Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 522 din 9 noiembrie 2022 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind organizarea judiciară, în ansamblul său, precum şi a dispoziţiilor art. 13, art. 15 alin. (1), art. 21 alin. (6), art. 28, art. 30 alin. (1), (3) şi (5), art. 31 alin. (4) teza a doua, art. 34 alin. (3), art. 36 alin. (3) şi (8), art. 45 alin. (1), (2) şi (4), art. 54 alin. (2) şi (5), art. 57, art. 58 alin. (4) şi (5), art. 68 alin. (3) şi (4), art. 70, art. 82 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua, art. 90 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua, art. 93, art. 97 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua, art. 107 alin. (2), art. 115 alin. (1), art. 150 şi ale art. 159 din aceasta Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 522 din 9 noiembrie 2022 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind organizarea judiciară, în ansamblul său, precum şi a dispoziţiilor art. 13, art. 15 alin. (1), art. 21 alin. (6), art. 28, art. 30 alin. (1), (3) şi (5), art. 31 alin. (4) teza a doua, art. 34 alin. (3), art. 36 alin. (3) şi (8), art. 45 alin. (1), (2) şi (4), art. 54 alin. (2) şi (5), art. 57, art. 58 alin. (4) şi (5), art. 68 alin. (3) şi (4), art. 70, art. 82 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua, art. 90 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua, art. 93, art. 97 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua, art. 107 alin. (2), art. 115 alin. (1), art. 150 şi ale art. 159 din aceasta

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1101 din 15 noiembrie 2022
Comenteaza legea

