Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri pentru continuarea activităţii de către persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în ansamblul său, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite. 2. Curtea Constituţională a fost sesizată prin Hotărârea nr. 5 din 29 iunie 2023 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri pentru continuarea activităţii de către persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în ansamblul său. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.596 din 29 iunie 2023 şi constituie obiectul Dosarului Curţii nr. 1.726A/2023. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că art. 11 din legea criticată abrogă reglementări din legi organice pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. l) şi n) din Constituţie, pentru care, potrivit art. 75 alin. (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor are competenţa de primă Cameră sesizată. O asemenea competenţă este atrasă de modificările operate asupra art. 216 alin. (2) şi a art. 290 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care privesc posibilitatea cumulului între pensie şi indemnizaţia de judecător/procuror în caz de reîncadrare, respectiv posibilitatea judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca la eliberarea din funcţie să opteze pentru intrarea în avocatură sau notariat, fără examen sau concurs, precum şi modificările operate cu privire la Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011. Or, din examinarea parcursului legislativ, se constată că Senatul a fost considerată prima Cameră sesizată. 4. Se arată că, în ceea ce priveşte modificarea implicită a statutului magistraţilor, subzista obligaţia iniţiatorului de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii, care este expres prevăzută de art. 39 alin. (3) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit căruia Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti. Aşa cum s-a arătat în jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios constituţional, sfera de cuprindere a sintagmei „acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti“ se referă numai la actele normative care privesc în mod direct organizarea şi funcţionarea autorităţii judecătoreşti, precum modul de funcţionare a instanţelor, cariera magistraţilor, drepturile şi obligaţiile acestora etc. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009). În consecinţă, prin Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, Curtea Constituţională a constatat că proiectele de legi care implică un aviz al Consiliului Superior al Magistraturii sunt cele precum actele normative privind statutul judecătorilor şi procurorilor (care cuprind dispoziţii referitoare la drepturile şi îndatoririle judecătorilor şi procurorilor, incompatibilităţi şi interdicţii, numirea, promovarea, suspendarea şi încetarea funcţiei de judecător sau procuror; delegarea, detaşarea şi transferul judecătorilor şi procurorilor; răspunderea acestora etc.). Totodată, se arată că, potrivit Cartei Universale a Judecătorului adoptate la 17 noiembrie 1999, actualizată la Santiago de Chile în 14 noiembrie 2017, reprezentanţii sistemului de justiţie trebuie consultaţi înainte de a se lua orice decizie care poate afecta performanţa îndeplinirii atribuţiilor judiciare. Judecătorul are dreptul să ceară pensionarea şi să primească o pensie corespunzătoare nivelului său de responsabilitate. După pensionare, judecătorul poate exercita o altă activitate profesională juridică dacă aceasta din urmă nu este incompatibilă din punct de vedere etic cu fosta sa activitate juridică. Judecătorul nu poate fi privat de pensia sa pentru singurul motiv că exercită o altă activitate profesională. În susţinerea criticilor de neconstituţionalitate sunt invocate Decizia Curţii Constituţionale nr. 153 din 6 mai 2020, sub aspectul importanţei regulilor cu caracter procedural în adoptarea legilor, precum şi avizul Comisiei de la Veneţia referitor la modificarea legilor justiţiei, context în care s-a subliniat că „într-un stat cu adevărat democratic, bazat pe statul de drept, este obligatoriu să se asigure că, în toate etapele procesului de reformă, toate părţile interesate sunt implicate fie direct, fie printr-o consultare adecvată“. Întrucât iniţiatorii legii aveau obligaţia solicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii, absenţa solicitării acestui aviz este de natură să susţină neconstituţionalitatea extrinsecă a actului normativ criticat în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie. 5. Se mai susţine că legea criticată, sub pretextul „constrângerilor bugetare şi reducerii costurilor suportate din bugetul de stat în privinţa cheltuielilor de personal“, modifică explicit Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ şi implicit Legea nr. 303/2022, ceea ce îi conferă un caracter eterogen. Se precizează că, în unele situaţii, drepturile privind cumulul pensiei cu venituri de natură salarială din fonduri publice sunt prevăzute în statute ce au un rang constituţional (spre exemplu, statutul judecătorilor şi procurorilor) pentru a căror modificare sau completare este necesară respectarea unei anumite proceduri de legiferare. Având în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale reprezentată de Decizia nr. 61 din 12 februarie 2020, se apreciază că legea criticată contravine principiului legalităţii şi al statului de drept, precum şi caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. 6. Totodată, se arată că legea criticată repune în discuţie, la un interval scurt de timp de la adoptarea Legii nr. 303/2022, dreptul judecătorilor şi procurorilor privind cumularea pensiei de serviciu cu alte venituri de natură salarială plătite din fonduri publice, ceea ce încalcă principiul constituţional al securităţii juridice, al previzibilităţii reglementării şi al statului de drept şi nu răspunde exigenţelor privind garantarea adecvată, prin lege, a drepturilor magistraţilor, exprimate expres atât în documente internaţionale (Principiile fundamentale privind independenţa magistraturii, art. 11), cât şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020, paragrafele 123 şi 144). Deşi statul are dreptul de a stabili ce prestaţii sunt plătite angajaţilor săi din bugetul de stat, totuşi, în cazul în care valoarea unei prestaţii este redusă sau atunci când plata acesteia este suspendată, acest lucru poate constitui o ingerinţă în respectarea bunurilor, care trebuie justificată (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, paragraful 71). 7. În cazul de faţă, se arată că legea criticată condiţionează plata salariului categoriei de persoane vizate de suspendarea plăţii pensiei, fie că este din sistemul public de pensii, fie că este pensie de serviciu sau pensie militară. Justificarea dată de Guvern cu privire la luarea acestei măsuri este menţionată în expunerea de motive care a însoţit proiectul de lege şi se referă la „constrângerile bugetare şi reducerea costurilor suportate din bugetul de stat în privinţa cheltuielilor de personal“, însă această afirmaţie este doar la nivel declarativ, nefiind susţinută de o activitate de documentare şi analiză ştiinţifică, pentru cunoaşterea temeinică a realităţilor economico-sociale care urmează să fie reglementate, de evaluarea preliminară a impactului proiectelor de acte normative asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. De asemenea, cu toate că este menţionat un număr de persoane beneficiare de pensie care obţin venituri salariale, respectiv 88.137, iniţiatorul nu precizează numărul de pensionari cumularzi care obţin venituri salariale de la un angajator din sistemul bugetar sau din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială, deşi această precizare era necesară în contextul invocat al constrângerilor bugetare şi al reducerii costurilor suportate din bugetul de stat în privinţa cheltuielilor de personal. În ceea ce priveşte impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung, cu toate că se declară un obiectiv de reducere a cheltuielilor de personal, iniţiatorul nu a furnizat nicio informaţie, precizând că „nu se produce impact financiar asupra bugetului consolidat“. În lipsa unei justificări reale privind măsura interzicerii cumulului pensiei cu veniturile salariale plătite din fonduri publice, soluţia legislativă adoptată, privind suspendarea plăţii pensiei, constituie o ingerinţă în respectarea bunurilor incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în timp ce obligarea pensionarului sau a persoanei care îndeplineşte condiţiile de pensionare de a opta între a continua raportul de muncă sau a-l înceta în mod forţat constituie o restrângere a dreptului fundamental la muncă, garantat de art. 41 alin. (1) din Constituţie, condiţiile impuse de art. 53 din Constituţie nefiind îndeplinite. 8. În ceea ce priveşte principiul egalităţii în drepturi, se arată că legea criticată este discriminatorie, deoarece, deşi se reclamă „constrângerile bugetare şi reducerea costurilor suportate din bugetul de stat în privinţa cheltuielilor de personal“, art. 4 din legea analizată instituie o serie de excepţii de la această regulă, unele dintre ele fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, cum ar fi exceptările privind persoanele alese în funcţii de autoritate sau demnitate publică [art. 4 alin. (1) lit. a)], personalul didactic de predare din învăţământ pensionat, încadrat/reîncadrat [art. 4 alin. (1) lit. b)], persoanele care ocupă funcţii clericale sau funcţii de specialitate artistică [art. 4 alin. (1) lit. h)] şi persoanele care exercită un mandat în cadrul autorităţilor administrative autonome aflate sub control parlamentar şi care se finanţează integral din venituri proprii [art. 4 alin. (2)]. De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă la art. 4 alin. (1) lit. b) creează o discriminare în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv între personalul didactic de predare din învăţământul superior, prevăzut de art. 285 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, pe de o parte, şi personalul de cercetare din învăţământul superior, prevăzut de art. 285 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 şi personalul didactic/de cercetare asociat, prevăzut de art. 285 alin. (4) din aceeaşi lege, pe de altă parte. Nici iniţiatorul proiectului de lege şi nici Parlamentul nu au justificat excluderea din categoria persoanelor exceptate de la interdicţia cumulului pensiei cu salariul a personalului de cercetare din învăţământul superior şi a personalului didactic/de cercetare asociat. 9. Se arată că prevederile art. 7 alin. (4) din legea criticată - care reglementează ca fiind contravenţie fapta angajatorului referitoare la nerespectarea obligaţiei acestuia, prevăzută de art. 7 alin. (2) din lege, de a lua măsurile necesare constatării cazurilor prevăzute la art. 6 din aceeaşi lege - nu întrunesc exigenţele de claritate şi previzibilitate statuate în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Astfel, din cuprinsul prevederilor art. 7 alin. (2) teza întâi din legea criticată nu se pot identifica „măsurile necesare constatării cauzelor prevăzute la art. 6“, pe care angajatorul este obligat să le ia şi în lipsa cărora fapta sa culpabilă constituie contravenţie. În lipsa unei reglementări mai precise a obligaţiei stabilite în sarcina angajatorului, constatarea pretinsei contravenţii de către persoanele împuternicite din cadrul inspectoratelor teritoriale de muncă, prevăzute la alin. (7) al aceluiaşi articol, se realizează arbitrar, în lipsa unor criterii obiective, contrar dreptului la un proces echitabil şi cerinţelor de calitate a legii. 10. În egală măsură, modul de reglementare a prevederilor art. 7 alin. (4) din legea atacată este deficitar din perspectiva normelor de tehnică legislativă, în condiţiile în care instituirea contravenţiei prevăzute şi sancţionate la articolul menţionat se realizează cu nerespectarea prevederilor art. 50 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, conform cărora, de regulă, nu poate fi făcută o trimitere la o altă normă de trimitere. Astfel, art. 7 alin. (4) sancţionează contravenţional fapta prevăzută la alin. (2), care, la rândul său, trimite, în ceea ce priveşte conţinutul constitutiv al contravenţiei, la prevederile art. 6, care la rândul lor trimit, tot din perspectiva conţinutului constitutiv al contravenţiei, la prevederile art. 2. Se susţine că, în materie contravenţională, legiuitorul trebuie să manifeste o prudenţă deosebită în reglementarea unor fapte ca fiind contravenţie, astfel încât destinatarul legii să îşi poată adapta conduita în funcţie de norma juridică instituită cu suficientă precizie şi claritate. 11. Prin urmare, raportat la cauza de faţă, se arată că redactarea textelor legale menţionate determină neclaritatea şi imprevizibilitatea conţinutului constitutiv al contravenţiei sancţionate la art. 7 alin. (4) din legea criticată, acesta neputând fi determinat prin coroborarea prevederilor art. 2 şi 6 şi ale art. 7 alin. (2) şi (4) din aceeaşi lege. Se susţine că se încalcă, astfel, art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 21 alin. (3) din Constituţie. 12. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a formula punctele lor de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate. 13. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 14. Cu privire la motivul de neconstituţionalitate constând în nerespectarea ordinii de sesizare a celor două Camere ale Parlamentului, se arată că nu toate normele juridice prevăzute în cadrul legii criticate se subsumează dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. l) şi n) din Constituţie. În consecinţă, ar fi eronat să se stabilească o identitate între sfera reglementărilor care vizează sistemul de justiţie, în ansamblu, şi totalitatea normelor juridice care sunt modificate prin actul normativ contestat. Legea criticată cuprinde atât norme juridice de natura legii organice pentru care competenţa decizională aparţine Senatului, cât şi norme juridice de natura legii ordinare sau de natura legii organice, dar care, sub aspect procedural, sunt de competenţa decizională a Camerei Deputaţilor. Rezultă că pentru aceste situaţii sunt incidente prevederile art. 75 alin. (4) teza întâi din Constituţie, astfel că, în cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere ce intră în sfera sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. Mai mult, deşi legea în discuţie se încadrează, în ansamblul său, în domeniile rezervate legii organice, nu toate normele juridice prevăzute în aceasta se subsumează categoriei de norme juridice rezervate legii organice. Pentru asemenea prevederi, competenţa decizională aparţine Camerei Deputaţilor. Prin urmare, nu se pot reţine criticile de neconstituţionalitate prin raportare la prevederile art. 75 alin. (1) cu referire la art. 73 alin. (3) lit. l) şi n) din Constituţie. 