Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬───────────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela │- judecător │
│Ciochină │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan│- judecător │
│Licu │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└───────────────┴───────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206, art. 228 alin. (5)-(7), art. 234 alin. (2) şi art. 271 din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, obiecţie formulată de Avocatul Poporului. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.404 din 20 octombrie 2022 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.332A/2022. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 206 şi ale art. 234 alin. (2) din Legea privind statutul judecătorilor si procurorilor contravin prevederilor art. 1 alin. (5), ale art. 125 alin. (3) şi ale art. 132 alin. (2) din Constituţie. Analizând conţinutul capitolului II, cu denumirea marginală Incompatibilităţi şi interdicţii, din cadrul titlului III al legii, Avocatul Poporului observă că la art. 227 alin. (1) este reglementată, în acord cu art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie, regula potrivit căreia funcţia de judecător, procuror, magistrat-asistent şi personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior şi a funcţiilor didactice de la Institutul Naţional al Magistraturii şi de la Şcoala Naţională de Grefieri. Legea continuă însă cu o serie de reglementări aflate în antiteză cu regula incompatibilităţii, conferind judecătorilor şi procurorilor dreptul de a deţine funcţii în organisme publice sau private. Astfel, cele două norme criticate operează modificări în privinţa sferei activităţilor desfăşurate de judecători, procurori, magistraţi-asistenţi şi personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, în virtutea dreptului de asociere, aceştia putându-se organiza sau adera la organizaţii profesionale locale, naţionale şi internaţionale, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor profesionale, şi putând fi membri ai societăţilor ştiinţifice sau academice. În plus, legea preconizează o extindere a ariei funcţiilor ce pot fi ocupate de judecători şi procurori, care excedează activităţii de înfăptuire a justiţiei. Soluţiile legislative criticate le permit acestora să fie membri în organele de conducere ale oricărei persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, precum şi să aibă calitatea de expert în proiecte cu finanţare externă în domeniul justiţiei. Având în vedere lipsa de claritate a textelor legale, nu rezultă dacă îndeplinirea acestor funcţii este sau nu de natură patrimonială, astfel că acestea tind să contureze cadrul legal pentru obţinerea de venituri, altele decât cele din activitatea de înfăptuire a justiţiei. Acesta este motivul pentru care Avocatul Poporului apreciază că textele art. 206 şi ale art. 234 alin. (2) din legea criticată vin în contradicţie cu regimul strict al incompatibilităţilor judecătorilor şi procurorilor, prevăzut de art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie şi consacrat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 4. Întrucât magistratura constituie o activitate judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, iar esenţa activităţii lor constă în aplicarea şi interpretarea judiciară a legii şi în conducerea şi controlul activităţii de urmărire penală, după caz, Avocatul Poporului susţine că magistraţii nu pot avea calitatea de expert în proiecte cu finanţare externă în domeniul justiţiei şi nici nu pot ocupa funcţii în organele de conducere ale oricărei persoane juridice de drept privat, chiar fără scop patrimonial, însă generatoare de venituri. Arată că un judecător sau un procuror poate cumula funcţia sa de autoritate publică numai cu funcţiile didactice din învăţământul superior, neputând presta alte activităţi în afara celor expres reglementate de Legea fundamentală, motiv pentru care implicarea sa în activităţile enumerate de lege reprezintă o încălcare a incompatibilităţilor reglementate în termeni imperativi de Constituţie. Invocă literatura de specialitate în care s-a subliniat că regimul incompatibilităţilor stabilite în privinţa judecătorilor nu reprezintă îngrădiri în exerciţiul funcţiilor acestora, ci garanţii pentru exercitarea funcţiilor lor în condiţii adecvate, mai ales prin evitarea unor activităţi care ar atrage neglijarea obligaţiilor lor profesionale ori afectarea independenţei, integrităţii sau chiar a demnităţii judecătorului. Totodată, prin respectarea de către judecător a regimului legal al incompatibilităţilor ce i s-au stabilit în sarcină, acesta este pus la adăpost faţă de orice suspiciuni de parţialitate. Întrucât independenţa judecătorilor este de ordine constituţională, tot astfel, incompatibilităţile cu funcţia lor judiciară sunt stabilite tot prin normă constituţională. Constituţia a prevăzut o singură derogare de la regimul constituţional al incompatibilităţii judecătorilor, şi anume dreptul de a exercita fără nicio îngrădire funcţiile didactice din învăţământul superior, indiferent care ar fi specializarea disciplinei predate. 5. Avocatul Poporului invocă, de asemenea, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia „Spre deosebire de alte sisteme constituţionale (spre exemplu, Germania sau Suedia; a se vedea Avizul nr. 806/2015 privind libertatea de expresie a judecătorilor, adoptat de Comisia de la Veneţia, la cea de-a 103-a sa reuniune plenară din 19-20 iulie 2015), care sunt mai permisive în ceea ce priveşte compatibilitatea funcţiei de judecător cu cele de demnitate publică, în sistemul nostru constituţional normele sunt foarte stricte cu privire la incompatibilităţile care însoţesc funcţia de judecător/procuror, raţiunea acestora fiind aceea de a evita confuziunea între aceste funcţii şi orice alte funcţii publice sau private, indiferent de natura lor (politică sau economică). În caz contrar, dacă prin diverse mecanisme legale, s-ar eluda acest text constituţional, activitatea judecătorului/procurorului ar fi pusă sub semnul lipsei de independenţă şi al parţialităţii, după caz, iar percepţia cetăţenilor cu privire la justiţie ar fi grav şi iremediabil afectată.“ (Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 169). De altfel, incompatibilitatea cu orice altă funcţie publică sau privată prevăzută de art. 125 alin. (3) din Constituţie a constituit temeiul pronunţării unor numeroase decizii ale Curţii Constituţionale prin care s-a argumentat constituţionalitatea instituirii pensiei de serviciu a magistraţilor şi neconstituţionalitatea eventualei suprimări a acesteia, de exemplu, Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, Decizia nr. 153 din 6 mai 2020. 6. Aşa fiind, Avocatul Poporului consideră că, prin extinderea sferei activităţilor desfăşurate de magistraţi în afara actului de înfăptuire a justiţiei şi/sau de apărare a intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, se încalcă în mod direct, pe de o parte, principiul independenţei judecătorului şi dispoziţiile referitoare la rolul şi incompatibilităţile judecătorului [art. 125 alin. (3) din Constituţie], iar, pe de altă parte, dispoziţiile constituţionale referitoare la rolul şi incompatibilităţile care însoţesc statutul procurorului (art. 132 din Constituţie). 7. În continuare, susţine că prevederile art. 228 alin. (5), (6) şi (7) din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor aduc atingere substanţei dreptului de acces liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, întrucât exclud de la controlul judecătoresc actele care conţin rezultatul verificărilor realizate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării cu privire la veridicitatea declaraţiilor din care să rezulte că persoanele prevăzute la alin. (1) din acelaşi articol nu au fost şi nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai niciunui serviciu de informaţii. Prin dispoziţiile art. 228 alin. (1) din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor se reglementează interdicţia judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi, personalului de specialitate juridică asimilat acestora, personalului auxiliar de specialitate şi personalului de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de a fi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai vreunui serviciu de informaţii. Persoanele menţionate au obligaţia, în conformitate cu prevederile art. 228 alin. (3) din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, de a completa anual o declaraţie olografă pe propria răspundere, potrivit legii penale, din care să rezulte că nu au fost şi nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai niciunui serviciu. Verificarea veridicităţii declaraţiilor se realizează de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, anual, din oficiu sau ori de câte ori este sesizat de Ministerul Justiţiei, Plenul sau secţiile Consiliului Superior al Magistraturii ori judecătorul sau procurorul vizat, iar rezultatul verificărilor prin care se constată încălcarea incompatibilităţii prevăzute la art. 228 alin. (1) din legea criticată se concretizează într-un înscris care se comunică Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Justiţiei, celui vizat de verificare, precum şi, la cerere, oricărei persoane. Astfel, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării emite un înscris numai în situaţia în care constată că una dintre persoanele prevăzute la art. 228 alin. (1) a încălcat incompatibilitatea, nu şi în situaţia în care se constată că declaraţiile sunt veridice şi persoana verificată nu a încălcat incompatibilitatea. 8. Potrivit art. 228 alin. (7) din legea criticată, actul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării poate fi contestat la instanţa de contencios administrativ competentă, în termen de 3 luni de la data la care a fost luat la cunoştinţă, de către orice persoană care justifică un interes legitim, conform legii. Or, sesizarea instanţei doar în situaţia în care înscrisul emis de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării constată incompatibilităţi constituie o încălcare a accesului la justiţie, întrucât nu poate fi vorba de un acces real ori efectiv la justiţie atunci când o persoană nu poate să declanşeze o procedură judiciară decât într-o anumită situaţie. Accesul efectiv la justiţie implică obligaţia pozitivă a statelor de a asigura în mod real posibilitatea oricărei persoane de a avea acces la justiţie. Cu alte cuvinte, statul nu numai că trebuie să asigure existenţa unei instanţe care să beneficieze de plină jurisdicţie şi a unei proceduri prin care aceasta să poată fi sesizată, ci are obligaţia ca, prin mijloace legislative ori administrative, să permită, în mod real, accesul oricărei persoane la serviciile instanţelor. Aşadar, susţine Avocatul Poporului, orice condiţionare a accesului liber la justiţie reprezintă o nesocotire a acestui principiu constituţional fundamental şi a unor standarde internaţionale universale, în orice democraţie reală. Pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă şi reală, iar nu iluzorie şi teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanţe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiţie. Acest drept impune obligaţii în sarcina legiuitorului şi a executivului, iar statul este ţinut să acorde oricărei persoane toate facilităţile rezonabile de drept şi de fapt, pentru a accede la instanţă. 9. În concluzie, din interpretarea dispoziţiilor art. 228 alin. (5)-(7) din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, rezultă că, în condiţiile în care Consiliul Suprem de Apărare a Ţării nu emite niciun înscris dacă nu s-a constatat încălcarea incompatibilităţii, persoana care justifică un interes legitim, conform legii, nu are acces la instanţa de contencios administrativ. Textul legal criticat nu stabileşte limitări sau condiţionări ale dreptului de acces liber la justiţie, aspecte compatibile, de principiu, cu exigenţele intrinseci ale acestuia, ci chiar refuză beneficiul acestui drept fundamental persoanelor care justifică un interes legitim conform legii, astfel încât lipsa controlului judecătoresc în materia analizată constituie o încălcare a accesului la justiţie. Prin urmare, excluderea de la controlul judecătoresc a actelor care conţin rezultatul verificărilor realizate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării cu privire la veridicitatea declaraţiilor din care să rezulte că persoanele prevăzute la alin. (1) din acelaşi articol nu au fost şi nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai vreunui serviciu de informaţii este de natură să aducă atingere substanţei dreptului de acces liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie. 10. În fine, Avocatul Poporului susţine că dispoziţiile art. 271 din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor contravin prevederilor art. 1 alin. (5), ale art. 124 alin. (3), ale art. 126 alin. (3), ale art. 132 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie prin omisiunea de a reglementa răspunderea judecătorilor şi a procurorilor pentru nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 11. Analizând succesiunea reglementărilor în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, observă că abaterea disciplinară referitoare la „nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii“ a fost introdusă prin art. I pct. 3 din Legea nr. 24/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Soluţia legislativă a fost supusă controlului de constituţionalitate în cadrul controlului anterior promulgării, Curtea Constituţională pronunţându-se în sensul constituţionalităţii acesteia. Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, Curtea Constituţională a constatat că prevederile referitoare la abaterea disciplinară pentru nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii dau expresie şi eficienţă prevederilor art. 126 alin. (3), respectiv celor ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. În considerentele acestei decizii, Curtea a constatat că textul de lege criticat nu prevede sancţionarea judecătorului pentru modul în care interpretează şi aplică legea, ci reglementează ca abatere disciplinară nerespectarea de către acesta a unor obligaţii impuse de lege, Constituţie, tratate internaţionale în materia drepturilor omului la care România este parte. 12. În privinţa lipsei răspunderii judecătorilor şi procurorilor pentru nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului reţine că, potrivit art. 147 alin. (4) teza a doua din Legea fundamentală, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Textul constituţional nu distinge nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile instanţei de contencios constituţional, în întregul lor, sunt general obligatorii. Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, prin care a reţinut că „decizia de constatare a neconstituţionalităţi face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor“. Tot astfel, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, s-a reţinut că „puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta“. Curtea a mai statuat că „atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul deciziei“ (Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009 sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010). Cu referire la ambele categorii de decizii, Curtea a constatat că dau expresie unei competenţe specifice, strict prevăzute de lege. Prin urmare, respectarea acestora nu împiedică exercitarea competenţelor legale ale instanţelor de judecată. Pentru a se pronunţa, instanţele trebuie să aibă în vedere şi să aplice, deopotrivă, atât dispoziţiile dreptului intern, cât şi tratatele internaţionale la care România este parte, potrivit distincţiilor impuse de dispoziţiile art. 20 şi 148 din Constituţie. Judecata instanţelor poartă însă întotdeauna asupra unui caz concret; cadrul procesual specific fiecărei cauze determină, de fiecare dată, interpretarea şi aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor incidente în materie. 13. Curtea a mai reţinut că art. 124 alin. (3) din Constituţie prevede, alături de garanţia independenţei judecătorilor, şi obligaţia acestora de a se supune numai legii. Noţiunea de „lege“ prevăzută de art. 124 alin. (3) din Constituţie „este folosită în sensul său larg, care include şi Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie“ (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011). 14. Coroborând dispoziţiile art. 124 alin. (3) privind obligaţia judecătorilor de a se supune numai legii şi pe cele ale art. 132 alin. (1) care consacră principiul legalităţii în activitatea procurorilor cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie referitoare la obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului apreciază că este firesc ca nerespectarea de către judecători şi procurori a acestor obligaţii constituţionale să atragă răspunderea disciplinară ca o garanţie a îndeplinirii obligaţiilor faţă de justiţiabili şi faţă de stat. Principiul constituţional al independenţei judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilităţii, întrucât, în mod contrar, însăşi Constituţia şi respectarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ar deveni facultative. 15. În sensul celor de mai sus sunt şi argumentele reţinute de Curtea Constituţională potrivit cărora legiuitorul constituant a consacrat independenţa judecătorului pentru a-l apăra pe acesta de influenţa autorităţilor politice şi, în special, a puterii executive; această garanţie nu poate fi însă interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilităţii judecătorului. Legea fundamentală nu conferă numai prerogative - care, în textul menţionat, se circumscriu conceptului de „independenţă“-, ci stabileşte şi limite pentru exercitarea acestora - care, în acest caz, se circumscriu sintagmei „se supun numai legii“. Instituţionalizarea unor forme de răspundere a judecătorilor dă expresie acestor limite, în concordanţă cu exigenţele principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Una dintre formele răspunderii juridice, personale şi directe a judecătorului este răspunderea disciplinară, care derivă din obligaţia de fidelitate a acestuia faţă de rolul şi funcţia sa, precum şi din exigenţa pe care trebuie să o dovedească în îndeplinirea obligaţiilor faţă de justiţiabili şi faţă de stat. Întrucât justiţia priveşte persoane, toate garanţiile de ordin constituţional sau infraconstituţional care se referă la înfăptuirea sa servesc, în ultimă instanţă, realizării drepturilor şi libertăţilor acestora. 16. În privinţa lipsei răspunderii pentru nerespectarea deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în vederea unificării practicii judiciare, în considerentele Deciziei nr. 2 din 11 ianuarie 2012, Curtea a reţinut, pe lângă dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, că necesitatea unei jurisprudenţe unitare a fost subliniată în repetate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a observat că divergenţele profunde de jurisprudenţă sunt susceptibile să creeze un climat general de incertitudine şi insecuritate juridică. De exemplu, prin Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, potrivit căreia „divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanţe de fond cu autoritate asupra circumscripţiei lor teritoriale“, Curtea europeană a considerat că, „în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii jurisdicţiilor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente (...) şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept“ (paragraful 98). În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că „rolul unei jurisdicţii supreme este tocmai cel de a regla contradicţiile de jurisprudenţă“ (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Zielinski, Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei, paragraful 59). 17. Avocatul Poporului subliniază, aşadar, cele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, în sensul că principiile care guvernează înfăptuirea justiţiei trebuie interpretate în corelaţie cu dispoziţiile constituţionale care consacră rolul şi competenţele celorlalte puteri, cu respectarea principiilor statului de drept, enunţate de art. 1 din Legea fundamentală. Un cadru legislativ care ar permite ignorarea, eludarea sau cenzurarea de către instanţele judecătoreşti a deciziilor pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori Curtea Constituţională le pronunţă în exercitarea competenţelor lor constituţionale nu este compatibil cu aceste principii. 18. În plus, apreciază că reglementarea ca abatere disciplinară a nerespectării normelor de drept material sau procesual, în cadrul activităţii jurisdicţionale, în cazul îndeplinirii condiţiilor pentru angajarea răspunderii disciplinare, pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, nu constituie o garanţie suficientă pentru înfăptuirea justiţiei cu respectarea obligativităţii deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în vederea unificării practicii judiciare, şi a celor ale Curţii Constituţionale, în sensul celor reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012. Deşi în cauză se pune problema unei omisiuni legislative, ceea ce ar aduce în discuţie calitatea Curţii Constituţionale de legislator negativ, Avocatul Poporului consideră că, în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea nu poate ignora viciul de neconstituţionalitate creat tocmai prin această omisiune care generează încălcarea Constituţiei, prin lipsa reglementării, în cuprinsul legii privind statutul judecătorilor şi procurorilor, a răspunderii disciplinare a acestora pentru nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În sensul competenţei sale de a interveni pentru restabilirea stării de constituţionalitate în situaţia în care constată existenţa unor omisiuni legislative cu relevanţă constituţională, Curtea s-a pronunţat în numeroase rânduri, de exemplu, Decizia nr. 363 din 8 iunie 2022, Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015 sau Decizia nr. 458 din 25 iunie 2020. Or, în cauza de faţă, relevanţa constituţională decurge tocmai din nesocotirea unor obligaţii constituţionale ce rezultă din dispoziţiile art. 124 alin. (3), ale art. 132 alin. (1), ale art. 126 alin. (3) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. 19. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele lor de vedere asupra acesteia. 20. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 21. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate formulate în privinţa dispoziţiilor art. 206 şi ale art. 234 alin. (2) din legea contestată, se arată că, în virtutea dreptului de asociere, judecătorii şi procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul de specialitate asimilat acestora se pot organiza sau pot adera la organizaţii profesionale pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor profesionale, pot fi membri ai societăţilor ştiinţifice şi academice, precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial. 22. În mod evident, în proiectele cu finanţare externă în domeniul justiţiei, judecătorii şi procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat acestora sunt persoanele cele mai calificate pentru a avea calitatea de expert, precum şi de a fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a unor proiecte de acte normative, de documente interne ori internaţionale. Astfel, legea supusă controlului de constituţionalitate se axează pe rolul constituţional al judecătorilor şi procurorilor, cu respectarea dispoziţiilor art. 125 alin. (3) şi ale art. 132 din Constituţie, referitoare atât la incompatibilităţile judecătorului, cât şi la incompatibilităţile care însoţesc statutul procurorului (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018). 23. Cu privire la criticile formulate în raport cu prevederile art. 228 alin. (5)-(7) din legea contestată, se arată că, din interpretarea art. 228 alin. (1), rezultă că s-a reglementat interdicţia judecătorilor şi procurorilor, magistraţilor-asistenţi, personalului de specialitate juridică asimilat acestora, personalului auxiliar de specialitate şi personalului conex personalului de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de a fi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai vreunui serviciu de informaţii. 24. Potrivit alin. (3) al art. 228, persoanele menţionate au obligaţia de a completa anual o declaraţie olografă pe propria răspundere din care să rezulte că nu au fost şi nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai niciunui serviciu de informaţii, iar verificarea veridicităţii datelor din declaraţii se realizează anual de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării pentru fiecare declaraţie în parte sau ori de câte ori este sesizat de Ministerul Justiţiei sau Plenul/secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorul sau procurorul vizat. Rezultatul verificărilor prin care se constată încălcarea incompatibilităţii se concretizează într-un înscris care se comunică Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Justiţiei, celui vizat, precum şi, la cerere, oricărei persoane. 25. În cazul de faţă, sunt îndeplinite toate acele condiţii cumulative pentru ca actul ce conţine „rezultatul verificărilor“ să fie considerat un act administrativ. Totodată, actul emis are caracter individual. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este o „autoritate administrativă autonomă“, chiar cu rang constituţional, cu competenţe în domeniul verificării veridicităţii declaraţiilor date de judecători şi procurori cu privire la calitatea acestora de ofiţeri acoperiţi, lucrători sau colaboratori ai serviciilor de informaţii, iar actul emis de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării în urma verificărilor „dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice“ atât în raport cu judecătorul sau procurorul vizat, cât şi cu funcţionarul care l-a emis. 26. În situaţia în care Consiliul Suprem de Apărare a Ţării nu a constatat încălcarea incompatibilităţii în cazul unui judecător sau procuror, efectuarea unui control efectiv al rezultatului verificărilor efectuate nu se blochează. Aşadar, dacă cetăţeanul are indicii/dovezi din care să rezulte că răspunsul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este eronat, cu respectarea dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, acesta îşi poate exercita dreptul de a contesta respectivul răspuns prin verificarea acestuia de către instanţa de judecată pe calea unei acţiuni separate. Or, criticile formulate neagă însuşi dreptul de acces la justiţie al cetăţeanului, contrar naturii sale de drept fundamental al cetăţenilor. 