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simina Elena       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina          │-                 │
│Bărbăţeanu         │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind organizarea judiciară, în ansamblul său, precum şi a dispoziţiilor art. 13, art. 15 alin. (1), art. 21 alin. (6), art. 28, art. 30 alin. (1), (3) şi (5), art. 31 alin. (4) teza a doua, art. 34 alin. (3), art. 36 alin. (3) şi (8), art. 45 alin. (1), (2) şi (4), art. 54 alin. (2) şi (5), art. 57, art. 58 alin. (4) şi (5), art. 68 alin. (3) şi (4), art. 70, art. 82 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua, art. 90 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua, art. 93, art. 97 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua, art. 107 alin. (2), art. 115 alin. (1), art. 150 şi ale art. 159 din aceasta, obiecţie formulată de un număr de 57 de deputaţi.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.484 din 20 octombrie 2022 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.347A/2022.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se formulează mai întâi critici de neconstituţionalitate extrinsecă. În acest sens, se susţine că au fost nesocotite prevederile constituţionale care consacră caracterul de stat de drept al statului român, principiul legalităţii, reprezentativitatea mandatului de senator sau deputat şi cele referitoare la dezbaterea proiectelor de lege sau propunerilor legislative în cadrul celor două Camere ale Parlamentului, ca urmare a faptului că Legea privind organizarea judiciară a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 70 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi ale art. 89 alin. (2) din Regulamentul Senatului, care prevăd un termen de 3 zile de la data la care comisia de specialitate avizează prin raport legea până la dezbaterea acesteia în şedinţa Camerei Deputaţilor sau a Senatului, acest termen fiind imperativ, indiferent dacă este aplicată procedura ordinară de dezbatere sau procedura de urgenţă. Se arată, în acest sens, că orice lege trebuie adoptată prin voinţa politică exprimată conform propriei conştiinţe a fiecărui membru al corpului legiuitor, după studiul aprofundat al normelor supuse dezbaterii parlamentare. Or, aceste dispoziţii imperative au fost încălcate cu privire la legea supusă obiecţiei de constituţionalitate.
    4. Astfel, la data de 26 septembrie 2022, proiectul de lege a primit raport favorabil de la Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru examinarea iniţiativelor legislative din domeniul justiţiei. După doar 24 de ore de la difuzarea raportului, proiectul de lege a fost adoptat de Camera Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată. În Camera decizională, la Senat, legea fost avizată de comisia specială raportoare în data de 17 octombrie 2022 şi, în aceeaşi zi, a fost dezbătută şi aprobată în şedinţa de plen a Senatului. La Senat nu au fost deloc dezbătute amendamentele respinse, ceea ar fi fost, oricum, obiectiv imposibil, având în vedere termenul scurt, raportul fiind elaborat cu câteva ore înainte de şedinţa de plen. Aşadar, procedura parlamentară a fost una exagerat de rapidă, care nu a permis o dezbatere aşezată, atentă şi serioasă. O asemenea dezbatere trebuia să aibă loc în condiţii optime, nu doar în comisia specială, ci şi în plenul Camerei Deputaţilor şi al Senatului. Or, deputaţii nu au avut decât cu 24 de ore înainte de şedinţa de plen cele 1.327 de pagini de amendamente, iar senatorii au avut doar cu 2-3 ore înainte de şedinţa de plen cele 1.353 de pagini de amendamente pentru care nici nu s-a mai dat posibilitatea susţinerii şi dezbaterii.
    5. Autorii sesizării precizează că această grabă extraordinară a fost motivată pe necesitatea ridicării MCV într-un calendar foarte strict, dar faţă de această justificare arată că invocă trei contraargumente: (i) Comisia Europeană a solicitat în mod public, prin intermediul comisarului european pentru justiţie, să se aştepte emiterea avizului Comisiei de la Veneţia înainte de votul final cu privire la aceste trei legi; (ii) una dintre preocupările formulate în cadrul obiectivului nr. 1 de referinţă din cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare (independenţa sistemului judiciar şi reforma sistemului judiciar) este legată de procedura legislativă în domeniul Mecanismului de cooperare şi verificare, care trebuie să fie transparentă, predictibilă, fără a se abuza de procedurile de urgenţă; (iii) a fost afectată grav calitatea dezbaterilor parlamentare la Camera Deputaţilor şi s-a determinat chiar lipsa totală a dezbaterii amendamentelor la Senat.
    6. Faptul că dezbaterea în şedinţa Senatului a Legii privind organizarea judiciară a avut loc în aceeaşi zi în care a fost adoptat raportul de către comisia specială reprezintă o încălcare a Constituţiei, deoarece senatorii care nu au fost membri ai comisiei nu au avut posibilitatea obiectivă de a-şi forma opinia asupra propunerii legislative adoptate cu amendamente de comisia specială, aflându-se în situaţia de a-şi exercita dreptul de vot fără a putea cunoaşte conţinutul proiectului de lege. Întrucât a existat o imposibilitate obiectivă de a analiza raportul în timpul dintre publicarea lui şi votul final, în cadrul votului, senatorii şi-au exercitat dreptul de vot bazându-se exclusiv pe recomandarea grupului parlamentar, încălcându-se astfel dispoziţiile constituţionale ale art. 74 alin. (5) şi ale art. 75 alin. (1) şi (3), din care rezultă că proiectele de legi şi propunerile legislative trebuie dezbătute în mod real nu doar la prima Cameră sesizată, ci şi în Camera decizională, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul de faţă. Se arată că nesocotirea prevederilor regulamentare atrage implicit şi încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) coroborat cu art. 69 alin. (1) din Constituţie, deoarece procedura aceasta forţată a împiedicat exercitarea corespunzătoare a mandatului reprezentativ de către parlamentarii care au participat la vot, fără dezbateri şi fără a putea lua cunoştinţă, în timp util, de conţinutul raportului.
    7. Se invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu, Decizia nr. 128 din 6 martie 2019, paragraful 32, prin care s-a constatat că „în ansamblul normelor constituţionale, dispoziţiile care cuprind reguli cu caracter procedural incidente în materia legiferării se corelează şi sunt subsumate principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, la rândul său acest principiu stând la temelia statului de drept, consacrat expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. De altfel, şi Comisia de la Veneţia, în raportul intitulat «Rule of law checklist», adoptat la cea de-a 106-a sesiune plenară (Veneţia, 11-12 martie 2016), reţine că procedura de adoptare a legilor reprezintă un criteriu în aprecierea legalităţii, care constituie prima dintre valorile de referinţă ale statului de drept (pct. IIA5). Sub acest aspect sunt relevante, între altele, potrivit aceluiaşi document, existenţa unor reguli constituţionale clare în privinţa procedurii legislative, dezbaterile publice ale proiectelor de legi, justificarea lor adecvată, existenţa evaluărilor de impact de adoptare a legilor. (...)“.
    8. Este citată, de asemenea, şi Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, paragrafele 74 şi 75, în care s-a reţinut că „(...) respectarea art. 75 şi a art. 76 alin. (3) din Constituţie reprezintă fundamentul dezbaterilor democratice din Parlament şi, care, prin substratul lor de valoare, presupun un schimb de idei între cei ce exercită suveranitatea naţională. Evitarea sau limitarea dezbaterilor parlamentare prin scurtarea nejustificată a termenelor, fără a respecta prevederile constituţionale exprese în acest sens, denotă o atingere adusă însăşi unei valori fundamentale a statului, şi anume caracterului său democratic. Din punct de vedere axiologic, dezbaterile parlamentare în forma lor comună/generală sunt în mod intrinsec legate de democraţie, astfel că orice abatere de la aceasta trebuie să fie realizată numai în condiţiile şi limitele stabilite prin Constituţie. Nesocotirea acestei valori supreme plasează destinatarul normei juridice într-o situaţie de perpetuă insecuritate juridică“.
    9. Pentru aceste motive de neconstituţionalitate extrinsecă, autorii sesizării solicită constatarea neconstituţionalităţii Legii privind organizarea judiciară în ansamblul său.
    10. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă se susţine că Legea privind organizarea judiciară cuprinde prevederi neclare, imprecise şi lipsite de predictibilitate, fiind încălcat principiul securităţii juridice şi cel al calităţii legii, care decurg din principiul legalităţii statuat de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    11. Referitor la art. 13 din legea criticată, care prevede că activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective, se arată că menţionarea respectării „principiului continuităţii“ este imprecisă, nefiind clar dacă se referă la principiul continuităţii activităţii de judecată sau principiul continuităţii completului de judecată, fiecare cuprinzând aspecte diferite. Se susţine că este necesară completarea sintagmei în sensul „principiul continuităţii completului de judecată“, dacă aceasta a fost intenţia legiuitorului la redactarea normei.
    12. Referitor la art. 15 din lege, care prevede, la alin. (1), că şedinţele de judecată se înregistrează de către instanţă prin mijloace tehnice video sau audio, se susţine că ambiguitatea redacţională este evidentă, întrucât s-ar înţelege că acestea nu pot fi înregistrate audio-video, ci doar audio sau video, ceea ce ar fi absurd. Spre exemplu, o simplă înregistrare video nu ar fi utilă fără înregistrarea audio a acesteia. O astfel de neclaritate a textului ar putea afecta însăşi modalitatea de înfăptuire a justiţiei, la care se referă art. 124 din Constituţie, prin faptul că nu se vor putea verifica susţinerile părţilor, cele dispuse de instanţă şi corectitudinea celor cuprinse în încheierile de şedinţă.
    13. Reglementarea, prin art. 30 alin. (5) din legea criticată, a posibilităţii colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a funcţiona fără numărul legal de membri, pe durată nedeterminată, este neclară, impredictibilă şi creează instabilitate. Extinderea perioadei de funcţionare fără numărul legal de membri ar putea avea loc la nesfârşit, prevederea legală fiind total lipsită de predictibilitate. Această deficienţă în organizarea instanţei supreme ar putea afecta inclusiv actul de înfăptuire a justiţiei la nivelul cel mai înalt.
    14. Se critică lipsa unor criterii clare, predictibile şi obiective în schimbarea membrilor completurilor de judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi la celelalte instanţe, care, potrivit art. 34 alin. (3) şi, respectiv, art. 57 din legea criticată, se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv a instanţelor. Sub acest aspect, se arată că aceste criterii trebuie indicate în lege, iar nu în actul normativ inferior care nu poate crea reguli/norme, ci doar să le aplice pe cele prevăzute de legea organică. Astfel, o chestiune esenţială de care depinde independenţa justiţiei este lăsată la nivel inferior de reglementare, de regulament de organizare internă, nu de lege.
    15. Se arată că, în cazul completurilor de 5 judecători, legea stipulează, la art. 36 alin. (4), care sunt criteriile obiective (situaţiile) în care se poate dispune înlocuirea membrilor, şi anume, incompatibilitate sau absenţă. Or, aceste criterii ar trebui prevăzute şi în cazul celorlalte completuri de la nivelul Înaltei Curţi, precum şi de la nivelul celorlalte instanţe din sistem, soluţia trebuind să fie unitară.
    16. Instituţia modificării completului trebuie să fie foarte clar reglementată, iar situaţiile în care se poate proceda la schimbarea membrilor unui complet trebuie să fie restrictive, deoarece măsura înlocuirii unui judecător nu numai că reprezintă o afectare a independenţei sale, dar poate conduce şi la perturbarea ordinii juridice (reluarea procedurilor în materie penală, repunerea pe rol a cauzelor civile, ceea ce impietează asupra celerităţii). Totodată, se creează premisele ca un judecător să fie schimbat dintr-un complet de judecată în mod abuziv, iar judecătorii vor cunoaşte că pot oricând să fie schimbaţi fără criterii legale din completurile de judecată. Acest lucru poate afecta însuşi actul de înfăptuire a justiţiei, deoarece schimbarea se poate face cu scopul de a fi influenţată hotărârea judecătorească.
    17. De asemenea, se încalcă art. 126 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică.
    18. Se mai critică şi art. 36 alin. (3) şi (8) din lege, privitoare la formarea completurilor de 5 judecători în alte materii decât cea penală şi la tragerea la sorţi, pe considerentul lipsei unor criterii clare, predictibile şi obiective, contrar prevederilor art. 1 alin. (3)-(5) şi ale art. 124 din Constituţie.
    19. Astfel, formarea completurilor de 5 judecători pe baza criteriilor prevăzute în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este discutabilă pentru că, în ciuda declaraţiei de intenţie, poate genera desemnare arbitrară. Criteriile trebuie să fie clare şi trebuie prevăzute în lege. Totodată, se reiterează ideea că un aspect atât de important al activităţii judiciare nu ar trebui adoptat prin act administrativ normativ inferior, ci prin lege. Se susţine că este încălcat şi art. 124 din Constituţie, pentru că se poate altera procesul desemnării membrilor completurilor de 5 judecători cu scopul influenţării actului de justiţie, afectându-se ideea de justiţie imparţială, înfăptuită de judecători în numele legii, cu aplicarea legii, iar nu a unor regulamente.
    20. Se arată că între art. 45 alin. (2) şi art. 45 alin. (2) din legea criticată există o contradicţie/o necorelare, încălcându-se prevederile art. 1 alin. (3)-(5) din Constituţie. Astfel, completurile specializate ale curţilor de apel şi ale instanţelor din circumscripţia lor se pot stabili, conform art. 45 alin. (1) din lege, de către preşedintele instanţelor, la propunerea colegiului de conducere, dar în situaţia în care constituirea unor completuri specializate la curţile de apel şi tribunale este impusă chiar prin lege, acestea se înfiinţează prin hotărâre a Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum prevede art. 45 alin. (2) din lege. Autorii sesizării critică existenţa a două soluţii diferite pentru situaţii similare, arătând că, pentru identitate de raţiune, ar trebui reţinută aceeaşi soluţie. Consideră că nu se respectă exigenţele de tehnică legislativă care interzic instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative.
    21. Prevederile art. 159 din legea contestată, potrivit cărora în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii se vor reglementa, prin ordin comun al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al ministrului afacerilor interne, măsurile de cooperare pentru desemnarea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară în vederea desfăşurării activităţilor prevăzute de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală referitoare la punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 din Constituţie.
    22. Astfel, se arată că previzibilitatea unei norme presupune ca destinatarul acesteia să aibă o reprezentare clară a aspectelor în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita. În acest sens, organizarea poliţiei judiciare prin ordin comun al procurorului general şi al ministrului afacerilor interne este neconstituţională, nepredictibilă, lăsată la îndemâna unui politician. Situaţia aceasta se întinde până la adoptarea la o dată incertă a unei legi speciale. De sprijinul poliţiei judiciare, concepută într-un sistem care să elimine dubla subordonare a poliţistului, pe linie administrativă faţă de şefii din Ministerul Afacerilor Interne şi pe linie operaţională faţă de procuror, au nevoie nu doar procurorii din parchetele specializate, procurorii europeni delegaţi şi cei anume desemnaţi pentru anchetarea magistraţilor, ci şi ceilalţi procurori din Ministerul Public. De asemenea, activitatea poliţiei judiciare este extrem de importantă, de interes public, pentru că poate viza afectarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale. De aceea, este cu atât mai important ca această activitate să fie reglementată prin act normativ de nivel superior, adică prin lege. Ordinul comun între procurorul general şi ministrul afacerilor interne reprezintă un fel de protocol încheiat „la mica înţelegere“, care presupune acceptarea unui set de reguli agreate de comun acord de titularii celor două funcţii. Dacă unul nu este de acord, respectiv dacă reprezentantul executivului, om politic, nu este de acord cu o anumită variantă, acel ordin nu se poate emite. În felul acesta, ministrul afacerilor interne poate influenţa major, după interesele sale politice, activitatea poliţiei judiciare, ceea ce este absolut inadmisibil într-un stat de drept.
    23. Este afectat astfel rolul Ministerului Public în apărarea ordinii de drept [art. 131 alin. (1) din Constituţie]. De asemenea, este încălcat şi art. 131 alin. (3) din Constituţie potrivit căruia parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii. Or, în sens larg, nu doar în cel reglementat de Codul de procedură penală, conducerea şi supravegherea de către procurori a activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare nu se vor mai realiza în temeiul legii, cum impune Constituţia, ci în temeiul unui ordin comun, la dispoziţia unui om politic.
    24. Referitor la art. 21 alin. (6) din legea criticată, potrivit căruia, în situaţia existenţei unui volum ridicat de activitate la nivelul unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) care soluţionează cauze în alte materii decât cea penală, colegiul de conducere, la propunerea preşedintelui Înaltei Curţi, va putea dispune repartizarea temporară în cadrul acelei secţii a unor judecători de la alte secţii decât cea penală, încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 din Constituţie. Aceasta, deoarece în situaţia în care ar fi mai mulţi judecători care şi-ar exprima acordul pentru această repartizare, nu există niciun criteriu obiectiv, clar, stabilit de lege după care preşedintele Înaltei Curţi să facă propunerea de repartizare, în afară de criteriul subiectiv al preferinţei acestuia, fiind afectate independenţa judecătorilor şi principiul egalităţii în drepturi. De asemenea, ideea de imparţialitate este afectată atunci când un judecător este repartizat de la o secţie la alta, în baza unor criterii neclare, cu componentă subiectivă. Prin genul acesta de mutări, discreţionare, se poate influenţa însuşi actul de justiţie.
    25. Se critică art. 28 din Legea privind organizarea judiciară, care stabileşte aceleaşi condiţii în ceea ce priveşte posibilitatea secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a completurilor de 5 judecători de a-şi schimba jurisprudenţa. În acest sens, autorii sesizării consideră că este important pentru completul de 5 judecători să îşi poată schimba jurisprudenţa în condiţii mai lesnicioase decât o întreagă secţie a Înaltei Curţi. Condiţionarea acestui fapt de acordul Secţiilor Unite ar putea afecta independenţa membrilor completului de 5 judecători. De asemenea, se încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie referitoare la accesul liber la justiţie şi judecarea cauzei într-un termen rezonabil, pentru că instituie o procedură mai greoaie pentru schimbarea propriei jurisprudenţe pentru un complet de judecată. Textul art. 28 din lege nu detaliază procedura de judecată a sesizării privind schimbarea jurisprudenţei, nu există în lege niciun fel de referire la posibilitatea realizării unui raport (similar cu procedura recursurilor în interesul legii sau a hotărârilor prealabile), la posibilitatea părţilor din dosarul a cărui judecată este întreruptă de a depune observaţii sau de a contesta întreruperea judecăţii pe cale judiciară, afectând accesul liber la justiţie, dreptul la apărare. Ca atare, nu poate fi lăsată o astfel de reglementare doar la nivelul unui regulament emis de ICCJ, ci trebuie ridicată la rang de lege.
    26. Se susţine că prin art. 30 alin. (1) din legea supusă controlului sunt diminuate puterile Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se creează confuzie cu atribuţiile care ar trebui să revină în mod normal adunării generale, încălcându-se prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 alin. (3) din Constituţie. Astfel, potrivit textului criticat, conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se exercită de preşedinte, 2 vicepreşedinţi şi colegiul de conducere, iar colegiul de conducere hotărăşte cu privire la problemele generale de conducere ale instanţei stabilite de lege în competenţa acestuia. În argumentarea acestei critici, autorii sesizării precizează că Avizul nr. 19 (2016) al Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) prevede în mod clar intenţia de a creşte puterea colegiului de conducere, nu de a o diminua. Prin legea criticată, colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îi este diminuată puterea prin faptul că acesta hotărăşte doar cu privire la problemele generale de conducere. Se intră astfel pe domeniul de competenţă al adunării generale, fiind încălcat art. 124 din Constituţie. Este neclar ce rol mai poate avea în aceste condiţii adunarea generală.
    27. Prevederea cuprinsă în art. 31 alin. (4) din lege, conform căreia votul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul colegiului de conducere este decisiv, afectează în substanţă însăşi independenţa judecătorilor şi principiul egalităţii în drepturi. Se arată că preşedintele nu ar trebui să aibă un vot mai puternic decât al celorlalţi membri, acesta fiind un membru al colegiului de conducere, care nu ar trebui să aibă mai multe drepturi decât ceilalţi membri raportat la ponderea votului, iar situaţiile de blocaj ar trebui depăşite cu tact, prin ajungerea raţională la cea mai bună soluţie, nicidecum prin potenţarea votului preşedintelui Înaltei Curţi. Hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să fie expresia deciziei democratice a organului colegial.
    28. Pentru aceleaşi argumente, aplicabile mutatis mutandis, sunt neconstituţionale şi prevederile art. 54 alin. (5), ale art. 82 alin. (3), ale art. 90 alin. (3) şi ale art. 97 alin. (3) din lege, referitoare la votul decisiv al preşedintelui instanţei, al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, respectiv, al procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al Direcţiei Naţionale Anticorupţie în ce priveşte adoptarea hotărârilor colegiilor de conducere corespunzătoare.
    29. Cu privire la compunerea colegiilor de conducere la instanţe şi la parchete se susţine că art. 30 alin. (3), art. 54 alin. (2), art. 82 alin. (2), art. 90 alin. (2), art. 97 alin. (2) şi art. 107 alin. (2) încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, întrucât colegiul de conducere devine un paravan pentru deciziile preşedinţilor/vicepreşedinţilor de instanţă. Astfel, preşedintele instanţei, beneficiind de ajutorul vicepreşedinţilor şi al preşedinţilor de secţie, a căror numire el însuşi o propune Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, are rolul de a conduce activitatea administrativă a instanţei, aducând la îndeplinire hotărârile colegiului de conducere, care este un organ de conducere cu competenţă determinată. În principiu, preşedintele instanţei, vicepreşedinţii şi preşedinţii de secţie au un rol executiv, rolul decizional revenind colegiului de conducere, în ansamblul său. Având în vedere prevederea care impune compunerea colegiului de conducere din preşedinte, vicepreşedinţi, preşedinţii de secţii şi doar 2 judecători aleşi pe o perioadă de trei ani, este evident că, în luarea hotărârilor care privesc organizarea instanţei, numărul judecătorilor din conducere va fi întotdeauna superior numărului judecătorilor aleşi democratic de judecătorii instanţei. În plus, judecătorii care trebuie să aducă la îndeplinire hotărârile Colegiului (vicepreşedinţii, preşedinţii de secţie) sunt în acelaşi timp judecătorii care îl ajută pe preşedinte în activitatea managerială. În acest sens, funcţia de execuţie se va confunda cu funcţia decizională, preşedintele şi echipa sa preluând efectiv orice atribut decizional în cadrul instanţei, cu consecinţa ca echipa managerială să pună în operă şi să aducă la îndeplinire propriile hotărâri.
    30. Or, componenta decizională ar trebui să revină tuturor judecătorilor şi să poată fi exercitată prin reprezentanţi democratic aleşi, neconstituţionalitatea prevederii fiind evidentă, întrucât este afectată în substanţă însăşi independenţa judecătorilor. Expunerea de motive a Legii privind organizarea judiciară, prin raportare la Avizul nr. 19 (2016) al Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE), conţine o pseudo-argumentaţie, confundându-se atribuţiile colegiului de conducere cu cele ale adunării generale a judecătorilor, din moment ce avizul prevede obligativitatea consultării judecătorilor (care se realizează în adunări generale), nu a colegiului de conducere. Din lectura avizului se desprinde o concluzie contrară: intenţia sa este de a diminua puterea discreţionară a preşedintelui, nu de a o spori.
    31. Din aceeaşi perspectivă, se susţine că prevederea de la art. 45 alin. (4) din legea contestată este neconstituţională din punctul de vedere al posibilităţii ca preşedintele instanţei să dispună unilateral, doar cu un aviz consultativ al colegiului de conducere, participarea unui judecător din altă secţie la constituirea unui complet de judecată, sub aspectul puterii exagerate date preşedintelui instanţei, al lipsei de criterii pentru o astfel de decizie şi al posibilei afectări a independenţei judecătorului.
    32. Ca atare, se arată că includerea de drept în colegiul de conducere a preşedintelui, vicepreşedinţilor, preşedinţilor de secţii şi alegerea unui număr foarte mic de alţi magistraţi în adunarea generală sunt de natură a transforma colegiile de conducere în echipa de suport a preşedinţilor de instanţă.
    33. Pentru a se evita ocuparea pe perioadă nelimitată a unui loc în colegiu de aceiaşi judecători, se impune limitarea mandatelor membrilor aleşi ai colegiului, astfel încât toţi judecătorii să fie încurajaţi şi motivaţi să participe la luarea deciziei. Tot astfel, se evită crearea unor centre de decizie motivate de interese părtinitoare. De asemenea, faţă de o reprezentativitate de 1/3, una de 1/5 este firavă, neproporţională şi nejustificată, concentrând, în cadrul mai multor instanţe, puterea executivă şi decizională în mâinile unei singure persoane. Forma legii anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevedea că numai în situaţia unor instanţe (judecătorii/tribunale specializate) cu un număr de 3 judecători sau mai mic atribuţiile Colegiului se exercitau de preşedintele instanţei. Menţinerea modificării aduse prin Legea nr. 207/2018 nu îşi are nicio justificare în a elimina un organ ales democratic.
    34. Includerea de drept în colegiul de conducere a vicepreşedintelui nu respectă echilibrul care trebuie menţinut cu privire la deciziile ce trebuie luate într-o instanţă potrivit legii, cu atât mai mult cu cât preşedintele instanţei propune pe vicepreşedintele şi celelalte persoane din conducerea instanţei. Trebuie acordată judecătorilor din fiecare instanţă libertatea de a decide care sunt judecătorii ce îi vor reprezenta în colegiul de conducere pentru că, în acest fel, acţiunile conducerii instanţei vor fi ţinute în echilibru prin intermediul colegiului de conducere ales majoritar de judecătorii care activează în instanţă. Această modalitate de desemnare a judecătorilor din colegii constituie o garanţie importantă că măsurile sunt luate obiectiv şi se evită astfel orice aparenţă de lipsă de imparţialitate cu privire la soluţiile adoptate.
    35. Aspecte similare sunt valabile şi în privinţa parchetelor [prevederile art. 82 alin. (2), ale art. 90 alin. (2), ale art. 97 alin. (2) şi ale art. 107 alin. (2) din legea criticată]. Includerea de drept în colegiul de conducere a prim-adjunctului şi adjunctului procurorului-şef şi a procurorilor şefi de secţie nu respectă echilibrul care trebuie menţinut cu privire la deciziile ce trebuie luate într-un parchet potrivit legii. Trebuie acordată procurorilor libertatea de a decide care sunt procurorii ce îi vor reprezenta în colegiul de conducere.
    36. Se susţine că se ajunge la o componenţă nedemocratică a colegiilor de conducere a instanţelor/Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie/Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, micşorându-se numărul membrilor aleşi de adunările generale, şi la creşterea influenţei preşedinţilor.
    37. Se critică faptul că, potrivit art. 58 alin. (4) şi (5) din legea supusă controlului, sistemul de repartizare aleatorie va fi auditat extern doar sub aspect tehnic, nu şi sub aspectul posibilelor eludări ale sistemului prin intervenţie umană, ceea ce face ca această auditare să nu îşi poată atinge obiectivul exprimat la alin. (5), adică identificarea şi remedierea vulnerabilităţilor sistemului inclusiv sub aspectul vicierii sau influenţării repartizării aleatorii.
    38. În acest sens, se arată că există o contradicţie între cele două alineate, fiind încălcate normele de tehnică legislativă. Tolerarea unor vulnerabilităţi ale sistemului aleator de repartizare a dosarelor poate afecta grav modalitatea de înfăptuire a justiţiei cu respectarea principiului constituţional al imparţialităţii. Manipularea acestui sistem poate conduce la direcţionarea unor dosare către anumiţi judecători, după criterii subiective, ilegitime, pentru a influenţa înfăptuirea justiţiei. Faptul că nu se verifică acest sistem şi sub aspectul intervenţiei umane, nu cu scopul de a angaja, ca urmare a auditării, răspunderea concretă a cuiva - acest lucru realizându-se prin aplicarea altor mecanisme prevăzute de lege -, ci cu scopul de a determina în mod eficient toate vulnerabilităţile sistemului de repartizare aleatorie, încalcă flagrant art. 124 alin. (2) din Constituţie (justiţia este imparţială) şi poate afecta întreaga credibilitate a sistemului judiciar.
    39. Cu privire la dispoziţiile referitoare la detaşarea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară la parchete, se susţine că art. 70 din legea contestată este contrar art. 1 alin. (3) şi (5), art. 131 alin. (1) şi (3), precum şi art. 148 din Constituţie.