15. Cu privire la motivul de neconstituţionalitate constând în faptul că nu a fost solicitat avizul Consiliului Superior al Magistraturii, se observă că obiectul legii criticate constă stricto sensu în imposibilitatea cumulării pensiei cu salariul în cazul exclusiv al persoanelor care îndeplinesc condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă, beneficiari ai sistemului public de pensii, ai sistemului pensiilor militare de stat ori ai pensiei de serviciu, care ar dori totodată continuarea activităţii de bază, în sistem retribuit. Astfel, actul normativ adoptat de Parlament nu are ca obiect de reglementare activitatea autorităţii judecătoreşti în sine, ci imposibilitatea cumulării pensiei pentru limită de vârstă cu salariul pentru diverse categorii de persoane, nu doar pentru persoane aparţinând autorităţii judecătoreşti. În consecinţă, se arată că Guvernul, în calitate de iniţiator, nu avea obligaţia solicitării prealabile a avizului Consiliului Superior al Magistraturii, nefiind încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie. 16. Cu privire la motivul de neconstituţionalitate privind caracterul eterogen al legii criticate, se arată că actul normativ adoptat îndeplineşte criteriile privind calitatea legii, componentă a principiului legalităţii, fiind respectate dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 24/2000 referitoare la „unicitatea reglementării în materie“. Actul normativ atacat cuprinde reglementări din materii conexe, fără de care scopul legiuitorului nu ar fi putut fi atins. Aceste modificări şi completări în legislaţia conexă vin în sprijinul aplicabilităţii legii, excluzând posibilitatea existenţei unui dubiu de interpretare în practică prin existenţa unei legislaţii paralele conţinând acelaşi obiect de reglementare sau în strictă legătură cu acesta. Astfel, modificările operate prin legea criticată converg către un singur scop comun, aplicabilitatea unitară a legii în ceea ce priveşte cumulul pensiei pentru limită de vârstă, al pensiei militare de stat şi al pensiei de serviciu cu veniturile obţinute de persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi din cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială. Actul normativ criticat nu are un caracter eterogen, obiectul de reglementare fiind clar, unic şi bine definit, iar relaţiile sociale reglementate, chiar dacă sunt variate, au o strictă legătură între ele, reflectând astfel o unitate normativă şi un scop unic. Cu prilejul adoptării unei legi este permisă introducerea concomitentă a unor modificări legislative asupra altor acte normative numai în măsura în care acestea sunt necesare reglementării de bază sau, prin domeniul în care legiferează, se află în strânsă legătură cu materia principală reglementată. Astfel cum s-a arătat, există o conexiune logică între obiectul de reglementare al legii criticate şi conţinutul modificărilor/ completărilor din actele normative care au suferit intervenţii pe această cale şi un numitor comun care constă în aplicabilitatea unitară a legii în ceea ce priveşte cumulul pensiei cu veniturile obţinute pentru persoanele asigurate social în categorii diferite din sistemul unitar de pensii publice. În consecinţă, Parlamentul a respectat principiul unicităţii obiectului de reglementare, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 24/2000, principiu imperativ prin prisma art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. 17. Referitor la motivul de neconstituţionalitate privind încălcarea principiului securităţii juridice, al clarităţii şi previzibilităţii reglementării şi al statului de drept, se arată că această critică de neconstituţionalitate vizează în principal repunerea în discuţie, la un interval scurt de timp, a dreptului privind cumularea pensiei de serviciu cu alte venituri de natură salarială plătite din fonduri publice, având în vedere că la sfârşitul anului precedent - 16 decembrie 2022 - a intrat în vigoare Legea nr. 303/2022, prin care a fost reglementat dreptul magistraţilor de a cumula pensia de serviciu cu indemnizaţia de încadrare. Prin actul normativ adoptat nu se aduce atingere Primului Protocol adiţional la Convenţie şi nu se încalcă principiul constituţional al securităţii raporturilor juridice, al previzibilităţii şi clarităţii reglementării şi al statului de drept. Se arată că este dreptul statului să adopte legile necesare în vederea respectării interesului general. În condiţiile crizei economico-financiare mondiale, accelerate la nivel naţional de existenţa unui conflict armat grav la limita de graniţă, acest interes general este respectat de legiuitor prin limitarea constrângerilor bugetare şi reducerea costurilor suportate din bugetul de stat în privinţa cheltuielilor de personal, respectiv limitarea impactului financiar asupra bugetului consolidat, contribuind în acest fel la apărarea securităţii naţionale. Având în vedere constrângerile bugetare şi reducerea costurilor suportate din bugetul de stat în privinţa cheltuielilor de personal, actul normativ criticat propune o revizuire a legislaţiei aplicabile în cazul cumulului pensiei cu salariul şi o alternativă prin care un angajat din sistemul public poate exercita opţiunea între pensie şi veniturile salariale aferente raportului de muncă. De aceea, în sistemul public, posibilitatea continuării activităţii este însoţită de suspendarea plăţii pensiei. În acest sens se invocă Decizia din 20 martie 2012, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ionel Panfile împotriva României, în care s-a statuat că măsura interzicerii cumulului pensiei cu salariul este prevăzută de lege şi urmăreşte un scop legitim, respectă justul echilibru între interesele generale ale comunităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale indivizilor, precum şi faptul că, în domeniul social, statul dispune de o marjă largă de apreciere. Măsura adoptată este proporţională cu situaţia excepţională care a determinat-o, fiind rezultatul unui echilibru între scopul declarat al legii şi mijloacele folosite în realizarea lui, fiind aplicabilă persoanelor aflate în ipoteza normei. Astfel, au fost respectate prevederile art. 53 din Constituţie şi, indiferent de modalitatea de interpretare, chiar şi ca o restrângere în drepturi, scopul final nemijlocit urmărit de legiuitor a fost apărarea securităţii naţionale. Aşadar, actul normativ protejează cetăţenii de impactul agresiv al crizei economico-financiare şi de colapsul bugetar care s-ar putea crea în lipsa unei reglementări legislative care să asigure un flux bugetar constant şi echilibrat, ceea ce constituie o expresie a principiului securităţii raporturilor juridice. Astfel, actul normativ adoptat aduce o protecţie suplimentară cetăţenilor, deoarece prin reducerea costurilor suportate din bugetul de stat în privinţa cheltuielilor de personal se asigură respectarea interesului public, general, consolidându-se principiul securităţii juridice şi al încrederii legitime. 18. În ceea ce priveşte motivul de neconstituţionalitate referitor la nesocotirea principiului egalităţii în drepturi, se arată că actul normativ adoptat nu este discriminatoriu, deoarece excepţiile enumerate privind excluderea unor categorii de persoane de la imposibilitatea cumulării pensiei cu salariul se referă la categorii profesionale şi situaţii diferite. Astfel, nu se creează o discriminare în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, şi anume între personalul didactic din învăţământul superior şi personalul de cercetare din învăţământul superior, în sensul defavorizării acestuia din urmă. Deşi ambele categorii profesionale sunt reglementate de Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, diferenţa dintre acestea este majoră, mai ales prin scopul final al activităţii desfăşurate - predare şi cercetare. Se arată că excepţiile instituite de actul normativ adoptat sunt justificate în mod obiectiv şi au un scop legitim. Din lecturarea categoriilor exceptate se observă că numitorul comun al alegerii acestora este respectarea interesului public, general şi asigurarea securităţii juridice şi a protecţiei sociale. Sunt avute în vedere persoanele cu experienţă, care activează în domenii ce implică siguranţa şi protecţia naţională, siguranţa şi protecţia copilului, a elevului, precum şi a unor categorii de persoane defavorizate de vârstă sau boală. 19. Cu privire la motivul de neconstituţionalitate privind încălcarea calităţii legii şi a dreptului la un proces echitabil se arată că textele criticate permit identificarea cazurilor de neîndeplinire a obligaţiei, cazuri expres reglementate, şi anume: „măsurile necesare constatării“ acestor situaţii în vederea dispunerii „încetării contractului individual de muncă, raportului de serviciu sau încetarea ocupării funcţiei“ deţinute în baza unui „act administrativ de numire“. Or, toate aceste măsuri necesare în vederea încetării unui raport de muncă sunt detaliate în legislaţia specială, raportat la domeniile de activitate amintite, regula în materie fiind stabilită de dispoziţiile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii. A reitera în actul normativ criticat toate aceste măsuri detaliate în legi speciale ar duce la încălcarea atât a principiului general al dreptului conform căruia „nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii“, cât şi a dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind unicitatea reglementării în materie şi evitarea paralelismelor. Într-adevăr, rigorile legiferării îşi găsesc expresia în normele de tehnică legislativă, ce trebuie respectate de legiuitorul român la elaborarea oricărui act normativ. Se arată că, în speţa dedusă judecăţii, norma de identificare este clară şi precisă, orice dubiu de interpretare fiind acoperit de legislaţia specială în materie. Existenţa unor eventuale probleme de interpretare şi aplicare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, deoarece, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate. În consecinţă, Parlamentul, în calitate de unică putere legiuitoare, a adoptat actul normativ în mod legitim şi asumat, conform Constituţiei, principiul legalităţii stând la baza oricăror acte adoptate de acest organ reprezentativ. 20. Guvernul apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 21. Cu referire la critica de neconstituţionalitate extrinsecă, privind încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 75, se arată că forma iniţiatorului (Guvernul României) a avut ca obiect de reglementare modificarea şi completarea legislaţiei referitoare la continuarea activităţii de către persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare. Din analiza procedurii legislative a proiectului rezultă că adoptarea propunerii asupra căreia s-a formulat sesizarea analizată s-a realizat în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Aşa fiind, în aprecierea Guvernului, criticile de neconstituţionalitate extrinsecă privind încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 75 nu se susţin, atât timp cât autoarea sesizării limitează argumentaţia neconstituţionalităţii la enumerarea unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale, demers insuficient pentru a fi considerat o veritabilă critică, aptă să deschidă calea verificării în contenciosul constituţional. 22. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie, se arată că actul normativ criticat nu se circumscrie actelor normative supuse incidenţei Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în sensul că nu reglementează activitatea judecătorească în sine, astfel încât să fie obligatorie şi necesară exercitarea demersului prevăzut de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, coroborat cu art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. Prin urmare, fiind vorba despre un proiect care reglementează aspecte ce vizează situaţii ulterioare încetării activităţii judecătoreşti de către persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare, nu se impunea aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (3) din Legea nr. 317/2014. Prin urmare, se apreciază că nu sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), respectiv ale art. 134 alin. (4) din Constituţie în iniţierea proiectului de lege suspus controlului de constituţionalitate în cauza pendinte. 23. Cu referire la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea principiului unicităţii reglementării şi, implicit, încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, din perspectiva principiului legalităţii, coroborat cu art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, se arată că, întrucât intervenţiile asupra actelor normative modificate prin legea în discuţie sunt indispensabile realizării scopului actului normativ, în sensul reglementării de o manieră unitară a drepturilor diferitelor categorii de persoane privind cumulul pensiei cu salariul, soluţiile propuse sunt conforme cu principiul unicităţii reglementării. Prin urmare, critica de neconstituţionalitate formulată în acest sens este neîntemeiată. 24. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 1 alin. (5) prin raportare la art. 53 din Constituţie, se arată că aceasta este neîntemeiată, citându-se o serie de considerente din jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la textul constituţional antereferit. 25. Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea principiului egalităţii în drepturi, coroborat cu art. 53 din Constituţie, se arată că legea criticată este în deplin acord cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie. Se subliniază că prevederile legale criticate sunt destinate aplicării în mod uniform tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei criticate, legiuitorul având dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul referit în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat. În acest sens este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 16 din Constituţie. 26. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 27. La dosar, mai multe persoane fizice şi juridice au depus, în calitate de amicus curiae, înscrisuri prin care, în esenţă, solicită admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate. 28. În conformitate cu dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a solicitat de la Guvern şi de la cele două Camere ale Parlamentului să îi comunice dacă, în privinţa legii criticate, a fost solicitat avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Răspunzând acestei solicitări, secretarul general al Guvernului, secretarul general al Camerei Deputaţilor şi secretarul general al Senatului au comunicat Curţii Constituţionale că nu a fost solicitat avizul Consiliului Superior al Magistraturii. 