27. Pe de altă parte, din perspectiva cetăţeanului, interdicţia stabilită prin lege are ca raţiune garantarea unei componente a independenţei justiţiei, ca element al dreptului la un proces echitabil. Ca atare, destinatarul acestui drept - cetăţeanul ce justifică un interes - are şi el calitate procesuală activă pentru a contesta veridicitatea rezultatului unei astfel de verificări, tocmai în garantarea efectivă a dreptului său fundamental la un proces echitabil. 28. Cu privire la lipsa de reglementare a răspunderii judecătorilor şi procurorilor pentru nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se arată că prevederile art. 124 alin. (3) din Constituţie fundamentează activitatea judecătorilor, pe de o parte, şi fixează poziţia lor faţă de lege, pe de altă parte. Noţiunea de „lege“ prevăzută de art. 124 alin. (3) din Constituţie este folosită în sensul său larg, care include Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ, pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011). Astfel, prin legea supusă controlului de constituţionalitate, cu respectarea art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală, legiuitorul a realizat echilibrul necesar între cele două principii constituţionale ce vizează atât independenţa, cât şi responsabilitatea judecătorilor şi procurorilor. 29. Obligativitatea dezlegărilor date problemelor de drept prin soluţionarea unui recurs în interesul legii obligă atât judecătorul, cât şi procurorul să se conformeze unei interpretări normative unitare date de instanţa supremă (a se vedea în acest sens Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011). 30. Ca urmare, faţă de textul constituţional de referinţă al art. 126 alin. (3) şi al art. 132 alin. (1), dezlegarea dată problemelor de drept judecate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti şi pentru parchete în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative. O eventuală nerespectare a acestor decizii ar conduce la aplicarea dispoziţiilor art. 273 alin. (1) din legea supusă controlului de constituţionalitate, care prevede sancţiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor şi procurorilor. 31. Potrivit dispoziţiilor alin. (4) al art. 147 din Legea fundamentală, „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.“ 32. Reglementarea ca abatere disciplinară a nerespectării normelor de drept material sau procesual, în cadrul activităţii jurisdicţionale, în cazul îndeplinirii condiţiilor pentru angajarea răspunderii disciplinare, pentru exercitarea funcţiei cu reacredinţă sau gravă neglijenţă prevăzută la art. 271 lit. s) raportat la art. 272 din legea supusă controlului de constituţionalitate, constituie o garanţie suficientă pentru înfăptuirea justiţiei cu respectarea obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în vederea unificării practicii judiciare. 33. Instituţionalizarea unor forme de răspundere a judecătorilor dă expresie unor limite, în concordanţă cu exigenţele principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Răspunderea disciplinară a judecătorului este una dintre formele răspunderii juridice, care derivă din obligaţia de fidelitate a acestuia faţă de rolul şi funcţia sa, precum şi din exigenţa pe care trebuie să o dovedească în îndeplinirea obligaţiilor faţă de justiţiabili şi faţă de stat. Aşa fiind, independenţa judecătorilor reprezintă o garanţie destinată înfăptuirii unei justiţii independente, imparţiale şi egale, în numele legii. 34. Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Circumscrisă rolului său de legiuitor negativ, Curtea Constituţională nu poate emite noi norme juridice, fie ele şi numai cu rol complinitor, şi nici să le modifice pe cele existente în sistemul normativ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 367 din 14 mai 2015, paragraful 14, sau Decizia nr. 162 din 24 martie 2016, paragraful 27). Aşanumita omisiune legislativă este un aspect ce ar putea viza o eventuală oportunitate, şi nu legalitatea actului normativ, Curtea Constituţională fiind învestită cu efectuarea unui control de legalitate în sens larg şi nicidecum a unui control de oportunitate a legiferării. 35. Obligaţia judecătorilor de a lua decizii fără niciun fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea autorităţilor judiciare este formulată în mod clar, precis şi previzibil, astfel că aspectele de neconstituţionalitate ale legii invocate nu încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 36. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 37. În ceea ce priveşte art. 206 şi art. 234 alin. (2) din legea contestată, se arată că în stabilirea unei incompatibilităţi (fie că stabilirea acesteia cade în sarcina legiuitorului sau, ulterior, a organului de aplicare a legii) nu prezintă vreo relevanţă aspectul referitor la obţinerea sau nu a unor venituri din exercitarea unei anumite funcţii, decât dacă legea prevede expres acest lucru, şi că incompatibilitatea există doar între funcţii (indiferent că sunt remunerate sau nu), publice sau private, nu între calităţi, activităţi sau altele asemenea (acestea din urmă pot constitui cel mult interdicţii, cum sunt cele de la art. 231 din lege), textul constituţional fiind clar în sensul de a nu deţine funcţii. 38. Textul criticat se referă la calitatea de membru în asociaţii profesionale locale, naţionale sau internaţionale, societăţi ştiinţifice sau academice ori persoane juridice fără scop patrimonial, calitate de membru care îi conferă drepturi în cadrul respectivei persoane juridice, inclusiv dreptul de a face parte din organele colective de conducere ale acesteia. Textul nu face referire la deţinerea vreunei funcţii executive sau de conducere în cadrul acestor persoane juridice fără scop patrimonial, ci doar la ipoteza „de a face parte din organele din conducere“ ale acestora. În mod concret, se arată că adunarea generală a asociaţiei este organ de conducere colectiv al acesteia din care fac parte toţi asociaţii. De asemenea, tot organ colectiv de conducere este şi consiliul director al asociaţiei, care este alcătuit din asociaţi sau persoane din afara asociaţiei. În ceea ce priveşte activitatea de control, legea prevede că în cazul în care asociaţia nu are obligaţia numirii unui cenzor, fiecare dintre asociaţi care nu este membru al consiliului director poate exercita dreptul de control. 39. În cazul fundaţiilor, realizarea scopului şi a obiectivelor fundaţiei, adică realizarea atribuţiilor acesteia, cum ar fi stabilirea strategiei generale şi a programelor fundaţiei, se exercită de consiliul director, singurul organ de conducere şi de administrare al acesteia. Consiliul director se compune din cel puţin 3 membri desemnaţi de fondator sau, după caz, de fondatori la momentul constituirii fundaţiei (după cum se poate observa, orice membru are vocaţia de a fi desemnat în consiliul director). 40. Prin urmare, este esenţa calităţii de membru al asociaţiei sau al fundaţiei dreptul de a participa la viaţa şi deciziile colective ale asociaţiei sau ale fundaţiei (de a vota), de a controla modul în care se desfăşoară activităţile specifice sau în care se cheltuie resursele financiare, toţi membrii asociaţiei sau fundaţiei trebuind să aibă drepturi egale în procesul de luare a deciziilor sau de exercitare a atribuţiilor persoanei juridice. Or, dacă legea îi dă posibilitatea magistratului de a fi membru în aceste asociaţii (caritabile sau fără scop patrimonial, de exemplu, asociaţiile de părinţi, asociaţiile de proprietari, dar şi alte asociaţii de acest tip), în mod automat acesta are posibilitatea de a face parte din organele colective de conducere, decizie şi control, aşa cum prevede textul, în caz contrar calitatea de membru în aceste persoane juridice fără scop patrimonial nu ar mai avea sens, fiind lipsită de orice conţinut şi echivalând în fapt cu lipsa calităţii de membru. Sintagma „a face parte din“ înseamnă „a fi membru al unei grupări“, „a fi unul din elementele componente ale unui întreg“, astfel încât textul nu se referă la deţinerea unei singure funcţii (de conducere sau executivă), întrucât există interdicţia legală de a deţine funcţii, care rămâne aplicabilă (art. 227 din legea supusă controlului). Însă legea criticată nici nu prevede funcţii individuale de conducere la nivelul asociaţiilor sau fundaţiilor, ci doar organe colective de conducere, în care un membru are şi trebuie să aibă un singur vot. 41. Referitor la calitatea de expert în proiecte cu finanţare externă în domeniul justiţiei, se arată că aceasta nu este o funcţie în sensul dispoziţiilor constituţionale, ci este o activitate pe care o poate desfăşura magistratul, în aceeaşi măsură în care poate fi membru al unor comisii de examinare sau de întocmire a unor documente interne ori internaţionale sau poate desfăşura activitate publicistică. Deci, incompatibilitatea există doar între funcţii (indiferent că sunt remunerate sau nu), publice sau private, nu între calităţi, activităţi sau altele asemenea (acestea din urmă pot constitui cel mult interdicţii, cum sunt cele de la art. 231 din lege), textul constituţional fiind clar în sensul de a nu deţine funcţii. 42. Legea contestată se referă la proiecte în domeniul justiţiei, deci care sunt direct legate de activitatea judecătorilor şi procurorilor. Posibilitatea exercitării unor activităţi de formare educaţională şi profesională în cadrul diverselor instituţii de pregătire sau în cadrul programelor externe pentru justiţie de către un magistrat (procuror sau judecător) a fost considerată ca fiind compatibilă cu statutul şi exigenţele acestei funcţii, sub imperiul Legii nr. 303/2004, nefiind interzisă nici expres şi nici implicit de reglementările cuprinse în această lege. O astfel de participare a magistraţilor reprezintă o confirmare a valorii expertizei acestora, consolidând prestigiul profesiei juridice. Soluţia legislativă criticată permite ca, în cazul programelor cu componentă financiară externă în domeniul justiţiei, de exemplu, al unor programe ce au ca obiectiv pregătirea categoriilor profesionale din domeniul justiţiei, la activităţile proiectului să participe alături de experţi străini şi experţi români, selectaţi şi din rândul judecătorilor şi procurorilor, în considerarea pregătirii şi experienţei lor profesionale. 43. Cu privire la obţinerea de venituri din desfăşurarea unei activităţi permise de lege (indiferent de natura ei), deci care nu se încadrează în categoria interdicţiilor legale, se arată că acest aspect nu are relevanţă, magistratul putând obţine venituri. Prin urmare, atunci când vorbim despre calitatea de membru sau despre desfăşurarea unei activităţi care nu presupune deţinerea sau exercitarea unei funcţii, nu suntem în sfera incompatibilităţilor, ci a interdicţiilor, care sunt şi ele expres reglementate de lege în privinţa magistraţilor. Or, calitatea de expert fiind permisă, se consideră că această reglementare ţine de sfera de apreciere a legiuitorului şi nu se încadrează în noţiunea de incompatibilitate la care se referă art. 125 alin. (3) din Constituţie. 44. Cu privire la art. 228 alin. (5), (6) şi (7) din legea contestată, se arată că în situaţia în care, în procedura de verificare a declaraţiilor depuse de judecători ori procurori cu privire la calitatea lor de lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii, nu se constată încălcarea regimului incompatibilităţilor, legea nu interzice în mod expres contestarea acestor concluzii, această posibilitate subzistând, pentru identitate de raţiune, conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, în măsura în care o persoană poate face dovada existenţei unui drept ce poate fi apărat în justiţie sau a unui interes legitim. 45. Astfel, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, o persoană se poate adresa instanţelor de contencios administrativ şi în situaţia în care autoritatea nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen sau în cazul în care autoritatea refuză nejustificat să soluţioneze o cerere care constă în exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile. Astfel, chiar şi în situaţia în care nu se prevede expres emiterea unui înscris, rămân aplicabile prevederile de drept comun referitoare la atacarea în justiţie a actelor administrative (evident, dacă se dovedeşte că persoana are un interes legitim), fiind asimilate acestora nesoluţionarea unei cereri şi lipsa unui răspuns din partea autorităţii. 46. Se arată că dreptul de acces la justiţie presupune posibilitatea oricărei persoane de a avea acces la justiţie, doar că accesul la justiţie nu este un scop în sine, ci este o garanţie că fiecare persoană poate să îşi apere un drept pe care îl consideră încălcat sau un interes legitim în faţa unei instanţe imparţiale, cu toate garanţiile procesuale conferite de lege. Prin urmare, elementul central şi premisa dreptului de acces la justiţie reprezintă interesul sau dreptul care trebuie ocrotit. De aceea, problema accesului la justiţie, subsidiară problemei de fond a interesului legitim sau a dreptului substanţial care se urmăreşte a fi ocrotit, trebuie să pornească de la analiza valorilor care fac obiect al protecţiei legii. 47. Or, valoarea apărată prin normele substanţiale care vizează verificarea apartenenţei/colaborării magistratului cu un serviciu de informaţii o reprezintă sistemul judiciar însuşi şi societatea; interesul ocrotit este un interes public. Statul asigură ocrotirea interesului public de a nu exista în sistemul judiciar magistraţi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii, prin instituirea unui sistem dual, constând în propria declaraţie a magistratului, dublată de verificarea de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării - organ cu origini şi competenţe constituţionale; verificarea se face anual, precum şi ori de câte ori există o solicitare. 