    40. În acest sens, se arată că, potrivit art. 70 alin. (5) din legea criticată, organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare se stabilesc prin lege specială. Această lege specială nu există nici în stadiul de proiect. Se susţine că reglementarea este de natură a anihila capacitatea deja redusă a procurorilor de a efectua o anchetă efectivă şi eficientă în cauzele complexe, cu grad mare de dificultate şi importanţă. În acest fel sunt afectate anchetele sub coordonarea şi supravegherea procurorilor de la parchetele de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunale şi judecătorii.
    41. În legea votată au fost introduse prevederi, dar doar cu titlu tranzitoriu (doar până la emiterea ordinului comun al procurorului general şi al ministrului afacerilor interne se aplică legea în vigoare, după care se va aplica ordinul) şi apoi, nu se ştie dacă şi când se va aplica legea nouă specială. La intrarea în vigoare a acestei legi nu va exista, cel mai probabil, o lege specială care să reglementeze organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, situaţie în care aceste aspecte vor fi reglementate fie temporar de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, fie de un ordin comun al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al ministrului afacerilor interne.
    42. Se arată că relevante în acest sens sunt statuările Comisiei de la Veneţia din cadrul Avizului referitor la proiectul legii privind Parchetul specializat din Muntenegru: „(Raportul OCDE privind instituţiile anticorupţie specializate) sugerează ca departamentele sau unităţile specializate anticorupţie din cadrul poliţiei sau al parchetului să fie supuse unor reguli ierarhice şi proceduri de numire separate sau ca ofiţerii de poliţie care se ocupă de cauzele de corupţie, deşi plasaţi instituţional în cadrul poliţiei, să raporteze în cauzele individuale doar şi direct către procurorul competent“.
    43. Aşadar, este necesar, pentru buna funcţionare a unităţilor de parchet şi mai ales a celor specializate (Direcţia Naţională Anticorupţie/Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism), pentru desfăşurarea cu celeritate şi eficienţă a anchetelor penale, ca în cadrul acestora să fie detaşaţi poliţişti judiciari sub directa conducere şi controlul nemijlocit al procurorilor. În acest sens, este inexplicabilă eliminarea dispoziţiilor, în condiţiile în care nu există adoptat sau propus un proiect de lege care să organizeze funcţionarea poliţiei judiciare, singurul efect pe care legiuitorul l-ar putea obţine prin această măsură fiind îngreunarea anchetelor penale şi ineficienţa parchetelor.
    44. Organizarea unei poliţii judiciare în cadrul Ministerului Public ar reprezenta soluţia aptă să răspundă necesităţilor de eficienţă şi imparţialitate a înfăptuirii justiţiei în etapa urmăririi penale, ar răspunde cel mai bine exigenţelor constituţionale şi necesităţii menţinerii echilibrului între autorităţile statului, nepermiţând unei entităţi ce aparţine executivului (MAI) să interfereze în exercitarea atribuţiilor autorităţii judecătoreşti, aşa cum se întâmplă în prezent. Având în vedere faptul că lucrătorii de poliţie judiciară pot dispune măsuri prin care restrâng drepturile fundamentale ale persoanelor, este esenţial ca statutul lor să excludă orice posibilitate de a primi, direct sau indirect, dispoziţii referitoare la activitatea de urmărire penală din afara sistemului judiciar. Pentru a asigura această exigenţă, cariera profesională a lucrătorilor de poliţie judiciară trebuie să depindă exclusiv de performanţa în efectuarea activităţii de urmărire penală, iar procurorul este singurul în măsură să aprecieze calitatea activităţii de cercetare penală efectuată de către lucrătorul de poliţie judiciară. Atât timp cât va subzista posibilitatea influenţării cursului carierei profesionale a poliţistului judiciar de către ministrul afacerilor interne, acesta va avea un ascendent asupra acelui poliţist şi, prin el, asupra cursului anchetei. Până la momentul organizării unei poliţii judiciare proprii, o soluţie temporară ar fi cea a detaşării în baza legii a poliţiştilor de poliţie judiciară la unităţile de parchet din cadrul Ministerului Public.
    45. De asemenea, pentru poliţiştii din cadrul poliţiei judiciare care vor continua să funcţioneze în cadrul structurilor specializate ale Ministerului Afacerilor Interne, se impune degrevarea imediată a acestora de orice atribuţii care nu privesc activitatea de cercetare penală, iar evaluarea profesională a acestor lucrători de poliţie judiciară să fie în competenţa parchetelor care exercită coordonarea, controlul şi conducerea activităţilor de cercetare penală.
    46. Se susţine că art. 93 din legea criticată afectează independenţa şi activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, încălcând dispoziţiile art. 148 şi art. 20 alin. (2) din Constituţie. În susţinerea acestei critici, se arată că se elimină prevederea din legislaţia în vigoare potrivit căreia Direcţia Naţională Anticorupţie este independentă în raport cu instanţele judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice.
    47. Autorii sesizării precizează că o chestiune importantă care era reglementată de Legea privind organizarea judiciară, şi anume existenţa Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie (SIIJ), a fost tranşată de Parlament prin adoptarea Legii nr. 49/2022 privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. Această lege, prin care s-a desfiinţat în mod formal SIIJ, a fost, la rândul ei, adoptată într-o procedură de urgenţă, fără a se aştepta publicarea avizului Comisiei de la Veneţia nr. 1.079 din 21 martie 2022. Avizul emis după adoptarea legii a observat gravele probleme generate de Legea nr. 49/2022, în primul rând afectarea nejustificată a competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin preluarea de la această direcţie specializată a competenţei de anchetare a magistraţilor şi atribuirea ei unor procurori „anume desemnaţi“.
    48. În acest context, se arată că, deşi adoptarea noilor legi ale justiţiei reprezenta o bună ocazie pentru a corecta Legea de desfiinţare a SIIJ în acord cu avizul Comisiei de la Veneţia nr. 1.079 din 21 martie 2022, acest lucru nu s-a întâmplat. Autorii sesizării susţin că prin legea contestată ar fi trebuit reglementate şi chestiunile legate de anchetarea magistraţilor, în acord cu avizul menţionat al Comisiei de la Veneţia şi cu obligaţiile asumate de România în cadrul MCV. Deşi rămâne în lege o dispoziţie în sensul că Direcţia Naţională Anticorupţie/Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se bucură de independenţă operaţională şi funcţională, totuşi, aceasta nu este clar formulată, textul fiind susceptibil de diverse interpretări.
    49. De asemenea, deşi se menţionează că Direcţia Naţională Anticorupţie/Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este o structură autonomă (art. 93 şi art. 85 din Legea privind organizarea judiciară), totuşi legea reglementează faptul că cel care conduce direcţia (Direcţia Naţională Anticorupţie/Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism) este procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Această dispoziţie, împreună cu cea care instituie dreptul acestuia de a infirma/controla orice soluţie dată de procurorii de la aceste structuri contrazic principiile clamate, de autonomie şi independenţă funcţională, şi limitează drastic funcţionarea eficientă a acestor structuri.
    50. Procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie/Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este calificat ordonator secundar de credite. Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital se asigură de la bugetul de stat, fondurile destinate Direcţiei Naţionale Anticorupţie/Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism fiind evidenţiate distinct în bugetul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Practic, aceste prevederi înlătură şi independenţa de natură financiară pe care aceste structuri ar trebui să o aibă, şi afectează inclusiv independenţa funcţională/operaţională a instituţiilor, de vreme ce procurorii şefi, pentru a avea o finanţare corespunzătoare, depind de voinţa procurorului general al României, care este numit politic.
    51. Se arată că de esenţa luptei anticorupţie şi împotriva crimei organizate este asigurarea independenţei reale, efective a structurilor (parchetelor) şi procurorilor care funcţionează în acest domeniu. Este necesară menţinerea consacrării legislative a principiului autonomiei şi independenţei funcţionale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, acest principiu constituind garanţia supremă a unei activităţi anticorupţie eficiente. De asemenea, asigurarea independenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie a fost asumată de statul român odată cu ratificarea Convenţiei ONU împotriva corupţiei şi a Convenţiei penale a Consiliului Europei, ambele insistând asupra acordării autorităţilor anticorupţie a independenţei necesare pentru a exercita funcţiile în mod eficace şi libere de orice presiune. Totodată, Decizia Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (2006/928/CE), instituind Mecanismul de cooperare şi de verificare (MCV), coroborată cu anexa IX din Actul de aderare a României la Uniunea Europeană, intitulată „Angajamente specifice asumate şi cerinţe acceptate de România la încheierea negocierilor de aderare din 14 decembrie 2004 (menţionate la articolul 39 din Actul de aderare)“ se opun afectării independenţei efective a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Potrivit celor stabilite în hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în data de 18 mai 2021 în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România şi alţii, reluate în hotărârea pronunţată la 21 decembrie 2021 în cauzele conexate C357/19, C379/19, C547/19, C811/19 şi C840/19, Euro Box Promotion, România trebuie să respecte Decizia 2006/928 de instituire a MCV şi rapoartele adoptate de Comisia Europeană în acest temei, pentru a se conforma obiectivelor de referinţă.
    52. Se mai susţine că posibilitatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a procurorilor-şefi ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism de a infirma motivat toate măsurile şi soluţiile adoptate de procurorii din subordine, de la orice palier al parchetelor, prevăzută de art. 68 alin. (3) şi (4) din lege, încalcă art. 1 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie şi reprezintă o încălcare evidentă a independenţei acestora, putând afecta totodată caracterul efectiv al anchetelor, strângerea probelor şi celeritatea procedurilor.
    53. Se încalcă astfel principiul enunţat în avizul Comisiei de la Veneţia emis în 1996 referitor la proiectul de Constituţie a Ucrainei. Comisia de la Veneţia s-a opus în avizele sale unei asemenea soluţii, în care s-a precizat că ar trebui ca autoritatea superioară în sistemul procuraturii să controleze nivelul imediat inferior, dar, cu toate acestea, cea mai înaltă autoritate nu ar trebui să o controleze direct pe cea mai de jos. În acest fel, sistemul de urmărire penală ar fi protejat împotriva intervenţiei sau influenţei politice directe.
    54. Or, infirmarea de către procurorul general şi procurorii- şefi ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a soluţiilor şi măsurilor tuturor procurorilor din subordine creează un risc major de afectare a dosarelor penale, în contextul în care cei trei sunt numiţi eminamente politic. Introducerea în legea supusă controlului a acestor prevederi sugerează intenţia creării unor mecanisme de control politic asupra dosarelor penale, având în vedere că, potrivit proiectului de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi procurorii-şefi ai direcţiilor mai sus menţionate sunt numiţi politic şi pot avea, la un moment dat, tentaţia de a face pe plac celor care i-au numit pentru a-i păstra în funcţie sau pentru a le reînnoi mandatul.
    55. Autorii sesizării consideră, sub acest aspect, că remediile din prezent (infirmarea de către procurorul imediat ierarhic superior şi accesul la instanţă) sunt suficiente şi elimină posibilitatea ca un singur om, numit politic, să intervină în dosarele instrumentate de toţi procurorii. Dacă un procuror ierarhic inferior greşeşte există remedii, dacă însă procurorul aflat în vârful ierarhiei greşeşte sau derapează sub influenţă politică nu mai există remedii eficiente şi poate fi afectată activitatea întregului Minister Public. Se încalcă şi art. 132 alin. (1) din Constituţia României potrivit căruia „procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei“. Câtă vreme toţi procurorii vor şti că soluţiile lor vor atârna de voinţa procurorului ierarhic superior aflat în cea mai înaltă funcţie de conducere, efectul acestei prevederi va fi acela că în cea mai mare parte procurorii îşi vor dirija activitatea ţinând în permanenţă cont de opţiunile procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (sau procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie), fiind afectată astfel garanţia constituţională a imparţialităţii procurorilor.
    56. Se mai critică şi prevederile art. 115 alin. (1) din lege, potrivit căruia Institutul Naţional al Magistraturii (INM) este condus de un director, ajutat de 2 directori adjuncţi, numiţi şi revocaţi de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât conducerea nu mai este realizată de Colegiul ştiinţific, ci de directorul INM. În felul acesta, rolul INM şi mai ales al Consiliului ştiinţific este slăbit, toată puterea decizională concentrându-se în mâna unui singur om, în concordanţă cu întreaga viziune exprimată prin aceste proiecte de lege. Există astfel un risc sporit de influenţare a activităţii INM.
    57. În condiţiile în care activitatea desfăşurată în ultimii ani a fost una ferită de orice controverse publice, această modificare apare ca lipsită de fundament. De asemenea, Colegiul ştiinţific format din magistraţi cu înaltă pregătire, dar şi din profesori universitari de la cele mai reputate facultăţi de drept din ţară, precum şi din reprezentanţi ai personalului de instruire de la INM, devine un organism cu rol decorativ, ceea ce reprezintă un evident regres.
    58. Toate aceste reglementări care scad foarte mult rolul INM sunt adoptate în condiţiile în care, prin Planul naţional de redresare şi rezilienţă, România şi-a asumat ca prin noile legi ale justiţiei să consolideze rolul Institutului Naţional al Magistraturii în organizarea şi desfăşurarea examenelor şi a concursurilor.
    59. Se mai arată că este slăbit rolul Institutului Naţional al Magistraturii şi mai ales al Consiliului ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii în favoarea Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii sau a Consiliului Superior al Magistraturii, cu încălcarea art. 1, art. 124 şi 148 din Constituţie. În acest sens, Institutul Naţional al Magistraturii este eliminat complet din procedura de promovare a judecătorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau din procedura de selecţie a inspectorilor judiciari. Unele concursuri nu se mai organizează de Consiliul Superior al Magistraturii prin Institutul Naţional al Magistraturii, ci se vor organiza direct de către Consiliul Superior al Magistraturii, care va putea solicita sprijinul Institutului Naţional al Magistraturii doar dacă va dori (concursul de admitere în magistratură a persoanelor cu vechime în profesii juridice, de capacitate, de promovare la instanţele şi parchetele superioare, de selecţie pentru preşedinţii de instanţă şi şefii de parchete).
    60. De asemenea, componenţa unor comisii de concurs nu mai este desemnată de către Consiliul ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii, ci de către Consiliul Superior al Magistraturii. Consiliul ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii, care deţine în prezent rol de conducere, este înlocuit cu persoana directorului Institutului Naţional al Magistraturii, care va exercita singură funcţia de conducere. Directorul Institutului Naţional al Magistraturii este numit şi revocat de Consiliul Superior al Magistraturii fără a mai fi necesară propunerea Consiliului ştiinţific. Aşadar, Consiliul Superior al Magistraturii îşi întăreşte puterea asupra Institutului Naţional al Magistraturii, în condiţiile în care activitatea Institutului Naţional al Magistraturii şi conducerea asigurată de Colegiul ştiinţific au avut un rol pozitiv în selecţia obiectivă şi corectă a magistraţilor în ultimii ani, departe de orice jocuri de putere care, la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii, sunt frecvente.
    61. Funcţia de asistent al judecătorului, menţionată în art. 150 din lege, nu are niciun fel de statut legal, nicio reglementare, textul criticat încălcând art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie. Potrivit prevederii criticate, asistentul judecătorului are rolul de a-l sprijini pe judecător în îndeplinirea de către acesta a atribuţiilor sale judiciare, desfăşurându-şi activitatea sub îndrumarea şi supravegherea judecătorului. Prezenţa sa în preajma judecătorului nu poate fi lăsată la voia întâmplării, fiind necesar un statut riguros, reglementat prin lege. În speţă, asistentul judecătorului rămâne o formă fără fond. Este inadmisibil şi în acelaşi timp neconstituţional să menţionezi în lege o nouă categorie profesională fără a-i detalia statutul.
    62. În concluzie, se arată că reglementările cuprinse în legea criticată, atât în detaliile lor specifice prezentate mai sus, cât şi apreciate în evaluarea de ansamblu a celor trei legi ale justiţiei adoptate de Senat în aceeaşi zi, conduc la o slăbire a poziţiei puterii judecătoreşti în raport cu celelalte puteri din stat - executivă şi legislativă, cu încălcarea flagrantă a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - art. 1 alin. (4) din Constituţia României.
    63. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.
    64. Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere, prin Adresa cu nr. 2.771 din 1 noiembrie 2022, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.748 din 2 noiembrie 2022, prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    65. În acest sens, arată că legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată în procedură de urgenţă, motiv pentru care termenele au putut fi scurtate, iar modul în care acestea au fost comprimate şi intervalele de timp rezultate reprezintă aspecte legate de aplicarea regulamentelor parlamentare. Invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie (Decizia nr. 137 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 11 mai 2018, Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012, Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 10 iunie 2022), arată că scurtarea termenelor se poate realiza prin aprobarea procedurii de urgenţă cerute conform art. 76 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul constituant prevăzând expres această posibilitate. Or, Legea privind organizarea judiciară a fost adoptată în procedură de urgenţă, astfel că scurtarea termenelor procedurale şi accelerarea parcursului legislativ al legii nu încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la respectarea şi posibilitatea de a deroga de la termenele regulamentare, temporalitatea fiind o trăsătură de bază a procedurii de urgenţă. În consecinţă, consideră că legea criticată a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 69 alin. (1), ale art. 74 alin. (5), ale art. 75 şi ale art. 76 alin. (3) din Constituţie.
    66. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere, prin Adresa cu nr. 2/9.447 din 1 noiembrie 2022, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.728 din aceeaşi dată, prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    67. Astfel, în ceea ce priveşte afirmaţia autorilor sesizării cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 69 alin. (1), art. 74 alin. (5), art. 75 alin. (1) şi (3) şi art. 76 alin. (3) din Constituţia României, republicată, prin faptul că raportul comisiei sesizate în fond a fost difuzat cu 24 de ore înainte de adoptarea proiectului de lege de către Camera Deputaţilor sau de către Senat, se arată că este nefondată. Dat fiind caracterul de organe de lucru interne al comisiilor parlamentare, natura juridică a rapoartelor sau avizelor adoptate de acestea este acea a unui act preliminar, cu caracter de recomandare pentru plenul fiecărei Camere sau Camerelor reunite. Ca atare, „imprimarea şi distribuirea rapoartelor“ comisiei sesizate în fond nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, iar situaţia discutării în plenurile celor două Camere „fără dezbateri şi fără a putea lua la cunoştinţă, în timp util, de conţinutul raportului“ comisiei speciale comune, nu poate fi invocată, având în vedere situaţia de fapt, în care chiar semnatari ai sesizării de neconstituţionalitate au susţinut amendamente în plenul Camerei Deputaţilor. Se mai arată că articolele din Regulamentul Camerei Deputaţilor, al Senatului şi din cel al şedinţelor comune, la care fac referire autorii sesizării, reglementează situaţia obişnuită în care rapoartele respective sunt emise de comisiile permanente. Or, în cauză, raportul asupra legii deduse controlului de constituţionalitate este emis de o comisie specială comună, faţă de care s-a instituit un regim special. În acest caz, Regulamentul şedinţelor comune prevede, în art. 18, un termen maxim de 10 zile pentru înscrierea pe ordinea de zi a unui proiect de lege pentru care s-a primit raportul.
    68. În ceea ce priveşte afirmaţia autorilor sesizării cu privire la faptul că legea dedusă controlului de constituţionalitate cuprinde prevederi neclare, imprecise şi lipsite de predictibilitate, apreciază că este nefondată, întrucât argumentele redate de autorii sesizării nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate, ci simple declaraţii/opinii politice, reliefând faptul că autorii sesizării nu sunt de acord - ca decizie politică - cu modificările legislative adoptate de Parlament. Arată că modificările aduse normelor în vigoare se circumstanţiază evoluţiei realităţilor economice şi sociale din România, fără să afecteze scopul primordial şi concepţia generală a reglementării de bază.
    69. Faţă de critica privitoare la pretinsa încălcare a principiului legalităţii, se apreciază că limbajul juridic folosit de legiuitor este clar, predictibil şi neechivoc, din conţinutul acestuia lipsind pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii. În consecinţă, pretinsa lipsă de precizie, predictibilitate şi claritate nu poate fi reţinută.
    70. Astfel, referitor la art. 13 din legea criticată, arată că acesta precizează cu claritate faptul că discontinuitatea apare atunci când „judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective“.
    71. În ceea ce priveşte art. 15 alin. (1), consideră că în noţiunile „video“ şi „audio“, cuvântul „sau“ nu trebuie interpretat într-un sens care să aibă ca finalitate lipsirea de efecte juridice a normei. Textul criticat nu este redactat într-un limbaj de specialitate, tehnic, ci într-un limbaj accesibil tuturor.
    72. Cu privire la afirmaţia referitoare la funcţionarea „fără numărul legal de membri“ a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care ar reieşi din art. 30 alin. (5) din legea criticată, arată că textul în cauză reglementează un criteriu obiectiv de selecţionare a judecătorului la şedinţele colegiului, respectiv judecătorul care „are cea mai mare vechime în funcţia de judecător din cadrul secţiei“. Astfel că, doar în situaţia în care, din motive obiective, colegiul nu se poate constitui cu numărul legal de membri aleşi, va participa judecătorul care îndeplineşte un criteriu obiectiv, respectiv cea mai mare vechime în funcţie în cadrul secţiei. Această excepţie este foarte clară şi are rolul de a evita orice blocaj de funcţionare a colegiului.
    73. Referitor la art. 34 alin. (3) din lege, arată că acesta precizează în mod clar că schimbarea membrilor completurilor de judecată se face doar în mod excepţional şi doar pe baza unor criterii obiective, care se reglementează prin Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie. Rolul acestor criterii obiective este de a exclude înlocuirea arbitrară a judecătorilor şi, ca atare, impune ca acest regulament să înlăture orice risc de afectare a independenţei justiţiei.
    74. Cu privire la susţinerea că nu există criterii clare, predictibile şi obiective în art. 36 alin. (3) şi (8) din legea criticată pentru formarea completurilor de judecată de 5 judecători şi tragerea la sorţi a completului de 5 judecători, sunt relevante aceleaşi argumente anterior prezentate. Astfel, art. 36 alin. (3) reglementează cu claritate modul în care se formează completurile de 5 judecători, respectiv din judecători ai Secţiei I şi ai Secţiei a II-a civile şi Secţiei contencios administrativ şi fiscal şi stabileşte, de asemenea, cu claritate, că reprezentativitatea secţiilor completurilor se face pe baza criteriilor obiective adoptate prin Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Totodată, textul de lege defineşte rolul acestor criterii obiective, respectiv excluderea desemnării arbitrare. Alin. (8) al aceluiaşi articol statuează principiul prin excelenţă obiectiv al alegerii judecătorilor completurilor, respectiv tragerea la sorţi.
    75. Referitor la pretinsa necorelare dintre alineatele (1) şi (2) ale art. 45 din legea criticată, arată că ipotezele celor două alineate decurg într-o logică juridică clară, tratând înfiinţarea completurilor specializate în două situaţii distincte. Prima situaţie, cu statut de regulă, pe care o reglementează alin. (1), este că aceste completuri specializate sunt înfiinţate de preşedintele instanţei, la propunerea colegiului de conducere al respectivei instanţe. A doua situaţie, cu statut de excepţie, reglementată de alin. (2), este reprezentată de cazul în care prin legea specială se prevede obligativitatea constituirii completurilor specializate, când aceasta se realizează prin hotărâre a Secţiei de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui de instanţă. Aşadar, textele sunt clare, având ipoteze diferite.
    76. În ceea ce priveşte prevederile art. 159 din lege, semnalează că reglementarea nu se referă la organizarea poliţiei judiciare, ci la „măsurile de cooperare“. În acest sens, prin textul criticat s-a dispus ca aceste măsuri de cooperare să fie stabilite prin act infraconstituţional, respectiv prin ordin comun al procurorului general şi al ministrului afacerilor interne, având în vedere că în cauză sunt aspecte care privesc activităţi de operativitate în aplicarea legii.
    77. Referitor la critica adusă prevederilor art. 21 alin. (6) din legea criticată, în sensul că ar lipsi criterii clare şi obiective în cazul repartizărilor temporare, apreciază că este nefondată, întrucât textul reglementează o măsură de ordin administrativ: repartizarea unor judecători dintr-o secţie în alta (exceptându-se secţiile ce soluţionează cauze în materia penală), cu scopul soluţionării cauzelor cu celeritate. Repartizarea se face cu acordul judecătorului, iar în lipsa acestui acord se aplică criteriul obiectiv al tragerii la sorţi. Această măsură administrativă are scopul apărării principiului celerităţii în soluţionarea cauzelor.
    78. Cu privire la critica privind prevederile art. 28 din lege, potrivit căreia completul de 5 judecători nu ar putea să îşi schimbe jurisprudenţa, arată că textul în cauză introduce un criteriu obiectiv prin care se poate schimba jurisprudenţa. Astfel, în cazul în care completul de 5 judecători ori o Secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că este „necesar să revină asupra propriei jurisprudenţe“, atunci completul sesizează Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care se va pronunţa, cu citarea părţilor, asupra sesizării de schimbare a jurisprudenţei. Autorii sesizării omit însă să observe că Secţiile unite includ şi Secţia care a formulat sesizarea, secţie care participă la soluţionarea cauzei.
    79. În ce priveşte critica privind prevederile art. 30 alin. (1), în sensul că „sunt diminuate puterile colegiului de conducere şi se creează confuzie cu atribuţiile care ar trebui să revină în mod automat adunării generale“, apreciază că este nefondată, întrucât, potrivit textului de lege criticat, conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este asigurată de preşedintele acesteia, vicepreşedintele acesteia, precum şi de Colegiul de conducere. Aşadar, nu se susţine afirmaţia autorilor sesizării potrivit căreia s-ar diminua „puterile“ colegiului, deoarece acesta participă la conducerea Înaltei Curţi. În plus, textul atribuie competenţa colegiului de conducere de a hotărî asupra problemelor generale de conducere.
    80. În privinţa criticii art. 31 alin. (4) din lege, în sensul că votul preşedintelui în cadrul colegiului de conducere este decisiv, se arată că, fiind un organism colegial, deciziile în cadrul acestuia se iau potrivit regulii majorităţii şi a cvorumului. Textul de lege criticat reglementează cu claritate că şedinţa se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 7 membri ai colegiului. De asemenea, numai în caz de paritate de voturi este decisiv votul preşedintelui.
    81. Referitor la critica autorilor sesizării asupra art. 30 alin. (3), art. 54 alin. (2), art. 82 alin. (2), art. 90 alin, (2), art. 97 alin. (2), art. 107 alin. (2), potrivit căreia compunerea colegiilor de conducere ar contraveni art. 1 alin. (3)-(5) şi art. 124 alin. (4) din Constituţie, preşedintele Camerei Deputaţilor constată că aceasta este nefondată. Referitor la expresia „colegiul de conducere devine un paravan pentru deciziile preşedinţilor/ vicepreşedinţilor de instanţă“, se apreciază că autorii sesizării ignoră dispoziţiile art. 31 alin. (4) din lege, potrivit cărora hotărârile se adoptă cu majoritate de voturi, cu condiţia îndeplinirii condiţiei de cvorum (prezenţa a 7 membri). Aşadar, afirmaţia autorilor este nefondată. Se mai arată că judecătorii aleşi ca membri în cadrul colegiului exercită aceleaşi atribuţii pe care le au şi ceilalţi membri în cadrul organismului colegial denumit „colegiul de conducere“. Orice altă interpretare, cum ar fi, de exemplu, că aceste colegii de conducere se transformă în „echipa de suport“ a preşedinţilor, este nefondată.
    82. Cu privire la critica referitoare la art. 58 alin. (4) şi (5) din lege, în sensul că sistemul de repartizare aleatorie va fi auditat extern „doar sub aspect tehnic, nu şi sub aspectul posibilelor eludări ale sistemului prin intervenţie umană“, se arată că, potrivit art. 58 alin. (5), scopul auditării externe este reglementat cu claritate, respectiv acela al „identificării şi remedierii vulnerabilităţilor sistemului inclusiv sub aspectul vicierii sau influenţării repartizării aleatorii“. Aşadar, textul criticat nu exclude verificarea vicierii sistemului prin acţiune umană.