29. Termenul de judecată a fost iniţial fixat pentru data de 26 iulie 2023, când Curtea a amânat dezbaterile pentru data de 21 septembrie 2023, pentru data de 3 octombrie 2023, apoi pentru data de 5 octombrie 2023, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, documentele depuse la dosar, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 30. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum este menţionat în actul de sesizare, îl constituie Legea privind unele măsuri pentru continuarea activităţii de către persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în ansamblul său. 31. Curtea observă că domeniul principal de reglementare al acestei legi îl constituie, în esenţă, instituirea, în sectorul public, a interdicţiei cumulului pensiei cu indemnizaţia/salariul/ solda, mai exact, reglementarea obligaţiei cumularzilor de a opta între continuarea activităţii, ipoteză în care plata pensiei se suspendă, şi încetarea activităţii (art. 2), precum şi reglementarea suspendării plăţii pensiei pentru pensionarii care se încadrează în sectorul public (art. 3). 32. În strânsă corelare cu soluţia legislativă a interdicţiei cumulului pensiei cu indemnizaţia/salariul/solda, în sectorul public, textele cuprinse în legea criticată vizează: instituirea unor excepţii de la interdicţia, în sectorul public, a cumulului pensiei cu indemnizaţia/salariul/solda (art. 4); efectele neîndeplinirii obligaţiei de a opta între pensie şi indemnizaţie/salariu/soldă (art. 5 şi 6); obligaţia angajatorului de a informa angajatul cu privire la aspectele reglementate de legea criticată (art. 7); modificări şi completări ale dispoziţiilor legale în vigoare (respectiv dispoziţii din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, şi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 3 iulie 2019) referitoare la continuarea activităţii după îndeplinirea condiţiilor de pensionare şi la suspendarea plăţii pensiei (art. 8-10); norme privind abrogarea implicită a oricăror dispoziţii contrare referitoare la cumulul pensiei cu venitul obţinut din sectorul public (art. 11). 33. Distinct de soluţia legislativă a interdicţiei cumulului pensiei cu indemnizaţia/salariul/solda în sectorul public, art. 1 din legea criticată prevede posibilitatea persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în sectorul public de a-şi continua activitatea, cu acordul anual al angajatorului, după împlinirea vârstei standard de pensionare, iar art. 12 cuprinde norme privind intrarea în vigoare a acestei legi. 34. Analizând motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta vizează legea în ansamblul său, precum şi, în mod punctual, dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a), b) şi h) şi alin. (2) şi ale art. 7 alin. (4). Observând conţinutul normativ al textelor de lege criticate punctual, Curtea reţine că alin. (4) al art. 7 face trimitere la alin. (2) al art. 7, care face trimitere la art. 6, care, la rândul lui, face trimitere la art. 2 din legea criticată. 35. Având în vedere domeniul de reglementare al legii criticate, motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, conţinutul normativ al textelor de lege criticate punctual şi al celorlalte texte din legea criticată, Curtea reţine că, deşi criticile de neconstituţionalitate vizează expres art. 4 alin. (1) lit. a), b) şi h) şi alin. (2) şi art. 7 alin. (4) din Legea privind unele măsuri pentru continuarea activităţii de către persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi legea în ansamblul său, în realitate, aceste critici se subsumează dispoziţiilor art. 2-11 din legea menţionată. Astfel, Curtea, constatând - în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 - că aceste dispoziţii nu pot fi disociate în mod necesar şi evident de prevederile criticate punctual, va analiza constituţionalitatea dispoziţiilor art. 2-11 din Legea privind unele măsuri pentru continuarea activităţii de către persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. 36. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legii criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) în componentele sale privind calitatea legii şi respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, ale art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 73 alin. (3) lit. l) şi n) privind domeniul legilor organice, ale art. 75 alin. (1) privind sesizarea Camerelor şi ale art. 147 alin. (4) privind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite nu invocă expres în susţinerea criticii de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Constituţie ca normă de referinţă, Curtea urmează să le reţină ca atare, având în vedere modul de formulare a acesteia. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 37. Analizând admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale obiecţiei de neconstituţionalitate prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 38. Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba despre o lege adoptată de Parlament, dar nepromulgată încă de către Preşedintele României. 39. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. Din coroborarea informaţiilor cuprinse în fişele legislative publicate pe paginile de internet ale celor două Camere ale Parlamentului rezultă că legea criticată a fost adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, în procedură de urgenţă, în data de 27 septembrie 2021, după care a fost trimisă Camerei Deputaţilor, care a adoptat-o, în calitate de Cameră decizională, în procedură de urgenţă, la data de 28 iunie 2023. La aceeaşi dată, legea a fost depusă la secretarul general al Senatului şi, respectiv, la secretarul general al Camerei Deputaţilor, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar la data de 30 iunie 2023 a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 29 iunie 2023, aşa încât Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, aspect ce se încadrează în prima ipoteză din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, astfel că obiecţia este admisibilă. 40. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate 41. Analizând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. l) şi n) şi ale art. 75 alin. (1) din Constituţie, sub aspectul ordinii de sesizare a Camerelor, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite consideră încălcate reglementările constituţionale antereferite în privinţa dispoziţiilor legii ce vizează: indemnizaţia de încadrare şi pensia de serviciu din domeniul justiţiei; veniturile obţinute în calitate de avocat şi notar de către persoanele care şi-au încetat calitatea de judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din motive neimputabile şi pensia de serviciu din domeniul justiţiei; salariul şi pensia pentru limită de vârstă din sistemul învăţământului. Se consideră că legea a fost adoptată cu nerespectarea ordinii de sesizare a celor două Camere, întrucât Camera de reflecţie trebuia să fie Camera Deputaţilor, iar Camera decizională trebuia să fie Senatul. Referitor la aceste susţineri, Curtea constată că, în realitate, situaţia privind salariul şi pensia pentru limită de vârstă din sistemul învăţământului nu are incidenţă în critica formulată, întrucât reglementarea aspectelor referitoare la salariu şi pensie nu vizează organizarea generală a învăţământului, astfel că dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie nu au incidenţă în cauză. 42. Ca atare, numai primele două aspecte enunţate pot fi luate în calcul pentru analiza criticii de neconstituţionalitate formulate, ţinând seama de faptul că pensia de serviciu din domeniul justiţiei este un aspect care ţine de statutul magistraţilor, care, potrivit art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, se reglementează prin lege organică. O problemă similară a fost soluţionată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 467 din 2 august 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 7 august 2023. În esenţă, Curtea a observat că legea criticată cuprindea reglementări care impuneau ordini diferite de sesizare a celor două Camere şi a stabilit că, în măsura în care Camera ce a fost aleasă/stabilită drept decizională nu aduce modificări în privinţa reglementărilor pentru care ar fi trebuit să fie Cameră de reflecţie, legea este considerată adoptată potrivit art. 75 alin. (1) din Constituţie. Dacă însă această Cameră aduce modificări, atunci ea trebuie să întoarcă legea la Camera care iniţial s-a comportat ca şi Cameră de reflecţie, pentru a decide definitiv cu privire la dispoziţiile în discuţie. 43. Curtea constată că, întrucât problema cumulului pensiei cu salariul/indemnizaţia/solda vizează o categorie destul de largă de subiecţi de drept ale căror statute ţin fie de domeniul legii organice, fie de cel al legii ordinare, rezultă că şi ordinea de sesizare a Camerelor este diferită. Stabilirea caracterului organic sau ordinar al legii are relevanţă şi cu privire la respectarea procedurii de adoptare a legilor, astfel cum aceasta este consacrată în Constituţie. Ordinea în care cele două Camere ale Parlamentului vor dezbate proiectul de lege sau propunerea legislativă depinde şi de caracterizarea legii, în funcţie de aceasta urmând să fie determinată Camera competentă să adopte legea în calitate de primă Cameră sesizată, respectiv de Cameră decizională, în temeiul art. 75 alin. (1) din Constituţie. Aşadar, calificarea iniţială a legii ce urmează să fie adoptată, ca organică sau ordinară, are influenţă asupra procesului legislativ, determinând parcursul proiectului de lege sau al propunerii legislative (a se vedea Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 42, Decizia nr. 537 din 18 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 6 august 2018, paragraful 45, Decizia nr. 235 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 19 iunie 2020, paragraful 55, sau Decizia nr. 772 din 22 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1313 din 30 decembrie 2020, paragraful 55). Mai mult, chiar în cadrul categoriei legilor organice, în funcţie de domeniul în care intervin, ordinea de sesizare a Camerelor poate fi diferită [a se vedea art. 75 alin. (1) din Constituţie]. 44. Chiar dacă pentru pensiile de serviciu ale judecătorilor/procurorilor (Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 16 noiembrie 2022), ale consilierilor de conturi/auditorilor publici externi (Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 3 aprilie 2014) şi ale militarilor (Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 556 din 27 iulie 2015) prima Cameră sesizată trebuia să fie Camera Deputaţilor, pentru restul personalului ordinea sesizării Camerelor este cea inversă. Ca atare, în virtutea autonomiei regulamentare de care se bucură, Parlamentul poate stabili, în asemenea condiţii, ordinea de sesizare a Camerelor, cu condiţia ulterioară ca, în cazul în care Camera decizională astfel stabilită aduce modificări materiei care intră în sfera de competenţă decizională a primei Camere, să aibă obligaţia reîntoarcerii legii numai pentru prevederea respectivă către prima Cameră, care va decide definitiv în procedură de urgenţă. În cauza de faţă, legea a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră de reflecţie, iar Camera Deputaţilor a acţionat în calitate de Cameră decizională. Curtea reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite nu a criticat faptul că cea de-a doua Cameră sesizată ar fi adoptat reglementări ce ţineau de competenţa decizională a primei Camere, limitându-se strict la ordinea de sesizare a lor. Chiar dacă s-ar fi contestat acest lucru, critica nu ar fi fost susţinută, întrucât modificările aduse de cea de-a doua Cameră care au vizat şi sistemul justiţiei sunt o reflectare a formei dezbătute de prima Cameră sesizată. 45. În aceste condiţii, Curtea constată că nu a avut loc o încălcare a ordinii de sesizare a celor două Camere, astfel că în procedura de adoptare a legii au fost respectate prevederile art. 75 alin. (1) şi ale art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie. 46. Analizând critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 41 alin. (1), ale art. 44 şi ale art. 53 din Constituţie, sub aspectul lipsei unei justificări pentru interdicţia cumulului pensiei cu salariul, Curtea constată că, în realitate, această critică vizează faptul că legiferarea interdicţiei cumulului pensiei cu salariul trebuie realizată doar în condiţiile existenţei unei justificări reale. Însă, înainte de a analiza existenţa unei astfel de justificări, Curtea urmează să examineze dacă legiuitorul poate impune o astfel de interdicţie, cu alte cuvinte, dacă poate limita dreptul la pensie în dauna dreptului la muncă - cu corolarul său, dreptul la salariu - sau invers. 47. Referitor la soluţia legislativă a interdicţiei cumulului pensiei cu salariul/indemnizaţia/solda în sectorul public, în jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, Curtea a statuat că nicio dispoziţie constituţională nu împiedică legiuitorul să suprime cumulul pensiei cu salariul, cu condiţia ca o asemenea măsură să se aplice în mod egal pentru toţi cetăţenii, iar eventualele diferenţe de tratament între diversele categorii profesionale să aibă o raţiune licită. Prin urmare, Curtea a constatat neconstituţionalitatea interdicţiei de a cumula pensia de serviciu cu indemnizaţia în domeniul justiţiei, considerând-o discriminatorie în condiţiile în care legea admitea cumulul pensiei de serviciu din domeniul justiţiei cu orice alt venit profesional obţinut după pensionare (salariu, indemnizaţie, onorariu etc.). 