48. În mod evident, în cazul în care se constată prin act al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării că un magistrat este lucrător operativ, inclusiv acoperit, informator sau colaborator al serviciilor de informaţii, actul considerat vătămător de magistrat va naşte un interes legitim propriu al acestuia de a-l contesta în instanţă. În acest caz, accesul la instanţă al celui care afirmă un interes privat este garantat; de aceea, chiar şi în acest caz, nu putem identifica cine altcineva ar putea avea un alt interes legitim privat care să justifice accesul la justiţie. 49. Cu atât mai puţin, în situaţia în care rezultatul verificărilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării confirmă declaraţia pe propria răspundere a magistratului, în sensul că nu a existat o colaborare/apartenenţă a acestuia la servicii secrete, se naşte întrebarea care este subiectul de drept care poate invoca o vătămare şi care este vătămarea legitimă care poate da naştere unui drept de acces la justiţie. Or, suntem în situaţia ocrotirii unui interes public, iar apărarea interesului public este o „atribuţie ce aparţine, de regulă, competenţei autorităţilor publice, şi nu persoanelor fizice sau juridice de drept privat. Astfel cum rezultă şi din prevederile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, privind «subiectele de sesizare a instanţei», Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici sau prefectul sunt instituţii publice care, potrivit propriilor legi de organizare şi funcţionare, dar şi Legii nr. 554/2004, au atribuţii specifice în ceea ce priveşte sesizarea directă a instanţei de contencios administrativ dacă apreciază că un act administrativ (normativ sau individual, după caz) este nelegal ori afectează drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale cetăţenilor sau interesul public. Prin urmare, interesul general al societăţii este protejat de instituţii publice cu competenţe speciale în această materie, iar dispoziţiile de lege criticate oferă aceeaşi posibilitate şi persoanelor fizice sau juridice private, sub condiţia justificată ca interesul legitim public pretins încălcat să fie rezultatul încălcării dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat al acestora.“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 15 ianuarie 2009). 50. Aşadar, în situaţiile în care vorbim de verificările efectuate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării din oficiu, anual sau ori de câte ori se solicită, prin care se constată că un magistrat nu a făcut parte din aceste servicii (fiind vorba de mii de verificări anuale), nu există o justificare pentru recunoaşterea unui drept de contestare în instanţă a unei asemenea constatări, interesul oricărei persoane (fizice) de a contesta un rezultat negativ al verificărilor nefiind unul privat. De altfel, în cazul în care un astfel de drept s-ar acorda, ar avea un număr nedefinit de titulari. De aceea, contestarea rezultatului verificărilor şi în situaţia în care nu rezultă colaborarea/apartenenţa magistratului la servicii de informaţii se încadrează în toate situaţiile în ipoteza art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, în sensul inexistenţei unui interes legitim privat faţă de care interesul public să aibă caracter subsidiar. 51. Cu referire la art. 271 din legea supusă controlului, se arată că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Instanţa română de contencios constituţional a respins în mod constant ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate prin care, criticându-se lipsa unei dispoziţii legale cu conţinutul dorit de autorii excepţiilor, se urmăreşte modificarea sau completarea legii. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că, prin natura sa, nu este legiuitor pozitiv şi că numai autoritatea legiuitoare are competenţa de a adopta, modifica sau completa legile (Decizia Curţii Constituţionale nr. 27 din 12 martie 1996 sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 99 din 14 februarie 2008). 52. O eventuală admitere a sesizării sub aspectul invocat ar echivala cu acoperirea unei omisiuni legislative, ceea ce nu poate fi admis. În eventualitatea unei admiteri a sesizării, se pune întrebarea sub ce formă va trebui redactat textul, exact în forma din Legea nr. 303/2004, în vigoare - art. 99 lit. ş) - sau într-o altă formă, prin eliminarea sau adăugarea unor sintagme, în considerarea faptului că şi hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unor chestiuni de drept sunt obligatorii, ca şi hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. 53. În plus, stabilirea concretă a faptelor care constituie abateri disciplinare, pentru magistraţi sau pentru orice altă categorie de funcţionari publici, este o chestiune de oportunitate, revenindu-i exclusiv legiuitorului sarcina să definească aceste fapte, să reglementeze în mod concret, atât sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv, elementele constitutive ale unei abateri disciplinare. Sfera abaterilor disciplinare pentru a anumită categorie profesională poate fi mai largă sau mai restrânsă în diferite perioade în funcţie de nevoile de reglementare în domeniu la un anumit moment dat, în funcţie de valoarea socială pe care acea normă tinde să o protejeze, de gradul de conformare voluntară în practică a persoanelor vizate, dar şi în funcţie de elemente precum jurisprudenţa instanţelor româneşti sau europene. Astfel, instanţa constituţională exercită un control de legalitate, iar nu de oportunitate, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 317 din 13 aprilie 2006. 54. Pe fondul criticii se arată că legea nu ignoră caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor“, rămân neatinse, ele fiind obligatorii nu doar pentru judecători şi procurori, dar şi pentru Parlament, Guvern, celelalte autorităţi şi instituţii publice. Primele instituţii care au obligaţia punerii de acord a legilor şi ordonanţelor cu deciziile Curţii Constituţionale sunt Parlamentul şi Guvernul, Constituţia reglementând o sancţiune atunci când aceste acte normative nu sunt puse de acord într-un termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii - art. 147 alin. (1). În celelalte situaţii, judecătorul este obligat să aplice legea, în acord cu art. 124 din Constituţie, prin lege înţelegându-se şi Legea fundamentală, Constituţia. 55. Modul în care judecătorul aplică legea, fie că este vorba de Legea fundamentală, de legea organică sau cea ordinară, de normele europene, de ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor sau alte acte administrative cu caracter normativ, activitate judiciară care presupune interpretarea normelor, coroborarea acestora, luarea în considerare a ierarhiei normelor, nu poate să constituie un element de verificare de către un alt organ, cu excepţia instanţelor de control ierarhic. De aceea, prevederea din legea în vigoare în sensul că judecătorul ar fi pasibil de sancţiuni disciplinare în cazul nerespectării unei decizii a Curţii Constituţionale este redundantă şi lipsită de logică. Pentru un judecător, toate izvoarele de drept cu caracter obligatoriu sunt şi rămân obligatorii, iar judecătorul trebuie să aibă deplina libertate şi independenţă în interpretarea, armonizarea, înlăturarea lor (în caz de conflict) şi aplicarea lor. Pe de altă parte, a reglementa în lege faptul că judecătorul este pasibil de sancţiune disciplinară dacă nu aplică o decizie (obligatorie) a Curţii Constituţionale este echivalent cu reglementarea conform căreia un judecător este pasibil de sancţiune disciplinară în cazul în care nu aplică o prevedere legală (la fel de obligatorie) sau alt izvor de drept cu caracter obligatoriu (o decizie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau o decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu). 56. Este adevărat că pot exista erori în activitatea de judecată, însă acestea se pot îndrepta doar prin căile de atac expres reglementate de lege, în acord cu art. 129 din Constituţie. Nu este în sarcina unui organ administrativ, cum este Inspecţia Judiciară sau Consiliul Superior al Magistraturii, să aprecieze asupra activităţii de judecată a unui judecător, asupra modului în care acesta a aplicat legea, dând prioritate unui izvor de drept sau altuia. Legiuitorul are obligaţia să găsească un echilibru între principiul independenţei justiţiei ca principiu fundamental al unui stat de drept şi care se manifestă inclusiv prin libertatea judecătorului de a judeca potrivit legii şi propriei conştiinţe, pe de o parte, şi dreptul la un proces corect şi echitabil, pe de altă parte, care se concretizează inclusiv prin sancţionarea acelor fapte care, deşi privesc activitatea de judecată, sunt atât de grave încât nu pot fi ignorate [şi anume abaterea disciplinară care constă în exercitarea funcţiei cu reacredinţă sau gravă neglijenţă, reglementată de art. 271 lit. s) din legea criticată]. Chiar şi în acest caz, legiuitorul nu a lăsat deplină libertate celui care aplică legea, ci a circumstanţiat în ce constau reaua-credinţă şi grava neglijenţă . 57. Prin „norme de drept material sau procesual“ se înţelege, în sens larg, normele juridice cuprinse în acte normative, astfel cum acestea sunt interpretate prin deciziile obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Constituţionale. 58. În ceea ce priveşte deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii, acestea sunt obligatorii potrivit art. 517 din Codul de procedură civilă. De asemenea, conform art. 518 din Codul de procedură civilă, „decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării“. Prin urmare, norma juridică de drept material sau procesual este norma în interpretarea obligatorie dată de instanţa supremă, astfel că nu se poate susţine că sunt excluse din conţinutul abaterii disciplinare de la lit. s) a art. 271 din legea contestată deciziile pronunţate în recursuri în interesul legii. 59. Referitor la deciziile Curţii Constituţionale, acestea sunt general obligatorii, potrivit Constituţiei, aşa cum am precizat mai sus. Prin urmare, sub acest aspect, lit. s) a art. 271 este acoperitoare. Chiar şi alin. (3) al art. 273, atunci când se referă la norme de drept material şi procesual, include în mod expres şi jurisprudenţa în materia respectivă, fără a distinge că este vorba de jurisprudenţa instanţei supreme sau a Curţii Constituţionale ori a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. 60. Se arată că art. 11 şi 148 din Constituţie au aceeaşi forţă juridică pe care o are şi prevederea cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie. România şi-a asumat, inclusiv la nivel constituţional, statutul de stat membru al Uniunii Europene. Prin urmare, judecătorii din România sunt obligaţi să respecte legea şi să aplice o decizie a Curţii Constituţionale în aceeaşi măsură în care sunt obligaţi să respecte şi tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi celelalte reglementări comunitare. 61. Modul de soluţionare a unui eventual conflict între aceste acte este de competenţa organelor jurisdicţionale, respectiv a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (pentru modul de aplicare a normelor de drept al Uniunii Europene), jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene fiind obligatorie pentru instanţele naţionale, iar Uniunea Europeană dispune de instrumente specifice în caz de nerespectare a deciziilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. 62. În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a cristalizat principiul supremaţiei dreptului UE asupra dreptului statelor membre, principiu ce derivă din faptul că tratatele UE au instituit o ordine juridică proprie şi a cărui consecinţă este faptul că statele membre, prin autorităţile lor, indiferent că aparţin puterii legislative, executive sau judecătoreşti, nu pot să ignore o normă de drept al UE pentru a da prioritate unei norme naţionale, indiferent de natura (chiar constituţională) a acesteia. 63. Tratatul de la Lisabona a consacrat acest principiu în Declaraţia nr. 17 anexată Actului final al Conferinţei Interguvernamentale care a adoptat Tratatul, făcând referire la jurisprudenţa Curtea de Justiţie a Uniunii Europene , inclusiv la Cauza Costa împotriva ENEL, în care principiul a fost afirmat pentru prima dată. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a făcut aplicarea principiului supremaţiei dreptului UE inclusiv într-o serie de hotărâri pronunţate în cereri preliminare formulate de instanţe române, între care cea mai explicită este Hotărârea pronunţată în data de 22 februarie 2022 în Cauza C-430/21, RS. 64. În concluzie, prin raportare la principiul obligativităţii respectării dreptului Uniunii Europene, instituit de art. 148 alin. (2)-(4) din Constituţie, apare ca redundantă şi lipsită de claritate sub aspectul raportului între dreptul intern şi dreptul european instituirea unei abateri disciplinare în sarcina judecătorului constând în nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a hotărârilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii (fără a se face vreo referire şi la celelalte hotărâri care au şi ele un caracter obligatoriu). Chiar în ipoteza în care s-ar face referire la toate aceste hotărâri obligatorii, ar exista un semn de întrebare în situaţia în care ar exista un element de contrarietate între acestea. Judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că legea este neclară, contradictorie sau incompletă, el este obligat să judece şi să aplice principiile generale ale interpretării normelor juridice, ale ierarhiei normelor etc., iar în orice ipoteză în care ar aplica una dintre aceste hotărâri obligatorii contrară alteia (cu menţiunea că şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt obligatorii) se găseşte în situaţia de a comite o abatere disciplinară, ceea ce nu poate fi admis din perspectiva independenţei sale şi a previzibilităţii normelor juridice. 65. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate formulată. 66. Pe rol se află şi soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind statutul judecătorilor şi procurorilor, obiecţie formulată de un număr de 57 de deputaţi. 67. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.482 din 20 octombrie 2022 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.345A/2022. 68. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia invocă atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă. 69. Referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se susţine că legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 69 alin. (2), ale art. 75, ale art. 76 alin. (3) şi ale art. 148 din Constituţie. 70. Conform art. 70 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 89 alin. (2) din Regulamentul Senatului, raportul comisiei sesizate în fond va fi imprimat şi difuzat deputaţilor cu cel puţin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative pentru care Camera Deputaţilor este prima Cameră sesizată, respectiv cu cel puţin 3 zile lucrătoare înainte de data dezbaterii în plenul Senatului. Întrucât statul de drept se întemeiază pe domnia legii, respectarea normelor legale reprezintă o obligaţie care incumbă tuturor cetăţenilor români, precum şi tuturor autorităţilor publice. Activitatea autorităţii legiuitoare este, de asemenea, subsumată obligaţiei expuse mai sus, fiind reglementată prin regulamentele proprii de organizare şi funcţionare. Respectarea dispoziţiilor regulamentare este fundamentală pentru buna desfăşurare a activităţii de legiferare în România. Orice lege trebuie adoptată în condiţii de deplină transparenţă, prin voinţa politică exprimată conform propriei conştiinţe a fiecărui membru al corpului legiuitor, după studiul aprofundat al normelor supuse dezbaterii parlamentare. Pentru formarea voinţei politice a fiecărui membru al Parlamentului, Regulamentul Camerei Deputaţilor şi Regulamentul Senatului prevăd un termen de 3 zile de la data la care comisia de specialitate avizează prin raport legea până la dezbaterea acesteia în şedinţa Camerei Deputaţilor sau a Senatului. 71. Aceste dispoziţii imperative au fost încălcate cu privire la legea supusă controlului de constituţionalitate, deoarece aceasta a fost dezbătută şi adoptată în şedinţa Camerei de reflecţie (Camera Deputaţilor), respectiv a Camerei decizionale (Senatul) în ziua următoare, respectiv în aceeaşi zi în care Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru examinarea iniţiativelor legislative din domeniul justiţiei a întocmit raportul. Mai mult, la Senat nu au fost dezbătute amendamentele respinse, lucru care, oricum, era obiectiv imposibil având în vedere termenul scurt, raportul fiind elaborat cu câteva ore înainte de şedinţa de plen. O asemenea desfăşurare a procedurii constituie o încălcare a Constituţiei, deoarece senatorii care nu au fost membri ai comisiei nu au avut posibilitatea de a-şi forma opinia asupra propunerii legislative adoptate cu amendamente de comisia specială, aflându-se în situaţia de a-şi exercita dreptul de vot bazându-se exclusiv pe recomandarea grupului parlamentar. Termenul de 3 zile prevăzut de art. 70 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi de art. 89 alin. (2) din Regulamentul Senatului este imperativ indiferent dacă este aplicată procedura ordinară de dezbatere sau procedura de urgenţă. Încălcarea acestor dispoziţii regulamentare atrage implicit şi încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) coroborat cu art. 69 alin. (1) din Constituţie, deoarece această procedură forţată a împiedicat exercitarea corespunzătoare a mandatului reprezentativ de către parlamentarii care au participat la vot, fără dezbateri şi fără a putea lua cunoştinţă în timp util de conţinutul raportului. Se mai subliniază că nerespectarea regulamentului celor două Camere echivalează cu încălcarea art. 76 alin. (3) din Constituţie. Se invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 128 din 6 martie 2019, paragraful 32, Decizia Curţii Constituţionale nr. 139 din 13 martie 2019, paragraful 85, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 261 din 5 mai 2022, paragraful 73. 72. În concluzie, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că o lege adoptată în astfel de condiţii nu poate avea decât un caracter neconstituţional, atât prin încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) în componenta referitoare la democraţie şi ale art. 1 alin. (5) în componenta referitoare la securitatea juridică a persoanei, cât şi a dispoziţiilor constituţionale ale art. 75 şi art. 76 alin. (3) privind desfăşurarea procedurii parlamentare de adoptare a legilor. 73. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, se arată că legea criticată cuprinde prevederi neclare, imprecise şi lipsite de previzibilitate, fiind adoptată cu încălcarea principiului securităţii juridice şi a principiului calităţii legii; cu privire la exigenţele de calitate a legii, se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012 şi Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013). 74. O primă normă criticată sub aspectul lipsei de claritate şi previzibilitate este cea conţinută de art. 59 alin. (3) şi (4), coroborată cu cea conţinută de art. 121 alin. (4) din legea supusă controlului. Autorii susţin că intenţia legiuitorului nu este clară, având în vedere că textul prevede că „înregistrarea probelor orale prin mijloace tehnice audio sau audio-video este obligatorie“. Pe de o parte, s-ar înţelege că probele orale pot fi înregistrate la alegere fie audio, fie audio-video, ceea ce ar fi absurd, iar, pe de altă parte, posibilitatea înregistrării probelor orale doar prin mijloace audio reprezintă o vulnerabilitate care poate afecta credibilitatea concursului şi, implicit, a sistemului de justiţie. Ambiguitatea redacţională a legii supuse controlului de constituţionalitate este evidentă, ceea ce determină serioase îndoieli cu privire la efectele pe care legea le-ar putea produce (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, paragraful 45), cu consecinţa neconstituţionalităţii legii în ansamblul său. 75. Conform art. 121 alin. (4), „înregistrarea interviului prin mijloace tehnice audio-video este obligatorie“, astfel că se observă necesitatea asigurării publicităţii interviului în scopul garantării transparenţei procedurii de promovare la instanţa supremă. Înregistrarea interviului rămâne însă o formă fără fond dacă nu este asigurată punerea la dispoziţia publicului în mod transparent a interviului. 76. O altă critică vizează compunerea comisiilor de evaluare a procurorilor pentru promovarea efectivă, care, în opinia autorilor sesizării, este reglementată în mod neclar de art. 132 alin. (8) din legea criticată, respectiv „sunt formate dintr-un preşedinte şi 2-4 membri“. Previzibilitatea unei norme presupune în mod obligatoriu ca destinatarul acesteia să aibă o reprezentare clară a aspectelor în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita. Or, sintagma „2-4 membri“ este neclară şi lipsită de previzibilitate şi poate influenţa componenţa comisiei de evaluare. 77. Dispoziţiile art. 170 alin. (9) şi ale art. 172 alin. (8) din lege încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, întrucât, spre deosebire de situaţia revocării procurorilor de rang înalt, pentru revocarea din funcţiile de conducere de la instanţele şi parchetele inferioare, contestarea măsurii în instanţă suspendă executarea revocării. Pentru identitate de raţiune trebuia să fie identitate de soluţie. În plus, pentru a pune în acord legislaţia cu hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Kövesi împotriva României şi a oferi un remediu eficient împotriva posibilelor abuzuri legate de procedurile de revocare, autorii sesizării consideră că ar trebui păstrată instituţia suspendării de drept a actului de revocare ca urmare a contestării lui în instanţă. Dispoziţia nu respectă astfel exigenţele de tehnică legislativă, contravenind prevederilor art. 8 alin. (4) şi ale art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. 78. Autorii sesizării mai susţin că dispoziţiile art. 289 alin. (2), care prevăd că „până la expirarea termenului prevăzut la alin. (1), magistraţii-asistenţi ai Curţii Constituţionale se bucură de stabilitate, iar dispoziţiile Titlului III din prezenta lege care reglementează drepturile, îndatoririle, incompatibilităţile şi interdicţiile magistraţilor-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se aplică în mod corespunzător magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale“, încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, întrucât dispoziţia tranzitorie este neclară şi neacoperitoare pentru situaţia în care, până la expirarea termenului prevăzut la alin. (1) al art. 289 [90 de zile] nu se adoptă legea specială. Neconstituţionalitatea derivă tocmai din faptul că norma astfel redactată poate genera un vid legislativ cu privire la statutul magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale. 79. Dispoziţiile art. 17 alin. (5) din legea contestată încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 din Constituţie, întrucât contestarea rezultatului testării psihologice, parte a examenului pentru admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii, presupune un nou test în faţa comisiei de reexaminare psihologică. Aceasta înseamnă schimbarea parametrilor concursului şi acordarea unei a doua şanse candidaţilor care au contestat proba. Având în vedere că ar trebui să se facă o reevaluare a interviului susţinut, pe baza înregistrării audio-video, autorii sesizării apreciază că este afectat principiul egalităţii în drepturi. 80. Dispoziţiile art. 22 din legea supusă controlului încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 din Constituţie, întrucât nu reglementează posibilitatea accesului la justiţie în condiţii eficiente pentru contestarea hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la neîndeplinirea condiţiei bunei reputaţii. În timp ce candidaţii care au contestat proba interviului obţin o a doua şansă şi pot relua proba, candidaţii care primesc un aviz negativ în urma verificării îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii nu pot contesta respectivul aviz. Este încălcat principiul egalităţii în drepturi, evaluarea îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii neputând fi considerată infailibilă. 81. Formarea auditorilor de justiţie în cadrul cabinetelor de avocatură, prevăzută de art. 26 alin. (1) şi art. 33 alin. (1) din legea criticată, încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 din Constituţie întrucât constituie un element de afectare a independenţei justiţiei prin raporturile care se creează între maestru şi auditor. Spre deosebire de formarea auditorilor în cadrul unor instituţii publice, formarea în cadrul unor entităţi private, chiar în cadrul unor profesii de utilitate publică, constituie o vulnerabilitate pentru întregul sistem judiciar, având în vedere şi aspecte precum caracterul neuniform al pregătirii juridice. 82. Renunţarea la probele scrise pentru promovarea la instanţa supremă şi renunţarea la evaluarea judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute de art. 88 alin. (2), art. 89, art. 114 şi 150 din legea supusă controlului, încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 124 din Constituţie, deoarece nesusţinerea unei probe scrise cu caracter teoretic şi practic pentru promovarea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reprezintă o abdicare de la principiul potrivit căruia promovarea la instanţele superioare trebuie să se facă în baza unor criterii obiective, constând în verificarea cunoştinţelor teoretice şi practice. Renunţarea la evaluarea periodică a aceloraşi judecători este nejustificată şi discriminatorie atât timp cât judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prestează aceeaşi activitate precum colegii de la celelalte instanţe. În condiţiile în care evaluarea are ca obiectiv stabilirea nivelului de competenţă profesională al judecătorilor şi vizează îmbunătăţirea performanţelor profesionale, creşterea eficienţei activităţii instanţelor şi a încrederii publice în autoritatea judecătorească, menţinerea şi consolidarea calităţii sistemului judiciar, nu există nicio raţiune pentru care aceste obiective să nu se aplice şi judecătorilor de la nivelul instanţei supreme. Şi aceştia au îndatorirea de a-şi îmbunătăţi performanţele profesionale, de a-şi spori competenţele profesionale, iar evaluarea este menită să îi încurajeze în acest sens. 83. Înlăturarea evaluării riscă să conducă la o plafonare, neexistând stimulentul pentru a te perfecţiona. Măsura este şi discriminatorie, pentru că nu există o situaţie diferită în cazul judecătorilor de la instanţa supremă în raport cu ceilalţi colegi. Vechimea în profesie nu poate fi asimilată cu înaltele competenţe. Oricum, indiferent la ce nivel de jurisdicţie se situează judecătorul, acesta are nevoie de perfecţionarea, actualizarea cunoştinţelor şi continuă pregătire profesională, iar evaluarea reprezintă un mod de stimulare în acest scop. De asemenea, nu există nicio raţiune pentru care preşedintele, vicepreşedinţii, preşedinţii de secţii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fie evaluaţi atât din punct de vedere profesional, cât şi managerial. În aceste poziţii trebuie să ajungă cei mai buni profesionişti, iar activitatea de conducere este necesar a fi apreciată din punctul de vedere al calităţii, cu atât mai mult în ipoteza în care persoanele care ocupă aceste funcţii doresc reînnoirea mandatului. 