    83. În privinţa criticii referitoare la art. 70 alin. (5) din lege, potrivit căreia nu există legea specială privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare nici în stadiu de proiect, se consideră că este nefondată. Această normă are rolul de a reglementa pentru viitor, în sensul de a se statua că organizarea şi funcţionarea poliţiei speciale se va realiza prin lege specială. Aşadar, faptul că prevederea criticată are doar caracter tranzitoriu nu numai că nu este de natură a afecta neconstituţionalitatea reglementării, ci este şi nefondată.
    84. Referitor la critica privind art. 93 din lege, în sensul că nu se mai menţine o prevedere din actuala reglementare aflată în vigoare, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că aceasta este nefondată, critica vizând opţiunea politică a majorităţii parlamentare, care nu corespunde cu opţiunea politică a autorilor sesizării.
    85. În ceea ce priveşte critica autorilor sesizării privind art. 68 alin. (3) şi (4) din legea criticată, cu referire la posibilitatea procurorului general şi a procurorilor-şefi ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism de a infirma măsurile şi soluţiile procurorilor din subordine, se observă că înşişi autorii sesizării precizează că această infirmare trebuie să fie motivată, în sensul apărării garanţiilor procesuale.
    86. Referitor la critica privind art. 115 din legea contestată, referitoare la conducerea Institutului Naţional al Magistraturii, care este realizată de director, şi nu de consiliul ştiinţific, astfel cum este reglementat în prezent, se consideră că această afirmaţie este nefondată. Aceasta nu reprezintă o veritabilă critică de constituţionalitate, ci doar un punct de vedere politic diferit faţă de decizia politică majoritară. Şi afirmaţia potrivit căreia „toată puterea decizională se concentrează în mâna unui singur om“ este nefondată întrucât, potrivit textului de lege criticat, directorul şi cei 2 directori adjuncţi sunt numiţi şi revocaţi de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, care are întreg controlul asupra activităţii acestora, putând, în condiţiile legii, nu numai să îi numească, ci şi să îi revoce.
    87. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia ar fi slăbit rolul INM şi mai ales al Consiliului ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii în favoarea Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii sau a Consiliului Superior al Magistraturii, se arată că această critică nu vizează niciun articol din legea supusă controlului de constituţionalitate. Astfel, afirmaţia autorilor sesizării privind încălcarea art. 1, 124 şi 148 din Constituţie este nefondată. De asemenea, critica autorilor sesizării referitoare la prevederile conform cărora concursurile nu se vor mai organiza de Consiliul Superior al Magistraturii prin Institutul Naţional al Magistraturii, ci direct de Consiliul Superior al Magistraturii, nu poate reprezenta un motiv de neconstituţionalitate, ci reprezintă voinţa de reglementare a legiuitorului. Institutul are rolul de pregătire a viitorilor judecători şi procurori, iar concursul de admitere în magistratură a persoanelor cu vechime în profesii juridice este atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii.
    88. Cu privire la critica autorilor sesizării asupra art. 150 din legea criticată, în sensul că funcţia de asistent al judecătorului nu are niciun fel de statut legal, se consideră că este nefondată, statutul şi atribuţiile asistenţilor urmând să fie reglementate prin lege specială.
    89. Guvernul a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere, prin Adresa cu nr. 7/7.803/2022 din 1 noiembrie 2022, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.803 din 3 noiembrie 2022, prin care consideră, în esenţă, că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    90. Cu privire la criticile de natură extrinsecă arată că există o jurisprudenţă constantă a instanţei constituţionale, care, în mai multe rânduri, a respins ca neîntemeiate critici similare celor din prezenta cauză (Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, paragraful 267).
    91. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă apreciază că sunt neîntemeiate cele potrivit cărora o serie de prevederi cuprinse în legea adoptată sunt neclare, imprecise şi lipsite de predictibilitate, astfel încât sunt încălcate principiul securităţii juridice şi principiul calităţii legii, care decurg din principiul legalităţii statuat de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    92. Astfel, referitor la critica privind caracterul neclar al sintagmei „principiului continuităţii“ din art. 13 al legii arată că este unanim admis că principiul continuităţii impune ca judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei să nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii. Dacă în Codul de procedură penală, legiuitorul a preferat utilizarea sintagmei „principiul continuităţii completului“ [de exemplu, la art. 353 alin. (10)], în cuprinsul Codului de procedură civilă s-a utilizat fie termenul „continuitatea“ - art. 9, fie expresia „continuitatea instanţei“ - art. 214. Întrucât Legea de organizare judiciară sintetizează o serie de principii şi reguli care guvernează activitatea judiciară atât în materie penală, cât şi în materie civilă lato sensu (extrapenală), a fost preferată utilizarea formulei „principiul continuităţii“, existentă în cuprinsul Legii nr. 304/2004 încă de la data adoptării acesteia, norma fiind clară şi previzibilă în ceea ce priveşte redactarea şi efectele sale.
    93. Referitor la art. 15 alin. (1) din lege arată că textul criticat are o redactare care permite stabilirea intenţiei de reglementare a legiuitorului la adoptarea prevederilor normative în discuţie. Dispoziţii cu o redactare identică normei criticate au fost introduse în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în anul 2005, prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, aceasta prevăzând că şedinţele de judecată urmau să se înregistreze de la data de 1 iulie 2006. În redactarea normei în discuţie, legiuitorul a avut în vedere două variante posibile de îndeplinire a obligaţiei de înregistrare a şedinţelor de judecată, una cu valoare minimală (înregistrarea audio) şi una cu valoare maximală (înregistrarea video), fiind indicată posibilitatea de a alege între cele două alternative. Întrucât raţiunea normei a fost aceea de instituire a cadrului necesar care să permită verificarea respectării obligaţiilor impuse în sarcina instanţei cu privire la notarea aspectelor în legătură cu desfăşurarea procesului, rezultă cu claritate faptul că, în înţelesul normei, înregistrarea video trebuie să asigure nu doar înregistrarea imaginii, ci şi a sunetului.
    94. În ceea ce priveşte critica prevederilor art. 30 alin. (5) din lege consideră că norma nu numai că nu este neclară şi nu creează instabilitate, ci, în sens contrar, permite funcţionarea colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă, din motive obiective - de exemplu, din cauza numărului de judecători ai instanţei care declară că nu doresc să facă parte din colegiu sau din alte cauze obiective - acesta nu se poate constitui cu numărul legal de membri aleşi. Prevederi asemănătoare se regăsesc, de lege lata, în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 22 alin. (7)].
    95. În ceea priveşte critica adusă art. 34 alin. (3) din lege arată că Legea privind organizarea judiciară cuprinde o serie de dispoziţii care reglementează principiile organizării judiciare, procedura judiciară, dar şi aspecte concrete referitoare la organizarea instanţelor judecătoreşti, inclusiv la formaţiunile judiciare din cadrul acestora; există însă şi alte aspecte ale organizării administrative a instanţelor judecătoreşti, în general, şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în particular, care, dat fiind caracterul lor detaliat, se adoptă prin Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, respectiv prin Regulamentul privind organizarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Legea însăşi prevede adoptarea celor două regulamente, care urmează să reglementeze reguli în materie, însă cu respectarea principiilor instituite chiar de către legiuitorul organic, fără ca un asemenea procedeu să poată fi echivalat cu o adăugare la lege, să semnifice încălcarea art. 73 alin. (3) lit. l) sau art. 126 alin. (4) din Constituţie ori să dea naştere unei impredictibilităţi legislative. Dispoziţiile legale primare criticate stabilesc o marjă redusă de apreciere a emitentului actului administrativ normativ cu privire la normarea situaţiilor în care poate opera înlocuirea membrilor completurilor de judecată - plecând de la condiţionalităţile impuse în termeni expliciţi de legiuitor, care exclud orice resorturi de ordin subiectiv -, fiind evident faptul că modificarea compunerii completului de judecată nu poate fi decât urmarea unor împrejurări obiective, prevăzute ori care rezultă din lege.
    96. Referitor la critica formulată faţă de art. 36 alin. (3) şi (8) din legea criticată arată că legea a dat o reglementare detaliată completurilor de 5 judecători din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte aspectele esenţiale ale înfiinţării acestora, însă alte aspecte, precum procedura concretă de tragere la sorţi sau stabilirea unor criterii obiective pe baza cărora colegiul de conducere al acestei instanţe stabileşte, anual, reprezentativitatea celor 3 secţii ce judecă în materie extrapenală, în scopul tragerii la sorţi a completurilor de 5 judecători în materie civilă şi în raport cu competenţa materială a acestor formaţiuni de judecată, urmează să fie detaliate în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind astfel urmărită asigurarea unei reglementări care să poată răspunde diverselor situaţii practice.
    97. Referitor la critica adusă prevederilor art. 45 alin. (2) din lege precizează că acestea au natura unei norme speciale şi derogatorii de la regula instituită la alin. (1) al aceluiaşi articol, prevederi obligatorii în virtutea adagiului „specialia generalibus derogant“, în sensul că, atunci când legea prevede obligativitatea constituirii completurilor specializate la curţile de apel şi la tribunale, şi numai atunci, acestea se înfiinţează prin hotărâre a Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui instanţei. În consecinţă, nu există nicio contradicţie între cele două norme arătate.
    98. Referitor la critica adusă prevederilor art. 70 alin. (5) şi ale art. 159 din lege menţionează normele care statuează că Ministerul Public conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a organelor de poliţie judiciară, prin intermediul unor atribuţii funcţionale, precum şi al unor atribuţii administrative, astfel că interpretarea autorilor, potrivit căreia „activitatea de conducere şi supraveghere de către procurori a activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare nu se va mai realiza în temeiul legii, cum impune Constituţia“, ţine de un resort subiectiv, simpla lectură a prevederilor legale relevante neducând la o astfel de concluzie. Pe de altă parte, subliniază faptul că nicio dispoziţie constituţională nu stabileşte, nici explicit, nici implicit, organizarea administrativă a poliţiei judiciare în cadrul parchetelor, ci doar faptul că parchetele conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii. Renunţând, în parte, la concepţia existentă anterior în cuprinsul legii de organizare judiciară, ale cărei prevederi stabileau detaşarea în cadrul parchetelor regulare (obişnuite) a unor ofiţeri şi agenţi de poliţie judiciară, atât pentru desfăşurarea activităţilor prevăzute de art. 142 din Codul de procedură penală, cât şi pentru efectuarea activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor din domeniul economic, financiar, fiscal şi vamal - sub acest aspect, a se vedea art. 66^1 şi art. 120^2-120^4 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară -, noua lege a prevăzut, ca principiu, că organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare se reglementează prin lege specială [art. 70 alin. (5) din lege], precum şi faptul că măsurile de cooperare pentru desemnarea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară în vederea desfăşurării activităţilor prevăzute de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală în cadrul Ministerului Public se vor stabili prin ordin comun al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al ministrului afacerilor interne, care se va adopta în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii [art. 159 alin. (1) din lege].
    99. Cu privire la prevederile art. 21 alin. (6) din legea criticată arată că norma în discuţie stabileşte în termeni clari situaţia în care se poate dispune, de către colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, mutarea temporară a unor judecători de la o secţie la alta a acestei instanţe. Ţinând seama de dihotomia penal-civil şi de principiul specializării judecătorilor, repartizarea temporară a unor judecători în cadrul altor secţii nu se poate face în cadrul Secţiei penale a instanţei supreme şi nici nu poate privi repartizarea temporară a unor judecători din cadrul acestei secţii la celelalte secţii care judecă cauze în materie extrapenală, iar o astfel de măsură poate fi decisă doar pentru motive ce ţin de nevoile instanţei. În plus, repartizarea temporară a judecătorilor se face cu acordul acestora, iar în lipsa acordului, prin tragere la sorţi. În concluzie, măsura respectivă poate fi decisă doar pentru motive legitime - legate de o repartizare a resurselor disponibile care să asigure o bună administrare a justiţiei, iar asemenea măsuri dispuse de colegiul de conducere, fără acordul ori consimţământul judecătorului, pot fi contestate în justiţie, existând o jurisprudenţă solid conturată în materia contestării hotărârilor colegiilor de conducere ale instanţelor judecătoreşti, în calitate de organisme ce dezbat problemele generale de conducere ale instanţei şi adoptă hotărâri menite să asigure buna organizare şi funcţionare a acestora. Prin toate garanţiile instituite de lege şi scopul legitim urmărit, repartizarea temporară a unor judecători în cadrul altor secţii nu este de natură să aducă atingere principiilor inamovibilităţii şi independenţei judecătorilor şi nici imparţialităţii judecătorului. De lege lata, mutarea unor judecători de la o secţie la alta a unei instanţe constituie obiectul de reglementare al Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, astfel că şi prin Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pot stabili criterii subsidiare de selecţie în cazul în care mai mulţi judecători îşi dau acordul pentru repartizarea temporară în cadrul altei secţii a instanţei.
    100. Cu privire la critica adusă dispoziţiilor art. 28 din lege arată că, distinct de mecanismele de unificare a practicii judiciare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii şi a hotărârilor prealabile pronunţate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, norma criticată reglementează un procedeu de schimbare a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care poate avea loc în situaţia în care intervin elemente noi, ce determină reconsiderarea soluţiilor anterioare. Procedura revirimentului jurisprudenţial permite a se preîntâmpina eventuale contradicţii de jurisprudenţă chiar la nivelul instanţei supreme, iar elementul de noutate adus prin noua lege privind organizarea judiciară priveşte exclusiv includerea completurilor de 5 judecători, alături de secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca titulari ce pot formula o sesizare pentru a se reveni asupra propriei jurisprudenţe. Soluţia adoptată a avut în vedere competenţa materială proprie a acestor formaţiuni judiciare, precum şi împrejurarea că acestea nu funcţionează în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reglementarea de lege lata vizând exclusiv problematica schimbării jurisprudenţei unei secţii a acestei instanţe. Conchide în sensul că prevederile criticate urmăresc asigurarea stabilităţii, previzibilităţii şi securităţii juridice, iar nu împiedicarea accesului la justiţie. Acestea nu numai că nu încalcă prevederile art. 124 din Constituţie referitoare la înfăptuirea justiţiei, ci, dimpotrivă, dau expresie acestora.
    101. Consideră că nu este întemeiată nici critica privind diminuarea puterilor Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi crearea unei confuzii cu atribuţiile care ar trebui să revină în mod normal adunării generale. Astfel, pe de o parte, atribuţiile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt cvasiidentice cu cele reglementate anterior de lege şi de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, atribuţiile adunării generale a acestei instanţe sunt distinct reglementate de lege.
    102. Cu privire la criticile formulate faţă de dispoziţiile art. 31 alin. (4) din lege precizează, cu referire la colegiul de conducere al instanţelor judecătoreşti, că acesta este un organism colegial format din judecători cu funcţii de conducere şi de execuţie din cadrul instanţei, aceştia din urmă fiind aleşi de adunarea generală a judecătorilor, organism colegial care hotărăşte cu privire la problemele generale de conducere ale instanţei stabilite de lege în competenţa sa. Legiuitorul a prevăzut atât exercitarea de către preşedintele instanţei a unor atribuţii manageriale, în scopul organizării eficiente a activităţii acesteia, cât şi constituirea în cadrul fiecărei instanţe a unui colegiu de conducere, stabilindu-se în acest fel implicarea judecătorilor instanţei în funcţionarea acesteia şi în anumite probleme manageriale. Pentru a da substanţă principiului responsabilităţii şi pentru a permite o evaluare obiectivă a activităţii desfăşurate în funcţiile de conducere, corelată cu sarcinile şi responsabilităţile preşedinţilor de instanţe şi conducătorilor parchetelor - argumente valabile şi în ceea ce priveşte celelalte funcţii manageriale de la nivelul instanţei/parchetelor - legea supusă controlului de constituţionalitate a stabilit o nouă componenţă a colegiilor de conducere din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, în sensul includerii în cadrul acestor organisme a unor magistraţi care ocupă funcţii de conducere în cadrul instanţei sau parchetului. În fundamentarea acestei soluţii s-a avut în vedere faptul că realizarea actului managerial trebuie să fie în responsabilitatea conducătorilor instituţiilor judiciare, aceştia având scopuri comune organizaţiei din care fac parte şi o înţelegere mai profundă a necesităţilor acesteia, iar nu a judecătorilor cu funcţii de execuţie, care, în prezent, au o pondere majoritară în cadrul colegiului, dar a căror responsabilitate legală pentru actul managerial este inexistentă. Soluţia propusă prin norma criticată menţine un rol deliberativ al colegiului de conducere în anumite probleme manageriale, iar în cadrul acestuia sunt reprezentaţi în continuare judecători (cu funcţii de execuţie) aleşi de adunarea generală a judecătorilor instanţei.
    103. Referitor la critica adusă art. 58 alin. (4) din lege arată că auditul are ca obiect identificarea şi remedierea oricărei vulnerabilităţi a sistemului, astfel cum rezultă din redactarea normei, inclusiv a celor de natură să permită, prin intervenţia factorului uman, vicierea sau influenţarea repartizării aleatorii. Pe de altă parte, auditul în discuţie nu poate avea decât un rol tehnic (analizând caracteristicile, vulnerabilităţile şi limitele sistemului informatic), deoarece evaluarea modului în care, în concret, judecătorii şi personalul auxiliar de specialitate respectă normele privind primirea şi înregistrarea cererilor şi repartizarea aleatorie a dosarelor revine Inspecţiei Judiciare, iar nu auditorului extern.
    104. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia Legea privind organizarea judiciară afectează independenţa şi activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, menţionează că textul din Legea nr. 304/2004 care nu a mai fost preluat în legea supusă controlului de constituţionalitate este, în mod evident, o reminiscenţă a vechii reglementări referitoare la Parchetul Naţional Anticorupţie. Raţiunea acestei norme juridice (la data adoptării sale) era de a da Parchetului Naţional Anticorupţie o poziţie unică, aparte în cadrul Ministerului Public. Dispoziţii referitoare la acesta au fost menţinute atât în legea de organizare judiciară adoptată în anul 2004, cât şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, cu toate că, din anul 2005, concepţia originară a legiuitorului privind organizarea Parchetului Naţional Anticorupţie (ulterior Direcţia Naţională Anticorupţie) a fost schimbată, înfiinţându-se Departamentul Naţional Anticorupţie, ca structură autonomă, cu personalitate juridică proprie, în cadrul Parchetului de pe lângă înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie, prin reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie. În acest context, Guvernul aminteşte că structura organizatorică a Ministerului Public este una de tip piramidal. Chiar organizată sub forma unei entităţi cu personalitate juridică, Direcţia Naţională Anticorupţie (la fel şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - DIICOT) este parte integrantă a Ministerului Public, în general, şi a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în particular. Prin urmare, aceasta nu poate fi „independentă în raport cu parchetele“, întrucât este o componentă constitutivă a Ministerului Public. În ceea ce priveşte „independenţa parchetelor“, în general, şi a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în particular, în raport cu instanţele judecătoreşti ori cu alte autorităţi publice, aceasta este consacrată prin art. 66 alin. (4) din proiectul Legii privind organizarea judiciară.
    105. Referitor la pretinsa înlăturare a independenţei financiare a Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, arată că Legea privind organizarea judiciară nu a făcut decât să clarifice o situaţie care trenează de mulţi ani, procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie fiind desemnat, prin modificările aduse succesiv Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, atât ordonator principal de credite [art. 4 alin. (3)], cât şi ordonator secundar de credite [art. 4 alin. (4)]. Având în vedere antinomia între două norme juridice, prevala ultima soluţie adoptată, ce consacra calitatea procurorului-şef direcţie de ordonator secundar de credite. În ceea ce priveşte situaţia procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism precizează că soluţia cuprinsă în reglementarea specifică aplicabilă acestei structuri de parchet consacră calitatea acestuia de ordonator terţiar de credite, iar nu pe cea de ordonator principal de credite [art. 19 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative].
    106. Cu privire la posibilitatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a procurorilor-şefi ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi ai Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism de a infirma motivat toate măsurile şi soluţiile adoptate de procurorii din subordine, arată că, din redactarea prevederilor criticate rezultă în mod clar că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are recunoscut atributul de a putea infirma măsurile şi soluţiile procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. O astfel de competenţă revine exclusiv procurorilor-şefi direcţie [art. 68 alin. (3) şi (4) din proiect]. Doar procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie este abilitat să infirme, motivat, măsurile şi soluţiile adoptate de procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, atunci când acesta constată că sunt nelegale sau netemeinice, interpretare ce rezultă atât din faptul că prevederile alin. (4) au natura unei norme speciale şi derogatorii în raport cu reglementarea de la alin. (3), cât şi din utilizarea în redactarea alin. (4) a adverbului „numai“, care indică o restricţie şi o exclusivitate rezervată procurorului-şef Direcţiei Naţionale Anticorupţie (respectiv procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism). Pe de altă parte, controlul ierarhic în cadrul Ministerului Public este un principiu de rang constituţional. Principiul controlului ierarhic instituie obligaţia pentru legiuitor de a reglementa organizarea Ministerului Public astfel încât să asigure o unitate de acţiune a procurorilor pentru realizarea unitară a rolului constituţional al parchetelor, acela de apărare a intereselor generale ale societăţii; de aceea, parchetele nu sunt structuri de sine stătătoare, ci structuri reunite în cadrul Ministerului Public, tocmai pentru a configura principiul controlului ierarhic superior, în acea structură care nu poate fi decât de tip piramidal. Întrucât activitatea de urmărire penală este principala componentă a activităţii Ministerului Public, iar independenţa procurorului de caz nu exclude controlul ierarhic, actele de infirmare ale procurorilor ierarhic superiori fiind examinate de către o instanţă, conform procedurii prevăzute de art. 335 din Codul de procedură penală, legea a stabilit faptul că măsurile şi soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior ori de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice. De asemenea, măsurile şi soluţiile adoptate de procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism pot fi infirmate motivat numai de către procurorul ierarhic superior ori de către procurorul-şef al direcţiei, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice.
    107. În ceea ce priveşte criticile referitoare la conducerea Institutului Naţional al Magistraturii, care nu mai este realizată de Colegiul ştiinţific, ci de directorul institutului, arată că, potrivit Constituţiei, propunerile de numire, promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii. În aceste condiţii, gestionarea carierei magistraţilor de către Consiliul Superior al Magistraturii, indiferent dacă aceasta se realizează prin Plen sau prin secţii, nu numai că nu contravine vreunei norme constituţionale, ci, dimpotrivă, dă expresie dispoziţiilor constituţionale referitoare la statutul judecătorilor şi procurorilor şi rolul Consiliului Superior al Magistraturii.
    108. În ceea ce priveşte criticile privind puterile manageriale acordate directorului Institutului Naţional al Magistraturii prin legea adoptată, întrucât nicio dispoziţie constituţională nu face referire la Institutul Naţional al Magistraturii sau Consiliul ştiinţific al acestuia - organ colegial din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii cu o puternică componentă de reprezentare din afara magistraturii, apreciază că sunt lipsite de relevanţă constituţională.
    109. În fine, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia funcţia de asistent al judecătorului nu are niciun fel de statut legal, arată că norma în discuţie constituie o reglementare de principiu care trasează cadrele viitoare ale acestei profesii juridice, ce urmează a fi în concret reglementate prin lege specială, iar prevederile respective au un conţinut normativ care nu impietează asupra normelor constituţionale invocate.
    110. La dosar, 2 persoane fizice, în calitate de cetăţeni, au depus memorii amicus curiae prin care susţin neconstituţionalitatea Legii privind organizarea judiciară.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    111. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea privind organizarea judiciară, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. 13, art. 15 alin. (1), art. 21 alin. (6), art. 28, art. 30 alin. (1), (3) şi (5), art. 31 alin. (4) teza a doua, art. 34 alin. (3), art. 36 alin. (3) şi (8), art. 45 alin. (1), (2) şi (4), art. 54 alin. (2) şi (5), art. 57, art. 58 alin. (4) şi (5), art. 68 alin. (3) şi (4), art. 70, art. 82 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua, art. 90 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua, art. 93, art. 97 alin. (2) şi (3) teza a doua, art. 107 alin. (2), art. 115 alin. (1), art. 150 şi ale art. 159 din aceasta, care au următorul cuprins:
    - Art. 13 - „Activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.“;
    – Art. 15 alin. (1) - „(1) Şedinţele de judecată se înregistrează de către instanţă prin mijloace tehnice video sau audio.“;
    – Art. 21 alin. (6) - „(6) În mod excepţional, în situaţia existenţei unui volum ridicat de activitate la nivelul unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care soluţionează cauze în alte materii decât cea penală, pentru soluţionarea acestora într-un termen optim şi previzibil, colegiul de conducere, la propunerea preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, va putea dispune repartizarea temporară în cadrul acelei secţii, pe durata unui an, a unor judecători de la alte secţii decât cea penală, desemnaţi cu acordul acestora, iar în lipsa acordului, prin tragere la sorţi.“;
    – Art. 28 - „Dacă o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau un complet de 5 judecători consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudenţe, întrerupe judecata şi sesizează Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judecă cu citarea părţilor din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. După ce Secţiile Unite s-au pronunţat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenţei, judecata continuă.“;
    – Art. 30 alin. (1), (3) şi (5):
    "(1) Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se exercită de preşedinte, 2 vicepreşedinţi şi colegiul de conducere. Colegiul de conducere hotărăşte cu privire la problemele generale de conducere ale instanţei stabilite de lege în competenţa acestuia. (...)
(3) Preşedintele, vicepreşedinţii, preşedinţii de secţii şi 4 judecători, câte unul de la fiecare secţie, aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor, constituie colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Când se dezbat probleme economico-financiare şi administrative, la şedinţele colegiului de conducere participă managerul economic al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care are vot consultativ. (...)
(5) În cazul în care colegiul de conducere nu se poate constitui cu numărul legal de membri aleşi din motive obiective, până la constituirea colegiului de conducere potrivit alin. (3) sau (4), activitatea acestuia se desfăşoară prin participarea la şedinţele sale, cu drept de vot, a judecătorului cu cea mai mare vechime în funcţia de judecător din cadrul secţiei."