48. Prin Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009, Curtea a reţinut că interzicerea cumulului pensiei cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională desfăşurată în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice şi impunerea obligaţiei persoanelor aflate în situaţia menţionată de a opta pentru pensie ori pentru veniturile realizate din activitatea profesională, altfel spus, de a renunţa la pensie continuându-şi activitatea profesională sau de a înceta activitatea profesională aducătoare de venituri şi de a-şi conserva pensia, afectează, prin limitare, atât dreptul la pensie prevăzut de art. 47 alin. (2) din Constituţie, cât şi dreptul la muncă consacrat prin art. 41 din Legea fundamentală. Afectând drepturi fundamentale, o asemenea interdicţie nu poate fi reglementată prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului. 49. Prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a reţinut că nicio dispoziţie constituţională nu îl împiedică pe legiuitor să suprime cumulul pensiei cu salariul, cu condiţia ca o asemenea măsură să se aplice în mod egal pentru toţi cetăţenii, iar eventualele diferenţe de tratament între diversele categorii profesionale să aibă o raţiune licită. Cu privire la nivelul pensiei nete până la care poate opera cumulul stabilit la nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, Curtea a constatat că acesta respectă condiţiile de obiectivitate (este expres prevăzut de lege, previzibil şi determinabil) şi rezonabilitate (nivelul salariului mediu brut pe economie constituie o opţiune justă şi echilibrată) impuse de principiul nediscriminării. În ceea ce priveşte proporţionalitatea între obiectivul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite, Curtea a observat că, potrivit expunerii de motive care au determinat adoptarea actului normativ criticat în acea speţă, scopul acestuia era combaterea „crizei economice, fenomen mondial ce afectează structural economia românească“, datele de natură financiară, precum şi prognozele efectuate de autorităţile abilitate în domeniu conturând „imaginea unei crize economice profunde, care poate pune în pericol stabilitatea economică a României şi, prin aceasta, ordinea publică şi siguranţa naţională“. Această situaţie a impus „adoptarea unor măsuri cu caracter excepţional, care, prin eficienţa şi promptitudinea aplicării, să conducă la reducerea efectelor sale şi să creeze premisele relansării economiei naţionale“. Una dintre măsurile reglementate de legiuitor o constituia restrângerea dreptului de a cumula veniturile salariale cu cele din pensie, atunci când sunt îndeplinite două condiţii: angajator este o autoritate sau instituţie publică centrală sau locală, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, sau o regie autonomă, societate naţională, companie naţională sau societate comercială la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială, pe de o parte, şi nivelul pensiei nete depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie, pe de altă parte. Justificarea unei astfel de limitări rezidă în degrevarea bugetului de stat, respectiv a celui al asigurărilor sociale de stat, într-o măsură care nu afectează veniturile persoanei sub pragul salariului mediu brut pe economie. Prin urmare, măsura adoptată este proporţională cu situaţia care a determinat-o, fiind rezultatul unui echilibru între scopul declarat al legii şi mijloacele folosite în realizarea lui, şi este aplicată în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei. De asemenea, Curtea a statuat că soluţia legislativă care instituie un anumit cuantum sau prag valoric, apreciat ca rezonabil, corespunde unei opţiuni exclusive a legiuitorului, nefiind deci o problemă de resortul contenciosului constituţional. 50. Ulterior, Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, precitată, a generat o jurisprudenţă constantă până la nivelul anului 2015, interdicţia cumulului pensiei cu salariul fiind eliminată din fondul activ al legislaţiei prin Legea nr. 134/2014 pentru abrogarea unor prevederi din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014. 51. Ca atare, cele două decizii precedente indicate (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 şi Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009) au evidenţiat, pe de o parte, posibilitatea legiuitorului de a interzice cumulul, cu condiţia ca măsura să fie aplicată nediscriminatoriu, iar, pe de altă parte, posibilitatea legiuitorului de a interzice cumulul în contextul excepţional al unei crize financiare şi economice mondiale, Curtea analizând, deşi fără să precizeze în mod expres, condiţiile restrângerii exerciţiului unui drept fundamental, reglementate de art. 53 din Constituţie. 52. În cauza de faţă, conform expunerii de motive a legii criticate, măsura legislativă analizată - cea a interdicţiei cumulului pensiei cu salariul, în sectorul public - nu este fundamentată pe dispoziţiile constituţionale ale art. 53, ci pe ideea de îmbătrânire activă la locul de muncă, fără cumularea pensiei cu salariul, respectiv pe faptul că există 88.134 de salariaţi cumularzi (la data de 1 ianuarie 2020). Cu alte cuvinte, măsura a fost determinată de un aspect sociologic şi unul statistic, însă aceste aspecte nu vizează sfera art. 53 din Constituţie, care la alin. (1) prevede că exerciţiul unui drept sau al unei libertăţi fundamentale poate fi restrâns numai dacă se impune pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, pentru desfăşurarea instrucţiei penale, pentru prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Aşa cum prevede alin. (2) al art. 53 din Legea fundamentală, restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii. 53. Curtea porneşte de la premisa potrivit căreia drepturile şi libertăţile fundamentale sunt stabilite de Constituţie, iar condiţiile exercitării lor sunt prevăzute de către legiuitor. Marja de apreciere de care se bucură legiuitorul este întotdeauna circumscrisă neafectării esenţei drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Cu alte cuvinte, legea nu are ca finalitate principală restrângerea exerciţiului dreptului, ci stabilirea conţinutului şi a condiţiilor propriu-zise de valorificare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale. Este adevărat că drepturile şi libertăţile fundamentale sunt într-o continuă mişcare, în dinamica evoluţiei sociale, iar pentru a ajunge la o concluzie justă cu privire la această veritabilă ordonare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale este necesară folosirea testului de proporţionalitate. 54. Cu toate acestea, Curtea constată că excluderea sau limitarea unui drept sau a unei libertăţi fundamentale până la eliminare nu mai reflectă o chestiune de proporţionalitate a măsurii legislative, ci una de negare de către legiuitor a unei valori fundamentale în statul de drept, şi anume respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, valoare garantată prin art. 1 alin. (3) din Constituţie. 55. Ca atare, Curtea urmează să analizeze în cauza de faţă dacă interdicţia cumulului pensiei cu salariul reprezintă o negare a dreptului la muncă sau a dreptului la pensie. În ipoteza unui răspuns afirmativ, măsura analizată încalcă dispoziţiile art. 41 şi 47 din Constituţie, iar în ipoteza unui răspuns negativ, urmează să se efectueze testul de proporţionalitate pentru a evalua dacă există o atingere adusă acestor drepturi, dacă aceasta urmăreşte un scop legitim şi dacă este proporţională cu scopul legitim urmărit. 56. Analizând dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o doreşte, în anumite condiţii stabilite de legiuitor, şi nu vizează obligaţia statului de a garanta accesul tuturor persoanelor la toate profesiile; alegerea profesiei şi a meseriei presupune, înainte de toate, pregătirea şi calificarea corespunzătoare în vederea exercitării acestora, iar această libertate este condiţionată de îndeplinirea unor criterii legale justificate de specificul profesiei, al meseriei ori al locului de muncă (a se vedea în acest sens Decizia nr. 287 din 17 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 806 din 16 august 2022, paragraful 15). 57. Curtea constată că dispoziţiile legii criticate, care instituie, în sectorul public, interdicţia cumulului pensiei cu indemnizaţia/salariul/solda, mai exact reglementarea obligaţiei cumularzilor de a opta între continuarea activităţii, ipoteză în care plata pensiei se suspendă, şi încetarea activităţii, reprezintă o condiţionare a exercitării dreptului la muncă în sfera publică de neexercitarea dreptului la pensie, ceea ce înseamnă că are loc o îngrădire a dreptului la muncă, măsura fiind echivalentă unei interdicţii de a mai lucra în mediul public a persoanelor pensionare. Astfel, nu se poate afirma că legea valorizează din punct de vedere axiologic o condiţie referitoare la modul în care se exercită dreptul la muncă. În cazul de faţă, condiţia stabilită de legiuitor nu vizează calificarea şi pregătirea necesară ocupării unei funcţii (publice), ci excluderea unei categorii socioeconomice de la posibilitatea de a ocupa o funcţie în sectorul public, ceea ce este neconstituţional, deoarece echivalează cu îngrădirea dreptului la muncă. Or, potrivit art. 41 alin. (1) fraza întâi din Constituţie, dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. 58. Curtea constată că un drept fundamental sau exercitarea acestuia nu poate exclude beneficiul altui drept fundamental, de asemenea reglementat în Constituţie, pentru că s-ar crea regimuri juridice paralele în funcţie de drepturile aflate în discuţie. În mod inevitabil, exercitarea lor concomitentă generează o interrelaţionare între acestea, dar în niciun caz în termeni de excludere de la exercitarea vreunui drept sau a vreunei libertăţi fundamentale. 59. Din cele de mai sus rezultă faptul că exercitarea dreptului la muncă condiţionează numai acordarea dreptului la pensie, legiuitorul fiind în drept să instituie condiţiile necesar a fi întrunite pentru beneficiul pensiei (sub aspectul, în cazul de faţă, al vechimii sau al stagiului de cotizare necesar), însă, odată dobândit, exercitarea acestui din urmă drept nu poate condiţiona exercitarea dreptului la muncă a pensionarului. Ca atare, beneficiul pensiei nu conduce la prezumţia că pensionarul nu poate exercita dreptul la muncă şi nu conferă legiuitorului o marjă de apreciere cu privire la stabilirea locurilor de muncă în care pensionarul poate sau nu să lucreze - inclusiv în funcţie de sursa de finanţare a respectivelor locuri de muncă. Cumulul pensiei cu salariul reprezintă opţiunea beneficiarului de valorificare a celor două drepturi fundamentale, iar nu opţiunea legiuitorului, ca rezultat al unor măsuri de politică socială. Aşa fiind, aspectele sociologice (ideea de îmbătrânire activă la locul de muncă, fără a cumula), statistice (numărul de angajaţi cumularzi) sau impactul financiar (neinvocat în cauză) nu pot/poate constitui motive/motiv de îngrădire a exercitării drepturilor fundamentale. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie. 60. Totodată, Curtea constată că dispoziţiile art. 2 din legea supusă controlului de constituţionalitate condiţionează exercitarea dreptului la muncă de exprimarea în scris a opţiunii angajatului pentru continuarea activităţii, situaţie în care plata pensiei se suspendă, ceea ce echivalează cu intervenţia unei legi ulterioare asupra raportului juridic de muncă încheiat înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Or, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, al legitimei aşteptări şi al securităţii juridice, legiuitorul nu poate interveni asupra raporturilor de muncă aflate în desfăşurare, condiţionând continuarea acestora de suspendarea plăţii pensiei. 61. În continuare, analizând dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că acestea nu califică dreptul la pensie doar din perspectiva unui interes patrimonial al persoanei, ci, consacrând în mod expres dreptul la pensie ca un drept fundamental, impun statului obligaţii constituţionale suplimentare (a se vedea în acest sens deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). Dreptul la pensie are o natură socială şi reprezintă, în esenţă, o convenţie între stat şi cetăţeanul subiect al unui raport de muncă, potrivit căreia, în anumite condiţii prestabilite, statul îi conferă acestuia o sumă de bani cu caracter viager în considerarea muncii depuse şi a perioadei lucrate. Ca atare, odată ce a fost emisă decizia de pensionare, cetăţeanul devine beneficiar al pensiei, iar exerciţiul acestui drept nu mai poate fi ulterior condiţionat de elemente ulterioare raportului juridic deja stabilit. Odată emisă decizia de pensionare, dreptul de a beneficia de pensie în sine, precum şi suma aferentă calculată intră în sfera de protecţie a art. 47 din Constituţie, acestea fiind elemente ce vizează însăşi esenţa dreptului fundamental la pensie. Însă legea analizată, în ipoteza intervenirii unui cumul între pensie şi salariu/indemnizaţie/soldă, prevede suspendarea dreptului la pensie, ceea ce încalcă art. 47 alin. (2) din Constituţie şi conduce la o instabilitate juridică permanentă pentru beneficiarul dreptului, aspect care este contrar securităţii juridice, încălcându-se, astfel, şi art. 1 alin. (5) din Constituţie. 62. Curtea constată că legiuitorul are competenţa constituţională de a stabili condiţiile pe care subiectul de drept trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de dreptul la pensie, concretizat prin emiterea deciziei de pensionare, însă nu are competenţa constituţională de a stabili condiţii ulterioare emiterii deciziei de pensionare care să pună în discuţie însuşi beneficiul pensiei. Legiuitorul trebuie să fie preocupat de exigenţa constituţională referitoare la crearea cadrului normativ pentru valorificarea dreptului la pensie, şi nu să introducă condiţii ulterioare dobândirii dreptului la pensie care să conducă la pierderea, chiar temporară, a acestui drept. Nu se poate susţine existenţa dreptului la pensie în caz de suspendare a plăţii pensiei, pentru că din moment ce se suspendă exact prestaţia principală şi determinantă, în realitate se pierde însuşi dreptul la pensie. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, drepturile şi libertăţile fundamentale nu au o existenţă abstractă (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011) şi, ca atare, dreptul la pensie este unul obiectiv, concret şi efectiv, neputând astfel să existe fără plata sumei de bani primite cu titlu de pensie. Aşadar, suspendarea sau neacordarea pensiei pe o perioadă chiar determinată este contrară dreptului fundamental la pensie, constituind o măsură de suprimare a acestuia. 63. Prin urmare, ţinând seama de faptul că legea criticată condiţionează dreptul la pensie de neexercitarea dreptului la muncă, limitându-l până la anihilare, sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi ale art. 47 alin. (2) din Constituţie. Aceste aspecte sunt valabile şi în privinţa pensiilor de serviciu, care chiar dacă nu îşi au fundamentul direct în art. 47 alin. (2) din Constituţie, ca natură juridică, acestea sunt tot prestaţii sociale din partea statului. 64. De asemenea, având în vedere că exercitarea dreptului la pensie exclude posibilitatea suspendării plăţii pensiei, precum şi pierderea cuantumului pensiei aferent perioadei de suspendare, Curtea constată că are loc şi o încălcare consecutivă a art. 44 din Constituţie privind dreptul de proprietate privată. 