestea fiind excepţii, sunt de strictă interpretare, se impune aplicarea lor cu precădere în litera prevederilor constituţionale.
    Faţă de doctrina juridică de drept constituţional, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a fost mai îngăduitoare şi a tolerat ca interpretarea sintagmei de „proiect de lege“ pentru care se angajează răspunderea Guvernului, formulată fără echivoc în Constituţie la singular, să poate fi înţeleasă şi ca o lege complexă (formal o singura lege), dar care în conţinutul său să modifice, să completeze un număr însemnat de acte normative cu obiect de reglementare diferit şi deosebit de variat.
    Ca atare, guvernele care s-au succedat în timp au format o practică contrară literei, dar şi spiritului Constituţiei şi chiar intenţiei puterii constituante, angajându-şi răspunderea adesea pentru un „pachet de legi“.
    Cu toată înţelegerea şi confirmarea constituţională din partea Curţii Constituţionale a unor asemenea practici, s-a ajuns la denaturarea nu numai a raportului corect conform prevederilor
    Legii fundamentale dintre Parlament şi Guvern, dar a adus atingere şi principiului separaţiei puterilor în stat.
    Curtea Constituţională în ultima s-a decizie în care a verificat constituţionalitatea modului de adoptare a legii potrivit art. 114 din Constituţie, Decizia nr. 61/2020^3, a admis critica de neconstituţionalitate extrinsecă în raport cu art. 114 alin (1) din Legea fundamentală, constatând că Legea privind unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative este neconstituţională.
    ^3 Decizia nr. 61 din 12 februarie 2020 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 5 iunie 2020.

    Curtea Constituţională, în considerentele deciziei sus-menţionate, a stabilit:
    "[...] prin promovarea unui proiect de lege cuprinzând reglementări dintr-o multitudine de materii pe calea angajării răspunderii Guvernului a fost încălcat art. 114 alin. (1) din Constituţie. Acest text constituţional prevede în mod expres că o procedură de angajare a răspunderii Guvernului vizează un singur proiect de lege, iar raţiunea unei reglementări rezidă în faptul că în sine procedura de angajare a răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului este una care limitează rolul de legiferare al Parlamentului, astfel că aceasta trebuie şi poate fi realizată doar în condiţii restrictive. Or în cauza de faţă, Guvernul nu a făcut altceva decât să convertească o serie de proiecte de lege care ar fi vizat cele peste 20 de acte normative modificate/ completate/prorogate într-unul singur tocmai în scopul de a se încadra, în mod formal, în prescripţia normativă a art. 114 alin. (1) din Constituţie. Un astfel de proiect de lege eludează, însă, atât litera, cât şi scopul textului constituţional, astfel încât legea adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului este neconstituţională“ (paragraful 77). Prin Decizia nr. 61/2020 s-a subliniat că „modificarea şi completarea unui număr atât de însemnat de acte normative nu pot fi realizate pe calea unei singure legi care nu reprezintă nici măcar o încercare de codificare în materie, ci una care exprimă diferite opţiuni legislative în domenii eterogene în sine“ (paragraful 76)."

    Aceste considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 61/2020, care consacră o oarecare modificare de optică, de apreciere a practicii guvernelor în această materie, se aplică mutatis mutandis şi în prezenta cauză, ceea ce, în mod normal, ar fi condus la aceeaşi soluţie de admitere a criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă şi declararea ca neconstituţională a legii criticate în ansamblul său.
    Chiar şi titlul celor două legi asupra cărora Curtea a exercitat un control a priori de constituţionalitate sunt asemănătoare, indicând aceeaşi obiect de reglementare ce constă în reglementări fiscal-bugetare în cele mai diverse domenii.
    Curtea Constituţională, în Decizia nr. 61/2020, invocând şi valorificând jurisprudenţa sa anterioară în care a stabilit patru condiţii/criterii în aplicarea prevederilor art. 114 alin. (1) din Constituţie, în special că obiectul de reglementare a proiectului de lege trebuie să se subsumeze unui domeniu unic, a acceptat astfel că un proiect de lege poate avea un caracter „complex“, fără a avea semnificaţia de „pluralitate de legi“.
    Curtea a stabilit că există deosebiri substanţiale între reglementările fiscale şi cele bugetare, acestea având semnificaţia unor domenii diferite, chiar dacă există şi corelaţii şi conexiuni fireşti între acestea (paragraful 73).
    În prezenta cauză, dispoziţiile legii adoptate prin procedura angajării răspunderii Guvernului privesc modificarea, completarea, derogarea, prorogarea aplicării a 25 de acte normative, eterogene prin natura lor - aspecte fiscale, bugetare, de descentralizare, de reorganizare a activităţii unor entităţi din administraţia publică centrală şi locală - şi, totodată, cuprind şi reglementări proprii. O asemenea interpretare şi punere în aplicare a excepţiei prevăzute de art. 114 alin (1) din Constituţie de la regula generală cuprinsă în art. 61 alin. (1) din Constituţie aduce atingere competenţei cvasiexclusive de legiferare a Parlamentului, respectiv se îndepărtează nepermis de mult de sensul, spiritul şi până la urmă de intenţia originară a legiuitorului constituţional originar în privinţa instituţiei angajării răspunderii Guvernului.
    În doctrina juridică de drept constituţional s-a precizat că această procedură constituţională de legiferare specială, respectiv mixtă, de control parlamentar şi legiferare, s-a dovedit a fi una atipică, cu concluzia că guvernele care s-au succedat, prin această procedură, doresc să-şi extindă puterea de a legifera, în dauna puterii legislative.^4 „Caracterul prea general al prevederilor constituţionale a permis guvernelor care s-au succedat de-a lungul vremii să recurgă adeseori cu exces de putere la practica legiferării, în locul autorităţii legiuitoare, cu consecinţe greu de anticipat pentru întregul sistem legislativ românesc.“^5
    ^4 Ibidem, p. 957.
    ^5 Ibidem, p. 958.

    Adoptarea, prin procedura prevăzută la art. 114 alin. (1) din Constituţie, într-un număr atât de însemnat şi în domenii atât de diferite, variate a unor reglementări fiscal-bugetare cu scopul de a asigura sustenabilitatea financiară a României pe termen lung (cu semnificaţia unei veritabile reforme a statului în acest domeniu), cu împiedicarea puterii legislative de a-şi exercita competenţa constituţională fundamentală de a legifera, constituie o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat prevăzut la art. 1 alin. (4) din Constituţie.
    Recurgerea la această modalitate de adoptare indirectă a unui pachet de legi în lipsa oricărei dezbateri parlamentare în cadrul procedurii legislative, în condiţiile în care Guvernul dispunea de o majoritate şi susţinere consistentă în forul legislativ [motiv pentru care opoziţia a considerat inutilă depunerea unei moţiuni de cenzură, posibilitate prevăzută de art. 114 alin. (2) şi (3) din Constituţie], poate fi apreciată ca un exces de putere a Guvernului în dauna puterii legiuitoare.
    Având în vedere cele expuse, apreciem că, în cauza de faţă, Curtea Constituţională trebuia să admită criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate în raport cu art. 1 alin. (4) şi art. 114 alin. (1) din Constituţie şi să constate că Legea privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung este neconstituţională în ansamblul său.

                    Judecători,
                    Cristian Deliorga
                    conf. univ. dr. Varga Attila

    ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 523 din 18 octombrie 2023

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"