    – Art. 31 alin. (4) teza a doua: „(4) Şedinţele Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 7 dintre membrii săi. Hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se adoptă cu votul majorităţii membrilor săi. Votul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este decisiv în caz de paritate de voturi.“;
    – Art. 34 alin. (3): „(3) Schimbarea membrilor completurilor de judecată se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care vor exclude înlocuirea arbitrară a acestora.“;
    – Art. 36 alin. (3) şi (8):
    "(3) În alte materii decât cea penală, completurile de 5 judecători sunt formate din judecători din cadrul Secţiei I civile, Secţiei a II-a civile şi Secţiei de contencios administrativ şi fiscal, conform reprezentativităţii stabilite anual de Colegiul de conducere, pe baza criteriilor obiective prevăzute în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care exclud desemnarea arbitrară. (...)
(8) Tragerea la sorţi se realizează în condiţiile stabilite de Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."

    – Art. 45 alin. (1), (2) şi (4):
    "(1) Secţiile curţilor de apel şi ale instanţelor din circumscripţia acestora se înfiinţează, la propunerea preşedintelui, cu avizul colegiului de conducere al fiecărei instanţe, prin hotărâre a Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Completurile specializate şi celelalte completuri ale secţiilor curţilor de apel şi ale instanţelor din circumscripţia acestora se înfiinţează de preşedintele instanţei, la propunerea colegiului de conducere al fiecărei instanţe.
(2) La curţile de apel şi tribunale, în cazul în care prin lege specială se prevede obligativitatea constituirii completurilor specializate, acestea se înfiinţează prin hotărâre a Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui instanţei. (...)
(4) În mod excepţional, în situaţia în care în cadrul unei secţii nu se poate constitui un complet de judecată, preşedintele instanţei, cu avizul colegiului de conducere, poate dispune participarea unor judecători de la alte secţii.“;"