65. În consecinţă, fiind încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5), ale art. 41 alin. (1), ale art. 44 şi ale art. 47 alin. (2) din Constituţie, Curtea reţine şi încălcarea exigenţelor statului de drept, prevăzute în art. 1 alin. (3) din Constituţie, având în vedere că impactul major al soluţiei legislative criticate asupra esenţei unor drepturi constituţionale expres reglementate, ce constituie fundamentul laturii sociale a statului român, nu poate decât să conducă la concluzia afectării principului statului de drept, în componenta sa de garantare a efectivităţii supremaţiei Constituţiei. 66. În final, Curtea reţine că, faţă de temeinicia criticilor de neconstituţionalitate formulate în privinţa soluţiei legislative a interdicţiei cumulării pensiei cu salariul/indemnizaţia/solda, nu mai este necesară analiza celorlalte critici de neconstituţionalitate. 67. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi constată că dispoziţiile art. 2-11 din Legea privind unele măsuri pentru continuarea activităţii de către persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 octombrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean OPINIE CONCURENTĂ În acord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie concurentă, apreciind că obiecţia formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 2-11 din Legea privind unele măsuri pentru continuarea activităţii de către persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative trebuia admisă parţial în privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, dar pentru alte considerente decât cele reţinute în decizia menţionată. A. În prezenta cauză, criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite au avut în vedere exclusiv următoarele: a) încălcarea art. 1 alin. (5) prin raportare la art. 53 din Constituţie cu privire la „principiul securităţii raporturilor juridice, al clarităţii şi previzibilităţii reglementării şi al statului de drept“ întrucât legea criticată repune în discuţie dreptul magistraţilor de a cumula pensia de serviciu cu alte venituri de natură salarială, deşi acesta a fost reglementat recent, prin Legea nr. 303/2022, şi condiţionează plata salariului categoriei de persoane vizate de suspendarea plăţii pensiei pentru limită de vârstă în sistemul public de pensii, a pensiei militare de stat sau a pensiei de serviciu, legiferând practic interdicţia legală a cumulului pensiei cu veniturile salariale plătite din fonduri publice; b) restrângerea dreptului fundamental la muncă garantat de art. 41 alin. (1) din Constituţie prin raportare la art. 53 din legea fundamentală, autoarea considerând că prin soluţia normativă de obligare a pensionarului sau a persoanei care îndeplineşte condiţiile de pensionare de a opta între a continua raportul de muncă sau a-l înceta în mod forţat, legea criticată nu îndeplineşte condiţiile impuse de art. 53 din Constituţie pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi; c) încălcarea principiului egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituţie prin raportare la art. 53 din Constituţie, autoarea considerând, pe de o parte, că au fost exceptate anumite categorii de persoane de la aplicarea legii criticate „fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă“, enumerând în acest sens: persoanele alese în funcţii de autoritate sau demnitate publică menţionate la art. 4 alin. (1) lit. a), personalul didactic de predare din învăţământ pensionat, încadrat/reîncadrat menţionat la art. 4 alin. (1) lit. b), persoanele care ocupă funcţii clericale sau funcţii de specialitate artistică menţionate la art. 4 alin. (1) lit. h) şi persoanele care exercită un mandat în cadrul autorităţilor administrative autonome aflate sub control parlamentar şi care se finanţează integral din venituri proprii, menţionate la art. 4 alin. (2), iar, pe de altă parte, că prin soluţia legislativă de la art. 4 alin. (1) lit. b) s-a creat o discriminare în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv între personalul didactic de predare din învăţământul superior şi personalul de cercetare din învăţământul superior şi personalul didactic/de cercetare asociat reglementate prin Legea nr. 1/2011; d) încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la calitatea legii coroborat cu art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, autoarea criticilor considerând că soluţia legislativă de la art. 7 alin. (4) din legea criticată reglementează ca fiind contravenţie fapta angajatorului de nerespectare a obligaţiei de a lua măsurile necesare constatării cazurilor prevăzute la art. 6 şi de a dispune încetarea contractului individual de muncă, a raportului de serviciu sau încetarea ocupării funcţiei, cu încălcarea exigenţelor de claritate şi previzibilitate, precum şi a normelor de tehnică legislativă prevăzute la art. 50 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Din analiza conţinutului normativ al legii criticate reţinem că domeniul de reglementare al acestei legi este subscris scopului unic avut în vedere de legiuitor şi care constă în, pe de o parte, flexibilizarea raporturilor de muncă, inclusiv după îndeplinirea condiţiilor legale de pensionare, prin reglementarea unui beneficiu legal constând în recunoaşterea unei opţiuni în beneficiul persoanelor care ar dori să continue activitatea profesională şi după împlinirea vârstei standard de pensionare în condiţiile prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, reducerea presiunii asupra bugetului asigurărilor sociale şi reducerea costurilor suportate din bugetul de stat în privinţa cheltuielilor de personal prin interzicerea cumulului veniturilor din pensii cu veniturile din salarii finanţate integral sau parţial, dar în mod exclusiv, din bugetul de stat sau bugetul asigurărilor sociale de stat. Legea supusă controlului de constituţionalitate vizează acele categorii de persoane care sunt beneficiari ai unei pensii pentru limită de vârstă în sistemul public de pensii, ai unei pensii de serviciu sau pensii militare de stat şi care optează să continue activitatea şi să fie reîncadraţi potrivit legii, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială. Astfel, există trei situaţii-premisă pe care legea le reglementează pentru realizarea scopului enunţat mai sus, respectiv: Prima situaţie-premisă reglementată la art. 1 recunoaşte posibilitatea persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu sau a unui act de numire în funcţie, după caz, şi care îndeplinesc condiţiile de pensionare de a opta pentru continuarea activităţii, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială, cu acordul anual al angajatorului, peste vârsta standard de pensionare în condiţiile prevăzute de lege, în baza aceluiaşi contract individual de muncă, raport de serviciu sau act administrativ de numire în funcţie. Soluţia prevăzută de art. 1 flexibilizează raporturile de muncă inclusiv după îndeplinirea condiţiilor legale de pensionare, oferind persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în sistemul public şi care îndeplinesc condiţiile de pensionare, dreptul să opteze pentru continuarea activităţii în baza aceluiaşi contract individual de muncă, raport de serviciu sau act administrativ de numire în funcţie, prin urmare la acelaşi angajator din sistemul public, acesta din urmă având posibilitatea să valorifice competenţele celor cu experienţă îndelungată în piaţa muncii. Măsura are ca efect reducerea presiunii de pe bugetul asigurărilor sociale, persoanele în cauză continuând să încaseze în schimbul muncii prestate un venit salarial plătit din fonduri publice, nefiind incidentă situaţia cumulului cu venituri din pensii întrucât aceste persoane nu au şi calitatea de pensionari, în condiţiile legii. Dreptul de opţiune reglementat de art. 1 instituie un beneficiu legal care se activează doar la exercitarea opţiunii persoanei (prin depunerea unei cereri privind continuarea activităţii la angajator, cu cel puţin 30 de zile înaintea împlinirii vârstei legale de pensionare sau înainte de expirarea acordului anual al angajatorului), dar depinde de acordul anual al angajatorului şi se exercită în condiţiile stabilite prin lege. În situaţia în care angajatorul nu emite/nu reînnoieşte acordul, contractul individual de muncă, raportul de serviciu sau ocuparea funcţiei în care a fost numită persoana încetează de drept la data împlinirii vârstei legale de pensionare, respectiv la data expirării acordului anual al angajatorului. Persoanele vizate pot solicita oricând înscrierea la pensie, printr-o cerere. Potrivit legii analizate, după dobândirea calităţii de pensionar în sistemul public de pensii, în sistemul pensiilor militare de stat sau al pensiilor de serviciu, persoana respectivă se va putea reîncadra în cadrul unui angajator din sistemul public în condiţiile art. 3 din lege. Cea de-a doua situaţie-premisă are în vedere persoanele care, la data intrării în vigoare a legii criticate, au calitatea de beneficiari de pensie pentru limită de vârstă în sistemul public de pensii, sistemul pensiilor militare de stat ori sunt beneficiari ai pensiilor de serviciu şi, în mod cumulativ şi la aceeaşi dată, îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu sau a unui act administrativ de numire în funcţie, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială. Potrivit art. 2 alin. (1), aceste persoane au obligaţia ca, în termen de 30 de zile calendaristice de la data intrării în vigoare a prezentei legi, să îşi exprime, în scris, opţiunea pentru continuarea activităţii în baza aceluiaşi contract individual de muncă, raport de serviciu sau act administrativ de numire, după caz, ori pentru încetarea contractului individual de muncă, raportului de serviciu sau încetarea ocupării funcţiei în care au fost numite în baza unui act administrativ de numire, după caz. Continuarea activităţii se realizează pe baza cererii aprobate de către unitatea angajatoare. Menţinerea în activitate se realizează cu acordul anual al angajatorului. Dacă persoana îşi exercită opţiunea pentru continuarea activităţii, iar angajatorul îşi exprimă acordul, plata pensiei de care beneficiază acea persoană se suspendă potrivit art. 2 alin. (2) din legea criticată, la cerere, începând cu data de întâi a lunii următoare depunerii cererii însoţite de acordul angajatorului. În situaţia în care persoana având calitatea de pensionar, dar şi de angajat/salariat în sistemul public nu optează fie pentru continuarea activităţii în condiţiile legii, fie pentru încetarea contractului individual de muncă, raportului de serviciu sau încetarea ocupării funcţiei publice, devin incidente prevederile art. 6 din legea criticată, care reglementează o cauză de încetare de drept a contractului individual de muncă anterior încheiat, a raportului de serviciu sau a ocupării funcţiei în baza unui act administrativ de numire adoptat anterior legii criticate, precum şi cele ale art. 7 privind unele obligaţii subsecvente ale angajatorului. Cea de-a treia situaţie-premisă are în vedere persoanele care au calitatea de pensionari şi care, după data intrării în vigoare a legii criticate, optează să se încadreze, potrivit legii, pe durată determinată sau nedeterminată, după caz, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială. Potrivit art. 3 alin. (2) din legea criticată, dacă aceste persoane (pensionari) vor opta să se încadreze la un angajator din sistemul public, în condiţiile legii criticate, li se suspendă plata pensiei pe durata exercitării activităţii. Pentru realizarea scopului legii, legiuitorul a reglementat o serie de categorii de persoane exceptate de la aplicarea legii (art. 4), modificarea altor prevederi legale în vigoare pentru punerea lor de acord cu legea nou-adoptată, precum şi o normă de abrogare a oricăror dispoziţii contrare privind cumulul pensiei cu veniturile obţinute pentru activitatea desfăşurată în cadrul unor angajatori din sistemul public (art. 11). Considerăm că analiza criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă nu poate conduce la o soluţie corectă din punct vedere constituţional dacă nu are în vedere, ca punct de plecare, natura juridică şi regimul juridic subsecvent cu privire la dreptul contestat. Or întreaga argumentaţie pe care se întemeiază decizia Curţii în prezenta cauză ignoră natura juridică a dreptului a cărui pretinsă afectare/eliminare o analizează raportat la criticile invocate de autoarea obiecţiei de neconstituţionalitate: În primul rând, nu se poate susţine că legea fundamentală reglementează în mod expres şi, pe cale de consecinţă, este afectat „dreptul constituţional al pensionarului la muncă“. Acest drept a fost construit, în argumentele susţinute de majoritatea judecătorilor Curţii, prin combinarea a două drepturi fundamentale de sine stătătoare, respectiv dreptul la muncă reglementat de art. 41 alin. (1) din Constituţie („Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă“) şi dreptul la pensie reglementat de art. 47 alin. (2) din Constituţie („Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii“), care se exercită fiecare în condiţiile prevăzute de lege. Într-o interpretare juridică judicioasă, posibilitatea de a cumula salariul plătit din fonduri publice cu pensia pentru limită de vârstă în sistemul public de pensii, în sistemul pensiilor militare de stat ori cu pensia de serviciu nu este un drept constituţional de sine stătător, prevăzut expres în Constituţie, ci un beneficiu legal acordat de legiuitor, în condiţii stabilite prin lege, persoanelor care doresc să îşi continue activitatea la angajatori din domeniul public. Un astfel de beneficiu acordat de către legiuitor poate fi şi retras, tot de către legiuitor, dar cu respectarea dispoziţiilor constituţionale care consacră principiul nediscriminării şi care impun respectarea proporţionalităţii între obiectivul urmărit de legiuitor şi mijloacele folosite de acesta pentru realizarea lui. Aşadar, problema de drept constituţional cu care Curtea a fost învestită nu viza analiza dispoziţiilor din legea criticată prin prisma excluderii reciproce a celor două drepturi fundamentale distincte, anume dreptul la muncă şi dreptul la pensie. Problema de drept constituţional viza, în opinia noastră, constituţionalitatea eliminării în integralitate, cu excepţia unor categorii prevăzute expres în lege, a beneficiului legal de a cumula salariul cu pensia în sistemul bugetar prin raportare la principiul nediscriminării şi la cel al proporţionalităţii între măsura legislativă propusă şi scopul legitim urmărit de legiuitor. Această analiză era necesară cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie a statuat consecvent că „nicio dispoziţie constituţională nu împiedică