84. Conform art. 150 alin. (2) din legea criticată, numirea în alte funcţii de conducere decât cele de preşedinte la judecătorii, tribunale, tribunale specializate şi curţi de apel sau de procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel şi prim-procuror al parchetului de pe lângă tribunal, tribunal specializat sau judecătorie se face fără concurs sau examen, la propunerea preşedintelui instanţei sau a conducătorului parchetului, potrivit procedurii prevăzute de prezenta lege. Astfel, numirea în funcţia de vicepreşedinte de instanţă sau procuror adjunct de parchet se va face pe criterii subiective, fără concurs sau examen. Autorii sesizării reiterează faptul că lipsa unei probe scrise, cu caracter teoretic şi practic, reprezintă o abdicare de la principiul potrivit căruia numirile în funcţii importante pentru sistemul judiciar trebuie să se facă în baza unor criterii obiective de verificare a cunoştinţelor profesionale. 85. Dispoziţiile art. 132 din legea supusă controlului încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 din Constituţie, întrucât prin promovarea efectivă la instanţele superioare, până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care se face pe criterii subiective, cu eliminarea criteriului obiectiv al probei scrise de verificare a cunoştinţelor, scade calitatea profesională a judecătorilor de la instanţele superioare, este afectată calitatea actului de justiţie, scade prestigiul justiţiei şi se descurajează candidaţii. Aceste aspecte trebuie coroborate cu faptul că promovările pe loc vor fi blocate o perioadă lungă de timp sub pretextul dorinţei de stimulare a magistraţilor de a se înscrie la interviurile pentru promovări efective. Or, renunţarea la probele scrise de verificare a cunoştinţelor nu poate constitui o metodă legitimă de stimulare a ocupării funcţiilor de la instanţele superioare. Coexistenţa celor două forme de promovare, una pe loc, pe bază de probă scrisă, şi alta efectivă, pe bază de interviu, este nejustificată, mai ales în condiţiile suspendării promovării pe loc pentru o perioadă lungă de timp. 86. Necesitatea avizului preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru candidaturile pentru funcţiile de vicepreşedinte şi preşedinte de secţie, prevăzută de art. 143 alin. (2) din legea criticată, constituie o barieră nejustificată în calea unor candidaturi şi încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 din Constituţie. Conformitatea cu planul managerial al preşedintelui o evaluează Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, deci nu trebuie să facă această verificare chiar preşedintele instanţei. 87. Contestarea testării psihologice prevăzută de art. 160 alin. (6) din legea supusă controlului presupune o nouă testare, împrejurare ce încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 din Constituţie. Astfel, are loc schimbarea parametrilor concursului şi acordarea unei a doua şanse sau ignorarea unei prezentări bune la testarea psihologică, reprezentând practic o a doua testare acordată candidaţilor care au contestat-o pe prima. Aceasta nu este o contestaţie propriu-zisă, ci mai degrabă o nouă testare; în mod normal ar fi trebuit ca această contestaţie să se bazeze pe reevaluarea testului iniţial, efectuată de comisia de contestaţii pe baza înregistrării interviului iniţial. 88. Promovarea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numirea în funcţii de conducere la aceeaşi instanţă sunt controlate, potrivit art. 115 din legea criticată, în totalitate de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, aspect contrar art. 124 alin. (3) şi art. 1 alin. (3) şi (5) cu referire la art. 148 şi art. 20 alin. (2), precum şi art. 16 alin. (1) din Constituţie. Conform normei criticate, acestea constau într-o probă având ca obiect evaluarea hotărârilor judecătoreşti redactate de candidaţi (de o subcomisie formată din doi judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, numiţi de preşedintele Instanţei supreme şi un profesor universitar, numit de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii) şi un interviu susţinut în faţa Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. În noua procedură, este ocolit Institutul Naţional al Magistraturii şi creşte rolul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, atât prin prezenţa la interviu în componenţa Secţiei pentru judecători, cât şi prin desemnarea directă a majorităţii membrilor subcomisiei de evaluare a hotărârilor judecătoreşti redactate. Practic, concursul nu are caracter meritocratic şi se reduce la o numire făcută de majoritatea membrilor Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii (preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, 4 judecători şi ministrul justiţiei). 89. Prin menţinerea probei interviului şi renunţarea la proba scrisă de verificare a cunoştinţelor juridice se relativizează standardele profesionale, cu efect asupra calităţii activităţii judecătorilor instanţei supreme, şi este sporită doza de subiectivism. Pe de altă parte, obiectul interviului este identic cu cel al verificărilor efectuate de Inspecţia Judiciară în procedura prevăzută de Regulamentul privind promovarea în funcţiile de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cu alte cuvinte, toate datele care formează obiect al interviului se regăsesc deja în Raportul întocmit de inspectorii judiciari cu ocazia verificărilor efectuate de aceştia. Mai mult, interviul susţinut în faţa Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nu poate fi contestat în instanţă. 90. Inechitatea în reglementarea procedurilor de promovare la instanţele superioare este cu atât mai evidentă cu cât gradul de exigenţă profesională trebuie să fie direct proporţional cu ierarhia instanţelor de judecată în sistemul judiciar român, fiind necesar ca la instanţa supremă să îşi desfăşoare activitatea judecători care au dovedit că deţin cunoştinţe teoretice şi practice temeinice în specializarea pentru care candidează. Tratamentul diferenţiat aplicat de legiuitor este nejustificat obiectiv şi raţional în condiţiile în care obţinerea gradului de tribunal şi de curte de apel se face în urma unui examen teoretic foarte riguros, organizat de Institutul Naţional al Magistraturii. 91. Prin dispoziţiile legale criticate se nesocotesc şi actele internaţionale care consacră principiile fundamentale privind independenţa judecătorilor, precum importanţa selecţiei, a pregătirii şi a conduitei profesionale a acestora, respectiv a standardelor obiective ce se impun a fi respectate atât la intrarea în profesia de magistrat, cât şi la instituirea modalităţilor de promovare. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a recomandat constant guvernelor statelor membre să adopte sau să consolideze toate măsurile necesare pentru promovarea rolului judecătorilor, în mod individual, dar şi al magistraturii, în ansamblu, în vederea promovării independenţei acestora, aplicând, în special, următoarele principii: „(...) orice decizie referitoare la cariera profesională a judecătorilor trebuie să se bazeze pe criterii obiective, selecţia şi promovarea judecătorilor trebuie să se facă după meritele şi în funcţie de pregătirea profesională, integritatea, competenţa şi eficienţa acestora“ (a se vedea Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, Recomandarea nr. 94/12 din 13 octombrie 1994, cu privire la independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor). 92. Despre evaluarea hotărârilor, reglementată ca probă eliminatorie pentru a accede la proba interviului, Comisia de la Veneţia a exprimat rezerve serioase: „Evaluările periodice ale performanţelor unui judecător sunt instrumente importante pentru ca judecătorul să-şi îmbunătăţească activitatea şi pot, de asemenea, să servească drept bază pentru promovare (aşadar, nu pot servi drept criteriu principal de promovare, ci doar ca o bază, spre exemplu, accederea la nivelul examenului scris după obţinerea calificativelor bine sau foarte bine în urma evaluării hotărârilor este suficientă). Este important ca evaluarea să fie în primul rând calitativă şi să se concentreze asupra competenţelor profesionale, personale şi sociale ale judecătorului. Nu ar trebui să existe nicio evaluare pe baza conţinutului deciziilor şi soluţiilor, nici ţinând seama de criterii cantitative cum ar fi numărul de achitări sau casări, care ar trebui evitate ca bază standard pentru evaluare“ [CDL-AD (2011)012, Aviz comun al Comisiei de la Veneţia şi OSCE/Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului referitor la legea constituţională privind sistemul judiciar şi statutul judecătorilor din Kazahstan, paragraful 55]. 93. În schimb, modalitatea de realizare a examenului de promovare în legislaţia anterioară anului 2018 a respectat recomandările Comisiei Europene formulate de-a lungul timpului în cadrul rapoartelor privind Mecanismul de cooperare şi verificare (MCV), ca materializare a obligaţiei pe care România şi-a asumat-o la momentul aderării de a crea un corp al magistraţilor recrutat exclusiv pe criterii de performanţă. Astfel, în Raportul din 22 iulie 2009 privind progresele realizate de România în cadrul MCV, se consemna că „Au avut loc proceduri de numire şi s-au organizat noi concursuri în conformitate cu obiectivele stabilite de asigurare a obiectivităţii şi a înaltei calificări a personalului“. 94. Acelaşi tip de raport concluziona, în anul 2011, în cadrul recomandării privind răspunderea sistemului judiciar, ca fiind necesară „dovedirea unui istoric de decizii de management în sistemul judiciar adoptate în mod transparent şi obiectiv, de exemplu, prin numiri, decizii disciplinare, evaluări şi prin sistemul de promovare la ÎCCJ“. În implementarea acestor recomandări, Legea nr. 300/2011, care a modificat Legea nr. 303/2004, promovată de acelaşi iniţiator, ministrul justiţiei, care a promovat legea supusă controlului, consemna în expunerea de motive că „atât interviul, ca procedeu de promovare la instanţa supremă, cât şi lipsa unei proceduri propriu-zise de verificare a competenţei profesionale a candidaţilor, nu asigură cerinţele necesare de transparenţă şi obiectivitate pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceste aspecte au făcut obiectul criticilor constante ale magistraţilor şi ale unor asociaţii profesionale ale acestora, care au solicitat amendarea legii în vederea garantării promovării în funcţia de judecător la instanţa supremă pe criterii de competenţă şi în mod transparent, iar necesitatea remedierii acestor deficienţe a fost subliniată şi de către Comisia Europeană“. Drept urmare, respectiva lege a introdus concursul ca mod de promovare la instanţa supremă, alcătuit din probele componente ale evaluării hotărârilor judecătoreşti redactate, a unui interviu susţinut în faţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, nu doar a Secţiei pentru judecători, şi a unei probe scrise, cu caracter teoretic şi practic. Această modificare legislativă a fost apreciată în rapoartele MCV. Raportul Comisiei Europene în cadrul MCV din 18 iulie 2012 a arătat următoarele: „în paralel, Parlamentul a adoptat, de asemenea, o serie de măsuri legislative importante. Legea micii reforme în justiţie, care a intrat în vigoare în 2010, a adus îmbunătăţiri concrete pentru consecvenţa şi eficacitatea actului de justiţie. De asemenea, a fost modificată legislaţia pentru a consolida răspunderea magistraţilor şi pentru a reforma procedura de numire în funcţie la ÎCCJ. Astfel de măsuri oferă ocazia de a răspunde preocupărilor opiniei publice cu privire la obiectivitatea numirilor în funcţie şi la procesul disciplinar în sistemul judiciar: va fi nevoie de o serie de exemple pozitive pentru a face uitată moştenirea negativă a trecutului. La sfârşitul anului 2011, România a îmbunătăţit, de asemenea, procedurile de numire în funcţie la ÎCCJ prin adoptarea unor proceduri mai transparente şi obiective care permit o evaluare independentă, mai cuprinzătoare şi mai obiectivă, a meritelor candidaţilor. Acest lucru reprezintă un important pas în consolidarea răspunderii ÎCCJ.“ 95. Atât timp cât România constituie încă obiectul monitorizării asigurării unei justiţii independente, prin intermediul MCV se apreciază că validitatea criteriilor ce au determinat modificarea Legii nr. 303/2004 în anul 2011, potrivit recomandărilor Comisiei Europene şi solicitărilor magistraţilor, îşi păstrează pe deplin valabilitatea. 