    – Art. 54 alin. (2) şi (5):
    "(2) Colegiile de conducere au următoarea componenţă:
    a) la curţile de apel şi tribunale: preşedintele, vicepreşedintele sau vicepreşedinţii, după caz, preşedinţii de secţie şi 2 judecători, aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor;
    b) la tribunale specializate şi judecătorii: preşedintele, vicepreşedintele sau vicepreşedinţii, după caz, preşedinţii de secţie, după caz, şi 2 judecători, aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor. (...)
(5) Hotărârile colegiului de conducere se adoptă cu votul majorităţii membrilor săi. Votul preşedintelui instanţei este decisiv în caz de paritate de voturi."

    – Art. 57:
    "(1) Colegiile de conducere stabilesc compunerea completurilor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completurilor de judecată se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, care vor exclude înlocuirea arbitrară a acestora.
(2) Completul de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unul dintre membrii acestuia."

    – Art. 58 alin. (4) şi (5):
    "(4) Sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor pe completuri de judecată se auditează extern, sub aspect tehnic, la fiecare 2 ani.
(5) Auditarea externă se face în scopul identificării şi remedierii vulnerabilităţilor sistemului inclusiv sub aspectul vicierii sau influenţării repartizării aleatorii."

    – Art. 68 alin. (3) şi (4):
    "(3) Măsurile şi soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate în scris şi motivat de către procurorul ierarhic superior ori de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acesta constată că sunt nelegale sau netemeinice.
(4) Măsurile şi soluţiile adoptate de procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism pot fi infirmate în scris şi motivat numai de către procurorul ierarhic superior ori de către procurorul-şef al direcţiei, atunci când acesta constată că sunt nelegale sau netemeinice."

    – Art. 70:
    "(1) Ministerul Public este autorizat să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea, stocarea şi descoperirea informaţiilor privitoare la infracţiunile date în competenţa parchetelor, în condiţiile legii.
(2) Organele de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea de cercetare penală, în mod nemijlocit, sub conducerea şi supravegherea procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile acestuia.
(3) Serviciile şi organele specializate în culegerea, prelucrarea şi arhivarea informaţiilor au obligaţia de a pune, de îndată, la dispoziţia parchetului competent, la sediul acestuia, toate datele şi toate informaţiile, neprelucrate, deţinute în legătură cu săvârşirea infracţiunilor.
(4) Nerespectarea obligaţiilor prevăzute la alin. (2) şi (3) atrage răspunderea juridică potrivit legii.
(5) Organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare se stabilesc prin lege specială."

    – Art. 82 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua:
    "(2) Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este constituit din procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorii-şefi de secţie şi 2 procurori aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a procurorilor.
(3) Dispoziţiile art. 54 alin. (4)-(10) se aplică în mod corespunzător. Votul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este decisiv în caz de paritate de voturi."