legiuitorul să suprime cumulul pensiei cu salariul, cu condiţia ca o asemenea măsură să se aplice în mod egal pentru toţi cetăţenii, iar eventualele diferenţe de tratament între diversele categorii profesionale să aibă o raţiune licită“ (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005). Distinct de condiţia aplicării în mod nediscriminatoriu a unei astfel de soluţii legislative care interzice cumulul salariului cu pensia în sistemul bugetar, Curtea a statuat că o astfel de măsură, pentru a fi constituţională, trebuie să fie justificată şi proporţională cu situaţia care a determinat-o, exprimând un echilibru între scopul declarat al legii şi mijloacele folosite pentru realizarea lui (Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009). În al doilea rând, legea supusă controlului de constituţionalitate nu reglementează în mod direct şi nemijlocit o interdicţie de a exercita concomitent cele două drepturi fundamentale (dreptul la muncă şi dreptul la pensie), ci reglementează un real drept de opţiune, de a alege între exercitarea dreptului la muncă, în sensul continuării activităţii în domeniul public, şi exercitarea dreptului la pensie. Acest drept de opţiune odată exercitat de beneficiar conduce la o situaţie juridică ulterioară în care salariul (ca venit plătit de la bugetul de stat sau bugetul asigurărilor sociale de stat) nu mai poate fi cumulat cu pensia pentru limită de vârstă, pensia militară de stat sau pensia de serviciu, exclusiv pentru perioada de timp în care legiuitorul recunoaşte dreptul pensionarului de a continua, respectiv de a desfăşura activitate salarială în sistemul public. Dacă într-un limbaj uzual, nonjuridic, soluţia normativă propusă este considerată a fi o interdicţie de a cumula salariul cu pensia, în realitate, din punct de vedere juridic, suspendarea plăţii pensiei este o condiţie suspensivă stabilită de legiuitor pentru continuarea activităţii de către un pensionar în condiţiile art. 2 din legea supusă controlului de constituţionalitate, în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu sau a unui act administrativ de numire în funcţie, acte care au fost încheiate/stabilite/emise anterior intrării în vigoare a legii criticate, precum şi o condiţie suspensivă pentru încadrarea unui pensionar, după intrarea în vigoare a legii, în condiţiile art. 3, în cadrul unui angajator din sistemul bugetar. Aşadar, suspendarea plăţii pensiei în ipotezele normative anterior enunţate reprezintă condiţii legale de exercitare a dreptului de a continua activitatea în sistemul public, iar nu interdicţii care conduc la anihilarea/eliminarea dreptului la muncă sau al dreptului la pensie. De altfel, soluţia normativă a suspendării plăţii pensiei în cazuri stabilite expres de legiuitor, inclusiv în situaţia realizării concomitente/ulterioare a altor venituri cu privire la care nu este permis cumulul, nu este nouă în legislaţia specială din domeniul sistemului public de pensii (a se vedea cazurile de suspendare a plăţii pensiei reglementate de art. 114 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice). Aşadar, legea criticată nu legiferează o interdicţie, ci un drept de opţiune al persoanelor vizate de cele trei ipoteze normative distinct reglementate la art. 1-3 din lege, respectiv: - La art. 1 - dreptul de opţiune al persoanelor (care nu au şi calitatea de pensionari) care îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu sau a unui act de numire în funcţie, după caz, şi care îndeplinesc condiţiile de pensionare, pentru continuarea activităţii în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială, cu acordul anual al angajatorului, peste vârsta standard de pensionare în condiţiile prevăzute de lege, în baza aceluiaşi contract individual de muncă, raport de serviciu sau act administrativ de numire în funcţie; – La art. 2 - dreptul de opţiune al persoanelor beneficiare de pensie pentru limită de vârstă în sistemul public de pensii, în sistemul pensiilor militare de stat ori de pensiei de serviciu, care la data intrării în vigoare a legii îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu sau a unui act administrativ de numire în funcţie, pentru continuarea, cu suspendarea plăţii pensiei, a activităţii în baza aceluiaşi contract individual de muncă, raport de serviciu sau act administrativ de numire, după caz, ori pentru încetarea contractului individual de muncă, a raportului de serviciu sau încetarea ocupării funcţiei în care au fost numite în baza unui act administrativ de numire, după caz. Continuarea activităţii se realizează pe baza cererii aprobate de către unitatea angajatoare. Menţinerea în activitate se realizează cu acordul anual al angajatorului; – La art. 3 - dreptul de opţiune al persoanelor care au calitatea de pensionari şi optează să se încadreze după intrarea în vigoare a legii, în temeiul acesteia, pe durată determinată sau nedeterminată, după caz, în cadrul angajatorilor din domeniul public, exercitarea opţiunii de încadrare ducând la suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii. Prin urmare, fără exercitarea dreptului de opţiune al persoanelor vizate de art. 2 şi 3 din lege, opţiune supusă însă acordului anual al angajatorului, efectul suspendării plăţii pensiei pe durata continuării activităţii nu se poate produce. Argumentele prezentate în decizia Curţii se întemeiază exclusiv pe interpretarea conform căreia legea ar afecta un nou drept fundamental hibrid rezultat din interpretarea Curţii prin combinare a două drepturi fundamentale individuale şi distincte reglementate prin Constituţie, iar exercitarea dreptului la pensie nu poate condiţiona exercitarea dreptului la muncă al pensionarului şi nici exercitarea dreptului la muncă nu poate condiţiona exercitarea dreptului la pensie al pensionarului numai pentru anumite locuri de muncă şi să le excludă, prin voinţa legiuitorului, pe altele (cum sunt cele din domeniul public, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială). Pe cale de consecinţă, opinia majoritară consideră că un asemenea „drept fundamental la muncă al pensionarului“ în autorităţi şi instituţii publice nu poate fi interzis ori limitat sub nicio formă întrucât se află sub protecţie constituţională, iar legea criticată, prin soluţia normativă de suspendare a plăţii pensiei, încalcă prevederile art. 41 alin. (1), art. 47 alin. (2) şi art. 44 din Constituţie, deoarece „condiţionează dreptul la pensie de neexercitarea dreptului la muncă, limitându-l până la anihilare“, iar „exercitarea dreptului la pensie exclude posibilitatea suspendării plăţii pensiei, precum şi pierderea cuantumului pensiei aferent perioadei de suspendare“. Or, această interpretare nu poate fi primită inclusiv pentru faptul că legiuitorul a prevăzut pentru continuarea activităţii sau pentru încadrarea ulterioară în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice existenţa unui acord expres din partea angajatorului, reînnoit anual. Acest acord, prin modul în care este reglementat, fără precizarea niciunor criterii obiective şi raţionale care să stea la baza analizei de oportunitate, recunoaşte angajatorului din sistemul bugetar o putere discreţionară exercitată de la caz la caz, de a decide dacă va folosi sau nu experienţa profesională a unor astfel de persoane care au dreptul legal doar de a opta pentru continuarea activităţii după vârsta legală de pensionare sau de a fi reîncadrate ulterior în activitate, după pensionarea lor efectivă. Dacă nu s-ar recunoaşte acest efect al acordului anual al angajatorului, prevăzut expres în lege ca o condiţie pentru continuitatea prestării activităţii, atunci inclusiv prevederile care instituie acest acord al angajatorului, pentru toate cele trei situaţii-premisă reglementate la art. 1-3 ar fi neconstituţionale pe considerentul că ele încalcă dreptul la muncă al persoanelor care au împlinit vârsta legală de pensionare, respectiv al celor care au calitatea de pensionar. În realitate, acordul angajatorului din sistemul bugetar este o altă condiţie de exercitare a beneficiului legal recunoscut de legiuitor unor beneficiari identificaţi expres, anume persoanele care optează pentru continuarea activităţii după vârsta legală de pensionare sau pentru reîncadrare în activitate, după pensionarea lor efectivă. În opinia noastră, Curtea ar fi trebuit să constate, aşa cum a făcut-o anterior în jurisprudenţa sa, că soluţia legislativă care dă un drept de opţiune beneficiarilor de pensie pentru a-şi continua activitatea în sistemul public, cu condiţia suspendării plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii, nu încalcă nici dreptul la pensie, nici dreptul la muncă sau dreptul de proprietate şi, pe cale de consecinţă, analiza Curţii ar fi trebuit să privească exclusiv constituţionalitatea eliminării în integralitate a beneficiului legal de a cumula salariul cu întregul cuantum al pensiei în sistemul bugetar, prin raportare la principiul nediscriminării şi la cel al proporţionalităţii între măsura legislativă propusă şi scopul legitim urmărit de legiuitor. Efectuarea testului de proporţionalitate pentru a evalua dacă există o limitare/restrângere adusă celor două drepturi fundamentale (dreptul la pensie şi dreptul la muncă), dacă restrângerea urmăreşte un scop legitim şi dacă este proporţională cu scopul legitim urmărit ar fi permis Curţii să constate neconstituţionalitatea soluţiilor normative propuse fără a extinde, pe calea interpretării, lista drepturilor fundamentale expres reglementate de Constituţie şi fără a extinde, din oficiu, criticile or argumentele invocate de autoarea sesizării. În opinia noastră, soluţia normativă reglementată la art. 2 alin. (2) şi art. 3 alin. (2) din legea criticată, prin care li se suspendă plata pensiei pe durata exercitării activităţii la un angajator din sistemul public, persoanelor care au calitatea de pensionari şi care, la data intrării în vigoare a legii, exercită activitatea sau care, urmează să exercite activitatea după intrarea în vigoare a legii, în temeiul unui contract individual de muncă, al unui raport de serviciu sau al unui act administrativ de numire în funcţie, este neconstituţională întrucât nu este proporţională cu scopul urmărit. În plus, ea nu este nici în acord cu jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale. Aşa cum am arătat, legea supusă controlului de constituţionalitate a reglementat în realitate posibilitatea persoanelor vizate de a opta fie pentru salariu, fie pentru pensie, opţiune ce conduce de fapt la interdicţia totală a cumulului salariului cu întregul cuantum al pensiei. Or, pentru a fi proporţională cu scopul urmărit şi pentru a respecta jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale, legea supusă controlului de constituţionalitate trebuia să reglementeze posibilitatea de a cumula salariul cu un anumit cuantum al pensiei, cuantum care să respecte minime condiţii obiective (adică să fie expres prevăzut de lege ca un criteriu previzibil şi determinabil) şi rezonabile (adică să vizeze un nivel care să reflecte o opţiune justă şi echilibrată raportată la scopul legii) impuse de principiul nediscriminării. Spre deosebire de soluţia normativă adoptată în legea criticată, o soluţie similară ca efect, adoptată anterior în anul 2009 şi care a făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, prevedea că nu pot fi cumulate două categorii de venituri (pensia şi salariul) în baza unui criteriu obiectiv, folosit ca termen de referinţă şi în legislaţiile altor state europene (cuantumul pensiei nete). Pentru ca acest termen de referinţă să nu fie variabil şi să se creeze, în mod nejustificat, un regim diferenţiat, legiuitorul a folosit un reper unic de stabilire a pensiei nete de referinţă la nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, stabilit anual, prin lege. Astfel, sistemul de plafonare a cumulului instituit de lege respecta principiul egalităţii de tratament, aplicându-se în mod nediferenţiat persoanelor aflate în condiţii similare, respectiv persoanelor ce depăşeau un anumit cuantum al pensiei. Examinând constituţionalitatea acestei soluţii, în Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, precitată, Curtea a constatat, în primul rând, că aceste prevederi „nu pot viza persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres în Constituţie. Astfel, Legea fundamentală stabileşte în mod expres durata mandatului persoanelor care ocupă unele funcţii publice de autoritate, iar încetarea acestui mandat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei privind exprimarea opţiunii cu privire la suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării funcţiei, în condiţiile art. 18-20 din legea criticată, este incompatibilă cu dispoziţiile constituţionale arătate. Ca urmare, numai în măsura în care reglementarea prevăzută în cap. IV al legii nu se referă la aceste categorii de persoane, soluţia legislativă adoptată de legiuitor în privinţa reglementării cumulului pensiei cu veniturile salariale sau, după caz, asimilate salariilor, este în concordanţă cu prevederile constituţionale“. În al doilea rând, cu privire la stabilirea nivelului pensiei nete până la care poate opera cumulul la nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, Curtea a constatat că acesta respectă minime condiţii obiective (este expres prevăzut de lege, previzibil şi determinabil) şi rezonabile (nivelul salariului mediu brut pe economie constituie o opţiune justă şi echilibrată) impuse de principiul nediscriminării. În ceea ce priveşte proporţionalitatea între obiectivul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite, Curtea a observat că, potrivit expunerii de motive care au determinat adoptarea actului normativ criticat şi analizat prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, scopul acestuia a fost acela de combatere a „crizei economice, fenomen mondial ce afectează structural economia românească“, datele de natură financiară, precum şi prognozele efectuate de autorităţile abilitate în domeniu conturând „imaginea unei crize economice profunde, care poate pune în pericol stabilitatea economică a României şi, prin aceasta, ordinea publică şi siguranţa naţională“. Această situaţie a impus „adoptarea unor măsuri cu caracter excepţional, care, prin eficienţa şi promptitudinea aplicării, să conducă la reducerea efectelor sale şi să creeze premisele relansării economiei naţionale“. Una dintre măsurile reglementate de legiuitor o constituia restrângerea dreptului de a cumula veniturile salariale cu cele din pensie, atunci când sunt îndeplinite două condiţii: angajator este o autoritate sau instituţie publică centrală sau locală, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, sau