96. După modificările legislative din 2018, prin Raportul adhoc privind România (Regula 34) adoptat de Grupul de state împotriva corupţiei (GRECO), la cea de-a 79-a reuniune plenară (Strasbourg, 19-23 martie 2018), s-au reţinut următoarele: „Modificările propuse conţin în continuare o proporţie de subiectivitate în procesul de selecţie şi de luare a deciziilor privind promovările, care prevede o procedură de promovare în două etape, ultima etapă constând într-o evaluare a muncii şi a comportamentului din ultima perioadă. Amendamentele prevăd, de asemenea, în sarcina CSM să elaboreze şi să adopte norme privind procedura de organizare a acestor evaluări, inclusiv numirile la comisia responsabilă şi aspectele particulare care trebuie evaluate. GRECO a auzit temeri cu privire la faptul că acest nou sistem ar lăsa mai mult spaţiu pentru influenţele personale sau politice în deciziile privind cariera, care ar putea avea impact asupra neutralităţii şi integrităţii sistemului judiciar şi că ar fi, astfel, esenţial ca CSM să elaboreze norme adecvate pentru a preveni astfel de riscuri, inclusiv criterii clare şi obiective pentru a ghida viitoarele decizii ale comisiei de selecţie. Din cauza riscurilor şi a incertitudinilor menţionate mai sus, GRECO recomandă (i) să se analizeze corespunzător impactul modificărilor asupra viitoarei structuri de personal a instanţelor şi parchetelor pentru a fi adoptate măsurile tranzitorii necesare şi (ii) regulamentul de aplicare ce urmează a fi adoptat de CSM cu privire la promovarea judecătorilor şi procurorilor să reglementeze criterii adecvate, obiective şi clare, care să aibă în vedere calificările şi meritele reale ale acestora.“ 97. De asemenea, se prevede că orice persoană poate trimite în scris sesizări sau observaţii în legătură cu actele publicate pentru a fi avute în vedere la evaluare, deşi Comisia de la Veneţia a dezavuat în avizele sale o astfel de procedură: „Supunerea activităţii de judecător a unui candidat la evaluarea publicului larg, inclusiv a celor care au primit hotărâri nefavorabile, constituie o ameninţare la adresa independenţei judecătorului şi un risc real de politizare“ (a se vedea Avizul comun al Comisiei de la Veneţia şi al Direcţiei de cooperare din cadrul Direcţiei generale privind drepturile omului şi afacerile juridice a Consiliului Europei privind legea sistemului judiciar şi statutul judecătorilor din Ucraina, paragraful 60). 98. Conform Avizului nr. 10 (2007) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni: „50. Dacă acest sistem de numire şi de promovare este esenţial, el nu este totuşi suficient. Trebuie să se asigure, de asemenea, o transparenţă totală în privinţa condiţiilor de selecţie a candidaţilor, pentru ca ansamblul de judecători şi, dincolo de ei, societatea însăşi să poată verifica dacă această selecţie este în exclusivitate bazată pe meritele candidaţilor, apreciaţi după calificările lor, după competenţă, integritate, spirit de independenţă, imparţialitate şi eficienţă. În acest scop, este indispensabil ca, în conformitate cu practica instaurată în unele state, criteriile publice de numire şi de promovare să fie difuzate de fiecare Consiliu al Justiţiei. Consiliul Justiţiei trebuie, de asemenea, să permită, prin rolul său privind în special gestionarea instanţelor şi pregătirea, ca procedurile de numire şi de promovare bazate pe merit să fie deschise unui grup de candidaţi pe cât se poate de divers şi reprezentativ pentru societate.“ 99. În concluzie, autorii sesizării susţin că modalitatea de promovare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituie un regres în materia independenţei sistemului judiciar, o încălcare a recomandărilor entităţilor internaţionale şi o încercare de a menţine controlul unei părţi din Consiliul Superior al Magistraturii asupra recrutării la nivelul instanţei supreme. 100. În scopul îmbunătăţirii procedurilor pentru numirea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ţinând seama şi de recomandările Comisiei Europene formulate de-a lungul timpului în cadrul rapoartelor MCV, trebuiau reglementate următoarele aspecte: reintroducerea probei de verificare a cunoştinţelor de specialitate; selecţia comisiilor de concurs trebuie să fie realizată exclusiv prin tragere la sorţi, la nivelul Institutului Naţional al Magistraturii; regulile de desemnare ar trebui să fie mai detaliate, să existe criterii transparente de înscriere în baza de date şi de desemnare în comisii, precum şi reguli de limitare a numărului de participări; interdicţia de numire ca membru în orice altă comisie constituită pentru selecţia judecătorilor vreme de 3 ani de la data la care acel judecător a fost desemnat membru al unei comisii de concurs privind funcţiile rezervate judecătorilor în sistemul judiciar; interdicţia de numire ca membru în aceste comisii a persoanelor din afara corpului magistraţilor care au desfăşurat activitate politică sau cel puţin o aparentă activitate politică cel puţin 3 ani anterior numirii; reglementarea unor criterii clare pentru evitarea conflictelor de interese între membrii comisiilor de concurs. 101. Cu privire la promovarea efectivă la curţi de apel, tribunale şi parchetele de pe lângă acestea, autorii sesizării apreciază că aceasta încalcă independenţa judecătorilor, dispoziţiile art. 128, 133-141 din legea criticată fiind contrare art. 124 alin. (3) şi art. 1 alin. (3) şi (5) cu referire la art. 148 şi art. 20 alin. (2) din Constituţie. 102. Concursul de promovare efectivă constă în susţinerea unei probe având ca obiect evaluarea activităţii şi a conduitei candidaţilor în ultimii 3 ani de activitate efectiv desfăşurată. Acesta este reglementat în paralel cu procedura de promovare pe loc, desfăşurată sub forma examenului scris. Efectul imediat al aplicării noilor dispoziţii va fi crearea unei caste de magistraţi favorizaţi în cadrul profesiei, judecători şi procurori care vor accede pe rând, doar pe bază de interviu şi analiză a actelor din ultimii 3 ani, la instanţele superioare fără a susţine vreun concurs teoretic sau practic, în timp ce restul magistraţilor vor fi obligaţi să urmeze procedura de promovare reală, cu probe dificile teoretice şi practice. Potrivit noii proceduri, comisia de organizare a concursului, comisia de elaborare a subiectelor şi de corectare şi comisia de soluţionare a contestaţiilor, precum şi comisia de evaluare sunt numite de Secţia pentru judecători, respectiv Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, fiind eliminat orice rol al Institutului Naţional al Magistraturii. Necesitatea acestei schimbări nu a fost justificată de niciun studiu efectuat de Consiliul Superior al Magistraturii, problemele semnalate în cursul perioadei de 15 ani de aplicare a procedurii anterioare de promovare pe bază de examen scris referindu-se doar la aspecte de organizare şi reglementare mai bună, de tipul instituirii unei vechimi de funcţionare efectivă la instanţa inferioară sau mai buna selectare a comisiilor de examen, iar la nu modalitatea efectivă de desfăşurare a examenului de promovare, care este previzibilă pentru întregul corp judiciar. Or, în cazul promovării efective, va fi eliminat în totalitate examenul pe criterii meritocratice, devenind prioritare aprecierile subiective ale membrilor unei comisii desemnate la propunerile preşedinţilor curţilor de apel (care controlează total colegiul de conducere al curţii de apel), ceea ce va determina treptat apariţia unor atitudini de subordonare ierarhică, precum şi fricţiuni grave între membrii corpului judecătorilor. Formal, preşedintele curţii de apel face parte din comisia pentru evaluarea în vederea promovării, dar şi din comisia de evaluare a tuturor judecătorilor curţii de apel, cumulând astfel o putere de decizie mare, atât în privinţa modului de evaluare a judecătorilor din cadrul curţii de apel, cât şi în privinţa desemnării judecătorilor care vor fi promovaţi efectiv la curtea de apel. Cu privire la acest aspect, Comisia de la Veneţia a stabilit însă că „[...] o dispoziţie pare problematică, întrucât defineşte preşedintele Curţii ca o figură centrală în procesul de evaluare a judecătorilor. Acest lucru poate duce nu numai la un conflict de interese, dar, de asemenea, limitează independenţa individuală a judecătorilor.“ (a se vedea Avizul cu privire la proiectul de lege referitor la instanţele din Bosnia şi Herţegovina, paragraful 66). 103. Autorii obiecţiei susţin că, în realitate, în ultimii ani, delegarea prealabilă la instanţa superioară a judecătorilor care au obţinut gradul ierarhic corespunzător, pe loc, în baza legislaţiei modificate în anul 2018, a devenit o practică, configurând un fel de perioadă de probă pentru ca judecătorii să poată fi promovaţi ulterior efectiv, ceea ce este specific stagiaturii, nicidecum unor magistraţi cu vastă experienţă. S-a creat un fel de sistem de judecători dependenţi în cadrul unei puteri judecătoreşti care ar trebui să fie independentă, „o influenţă nejustificată fiind exercitată de funcţionarii judiciari, precum preşedinţii instanţelor sau funcţionarii organelor de autoguvernare judiciară, în cadrul puterii judecătoreşti“ (a se vedea Concluziile avocatului general Michael Bobek din 4 martie 2021, cauzele conexate C 357/19 şi C 547/19, Ministerul Public - PÎCCJ - DNA, paragraful 152). 104. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, prin Avizul nr. 17 (2014) asupra evaluării activităţii judecătorilor, calităţii justiţiei şi respectării independenţei sistemului judiciar, a stabilit (pct. 6) că: „regula de bază pentru orice evaluare individuală a judecătorilor trebuie să fie respectul deplin al independenţei judiciare. Atunci când o evaluare individuală are repercusiuni asupra promovării, salariului sau pensiei judecătorului şi chiar determină revocarea sa, judecătorul evaluat riscă să nu facă dreptate bazându-se pe interpretarea obiectivă a faptelor şi a dreptului, ci să acţioneze astfel încât să facă pe placul evaluatorilor. Prin urmare, evaluarea judecătorilor de către membrii puterii legislative sau executive a statului este extrem de problematică. Cu toate acestea, chiar dacă evaluarea este realizată de alţi judecători, ameninţarea la adresa independenţei judecătorilor nu poate fi exclusă în întregime. Independenţa presupune nu numai să te afli la adăpostul unei influenţe nepotrivite din afară, ci şi să te sustragi influenţei nepotrivite care poate decurge în anumite situaţii din atitudinea altor judecători, inclusiv preşedinţii instanţelor.“ 105. Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte condiţia independenţei interne a judecătorilor şi pericolele ca judecătorii să fie influenţaţi de colegii lor şi preşedinţii instanţelor. Autoguvernarea sistemului judiciar poate duce la utilizarea abuzivă a procedurilor disciplinare şi a altor mecanisme de răspundere sau la denaturarea sistemului de selecţie a magistraţilor bazat pe meritocraţie. Ar fi eronat să se rămână în categoriile deceniilor anterioare, când se considera că ameninţările la independenţa judecătorilor proveneau numai de la celelalte puteri ale statului. De aceea, structura ierarhică în privinţa judecătorilor a fost criticată în unanimitate ca fiind incompatibilă cu independenţa acestora. 106. În concluzie, modalitatea în care are loc promovarea efectivă constituie un regres imens, încălcând independenţa magistraţilor şi un principiu fundamental într-un stat de drept, şi anume principiul meritocraţiei. 107. Se mai arată că vechimea necesară pentru promovarea la parchetul general, Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nu este corelată cu realitatea exprimată de reprezentanţii acestor instituţii. Adoptarea modificărilor legislative fără un studiu de impact poate afecta major activitatea Ministerului Public, chiar şi ţinând cont de dispoziţiile tranzitorii care permit luarea în calcul a duratei cursurilor la Institutul Naţional al Magistraturii. Criteriul meritocraţiei, al pregătirii profesionale este subminat de criteriul vechimii în profesie. Această împrejurare este de natură să scadă calitatea actului de justiţie şi încrederea în sistemul judiciar. 108. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 140 din legea criticată, se arată că neconstituţionalitatea acestora derivă din faptul că secţia corespunzătoare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii oferă argumente contestatarilor rezultatelor concursurilor de promovare doar în cazul admiterii contestaţiilor, nu şi în cazul respingerii. Această împrejurare este de natură să arunce o umbră asupra activităţii de soluţionare a contestaţiilor. 109. Cu privire la neconstituţionalitatea art. 234 alin. (2) din lege, se arată că acesta încalcă art. 1, art. 125 alin. (3) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, întrucât reglementează posibilitatea magistraţilor de a dobândi calitatea de expert; or, activitatea principală a magistratului trebuie să rămână judecarea cauzelor sau efectuarea/supravegherea urmăririi penale, nicidecum alte activităţi lucrative, chiar având legătură cu domeniul justiţiei. Dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Constituţie fac parte din ansamblul de norme constituţionale destinate garantării independenţei puterii judecătoreşti. 