    – Art. 90 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua:
    "(2) Colegiul de conducere al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este constituit din procurorul-şef al direcţiei, adjuncţii acestuia, procurorii-şefi de secţie şi 2 procurori aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a procurorilor.
(3) Dispoziţiile art. 54 alin. (4)-(10) se aplică în mod corespunzător. Votul procurorului-şef al direcţiei este decisiv în caz de paritate de voturi."

    – Art. 93:
    "(1) În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează Direcţia Naţională Anticorupţie, ca structură autonomă, cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracţiunilor de corupţie. Direcţia Naţională Anticorupţie se bucură de independenţă operaţională şi funcţională şi îşi exercită atribuţiile pe întregul teritoriu al României. Direcţia Naţională Anticorupţie are sediul în municipiul Bucureşti. Atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt stabilite prin lege specială.
(2) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce Direcţia Naţională Anticorupţie prin intermediul procurorului-şef al acestei direcţii. Procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie este asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie emite ordine cu caracter intern.
(3) Procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie este ordonator secundar de credite. Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie se asigură de la bugetul de stat, fondurile destinate Direcţiei Naţionale Anticorupţie fiind evidenţiate distinct în bugetul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(4) Direcţia Naţională Anticorupţie îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic.
(5) Dispoziţiile art. 85 alin. (5)-(8) se aplică în mod corespunzător."

    – Art. 97 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua:
    "(2) Colegiul de conducere al Direcţiei Naţionale Anticorupţie este constituit din procurorul-şef al direcţiei, adjuncţii acestuia, procurorii-şefi de secţie şi 2 procurori aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a procurorilor.
(3) Dispoziţiile art. 54 alin. (4)-(10) se aplică în mod corespunzător. Votul procurorului-şef al direcţiei este decisiv în caz de paritate de voturi."

    – Art. 107 alin. (2): „(2) Colegiile de conducere ale parchetelor de pe lângă curţile de apel sunt constituite din procurorul general, adjunctul sau adjuncţii acestuia, după caz, procurorii-şefi de secţie şi 2 procurori aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a procurorilor. Votul procurorului general este decisiv în caz de paritate de voturi.“;
    – Art. 115 alin. (1): „Institutul Naţional al Magistraturii este condus de un director, ajutat de 2 directori adjuncţi, numiţi şi revocaţi de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.“;
    – Art. 150:
    "(1) În cadrul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi judecătoriilor pot funcţiona asistenţi ai judecătorilor, ale căror statut şi atribuţii sunt reglementate prin lege specială.
(2) Asistentul judecătorului are rolul de a-l sprijini pe judecător în îndeplinirea de către acesta a atribuţiilor sale judiciare, desfăşurându-şi activitatea sub îndrumarea şi supravegherea judecătorului."

    – Art. 159:
    "(1) În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin ordin comun al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi al ministrului afacerilor interne se vor reglementa măsurile de cooperare pentru desemnarea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară în vederea desfăşurării activităţilor prevăzute la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală în cadrul Ministerului Public.
(2) Până la intrarea în vigoare a ordinului comun ofiţerii şi agenţii de poliţie îşi continuă activitatea în cadrul Ministerului Public, potrivit dispoziţiilor art. 66^1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."


    112. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cuprinse în art. 1 - Statul român, art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 69 - Mandatul reprezentativ, art. 74 - Iniţiativa legislativă, art. 75 - Sesizarea Camerelor, art. 76 - Adoptarea legilor şi a hotărârilor, art. 124 - Înfăptuirea justiţiei, art. 131 - Rolul Ministerului Public şi art. 148 - Integrarea în Uniunea Europeană.
    (1.) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    113. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38).
    114. Obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi încă nepromulgată, cât şi sub aspectul titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de un număr de 57 de deputaţi.
    115. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.
    116. În cauză, propunerea legislativă a fost adoptată de Camera Deputaţilor la 27 septembrie 2022, iar de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 17 octombrie 2022. Legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii la data de 19 octombrie 2022, iar la data de 20 octombrie 2022 a fost formulată prezenta obiecţie de neconstituţionalitate, fiind apoi trimisă Preşedintelui României la data de 21 octombrie 2022 pentru promulgare. Prin urmare, obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul de protecţie de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, astfel că aceasta este admisibilă (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, prima ipoteză).
    117. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

    (2.) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate

    (2.1.) Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă
    118. Curtea observă că autorii sesizării susţin, în esenţă, că legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3)-(5), art. 69 alin. (2), art. 75, art. 76 alin. (3) şi art. 148 din Constituţie, deoarece, pe de-o parte, a fost avizată de comisia specială raportoare în data de 17 octombrie 2022 şi în aceeaşi zi a fost dezbătută şi aprobată în şedinţa Senatului, fără respectarea termenului de 3 zile prevăzut de regulamentele parlamentare, iar, pe de altă parte, a fost adoptată fără a se aştepta avizul Comisiei de la Veneţia.
    119. Cu privire la critica referitoare la nerespectarea termenului de cel puţin 3 zile între data difuzării raportului şi data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Parlamentului, termen prevăzut atât de Regulamentul Camerei Deputaţilor, cât şi de Regulamentul Senatului, Curtea reţine că legea criticată a fost adoptată în procedură de urgenţă, solicitată de iniţiator şi aprobată de Parlament, în conformitate cu prevederile art. 76 alin. (3) din Constituţie potrivit cărora, „La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de lege sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere“.
    120. Referitor la termenele stabilite în regulamentele parlamentare în cadrul procedurii de adoptare a legilor, Curtea Constituţională a stabilit prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 10 iunie 2022, paragraful 67, următoarele: ca regulă, intervalele de timp stabilite prin Regulament, sub forma termenelor minime sau maxime, sunt un element caracteristic procedurii de adoptare a legilor în procedură generală/comună (art. 75 din Constituţie), iar, ori de câte ori se doreşte comprimarea acestor termene, trebuie să se apeleze la procedura de urgenţă de adoptare a legilor [art. 76 alin. (3) din Constituţie].
    121. Având în vedere critica autorilor sesizării, Curtea constată că ceea ce se invocă în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate reprezintă o chestiune care ţine de aplicarea regulamentelor parlamentare în cazul adoptării unei legi aflate în procedura de urgenţă.
    122. Analizând o critică similară, potrivit căreia raportul Comisiei speciale comune, elaborat în cadrul procedurii din faţa Camerei Deputaţilor, a fost difuzat deputaţilor în chiar ziua votului, aşadar, cu nerespectarea termenului, prevăzut de Regulamentul Camerei Deputaţilor, de cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, fapt care ar aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, Curtea Constituţională a stabilit, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, paragraful 267, Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 214-216, sau Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018, paragraful 45, că nerespectarea termenului de depunere a raportului constituie o problemă de aplicare a regulamentelor celor două Camere. Cu alte cuvinte, obiectul criticii de neconstituţionalitate îl constituie, de fapt, modul în care, ulterior prezentării raportului de către Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, au fost respectate normele şi procedurile parlamentare de adoptare a legii. Or, în măsura în care dispoziţiile regulamentare invocate în susţinerea criticilor nu au relevanţă constituţională, nefiind consacrate expres sau implicit într-o normă constituţională, aspectele invocate de autorii sesizării nu constituie probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a normelor regulamentare (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012).
    123. Aceste considerente menţionate la paragraful anterior sunt aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză, deoarece au vizat o lege aflată în procedură de urgenţă, aprobată ca atare, astfel că, prin respectarea art. 76 alin. (3) din Constituţie, termenele au putut fi scurtate, iar modul în care au fost comprimate şi intervalele de timp rezultate sunt chestiuni de aplicare a regulamentelor parlamentare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, precitată, paragraful 63). Or, aşa cum a stabilit Curtea în mod constant în jurisprudenţa sa, nu este de competenţa Curţii Constituţionale verificarea modului în care au fost aplicate prevederile regulamentare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 10 august 1993, Decizia nr. 68 din 23 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 22 din 27 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 7 aprilie 1994, Decizia nr. 98 din 25 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 31 octombrie 1995, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 18, Decizia nr. 223 din 13 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 6 mai 2016, paragrafele 33 şi 34, sau Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 4 octombrie 2018, paragraful 116).
    124. Invocarea de către autorii obiecţiei de neconstituţionalitate a considerentelor care au condus la soluţia de admitere a obiecţiei de neconstituţionalitate pronunţate prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, precitată, nu are relevanţă în prezenta cauză. Astfel, aşa cum a precizat Curtea la paragraful 70 al deciziei menţionate, cu toate că procedura de urgenţă nu a fost cerută/aprobată, totuşi procedura de adoptare a legii supuse controlului de constituţionalitate a fost una de urgenţă (deoarece constituirea comisiei permanente de întocmire a raportului, întocmirea raportului în paralel cu desfăşurarea lucrărilor plenului/în pauza luată, luarea unei pauze a plenului pentru a permite finalizarea raportului şi adoptarea legii au avut loc în aceeaşi şedinţă a plenului Camerei parlamentare), ceea ce a condus la nerespectarea dispoziţiilor art. 76 alin. (3) din Constituţie.
    125. Or, spre deosebire de această situaţie, în cauza de faţă, din analiza parcursului legislativ al Legii privind organizarea judiciară, rezultă că procedura de urgenţă a fost solicitată de către iniţiator şi aprobată de către Parlament, în conformitate cu dispoziţiilor art. 76 alin. (3) din Constituţie, astfel că susţinerea privind încălcarea procedurii de adoptare a legii criticate, prin raportare la dispoziţiile constituţionale, este neîntemeiată.
    126. Cu privire la critica referitoare la adoptarea legii fără avizul Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia), se reţine că acest aviz se emite în temeiul competenţei principale a Comisiei de la Veneţia de a oferi statelor membre solicitante consiliere legală, sub forma opiniilor legale/avizelor exprimate cu privire la proiecte de acte normative sau legislaţie aflată în vigoare, care este supusă revizuirii. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragrafele 54 şi 55, sau prin Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 6 martie 2018, paragraful 64, sesizarea Comisiei de la Veneţia se realizează de statul membru (parlamentul naţional, guvernul sau şeful statului), în temeiul art. 3 pct. 2 din Statutul Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept, adoptat de Comitetul de Miniştri la 21 februarie 2002, la cea de-a 78-a Reuniune a Miniştrilor adjuncţi.
    127. Curtea constată că problema ridicată de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate - adoptarea unei legi fără a se aştepta avizul solicitat al Comisiei de la Veneţia - nu constituie o problemă de constituţionalitate a actului normativ astfel adoptat, ci o problemă de oportunitate a adoptării legii criticate; astfel, recomandările formulate de forul internaţional ar fi putut fi utile legiuitorului, în procedura parlamentară de elaborare sau modificare a cadrului legislativ, Curtea Constituţională fiind abilitată la efectuarea unui control de conformitate a actului normativ adoptat de Parlament cu Legea fundamentală, şi nicidecum la verificarea oportunităţii unei soluţii legislative sau alteia, aspecte care intră în marja de apreciere a legiuitorului, în cadrul politicii sale în materia legilor justiţiei (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 357 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 8 iunie 2018, paragrafele 15 şi 16, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragrafele 29 şi 30).
    128. Or, potrivit competenţei sale constituţionale, Curtea se poate pronunţa doar asupra aspectelor care ţin de constituţionalitatea actului normativ criticat şi, prin urmare, nu poate primi critica privind neconstituţionalitatea legii adoptate în lipsa avizului Comisiei de la Veneţia.