o regie autonomă, societate naţională, companie naţională sau societate comercială la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ-teritorială, pe de o parte, şi nivelul pensiei nete depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie, pe de altă parte. Justificarea unei astfel de limitări rezidă în degrevarea bugetului de stat, respectiv a celui al asigurărilor sociale de stat, într-o măsură care nu afectează veniturile persoanei sub pragul salariului mediu brut pe economie. Prin urmare, măsura adoptată a fost constatată de Curtea Constituţională ca fiind proporţională cu situaţia care a determinat-o, fiind rezultatul unui echilibru între scopul declarat al legii şi mijloacele folosite în realizarea lui, şi aplicabilă în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei. De altfel, aşa cum a statuat Curtea Constituţională şi cu alte ocazii (de exemplu, prin deciziile nr. 358 din 30 septembrie 2003 sau nr. 4 din 18 ianuarie 2000), soluţia legislativă care instituie un anumit cuantum sau prag valoric, apreciat ca rezonabil, corespunde unei opţiuni exclusive a legiuitorului, nefiind deci o problemă de resortul contenciosului constituţional. Din analiza ansamblului jurisprudenţial în materie rezultă că instanţa de contencios constituţional a considerat că prin instituirea unei obligaţii de a opta între pensie şi venitul obţinut din salarii se afectează prin limitare atât dreptul la pensie prevăzut de art. 47 alin. (2) din Constituţie, cât şi dreptul la muncă consacrat prin art. 41, nefiind reţinută însă interpretarea excesivă potrivit căreia un astfel de drept de opţiune ar reprezenta o negare sau o anihilare a însuşi dreptului la muncă sau a dreptului la pensie. Întrucât ne referim la o limitare a unui drept fundamental, Curtea reiterase anterior Deciziei nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009 inclusiv exigenţele art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit căruia ordonanţele de urgenţă nu pot afecta drepturile şi libertăţile prevăzute în Constituţie, şi constatase prin Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009, că „prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 230/2008 sunt neconstituţionale, deoarece afectează drepturile fundamentale menţionate (...)“. În acelaşi timp, Curtea a recunoscut în decizia precitată că „Guvernul nu este împiedicat să promoveze, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale amintite (...), a principiilor neretroactivităţii legii, nediscriminării şi egalităţii în drepturi şi a celorlalte norme şi principii prevăzute de Constituţie, măsurile necesare cu privire la cazurile şi condiţiile în care pensia poate fi cumulată cu veniturile realizate din muncă“. Analizând considerentele din jurisprudenţa anterioară prin raportare la conţinutul normativ al legii criticate, Curtea a constatat că, reglementând opţiunea între salariu şi pensie în cazul magistraţilor reîncadraţi conform art. 216 alin. (2) din Legea nr. 303/2022, legiuitorul a renunţat total, după doar 6 luni de la adoptare, la un criteriu obiectiv constând în dreptul magistraţilor reîncadraţi de a încasa pe perioada reîncadrării un procent de 15% din cuantumul pensiei de serviciu. Soluţia legislativă reglementată prin art. 216 alin. (2) din Legea nr. 303/2022, similară cu cea reglementată anterior prin art. 83 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, a prevăzut reducerea cu 85% a cuantumului pensiei de serviciu a unui magistrat reîncadrat şi posibilitatea de a cumula astfel venitul din salariu pentru continuarea exercitării activităţii cu un procent de 15% din cuantumul pensiei de serviciu. În lipsa oricăror criterii obiective şi rezonabile care să permită fie protecţia veniturilor persoanei sub pragul salariului mediu brut pe economie sau sub alt nivel rezonabil, fie încasarea unui procent din pensie în cumul cu salariul, soluţia normativă prevăzută la art. 2 alin. (2) şi art. 3 alin. (2) determină pentru toţi beneficiarii de pensie pentru limită de vârstă în sistemul public de pensii, în sistemul pensiilor militare de stat sau al pensiilor de serviciu interdicţia totală a cumulului salariului cu pensia, încălcându-se astfel principiul proporţionalităţii între scopul legitim urmărit de legiuitor şi mijloacele folosite. În completarea argumentelor enunţate, amintim şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care în Cauza Ionel Pamfile împotriva României a statuat cu valoare de principiu că prin convenţie nu se garantează dreptul la muncă [a se vedea Sobczyk împotriva Poloniei, nr. 25.693/94 şi 27.387/95, (dec.), 10 februarie 2000; Dragan Cakalic împotriva Croaţiei, (dec.), 15 septembrie 2003, şi Torri şi alţii împotriva Italiei şi Bucciarelli împotriva Italiei (dec.), nr. 11.838/07 şi 12.302/07, 24 ianuarie 2012) şi nici nu se garantează dreptul la o pensie sau un salariu de un anumit nivel. Astfel, Curtea a reţinut că „reclamantul (n.n. beneficiar al unei pensii militare de stat) a fost obligat să-şi exprime opţiunea între a primi în continuare pensia sa militară lunară şi încetarea activităţii sau a accepta suspendarea plăţii pensiei pe durata continuării activităţii la stat (sn. în temeiul Legii nr. 329/2009). Curtea observă că, spre deosebire de cauza Kjartan Ásmundsson (....), reclamantul nu a fost privat în totalitate de veniturile sale, nici nu a fost deposedat de toate mijloacele de trai, având în vedere că urma totuşi să primească pensia lunară integrală, al cărei nivel depăşea salariul mediu brut pe economie (....). Din acelaşi punct de vedere, nu se poate considera că reclamantul a pierdut o parte considerabilă din venitul său din moment ce pensia sa, pe care o va primi în continuare, este considerabil mai mare decât salariul lunar pe care l-ar fi primit. 24. În acest context, având totodată în vedere ampla marjă de apreciere a statului la reglementarea domeniului legislaţiei sociale [a se vedea, de asemenea, Frimu împotriva României (dec.), nr. 45.312/11, 7 februarie 2012] şi scopul legitim al raţionalizării cheltuielilor publice (.....), Curtea crede că nu se poate considera că reclamantul are de suportat o sarcină individuală şi excesivă ori că i s-a adus atingere fondului drepturilor sale la pensie ori salariu“. În considerarea argumentelor de mai sus şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, apreciem că prevederile art. 2 alin. (2) şi art. 3 alin. (2) încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie prin raportare la art. 53 din Constituţie cu privire la principiul securităţii raporturilor juridice, al clarităţii şi previzibilităţii reglementării şi al statului de drept, precum şi prin raportare la art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Întrucât prevederile art. 6, art. 7 şi art. 11 reglementează cazuri de încetare a contractului de muncă, a raportului de serviciu sau a ocupării funcţiei publice, obligaţii legale în sarcina angajatorilor şi sancţiuni contravenţionale corelative, precum şi o normă de abrogare indirectă a oricăror alte dispoziţii contrare, toate întemeiate pe dispoziţiile art. 2 alin. (2) şi art. 3 alin. (2) deja constatate neconstituţionale, pe cale de consecinţă, sunt neconstituţionale şi prevederile art. 6, art. 7 şi art. 11 pentru aceleaşi considerente. În plus faţă de argumentele de neconstituţionalitate formulate mai sus, cu privire la art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 6 din legea criticată, considerăm că în aplicarea principiului neretroactivităţii legii, al legitimei aşteptări şi al securităţii raporturilor juridice, interdicţia de a cumula salariul cu pensia, indiferent de cuantumul acesteia din urmă, nu se poate dispune cu privire la raporturile de muncă sau de serviciu aflate în curs la data intrării legii în vigoare întrucât suntem în prezenţa unui acord al angajatorului deja exprimat înainte de intrarea în vigoare a legii. Or, acordul angajatorului este o condiţie legală esenţială pentru continuarea activităţii, care a fost întemeiat exprimat potrivit legii, la data aprobării cererii persoanei beneficiare care a optat anterior, menţinerea în activitate fiind condiţionată tot de acordul anual al angajatorului. Aşadar, acordul angajatorului exprimă un calcul de oportunitate cu privire la nevoile de personal ale instituţiei în cauză, precum şi o aşteptare legitimă ca persoana/persoanele vizată(e) de respectivul acord să îşi desfăşoare activitatea cel puţin până la expirarea perioadei de valabilitate a raporturilor juridice de muncă sau de serviciu cu privire la care a fost exprimat anterior acordul angajatorului. Neconstituţionalitatea prevederilor art. 2 alin. (1) şi (2), pentru aceste motive, se extinde şi asupra cauzei de încetare de drept a contractului individual de muncă, a raportului de serviciu sau a ocupării funcţiei în baza unui act administrativ de numire, reglementate la art. 5 în legea criticată. În privinţa criticii privind încălcarea principiului egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituţie prin raportare la jurisprudenţa Curţii, constatăm că excepţiile prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. b)-i) şi alin. (2) din legea criticată, prin care s-au identificat anumite categorii de persoane exceptate de la aplicarea legii, nu sunt justificate în mod obiectiv şi rezonabil, deosebirea de tratament juridic nu are la bază un criteriu obiectiv şi raţional care să fie enunţat în lege sau cel puţin în expunerea de motive, deşi criteriul protecţiei unor categorii vulnerabile pare să fie comun cel puţin pentru unele categorii de persoane exceptate, şi, în consecinţă, considerăm că prevederile art. 4 alin. (1) lit. b)-i) şi alin. (2) din legea criticată determină o discriminare în rândul categoriei generale de beneficiari de pensie care nu mai pot cumula venitul din salariu cu cel din pensie, motiv pentru care apreciem că sunt neconstituţionale. În concluzie, considerăm că în raport cu criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autoarea sesizării, prevederile art. 2 alin. (1) şi (2), art. 3 alin. (2) coroborat cu art. 5, art. 6, art. 7 şi art. 11 din legea suspusă controlului, precum şi prevederile art. 4 ar fi trebuit constatate a fi neconstituţionale în raport cu motivele arătate mai sus, şi nu în considerarea celor reţinute prin voinţa majorităţii. B. În prezenta cauză, autoarea sesizării a invocat în cadrul criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă următoarele: a) încălcarea prevederilor art. 75 alin. (1) cu referire la art. 73 alin. (3) lit. l) şi n) din Constituţie din perspectiva nerespectării ordinii de sesizare a celor două Camere ale Parlamentului (raportat la efectele art. 11 din legea criticată); b) încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie din perspectiva nesolicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii în cazul legii criticate prin care au fost abrogate implicit prevederile din Legea nr. 303/2022 privind dreptul magistraţilor de a cumula venitul din pensia de serviciu cu venituri din alte activităţi; c) nerespectarea principiului unicităţii reglementării şi implicit încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la principiul legalităţii, în componenta privind calitatea legii, coroborat cu art. 147 alin. (4) referitor la caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. În privinţa primei critici de neconstituţionalitate extrinsecă, achiesăm la considerentele şi soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, apreciind că nu au fost încălcate prevederile art. 75 alin. (1) cu referire la art. 73 alin. (3) lit. l) şi n) din Constituţie din perspectiva nerespectării ordinii de sesizare a celor două Camere ale Parlamentului. Cu privire la criticile privind încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie din perspectiva nesolicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii şi nerespectarea principiului unicităţii reglementării şi implicit încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, considerăm că instanţa de control constituţional ar fi trebuit să analizeze şi să se pronunţe inclusiv cu privire la temeinicia acestor critici de neconstituţionalitate şi să le respingă raportat la argumentele invocate. Astfel, observăm că obligaţia iniţiatorului legii de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii rezultă din prevederile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 305/2022 (care reia reglementarea similară din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii), potrivit căruia: „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti“. În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a analizat sfera de cuprindere a sintagmei „acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti“ care determină activarea obligaţiei legale a autorităţilor competente de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii şi a reţinut că această sintagmă se referă „numai la actele normative care privesc în mod direct organizarea şi funcţionarea autorităţii judecătoreşti, precum modul de funcţionare al instanţelor, cariera magistraţilor, drepturile şi obligaţiile acestora etc., pentru a nu se ajunge la denaturarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii“ (Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009). Prin Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, Curtea, pornind de la rolul constituţional al Consiliului de garant al independenţei justiţiei recunoscut de art. 133 alin. (1) din Constituţie, a arătat că „proiectele de legi care implică un aviz al Consiliului sunt cele precum actele normative privind statutul judecătorilor şi procurorilor (care cuprind dispoziţii referitoare la drepturile şi îndatoririle judecătorilor şi procurorilor, incompatibilităţi şi interdicţii, numirea, promovarea, suspendarea şi încetarea funcţiei de judecător sau procuror, delegarea, detaşarea şi transferul judecătorilor şi procurorilor, răspunderea acestora etc.), reglementat în prezent prin Legea nr. 303/2004, organizarea judiciară (instanţele judecătoreşti - organizare/competenţe/ conducere, Ministerul Public - organizare/competenţe/conducere, organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional al Magistraturii, compartimentele auxiliare de specialitate din cadrul instanţelor şi al parchetelor, bugetele instanţelor şi parchetelor etc.), reglementată în prezent prin Legea nr. 304/2004, sau organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, cu sediul materiei în Legea nr. 317/2004“. Analizând conţinutul normativ al legii criticate, observăm că acesta nu are ca obiect cele menţionate mai sus pentru sfera actelor normative care privesc activitatea autorităţii judecătoreşti. Legea criticată