    (2.2.) Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă
    129. În ceea ce priveşte prevederile art. 13 din lege se susţine, în esenţă, că menţionarea respectării „principiului continuităţii“ este imprecisă, nefiind clar dacă se referă la principiul continuităţii activităţii de judecată sau la principiul continuităţii completului de judecată.
    130. Curtea observă că textul criticat se regăseşte în prezent într-o formă identică în actuala Lege nr. 304/2004, constituind una dintre regulile ce stau la baza asigurării caracterului echitabil al desfăşurării procesului. Nu se poate reţine pretinsa lipsă de precizie în condiţiile în care atât Codul de procedură civilă, cât şi cel de procedură penală conţin prevederi care explicitează acest concept, permiţând aplicarea acestuia în cadrul diverselor tipuri de procese. Este vorba despre art. 19 din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală „Continuitatea“, care prevede că judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii, şi despre art. 353 alin. (10) din Codul de procedură penală, care se referă la principiul continuităţii completului, în virtutea căruia este necesar ca aceiaşi judecători să facă parte din complet la toate termenele de judecată într-o anumită etapă procesuală în care se află judecata.
    131. În ceea ce priveşte prevederile art. 15 alin. (1) din lege se susţine că textul este ambiguu, întrucât s-ar înţelege că şedinţele nu pot fi înregistrate atât audio, cât şi video, ci doar alternativ, fie audio, fie video, ceea ce ar fi absurd, întrucât o simplă înregistrare video nu ar fi utilă fără înregistrarea audio a acesteia. O astfel de neclaritate ar putea afecta însăşi modalitatea de înfăptuire a justiţiei.
    132. Curtea constată că şi acest articol există în prezent în cuprinsul Legii nr. 304/2004, republicată, la art. 13 alin. (1), servind drept fundament pentru regulile procedurale conţinute în Codul de procedură civilă şi penală care instituie obligaţia instanţelor de a înregistra şedinţele de judecată. În acest sens sunt art. 231 din Codul de procedură de civilă în Codul de procedură, care prevede, subsecvent, şi posibilitatea părţilor de a solicita şi de a obţine copii electronice ale acestor înregistrări, respectiv art. 369 din Codul de procedură penală, care, de altfel, face referire la înregistrarea desfăşurării şedinţei de judecată doar cu mijloace tehnice audio, în condiţiile în care în etapa urmăririi penale audierea suspectului sau, după caz, a inculpatului [art. 110 alin. (5)], a persoanei vătămate [art. 111 alin. (4)] şi a martorilor [art. 123 alin. (2)] se consemnează prin „înregistrare audio sau audiovideo“.
    133. Aşadar, dincolo de utilizarea conjuncţiei disjunctive „sau“, care ar putea sugera existenţa unor noţiuni care impun necesitatea alegerii doar a uneia, cu excluderea obligatorie a celeilalte, Curtea observă că legiuitorul a particularizat prevederile generice cuprinse în textul de lege criticat în cauză, în funcţie de specificităţile şi nevoile procedurale ale domeniului penal, respectiv civil, procedura jurisdicţională aplicabilă în cadrul proceselor fiind reglementată, sub acest aspect, în dispoziţiile corespunzătoare mai sus menţionate. Prin urmare, nu se poate reţine pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 124 din Constituţie.
    134. În ceea ce priveşte prevederile art. 21 alin. (6) din lege se susţine că acestea ar nesocoti prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 din Constituţie, deoarece, în situaţia în care ar fi mai mulţi judecători care şi-ar exprima acordul pentru această repartizare, nu există niciun criteriu obiectiv, clar, stabilit de lege după care preşedintele Înaltei Curţi să facă propunerea de repartizare, în afară de criteriul subiectiv al preferinţei acestuia, fiind afectate independenţa judecătorilor şi principiul egalităţii în drepturi.
    135. Faţă de aceste critici, Curtea observă că autorii sesizării sunt nemulţumiţi de absenţa din cuprinsul textului de lege criticat a unor criterii în baza cărora preşedintele Înaltei Curţi să facă propunerea de repartizare a judecătorilor de la o secţie la alta şi tind la completarea acestuia, fără să evidenţieze veritabile critici de neconstituţionalitate. Curtea constată că textul nu este de natură să afecteze independenţa şi imparţialitatea judecătorilor, asupra acestora neexercitându-se niciun fel de presiune/ influenţă exterioară care să aducă atingere acestor valori constituţionale. Repartizarea de la o secţie la alta este justificată de nevoia asigurării celerităţii în soluţionarea cauzelor, în pofida existenţei unui volum ridicat de activitate la nivelul uneia dintre secţii, durata pentru care se face este strict determinată, de maximum un an, şi, de asemenea, se realizează numai cu acordul judecătorului. Ca atare, nu pot fi reţinute criticile formulate.
    136. În ceea ce priveşte prevederile art. 28 din lege, autorii sesizării consideră, în esenţă, că este important pentru completul de 5 judecători să-şi poată schimba jurisprudenţa în condiţii mai lesnicioase decât o întreagă secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Se susţine că a condiţiona aceasta de acordul Secţiilor Unite ar putea afecta independenţa membrilor completului de 5 judecători. De asemenea, se încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie referitoare la accesul liber la justiţie şi judecarea cauzei într-un termen rezonabil, pentru că instituie o procedură mai greoaie pentru schimbarea propriei jurisprudenţe pentru un complet de judecată.
    137. Analizând aceste critici, Curtea constată că nu poate fi reţinută critica formulată, care porneşte de la o apreciere personală a autorilor sesizării, care consideră că jurisprudenţa completului de 5 judecători ar trebui să se poată modifica într-o modalitate mai facilă decât jurisprudenţa unei întregi secţii a Înaltei Curţi. Ţinând cont de competenţa acestor completuri de 5 judecători, stabilită de art. 26 alin. (1) şi (2) din legea criticată, Curtea reţine însă că este firesc ca jurisprudenţa acestora să se poată modifica în aceleaşi condiţii cu cea a unei secţii. Aceasta, deoarece completurile de 5 judecători soluţionează căile de atac introduse împotriva diverselor tipuri de hotărâri pronunţate de completurile unei întregi secţii, anume secţia penală. Astfel, completurile de 5 judecători judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecă recursurile în casaţie împotriva hotărârilor pronunţate în apel de completurile de 5 judecători după admiterea în principiu, soluţionează contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau soluţionează recursurile împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de Secţia penală, când judecă în primă instanţă. Prin urmare, nu se poate reţine pretinsa neconstituţionalitate a textului criticat.
    138. Nici criticile referitoare la pretinsa încălcare a dreptului de acces liber la justiţie şi a dreptului la apărare, întrucât textul de lege criticat precizează în mod explicit faptul că procesul în cursul judecării căruia se ridică problema revirimentului jurisprudenţial al completului de 5 judecători este întrerupt până la pronunţarea asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenţei, judecata urmând să continue după ce se pronunţă Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În plus, Curtea Constituţională reţine că părţile din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă vor fi citate în faţa Secţiilor Unite, astfel că vor putea să pună concluzii cu privire la problema în discuţie.
    139. În ceea ce priveşte prevederile art. 30 alin. (1) din lege se susţine că sunt diminuate puterile Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se creează confuzie cu atribuţiile care ar trebui să revină în mod normal adunării generale, încălcându-se prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie. Prin legea criticată, colegiului de conducere a Înaltei Curţi îi este diminuată puterea prin faptul că acesta hotărăşte doar cu privire la problemele generale de conducere. Se intră astfel pe domeniul de competenţă al adunării generale, fiind încălcat art. 124 din Constituţie, şi este neclar ce rol mai poate avea în aceste condiţii adunarea generală.
    140. Curtea observă că afirmaţiile autorilor sesizării nu susţin pretinsa neconstituţionalitate a prevederii de lege criticate, având în vedere că atribuţiile colegiului de conducere şi cele ale adunării generale sunt distinct individualizate în cuprinsul legii, diferenţiindu-se net şi acoperind problematici clar determinate. Astfel, atribuţiile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt enumerate la art. 31 alin. (1) din lege, iar cele ale adunării generale a judecătorilor Înaltei Curţi sunt precizate expres la art. 32 alin. (2) din lege. Astfel, în esenţă, colegiul de conducere aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă, precum şi statele de funcţii şi de personal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; aprobă înfiinţarea completurilor de judecată, compunerea acestora şi listele de permanenţă corespunzătoare; organizează şi supraveghează rezolvarea petiţiilor; propune proiectul de buget al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Adunarea generală a judecătorilor se întruneşte pentru aprobarea raportului anual de activitate; aprobarea proiectului de buget al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; alegerea şi revocarea membrilor aleşi ai colegiului de conducere al Înaltei Curţi; alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii; consultarea judecătorilor cu privire la măsurile necesare pentru buna desfăşurare a activităţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; îndeplinirea altor atribuţii prevăzute de lege sau regulamente.
    141. Din examinarea acestor dispoziţii legale Curtea constată că nu se pot reţine niciun fel de suprapuneri care să genereze confuzii şi nici nu se poate ajunge la concluzia că ar fi diminuată puterea colegiului de conducere, cu consecinţa încălcării art. 124 din Constituţie.
    142. În ceea ce priveşte prevederile art. 30 alin. (3), ale art. 54 alin. (2), ale art. 82 alin. (2), ale art. 90 alin. (2), ale art. 97 alin. (2) şi ale art. 107 alin. (2) din lege se critică, în esenţă, faptul că includerea de drept în colegiul de conducere a preşedintelui, a vicepreşedinţilor, a preşedinţilor de secţii şi alegerea unui număr foarte mic de alţi magistraţi în adunarea generală sunt de natură să transforme colegiile de conducere în echipa de suport a preşedinţilor de instanţă, cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi ale art. 124 alin. (3) din Constituţie. Or, componenta decizională ar trebui să revină tuturor judecătorilor şi să poată fi exercitată prin reprezentanţi democratic aleşi, neconstituţionalitatea prevederilor fiind evidentă, întrucât este afectată în substanţă însăşi independenţa judecătorilor. Aceleaşi critici vizează şi colegiile de conducere ale parchetelor.
    143. Curtea observă că, în conformitate cu prevederile art. 48 alin. (1) din legea criticată, preşedinţii instanţelor exercită atribuţii manageriale, în scopul organizării eficiente a activităţii acestora. De asemenea, potrivit art. 51 alin. (5) din lege, preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti iau măsuri pentru organizarea şi buna funcţionare a instanţelor pe care le conduc şi, după caz, a instanţelor din circumscripţiile acestora, asigură şi verifică respectarea obligaţiilor statutare şi a regulamentelor de către judecători şi personalul auxiliar de specialitate.
    144. Colegiile de conducere ale instanţelor hotărăsc cu privire la problemele generale de conducere ale instanţei, emiţând avize cu privire la înfiinţarea secţiilor curţilor de apel şi ale instanţelor din circumscripţia acestora, a completurilor specializate şi a celorlalte completuri ale secţiilor curţilor de apel şi ale instanţelor din circumscripţia acestora, precum şi cu privire la componenţa acestora, în raport cu volumul de activitate, ţinând seama de nevoile instanţei şi de specializarea judecătorilor (art. 45 şi art. 54 din legea criticată).
    145. Faţă de atribuţiile exercitate, Curtea constată că nu se poate reţine referirea la pretinsa încălcare a independenţei judecătorilor, atribut constituţional ce semnifică deplina capacitate a acestora de a îndeplini actul jurisdicţional în absenţa oricăror influenţe exterioare care să denatureze caracterul echitabil al procesului. Afirmaţiile autorilor sesizării în sensul că includerea în colegiul de conducere al instanţelor, respectiv al parchetelor a preşedinţilor, respectiv a procurorilor-şefi ar transforma colegiul de conducere într-un paravan pentru preşedintele acestuia nu reprezintă altceva decât aprecieri personale ale acestora, care nu îşi găsesc suport în textele de lege criticate.
    146. Susţinerea autorilor sesizării în sensul că, pentru a se evita ocuparea pe perioadă nelimitată a unui loc în colegiul de conducere de aceiaşi judecători, se impune limitarea mandatelor membrilor aleşi ai colegiului, astfel încât toţi judecătorii să fie încurajaţi şi motivaţi să participe la luarea deciziei, reprezintă expunerea viziunii proprii asupra modului în care acest aspect ar fi trebuit reglementat, ca expresie a nemulţumirii faţă de soluţia legislativă aleasă de legiuitor.
    147. Tot astfel, autorii tind spre modificarea soluţiei legislative preconizate de legiuitor prin legea supusă controlului de constituţionalitate şi afirmaţiile potrivit cărora ar trebui acordată judecătorilor din fiecare instanţă libertatea de a decide care sunt judecătorii ce îi vor reprezenta în colegiul de conducere, pentru că în reglementarea criticată se ajunge la o componenţă nedemocratică a colegiilor de conducere a instanţelor/Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie/Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, micşorându-se numărul membrilor aleşi de adunările generale, şi la creşterea influenţei preşedinţilor.
    148. În ceea ce priveşte prevederile art. 30 alin. (5) din lege, Curtea reţine că se critică posibilitatea Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a funcţiona fără numărul legal de membri, pe durată nedeterminată, susţinându-se că prevederile citate sunt neclare, impredictibile şi creează instabilitate, întrucât extinderea perioadei de funcţionare fără numărul legal de membri ar putea avea loc la nesfârşit, ceea ce ar putea afecta actul de înfăptuire a justiţiei la nivelul cel mai înalt.
    149. Curtea constată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate formulată. În acest sens observă că, pentru ipoteza în care, din motive obiective, colegiul de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se poate constitui cu numărul legal de membri aleşi, textul instituie un remediu temporar, care să facă posibilă funcţionarea acestui organism esenţial pentru asigurarea eficienţei instanţei sub aspect administrativ şi organizatoric. Astfel, componenţa colegiului de conducere va fi completată cu acel judecător care are cea mai mare vechime în funcţia de judecător din cadrul secţiei. Intervalul în care acesta va avea calitatea de membru al colegiului de conducere rezultă în mod inechivoc din trimiterea expresă pe care textul de lege criticat o face la dispoziţiile alin. (3) şi (4) ale art. 30, potrivit cărora membrii colegiului de conducere sunt aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor, iar în caz de vacantare a unui loc de membru ales se vor organiza alegeri pentru desemnarea unui nou membru, în termen de cel mult 30 de zile de la vacantare. Aşadar, nu este vorba despre o perioadă indefinită, aşa cum susţin autorii sesizării, întrucât interpretarea coroborată a prevederilor legale menţionate conduce la individualizarea unui moment cert şi determinat în mod inechivoc până la care Colegiul de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va cuprinde o persoană care nu face parte dintre membrii aleşi potrivit legii.
    150. Prin urmare, nu se pune problema încălcării standardelor de calitate a legii din perspectiva preciziei şi a clarităţii şi nici nu se poate reţine o încălcarea a prevederilor art. 124 din Constituţie privitoare la înfăptuirea justiţiei.
    151. În ceea ce priveşte art. 31 alin. (4) teza a doua, art. 54 alin. (5) teza a doua, art. 82 alin. (3) teza a doua, art. 90 alin. (3) teza a doua, art. 97 alin. (3) teza a doua din lege, se susţine că prevederile legale care conferă caracter decisiv, în caz de paritate de voturi, votului preşedintelui instanţelor, procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi procurorilor şefi ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în cadrul colegiilor de conducere afectează independenţa judecătorilor şi principiul egalităţii în drepturi. Se arată că preşedintele nu ar trebui să aibă un vot mai puternic decât al celorlalţi membri, acesta fiind un membru al colegiului de conducere care nu ar trebui să aibă mai multe drepturi decât ceilalţi membri raportat la ponderea votului, iar situaţiile de blocaj ar trebui depăşite cu tact, prin ajungerea raţională la cea mai bună soluţie, nicidecum prin potenţarea votului preşedintelui.
    152. Curtea constată că aceste critici nu pot fi reţinute, neridicând o problemă de constituţionalitate. Regula de care autorii sesizării sunt nemulţumiţi are rolul de a oferi o soluţie de deblocare a unor situaţii care ar putea conduce la disfuncţionalităţi grave în activitatea instanţelor şi a parchetelor, în considerarea faptului că preşedintele instanţei/procurorul şef al parchetului este cel care are şi atribuţii manageriale, cunoscând cel mai bine realităţile şi nevoile instituţiei.
    153. În acest sens, Curtea observă că, prin Decizia nr. 1.558 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 856 din data de 9 decembrie 2009, a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 40 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, potrivit cărora, în caz de paritate de voturi, votul preşedintelui care conduce lucrările şedinţei comune este decisiv. Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a reţinut că membrii Parlamentului, în virtutea mandatului reprezentativ conferit de art. 69 alin. (1) din Constituţie şi îndeplinind o demnitate publică prin care reprezintă poporul, sunt în serviciul acestuia, astfel că, prin votul său, preşedintele nu poate dispune hotărâtor.
    154. În cazul de faţă situaţia este esenţialmente diferită, colegiul de conducere al instanţelor şi parchetelor fiind constituit în paradigma actelor administrative necesar a fi emise în vederea bunei şi eficientei organizări şi funcţionări a instanţelor şi, respectiv, a parchetelor. Soluţia Curţii Constituţionale mai sus citate avea în vedere adoptarea de către Parlament a legilor, a regulamentelor şi a hotărârilor Parlamentului prin votul exprimat de senatori şi deputaţi în virtutea calităţii lor de reprezentaţi prin intermediul cărora poporul exercită suveranitatea naţională, conform art. 2 alin. (1) din Constituţie. Or, nu poate fi extrapolată soluţia pronunţată de Curtea Constituţională cu privire la ipoteza avută în vedere de autorii sesizării.
    155. În ceea ce priveşte prevederile art. 34 alin. (3) şi art. 57 din lege, se critică lipsa unor criterii clare, predictibile şi obiective în schimbarea membrilor completurilor de judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi la celelalte instanţe. Se susţine că criteriile pe baza cărora se poate face schimbarea membrilor completurilor de judecată ar trebui indicate în lege, iar nu în actul normativ cu forţă juridică inferioară. Instituţia modificării completului trebuie să fie foarte clar reglementată, iar situaţiile în care se poate proceda la schimbarea membrilor unui complet trebuie să fie restrictive, deoarece măsura înlocuirii unui judecător reprezintă o afectare a independenţei sale, creând premisele ca un judecător să fie schimbat dintr-un complet de judecată în mod abuziv, fără criterii legale din completurile de judecată.
    156. Faţă de aceste critici, Curtea constată faptul că, în ceea ce priveşte completurile de 5 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, art. 36 alin. (4) din legea supusă controlului de constituţionalitate stabileşte expres care sunt situaţiile în care se poate dispune înlocuirea membrilor, şi anume incompatibilitatea sau absenţa, spre deosebire de textele de lege criticate, referitoare la schimbarea membrilor celorlalte completuri de judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi la celelalte instanţe, nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci de consecvenţă redacţională, care excedează competenţei de control exercitat de Curtea Constituţională, astfel că afirmaţia autorilor sesizării în sensul că aceste criterii ar trebui prevăzute şi în cazul celorlalte completuri de la nivelul Înaltei Curţi, precum şi al celorlalte instanţe din sistem reprezintă o simplă propunere de ameliorare a stilului redacţional prin adoptarea unei soluţii unitare.
    157. Curtea reţine că textele de lege criticate nu sunt susceptibile să conducă la schimbarea abuzivă a judecătorilor din componenţa completului, contrar celor susţinute în critica formulată. Aceasta deoarece ambele articole vizate impun o triplă condiţionalitate, precizând că acest demers se realizează: (i) numai „în mod excepţional“; (ii) pe baza unor criterii obiective; (iii) aceste criterii obiective vor fi de natură să excludă înlocuirea arbitrară a judecătorilor din complet - menţiune definitorie pentru calificarea acestui demers. O atare precizare fermă la nivelul legii conduce la concluzia că prevederile de lege criticate nu aduc atingere independenţei judecătorilor, schimbarea nefiind nicidecum discreţionară, ci bazată pe motive obiective, astfel că nu ar putea fi luată în discuţie ipoteza ca schimbarea componenţei completului să fi fost făcută cu scopul de a fi influenţată soluţia pronunţată în cauză prin hotărârea judecătorească, aşa cum sugerează autorii sesizării.
    158. Prin Decizia nr. 71 din 9 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 25 mai 2021, paragraful 30, sau Decizia nr. 758 din 9 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 14 ianuarie 2022, paragraful 17, Curtea a arătat, referindu-se la modul concret de desemnare a membrilor completului, că „ori de câte ori o lege nu reglementează o anumită procedură de aducere la îndeplinire a unei măsuri/finalităţi prevăzute prin lege, revine actului administrativ normativ să o reglementeze, fără ca un asemenea procedeu să poată fi echivalat cu o adăugare la lege. În situaţia în care autoritatea administrativă emitentă a stabilit o anumită modalitate de desemnare a membrilor unor completuri cu privire la care legea nu dispune nimic, (...) aceasta are o marjă de apreciere ce nu poate fi contestată din perspectiva relaţiei dintre un act de reglementare primar şi unul secundar“.
    159. Aceste consideraţii sunt pe deplin aplicabile şi în ceea ce priveşte schimbarea componenţei completurilor, în sensul că această competenţă revine, fără îndoială, colegiului de conducere, care va ţine seama de existenţa criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nefiind necesar ca acestea să fie prevăzute în lege, ca act de reglementare primară. De altfel, nu există niciun temei legal care să susţină afirmaţia autorilor sesizării în sensul că ar fi posibilă schimbarea discreţionară a membrilor completurilor, ipotezele în care este necesară înlocuirea acestora rezultând din situaţii obiective, generate de incidente procedurale precum incompatibilitatea şi abţinerea ori de intervenirea unor împrejurări cum ar fi promovarea, pensionarea, pierderea calităţii de magistrat prin demisie sau excludere din magistratură etc.
    160. Totodată, prin Decizia nr. 470 din 8 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1164 din 8 decembrie 2021, Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la sintagma „cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective“, cuprinsă de art. 11 din Legea nr. 304/2004 care consacră principiul continuităţii, criticată, cu acel prilej, pe considerentul că ar fi lipsită de precizie şi ar genera ambiguitate, aplicare discreţionară, subiectivism şi abuz. Curtea a constatat (paragraful 27 din decizia precitată) că lipsa enumerării, în cuprinsul legii, a acestor motive obiective nu poate conduce la neconstituţionalitatea textului de lege criticat, deoarece legiuitorul nici nu ar fi putut să prevadă, în mod exhaustiv, aceste situaţii obiective. Din acest motiv, dispoziţiile art. 52 alin. (1) teza finală din Legea nr. 303/2004 (similare celor din legea criticată în speţă) prevăd că schimbarea membrilor completurilor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.
    161. Nu se poate reţine nici susţinerea că s-ar nesocoti prevederile art. 126 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică, întrucât schimbarea membrilor unui complet de judecată din cadrul unei secţii a instanţei supreme nu pune în discuţie compunerea acesteia, care rămâne nealterată, ci reprezintă o simplă reconfigurare în interiorul structurilor deja reglementate prin lege.
    162. În ceea ce priveşte prevederile art. 36 alin. (3) şi (8) din lege, Curtea observă că se critică lipsa unor criterii clare, predictibile şi obiective, contrar prevederilor art. 1 alin. (3)-(5) şi ale art. 124 din Constituţie, susţinându-se că formarea completurilor de 5 judecători pe baza criteriilor prevăzute în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este discutabilă, pentru că poate genera desemnare arbitrară. Criteriile trebuie să fie clare şi prevăzute în lege. Un aspect atât de important al activităţii judiciare nu ar trebui adoptat prin act administrativ normativ inferior, ci prin lege. Se poate altera procesul desemnării membrilor completurilor de 5 judecători cu scopul influenţării actului de justiţie, afectându-se ideea de justiţie imparţială, înfăptuită de judecători în numele legii, cu aplicarea legii, iar nu a unor regulamente.
    163. Curtea constată că un raţionament similar celui dezvoltat la punctul precedent este valabil şi în acest caz. Absenţa din cuprinsul legii a unor prevederi care să precizeze criteriile obiective în baza cărora judecători din cadrul secţiilor civile şi de contencios administrativ şi fiscal să fie desemnaţi în completurile de 5 judecători nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, atâta vreme cât legea este cea care instituie condiţia esenţială pe care aceste criterii trebuie să o îndeplinească, şi anume să fie de natură să excludă desemnarea arbitrară.
    164. Este adevărat că Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este un act de reglementare secundară, act de executare a legii, însă nu se poate susţine că dispoziţiile criticate conferă autorităţii care aprobă acest regulament o competenţă de legiferare cu privire la compunerea completurilor de 5 judecători, deoarece nu există nicio prevedere constituţională sau vreo exigenţă rezultată din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care să impună ca desemnarea membrilor completurilor să se realizeze în mod direct prin lege. În acest sens, sunt aplicabile mutatis mutandis cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 71 din 9 februarie 2021, citată la punctul anterior.
    165. În ceea ce priveşte prevederile art. 45 alin. (1) şi (2) din legea criticată, se susţine că art. 45 alin. (2) din legea criticată este în contradicţie cu art. 45 alin. (1), încălcându-se prevederile art. 1 alin. (3)-(5) din Constituţie. Astfel, completurile specializate ale curţilor de apel şi ale instanţelor din circumscripţia lor se pot stabili, conform art. 45 alin. (1) din lege, de către preşedintele instanţelor, la propunerea colegiului de conducere, dar în situaţia în care constituirea unor completuri specializate la curţile de apel şi tribunale este impusă chiar prin legea contestată, ele se înfiinţează prin hotărâre a secţiei pentru judecători din Consiliul Superior al Magistraturii, astfel cum prevede art. 45 alin. (2) din lege. Se critică existenţa a două soluţii diferite pentru situaţii similare, arătând că, pentru identitate de raţiune, ar trebui reţinută aceeaşi soluţie.
    166. Curtea constată că nu poate fi reţinută critica formulată, întrucât diferenţa de reglementare este justificată de raţiunea pentru care se înfiinţează, în cadrul secţiilor, completurile specializate. Astfel, art. 45 alin. (1) din legea criticată are în vedere situaţia în care necesitatea constituirii unor astfel completuri este determinată de complexitatea şi numărul cauzelor, aşa cum prevede art. 39 alin. (2) din lege, care permite crearea unor astfel de completuri specializate în cauze civile, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, cauze civile izvorând din exploatarea unei întreprinderi, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, cauze maritime şi fluviale. Faptul că, potrivit art. 45 alin. (1) din lege, aceste completuri specializate se înfiinţează „de preşedintele instanţei, la propunerea colegiului de conducere al fiecărei instanţe“ se justifică prin faptul că aceştia sunt în măsură să aprecieze dacă elementele menţionate, respectiv complexitatea şi numărului cauzelor, sunt de natură să justifice crearea unor completuri specializate.
    167. În schimb, situaţia este diferită atunci când prin legi speciale se impune, cu caracter obligatoriu, instituirea unor completuri specializate, fiind justificat ca, de data aceasta, crearea lor să emane de la o autoritate superioară, urmând ca înfiinţarea lor să se realizeze prin hotărâre a Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui instanţei.
    168. În ceea ce priveşte prevederile art. 58 alin. (4) şi (5) din lege, se critică faptul că sistemul de repartizare aleatorie va fi auditat extern doar sub aspect tehnic, nu şi sub aspectul posibilelor eludări ale sistemului prin intervenţie umană, ceea ce face ca această auditare să nu îşi poată atinge obiectivul exprimat la alin. (5), adică identificarea şi remedierea vulnerabilităţilor sistemului inclusiv sub aspectul vicierii sau influenţării repartizării aleatorii. Se susţine că se încalcă altfel art. 124 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia justiţia este imparţială şi poate fi afectată întreaga credibilitate a sistemului judiciar.
    169. Curtea constată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate, în condiţiile în care scopul auditului este precizat chiar în art. 58 alin. (5) din lege şi constă în identificarea şi remedierea vulnerabilităţilor sistemului inclusiv sub aspectul vicierii sau al influenţării repartizării aleatorii, fără ca textul legal să facă vreo distincţie, astfel că pot fi avute în vedere inclusiv vulnerabilităţile determinate de intervenţia factorului uman, care ar putea vicia sau influenţa repartizarea aleatorie a cauzelor. Prin intermediul auditului de natură tehnică, prevederile de lege criticate nu exclud, aşadar, constatarea unor deficienţe ale sistemului informatic care să permită astfel de acţiuni umane, urmând ca eventualele abateri concrete şi punctuale de la regula repartizării aleatorii să facă obiectul controlului efectuat de Inspecţia Judiciară, căreia legea îi conferă competenţe explicite în acest sens.
    170. În ceea ce priveşte prevederile referitoare la detaşarea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară la parchete, se susţine că art. 70 şi art. 159 din lege sunt contrare art. 1 alin. (3) şi (5), art. 131 alin. (1) şi (3), precum şi art. 148 din Constituţie.
    171. În acest sens, se arată că, potrivit art. 70 alin. (5) din legea criticată, organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare se stabilesc prin lege specială. Această lege specială nu există nici în stadiul de proiect. Se susţine că reglementarea este de natură să anihileze capacitatea deja redusă a procurorilor de a efectua o anchetă efectivă şi eficientă în cauzele complexe, cu grad mare de dificultate şi importanţă. În acest fel sunt afectate anchetele sub coordonarea şi supravegherea procurorilor de la parchetele de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele şi judecătorii.
    172. Cu privire la art. 159 din lege, se susţine că organizarea poliţiei judiciare prin ordin comun al procurorului general şi al ministrului afacerilor interne este neconstituţională, nepredictibilă, lăsată la îndemâna unui politician. Situaţia aceasta se întinde până la adoptarea la o dată incertă a unei legi speciale. Or, activitatea poliţiei judiciare este extrem de importantă, de interes public, pentru că poate viza afectarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale şi, de aceea, este important ca această activitate să fie reglementată prin act normativ de nivel superior, adică prin lege. Se arată că, drept urmare a ordinului comun al procurorului general şi al ministrului afacerilor interne, ministrul afacerilor interne poate influenţa major, după interesele sale politice, activitatea poliţiei judiciare, ceea ce este absolut inadmisibil într-un stat de drept. Astfel este afectat şi rolul Ministerului Public în apărarea ordinii de drept, iar conducerea şi supravegherea de către procurori a activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare nu se vor mai realiza în temeiul legii, cum impune Constituţia, ci în temeiul unui ordin comun, la dispoziţia unui om politic.
    173. Curtea constată că nu este întemeiată critica de neconstituţionalitate, întrucât autorii sesizării pornesc de la o premisă eronată, centrându-şi susţinerile pe neconstituţionalitatea organizării poliţiei judiciare prin ordin comun al procurorului general şi al ministrului afacerilor interne, deşi prevederile de lege criticate au în vedere doar reglementarea măsurilor de cooperare pentru desemnarea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară în vederea desfăşurării activităţilor de cercetare penală (este vorba despre cooperarea celor două instituţii implicate, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Afacerilor Interne).
    174. Nu se pune în discuţie, aşadar, organizarea în sine a poliţiei judiciare, care să fie imperios necesar să se realizeze prin lege adoptată de Parlament, ci doar colaborarea dintre instituţiile menţionate în vederea desemnării ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară pentru desfăşurarea cercetării penale, în cadrul Ministerului Public, astfel că soluţia aleasă de legiuitor, a reglementării prin ordin comun, nu este de natură să nesocotească dispoziţiile constituţionale invocate de autorii sesizării.
    175. În acest context, Curtea reţine că, în prezent, este în vigoare Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 24 aprilie 2014, care detaliază modalitatea de constituire a poliţiei judiciare, condiţiile în care ofiţerii şi agenţii de poliţie pot fi desemnaţi în poliţia judiciară şi felul în care aceştia îşi desfăşoară activitatea.
    176. Susţinerea în sensul că organizarea unei poliţii judiciare în cadrul Ministerului Public ar reprezenta soluţia aptă să răspundă necesităţilor de eficienţă şi imparţialitate a înfăptuirii justiţiei în etapa urmăririi penale, precum şi celelalte referitoare la necesitatea degrevării imediate a poliţiştilor judiciari de orice atribuţii care nu privesc activitatea de cercetare penală sau la faptul că evaluarea profesională a acestor lucrători de poliţie judiciară ar trebui să fie în competenţa parchetelor care exercită coordonarea, controlul şi conducerea activităţilor de cercetare penală reprezintă chestiuni de opţiune legislativă, exprimând concepţia autorilor sesizării asupra problematicii analizate.
    177. În ceea ce priveşte prevederile art. 68 alin. (3) şi (4) din lege, se susţine, în esenţă, că posibilitatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a procurilor şefi ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism de a infirma motivat toate măsurile şi soluţiile adoptate de procurorii din subordine, de la orice palier al parchetelor, reprezintă o încălcare evidentă a independenţei acestora, putând afecta totodată caracterul efectiv al anchetelor, strângerea probelor şi celeritatea procedurilor.
    178. Curtea constată că nu poate fi reţinută critica formulată. În legea supusă în cauza de faţă controlului de constituţionalitate se precizează, la art. 68 alin. (2), că procurorul poate contesta la Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de apărare a independenţei şi imparţialităţii procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior, astfel că intervenţia procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea şi supravegherea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei poate fi cenzurată de autoritatea cea mai înaltă, înzestrată cu atribuţii privitoare la garantarea şi asigurarea independenţei justiţiei.
    179. Afirmaţia autorilor sesizării în sensul că legea criticată intenţionează să creeze mecanisme de control politic asupra dosarelor penale, având în vedere că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi procurorii şefi ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt numiţi politic reprezintă o simplă apreciere de ordin personal, fără suport în realitate, iar susţinerea că remediile existente în prezent sunt suficiente şi elimină posibilitatea ca un singur om, numit politic, să intervină în dosarele instrumentate de toţi procurorii ţine de opţiunea legislativă pe care autorii sesizării o consideră mai adecvată, nepunând probleme de constituţionalitate.
    180. În ceea ce priveşte prevederile art. 93 din lege, se susţine că acestea afectează independenţa şi activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, întrucât se elimină prevederea din legislaţia în vigoare potrivit căreia Direcţia Naţională Anticorupţie este independentă în raport cu instanţele judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, fiind înlăturată, totodată, şi independenţa de natură financiară pe care aceste structuri ar trebui să o aibă. Se mai susţine că prin legea supusă controlului de constituţionalitate s-ar fi putut corecta problemele generate de Legea nr. 49/2022 prin care a fost desfiinţată formal Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie (SIIJ), probleme semnalate prin avizul Comisiei de la Veneţia nr. 1.079/21 martie 2022, emis ulterior adoptării legii menţionate. Autorii sesizării se referă în primul rând la afectarea nejustificată a competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin preluarea competenţei de anchetare a magistraţilor şi atribuirea ei unor procurori „anume desemnaţi“.
    181. Curtea constată că nici aceste critici nu pot fi reţinute. Reţine, în acest sens, că, legea criticată precizează în mod explicit, în art. 66 alin. (4), faptul că „parchetele sunt independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi publice“. Această prevedere este în mod evident valabilă şi în ceea ce priveşte Direcţia Naţională Anticorupţie, care, potrivit art. 93 alin. (1) din lege, funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca structură autonomă, cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracţiunilor de corupţie. Mai mult, susţinerile autorilor sunt combătute chiar de prevederea cuprinsă în articolul la care autorii sesizării fac referire. Astfel, art. 93 alin. (1) teza a doua statuează că Direcţia Naţională Anticorupţie „se bucură de independenţă operaţională şi funcţională“.
    182. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a analizat problematica statutului procurorului, inclusiv din perspectiva antamată de autorii sesizării. Astfel, Curtea a constatat că statutul procurorului este determinat de dispoziţiile art. 132 din Constituţie, care stabilesc că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Din acest text constituţional rezultă, fără dubiu, o legătură a Ministerului Public cu puterea executivă. Curtea a observat că Ministerul Public face parte, potrivit Constituţiei, din „autoritatea judecătorească“. Totuşi, el reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură jurisdicţională (Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, sau Decizia nr. 259 din 24 septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 23 octombrie 2002).
    183. Şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă; or, independenţa faţă de executiv este inclusă printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de „magistrat“, în sensul art. 5 paragraful 3 din Convenţie. În consecinţă, Curtea a constatat că procurorii nu pot invoca o poziţie de independenţă, asemenea judecătorilor, din moment ce activitatea acestora se desfăşoară sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului justiţiei.
    184. Curtea a mai constatat că, în temeiul Constituţiei şi al Legii nr. 304/2004, procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie; dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine; soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice, iar lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror.
    185. Totodată, Curtea a reţinut că procurorii nu pot invoca o poziţie de independenţă, asemenea judecătorilor, din moment ce activitatea acestora se desfăşoară sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului justiţiei (Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 7 iunie 2018, paragraful 89). Prin urmare, având în vedere că procurorul nu este independent în structura Ministerului Public, ci subordonat ierarhic, Curtea a reţinut că nu se pot reglementa garanţii aferente imparţialităţii obiective care ar afecta în substanţa sa conceptul constituţional de control ierarhic.
    186. Referitor la problematica înfiinţării Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie (SIIJ), Curtea Constituţională a apreciat, prin Decizia nr. 137 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 17 aprilie 2019, că ţine de competenţa exclusivă a statului român stabilirea modului de organizare, funcţionare şi delimitare a competenţelor între diferitele structuri ale organelor de urmărire penală.
    187. Tot astfel, prin Decizia nr. 88 din 9 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 11 martie 2022, Curtea Constituţională a constatat că Legea privind desfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (devenită Legea nr. 49/2022), prin care s-au abrogat expres dispoziţiile de lege referitoare la înfiinţarea SIIJ, este constituţională, întrucât opţiunea legiuitorului de a înfiinţa sau desfiinţa diverse structuri de parchet corespunde competenţei sale constituţionale de legiferare în domeniul sistemului judiciar.
    188. În ceea ce priveşte prevederile art. 115 alin. (1) din lege, sunt criticate întrucât conducerea Institutului Naţional al Magistraturii nu mai este realizată de Colegiul ştiinţific, ci de directorul Institutului Naţional al Magistraturii. În felul acesta, rolul Institutului Naţional al Magistraturii şi, mai ales, al Consiliului ştiinţific este slăbit, toată puterea decizională concentrându-se în mâna unui singur om. Se mai critică faptul că Institutul Naţional al Magistraturii este eliminat complet din procedura de promovare a judecătorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau din procedura de selecţie a inspectorilor judiciari. De asemenea, alte concursuri nu se vor mai organiza de Consiliul Superior al Magistraturii prin Institutul Naţional al Magistraturii, ci se vor organiza direct de către Consiliul Superior al Magistraturii, care va putea solicita sprijinul Institutului Naţional al Magistraturii doar dacă va dori. Nici componenţa unor comisii de concurs nu mai este desemnată de către Consiliul ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii, ci de către Consiliul Superior al Magistraturii. Aşadar, Consiliul Superior al Magistraturii îşi întăreşte puterea asupra Institutului Naţional al Magistraturii.
    189. Curtea constată că toate susţinerile autorilor sesizării referitoare la modul de conducere a Institutului Naţional al Magistraturii, precum şi la raporturile dintre acesta şi Consiliul Superior al Magistraturii prin prisma importanţei unuia sau a celuilalt în procedura organizării diverselor concursuri în cadrul profesiei de magistrat nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate, ci simple aprecieri cu privire la soluţia legislativă aleasă de legiuitor şi nemulţumiri legate de eficienţa în viitor a acesteia.
    190. În ceea ce priveşte prevederile art. 150 din lege, se arată că funcţia de asistent al judecătorului nu are niciun fel de statut legal. Întrucât asistentul judecătorului are rolul de a-l sprijini pe judecător în îndeplinirea de către acesta a atribuţiilor sale judiciare, desfăşurându-şi activitatea sub îndrumarea şi supravegherea judecătorului, se susţine că prezenţa sa în preajma judecătorului nu poate fi lăsată la voia întâmplării, fiind necesar un statut riguros, reglementat prin lege.
    191. Curtea constată că prevederile de lege criticate se rezumă la a introduce în legislaţie o nouă profesie juridică, precizând că reglementarea detaliată a acesteia urmează să se realizeze printr-o lege specială. Susţinerile autorilor sesizării nu argumentează un posibil viciu de neconstituţionalitate, ci se constituie într-o simplă remarcă referitoare la caracterul generic şi enunţiativ al textului de lege citat. Curtea observă însă că nu se poate desprinde din conţinutul acestora vreo nesocotire a dispoziţiilor constituţionale referitoare la caracterul de stat de drept al statului român ori a celor care dispun cu privire la înfăptuirea justiţiei.
    192. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,


    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de 57 de deputaţi şi constată că Legea privind organizarea judiciară, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. 13, art. 15 alin. (1), art. 21 alin. (6), art. 28, art. 30 alin. (1), (3) şi (5), art. 31 alin. (4) teza a doua, art. 34 alin. (3), art. 36 alin. (3) şi (8), art. 45 alin. (1), (2) şi (4), art. 54 alin. (2) şi (5), art. 57, art. 58 alin. (4) şi (5), art. 68 alin. (3) şi (4), art. 70, art. 82 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua, art. 90 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua, art. 93, art. 97 alin. (2) şi alin. (3) teza a doua, art. 107 alin. (2), art. 115 alin. (1), art. 150 şi art. 159 din aceasta sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 9 noiembrie 2022.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Valentina Bărbăţeanu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii,  DECIZIA nr. 522 din 9 noiembrie 2022

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016