reglementează soluţii legislative menite să permită persoanelor care îndeplinesc condiţiile de pensionare în sistemul public de pensii, inclusiv beneficiarilor pensiilor de serviciu sau ai pensiilor militare de stat, să îşi exercite opţiunea între continuarea activităţii şi încetarea raportului de muncă sau a raportului de serviciu. Totodată, se reglementează condiţiile în care persoanele care au calitatea de pensionari ai sistemului public de pensii, beneficiari ai unei pensii de serviciu sau beneficiari ai unei pensii militare de stat pot să exercite opţiunea pentru reîncadrarea în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ- teritorială. Expresie a prerogativei statului de a stabili ce prestaţii se plătesc angajaţilor săi din bugetul de stat, de a stabili politici de flexibilizare a raporturilor de muncă inclusiv după îndeplinirea condiţiilor legale de pensionare, precum şi de a stabili condiţiile în care acordă sau retrage astfel de flexibilizări cu valoare de beneficii, prin legea criticată a fost reglementată posibilitatea continuării activităţii/reîncadrării potrivit legii a persoanelor care au calitatea de pensionari ai sistemului public de pensii, de beneficiari ai unei pensii de serviciu sau ai unei pensii militare de stat, în cadrul angajatorilor din sistemul public detaliaţi mai sus, cu condiţia exercitării dreptului de opţiune al persoanei în acest sens şi sub condiţia suspendării plăţii pensiei, la cererea persoanei respective, pe durata exercitării activităţii. Legea stabileşte totodată opţiunea exclusivă a acestor persoane pentru reluarea oricând a plăţii pensiei şi încetarea contractului individual de muncă, a raportului de serviciu sau încetarea ocupării funcţiei în care au fost numite. Potrivit expunerii de motive, iniţiatorul legii a justificat soluţia legislativă a interzicerii cumulului veniturilor din pensiile stabilite în sistemul public de pensii, din pensiile militare de stat sau din pensii speciale cu veniturile din salarii finanţate integral sau parţial, dar în mod exclusiv din bugetul de stat sau bugetul asigurărilor sociale de stat atunci când persoanele în cauză (pensionarii) optează pentru continuarea activităţii profesionale, prin raportare la obiectivul reducerii presiunii asupra bugetului asigurărilor sociale, la constrângeri bugetare ce determină măsuri imperative pentru reducerea costurilor suportate din bugetul de stat în privinţa cheltuielilor de personal, cu consecinţa directă a producerii unor venituri bugetare actuale şi viitoare. Expunerea de motive a legii criticate menţionează totodată, la secţiunea a 6-a „Consultări efectuate în vederea elaborării prezentului act normativ“, că proiectul de act normativ a fost avizat de Consiliul Legislativ şi de Consiliul Economic şi Social şi au fost consultate mai multe instituţii publice, între care şi Consiliul Superior al Magistraturii şi Institutul Naţional al Magistraturii. Soluţia legislativă privind interzicerea cumulului veniturilor din pensie cu salarii finanţate integral sau parţial, dar în mod exclusiv din bugetul de stat sau bugetul asigurărilor sociale de stat urmează să producă un efect economic negativ (o diminuare a veniturilor), fără îndoială, şi asupra veniturilor pe care magistraţii pensionari le cumulează şi le încasează în prezent, în conformitate cu prevederile art. 216 alin. (2) din Legea nr. 303/2022, care prevede: „(2) Reîncadrarea în funcţia de judecător sau procuror a foştilor judecători sau procurori eliberaţi din funcţie prin pensionare se face fără concurs la instanţele sau, după caz, la parchetele de pe lângă acestea în cadrul cărora au dreptul să funcţioneze potrivit gradului profesional avut la data pensionării. Reîncadrarea se face numai la instanţe sau parchete care nu pot funcţiona normal din cauza numărului mare al posturilor vacante ori din alte cauze obiective şi numai dacă judecătorul sau procurorul a fost eliberat din funcţie prin pensionare în ultimii 3 ani anterior reîncadrării. Pe perioada reîncadrării, cuantumul pensiei de serviciu se reduce cu 85%. Prevederile prezentului alineat se aplică în mod corespunzător şi celuilalt personal prevăzut la alin. (1)“. Efectul economic al diminuării va fi resimţit însă de toate categoriile de pensionari care se încadrează în ipoteza normei şi care optează pentru continuarea activităţii profesionale cu suspendarea concomitentă a plăţii pensiei. Legea criticată nu modifică însă în niciun fel condiţiile speciale care ţin de cariera magistraţilor în privinţa reîncadrării în funcţia de judecător sau procuror a foştilor judecători şi procurori eliberaţi din funcţie prin pensionare (condiţii speciale care privesc modalitatea de recrutare prin/fără concurs, instanţele/parchetele unde vor funcţiona magistraţii reîncadraţi, competenţa numirii în aceste funcţii), impactul economic vizând în concret suspendarea dreptului magistraţilor reîncadraţi de a încasa pe perioada reîncadrării un procent de 15% din cuantumul pensiei de serviciu, întrucât prin art. 216 alin. (2) din Legea nr. 303/2022 legiuitorul a redus deja cu 85% cuantumul pensiei de serviciu a unui magistrat reîncadrat, soluţia fiind similară cu cea reglementată anterior la art. 83 alin. (3) din Legea nr. 303/2004. Deşi autoarea invocă şi afectarea statutului judecătorilor şi procurorilor prin raportare la dreptul recunoscut judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 290 din Legea nr. 303/2022, de a opta, în condiţiile legii, pentru intrarea în avocatură sau notariat fără examen sau concurs, considerăm că legea criticată nu reglementează norme care să afecteze exercitarea acestui drept şi încasarea veniturilor realizate ca urmare a exercitării profesiei liberale de avocat sau de notar public, aceste venituri nefăcând parte din categoria salariilor finanţate din bugetul de stat sau bugetul asigurărilor sociale de stat cu privire la care se instituie interdicţia cumulului. Apreciem că soluţia legislativă criticată nu va afecta nici exercitarea dreptului prevăzut de art. 217 din Legea nr. 303/2022, care stabileşte că „Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, precum şi personalul de specialitate juridică asimilat acestora care au fost eliberaţi din funcţie şi care beneficiază de pensie de serviciu pot cumula pensia de serviciu cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională, indiferent de nivelul veniturilor respective“. Legea criticată instituie interdicţia cumulului veniturilor din pensia de serviciu cu salarii finanţate integral sau parţial, dar în mod exclusiv din bugetul de stat sau bugetul asigurărilor sociale de stat, magistraţii putând cumula în continuare pensia de serviciu cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională care nu sunt plătite din bugetul de stat sau bugetul asigurărilor sociale de stat. Apreciem că sfera „actelor normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti“ şi pentru care solicitarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii este obligatorie nu poate fi interpretată extensiv întrucât ar determina o extindere arbitrară a competenţelor Consiliului Superior al Magistraturii şi s-ar accepta implicit teza conform căreia solicitarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii ar deveni obligatorie în cadrul elaborării tuturor actelor normative care privesc măsuri bugetare şi/sau fiscale. Or, Curtea a statuat deja prin Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, că nu se poate concluziona că toate actele normative „privesc activitatea autorităţii judecătoreşti“ întrucât „(...) împrejurarea creată ar conduce la situaţia în care Consiliul Superior al Magistraturii ar îndeplini competenţe similare celor ale Consiliului Legislativ, care potrivit art. 79 alin. (1) din Constituţie «este un organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii», ceea ce este inadmisibil. Consiliul Superior al Magistraturii, ca parte componentă a autorităţii judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor Legii fundamentale, cu rol de garant al independenţei justiţiei, nu poate fi transformat într-un organ consultativ al Parlamentului, autoritatea legiuitoare, fără a fi afectate valori constituţionale precum statul de drept sau principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale. Prin urmare, Curtea apreciază că critica de neconstituţionalitate întemeiată pe pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 133 alin. (1) din Constituţie este nefondată“. Curtea a mai reţinut în jurisprudenţa sa recentă (Decizia nr. 467 din 2 august 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 7 august 2023) că „nu există o bază legală sau regulamentară pentru solicitarea unui aviz al Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la amendamentele depuse în procedură parlamentară, ceea ce înseamnă că, prin nesolicitarea unui astfel de aviz, dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 133 alin. (1) din Constituţie nu au fost încălcate. Desigur, nimic nu împiedică decidentul politic (Camera Deputaţilor sau chiar Senatul) să solicite, dar numai dacă apreciază ca fiind necesar, participarea CSM la dezbaterile comisiilor parlamentare pentru exprimarea unei opinii cu privire la conţinutul amendamentelor depuse sau invitarea reprezentanţilor CSM la şedinţa acestor comisii“. Aşadar, în considerarea conţinutului normativ al legii criticate şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 134 alin. (4) din Constituţie din perspectiva nerespectării rolului constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii prin omisiunea de a supune avizării sale legea criticată este neîntemeiată pentru motivele arătate mai sus şi ar fi trebuit respinsă de Curtea Constituţională. Cu privire la nerespectarea principiului unicităţii reglementării şi implicit la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la principiul legalităţii, în componenta sa privind calitatea legii, coroborat cu art. 147 alin. (4) referitor la caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, considerăm că sunt incidente considerentele 177 şi următoarele din Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 974 din 26 octombrie 2023, prin care Curtea a respins o critică similară, statuând că „nicio dispoziţie a Legii fundamentale nu interzice ca printr-o lege să fie reglementate mai multe domenii ale relaţiilor sociale. Astfel, Guvernul poate opta ca într-un proiect de lege pe care îl supune Parlamentului spre adoptare, fie pe calea procedurii obişnuite de legiferare, fie prin angajarea răspunderii în faţa Parlamentului, să propună reglementarea mai multor domenii prin modificări, completări sau abrogări ale mai multor acte normative în vigoare“. Constatăm că legea criticată aduce modificări şi/sau completări explicite asupra mai multor acte normative în vigoare, dar şi implicite prin norma de la art. 11, care constituie temei de abrogare a mai multor dispoziţii legale cuprinse în acte normative în vigoare, fiind vizate următoarele acte normative: Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent medical, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, Legea nr. 319/2003 privind Statutul personalului de cercetare-dezvoltare, Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea nr. 269/2003 privind statutul Corpului diplomatic şi consular al României, Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat. În opinia autoarei criticii, legea atacată are un caracter eterogen întrucât reglementează printr-un singur act normativ modificări şi completări ale mai multor legi referitoare la categorii diferite de beneficiari de pensie din sistemul public, de pensii de serviciu sau de pensii militare de stat, iar aceste persoane nu vor mai putea să cumuleze veniturile din pensie cu venituri de natură salarială din fonduri publice. În consecinţă, se susţine că legea criticată este incompatibilă cu principiile legalităţii şi cel al statului de drept prevăzute de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie coroborat cu art. 147 alin. (4) referitor la caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Din analiza conţinutului normativ al legii criticate rezultă că Parlamentul a adoptat în mod formal un singur proiect de lege cuprinzând măsuri, termene şi condiţii pentru continuarea activităţii de către persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare sau care sunt deja beneficiari ai unei pensii pentru limită de vârstă în sistemul public de pensii, ai unei pensii de serviciu sau pensii militare de stat şi optează să continue activitatea şi să fie reîncadrate potrivit legii, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială. Scopul unic al reglementării are în vedere, pe de o parte, flexibilizarea raporturilor de muncă inclusiv după îndeplinirea condiţiilor legale de pensionare, prin reglementarea opţiunii salariatului de a continua activitatea peste vârsta standard de pensionare în condiţiile prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, are în vedere reducerea presiunii asupra bugetului asigurărilor sociale şi reducerea costurilor suportate din bugetul de stat în privinţa cheltuielilor de personal prin interzicerea cumulului veniturilor din pensii cu veniturile din salarii finanţate integral sau parţial, dar în mod exclusiv din bugetul de stat sau bugetul asigurărilor sociale de stat. "Ca atare, obiectul reglementării este unul unitar, iar dispoziţiile de modificare cuprinse în legea analizată realizează o regândire structurală a regimului juridic al pensiilor de serviciu din respectivele acte. O asemenea reglementare nu poate avea, desigur, pretenţia codificării, având în vedere necesitatea menţinerii unor statute profesionale distincte şi complete din punct de vedere legislativ ale beneficiarilor pensiilor de serviciu. Totuşi, întrucât obiectul reglementării vizează în mod exclusiv stabilirea condiţiilor de dobândire a pensiei de serviciu şi impozitarea acesteia, urmează a se reţine că acesta este unul unitar sub aspectul materiei legislative, astfel că legea criticată nu încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie“ (Decizia nr. 467 din 2 august 2023 precitată). " Aşadar, în acord cu jurisprudenţa sa recentă (Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023), Curtea ar fi trebuit să constate că, deşi legea criticată nu are un singur domeniu de reglementare, ci mai multe, acestea sunt unitare şi subsumate unui scop unic al reglementării şi, prin urmare, legea nu încalcă prevederile art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, sub aspectul caracterului eterogen al actului normativ criticat. Judecători, Elena-Simina Tănăsescu Laura-Iuliana Scântei -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