110. Cu privire la prezenţa preşedinţilor de instanţă în procesul de evaluare a judecătorilor de la acea instanţă (similar pentru parchete), se arată că art. 90 din legea contestată încalcă art. 124 alin. (3) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie. Referitor la procedurile de evaluare a judecătorilor, Comisia de la Veneţia a stabilit că o dispoziţie care defineşte preşedintele instanţei drept o figură centrală în procesul de evaluare a judecătorilor „nu numai că poate duce la conflict de interese, dar şi la abuzuri, limitând independenţa individuală a judecătorilor. [...] Este important ca sistemul de evaluare să nu fie nici folosit, nici considerat a fi folosit ca un mecanism de subordonare sau influenţare a judecătorilor“ (Avizul cu privire la proiectul de lege privind instanţele din Bosnia şi Herţegovina, paragrafele 66 şi 68). „O altă sursă de îngrijorare este partea din Lege referitoare la evaluarea activităţii de către preşedinţii de instanţe. Se pare că preşedinţii de instanţe sunt notaţi mai ales pe baza activităţii judecătorilor obişnuiţi. Acest lucru îi poate împinge pe preşedinţi să devină «câini de supraveghere a productivităţii» în cadrul instanţelor lor şi, în cele din urmă, poate submina independenţa judiciară“ (Avizul privind legile privind răspunderea disciplinară şi evaluarea judecătorilor din „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei“, paragraful 106). 111. Dispoziţiile art. 228 alin. (5) şi (6) din legea criticată, care prevăd obligaţia Consiliului Suprem de Apărare a Ţării de a emite un act prin care se constată apartenenţa la securitate/servicii, nu şi un act care constată neapartenenţa, încalcă prevederile art. 1, 21, 124 şi 148 din Constituţie. Acest lucru înseamnă că nu îşi asumă prin act scris concluzia de neapartenenţă, care nici nu poate fi astfel contestată în instanţă. Sunt afectate, aşadar, accesul liber la justiţie al celui care poate demonstra că un magistrat a avut/are legături cu securitatea/serviciile de informaţii, precum şi însuşi actul de înfăptuire a justiţiei. 112. Introducerea criteriului de evaluare a judecătorilor/ procurorilor constând în numărul hotărârilor modificate/ desfiinţate/casate, respectiv a soluţiilor/măsurilor imputabile, prevăzută în anexa nr. 1 pct. B art. 2 lit. b) la legea supusă controlului, încalcă art. 124 alin. (3) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie, respectiv principiul independenţei funcţionale a judecătorilor. 113. Aşa cum arată constant Comisia de la Veneţia, criteriile care stau la baza analizei hotărârilor şi a evaluării conduitei nu pot argumenta promovarea meritocratică în funcţii de execuţie a judecătorilor: „Evaluările periodice ale performanţelor unui judecător sunt instrumente importante pentru ca judecătorul să-şi îmbunătăţească activitatea şi pot, de asemenea, să servească drept bază pentru promovare. Este important ca evaluarea să fie, în primul rând, calitativă şi să se concentreze asupra competenţelor profesionale, personale şi sociale ale judecătorului. Nu ar trebui să existe nicio evaluare pe baza conţinutului deciziilor şi soluţiilor, nici ţinând seama de criterii cantitative, cum ar fi numărul de achitări sau casări, care ar trebui evitate ca bază standard pentru evaluare“ (Aviz comun al Comisiei de la Veneţia şi OSCE/Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului referitor la legea constituţională privind sistemul judiciar şi statutul judecătorilor din Kazahstan, paragraful 55). „Dacă ar trebui să existe o măsurare a sarcinilor de lucru, ar trebui să existe sisteme pentru a evalua dificultatea diferitelor dosare. (...) Simpla numărare a dosarelor soluţionate este brută şi poate fi complet înşelătoare. Cel mult, o astfel de măsurare poate servi ca instrument util pentru a indica o posibilă problemă, dar nu poate face mai mult, şi cu siguranţă nu ar trebui să fie determinantul unei probleme. Măsurarea «respectării termenelor procedurale» (...) poate indica din nou o posibilă problemă, dar este important ca judecătorul să aibă posibilitatea de a explica orice aparente deficienţe în acest sens. Măsurarea «stabilităţii actelor judiciare» (...) este discutabilă. În mod efectiv înseamnă numărarea căilor de atac admise. O astfel de evaluare ar trebui evitată deoarece implică o ingerinţă în independenţa judecătorului. (...) în cazul în care o hotărâre este desfiinţată în apel, cine poate să spună că instanţa de fond a greşit şi instanţa de apel a procedat corect? Decizia judecătorului primei instanţe anulată de curtea de apel ar putea fi susţinută ulterior de decizia Curţii de Casaţie, a Curţii Constituţionale sau a Curţii Europene a Drepturilor Omului. (...) Propunerea (...) de a măsura durata medie a soluţionării cauzelor este inadecvată din motive similare cu cele menţionate mai sus (...). Cine poate spune că un judecător care se apleacă mai mult asupra unei cauze nu face o treabă mai temeinică decât colegul mai rapid? (...) Judecătorul care încearcă să respecte aceste termene ar putea fi tentat să nu ia în considerare ceea ce în mod normal ar fi necesar în temeiul legii şi în interpretarea sa. (...) «Calitatea motivării» (raţionamentului) este adesea o problemă în noile democraţii, şi ar trebui promovat un raţionament coerent. Argumentarea logică, claritatea şi alte aspecte sunt de interes şi sunt tratate în Avizul nr. 11 al CCJE privind calitatea deciziilor judiciare. (...)“ [Avizul comun cu privire la proiectul de lege de modificare şi completare a codului judiciar (sistemul de evaluare a judecătorilor) din Armenia, paragrafele 37-39, 43, 49]. 114. „Interpretarea legală dată de un judecător în contrast cu jurisprudenţa stabilită nu ar trebui să devină, în sine, un motiv de sancţionare disciplinară, dacă nu este făcută cu rea-credinţă, cu intenţia de a aduce beneficii sau prejudicii unei părţi din proces, sau din neglijenţă gravă. În timp ce judecătorii din instanţele inferioare ar trebui să respecte, în general, jurisprudenţa stabilită, acestora nu ar trebui să li se interzică contestarea ei, dacă în hotărârea lor consideră necesar să facă acest lucru.“ [Avizul comun al Comisiei de la Veneţia şi al Direcţiei pentru Drepturile Omului (DHR) din cadrul Direcţiei Generale pentru Drepturile Omului şi Statul de Drept a Consiliului Europei şi al Oficiului pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (OSCE/ODIHR) privind proiectul de lege privind răspunderea disciplinară a judecătorilor din Republica Moldova, paragraful 22; a se vedea şi Avizul privind legile privind răspunderea disciplinară şi evaluarea judecătorilor din „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei“, paragrafele 44 şi 49]. 115. De asemenea, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, prin Avizul nr. 17 (2014) asupra evaluării activităţii judecătorilor, calităţii justiţiei şi respectării independenţei sistemului judiciar, a stabilit (pct. 6) că: „regula de bază pentru orice evaluare individuală a judecătorilor trebuie să fie respectul deplin al independenţei judiciare. Atunci când o evaluare individuală are repercusiuni asupra promovării, salariului sau pensiei judecătorului şi chiar determină revocarea sa, judecătorul evaluat riscă să nu facă dreptate bazându-se pe interpretarea obiectivă a faptelor şi a dreptului, ci să acţioneze astfel încât să facă pe placul evaluatorilor. Prin urmare, evaluarea judecătorilor de către membrii puterii legislative sau executive a statului este extrem de problematică. Cu toate acestea, chiar dacă evaluarea este realizată de alţi judecători, ameninţarea la adresa independenţei judecătorilor nu poate fi exclusă în întregime. Independenţa presupune nu numai să te afli la adăpostul unei influenţe nepotrivite din afară, ci şi să te sustragi influenţei nepotrivite care poate decurge în anumite situaţii din atitudinea altor judecători, inclusiv preşedinţii instanţelor.“ 116. Indicatorul se apreciază în funcţie de mai multe criterii, printre care şi încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti; lipsa totală a motivării hotărârii, inserarea unor motive contradictorii ori numai a unor motive străine de natura cauzei; încălcarea autorităţii de lucru judecat; încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale, a deciziilor pronunţate de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii sau a hotărârilor prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Aceste ipoteze nu pot constitui motive de imputabilitate, putându-se imagina situaţii în care o apreciere legitimă a judecătorului nu corespunde cu punctul de vedere al judecătorilor din căile de atac (spre exemplu, în cazul aplicării normelor de drept material, poate exista o dezbatere legitimă cu privire la aplicarea acestora, de cele mai multe ori, astfel de situaţii ajungând în faţa Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile). În consecinţă, exemplele date de lege nu pot constitui, prin ele însele, motive de imputabilitate, iar inserarea lor în lege poate conduce la o aplicare nerezonabilă a formulei de evaluare a activităţii judecătorilor. 117. Dispoziţiile art. 145-149 din legea criticată încalcă art. 124 şi 148 din Constituţie, întrucât omit să reglementeze un rol central al Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii în numirea procurorilor de rang înalt în funcţii de conducere. Necesitatea acestui rol central a fost stabilită de Comisia de la Veneţia într-un aviz privind România: „în evaluarea mecanismelor de numire existente, Comisia de la Veneţia a acordat o atenţie aparte echilibrului necesar între nevoia de legitimitate democratică a numirii conducătorului parchetului, pe de o parte, şi exigenţa de depolitizare, pe de altă parte. Din această perspectivă, în opinia sa, un mecanism de numire cu implicarea puterii executive şi/sau legislative are avantajul de a conferi legitimate democratică numirii procurorului şef. Totuşi, într-o astfel de situaţie, sunt necesare garanţii suplimentare pentru a diminua riscul de politizare a procuraturii. Ca şi în cazul numirilor judecătorilor, deşi sunt posibile diferite mecanisme practice, implicarea efectivă a unui consiliu judiciar (sau a unui consiliu pentru procurori), dacă o astfel de structură există, este esenţială, reprezentând o garanţie de neutralitate şi de expertiză profesională, apolitică“ (Comisia de la Veneţia, Avizul preliminar emis la 13 iulie 2018 privind modificările aduse legilor justiţiei din România). „Comisia de la Veneţia, atunci când a evaluat diferitele moduri de numire a procurorilor şefi, a fost preocupată de găsirea unui echilibru între cerinţa legitimităţii democratice a unor astfel de numiri, pe de-o parte, şi cerinţa depolitizării, pe de alta. Astfel, o procedură de numire care implică puterea executivă şi/sau legislativă are avantajul de a conferi legitimitate democratică numirii şefului parchetului. Cu toate acestea, în acest caz sunt necesare garanţii suplimentare pentru a diminua riscul politizării parchetului. Înfiinţarea unui Consiliu al Procurorilor, care ar juca un rol esenţial în numirea procurorului şef, poate fi considerată unul din cele mai eficiente instrumente moderne pentru atingerea acestui obiectiv. [...] Desemnarea candidatului ar trebui să se bazeze pe calificarea şi experienţa sa juridică, în conformitate cu criteriile clare prevăzute în proiectul de lege. Nu e suficient ca un candidat la o funcţie atât de înaltă să îndeplinească cerinţele generale de calificare cerute pentru orice altă funcţie de procuror; competenţele procurorului şef impun competenţe şi experienţă speciale“ [Avizul comun al Comisiei de la Veneţia, al Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) şi al Oficiului pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (OSCE/ODIHR) privind proiectul de amendamente aduse Legii privind Parchetele din Georgia, paragrafele 19, 20 şi 27]. Astfel, recomandările instituţiilor internaţionale au fost în sensul că numirea şi revocarea în funcţiile cele mai înalte din parchete să se efectueze printr-o procedură transparentă şi bazată pe criterii obiective, în cadrul căreia Secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii să i se acorde un rol mai important. Autorii sesizării subliniază faptul că întărirea sistemului de control şi echilibru din cadrul procedurilor de numire a procurorilor în cele mai înalte funcţii din Ministerul Public nu se poate baza numai pe buna-credinţă a unui/unor politician/politicieni. 118. De asemenea, autorii arată că legea menţine un număr extrem de mare de categorii de funcţii în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în care numirea este politică. Menţinerea unui sistem de numire politică a şefilor de secţie nu este justificată, cu atât mai mult cu cât aceştia continuă să lucreze efectiv în dosare, ceea ce generează riscul ca un politician plasat într-o poziţie-cheie în stat să influenţeze cursul unei anchete penale prin impunerea numirii procurorului şef de secţie. 119. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reafirmat supremaţia dreptului Uniunii Europene şi a stabilit că Decizia Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (2006/928/CE) - prin care s-a instituit un mecanism de cooperare şi de verificare a progreselor realizate de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (MCV) - este obligatorie în toate elementele sale pentru România, atât timp cât nu a fost abrogată, şi că obiectivele de referinţă care figurează în anexa la aceasta au caracter obligatoriu, în sensul că România este ţinută să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ţinând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, de rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928/CE, în special de recomandările formulate în rapoartele menţionate. 120. În mod constant, prin rapoartele Comisiei în cadrul MCV s-a constatat că procedura de numire a procurorilor de rang înalt, prin componenta sa politică puternică, reprezintă o vulnerabilitate a sistemului judiciar, astfel încât s-a recomandat instituirea unui sistem transparent şi bazat pe merite pentru numirea procurorilor de rang înalt, care să poată oferi garanţii suficiente împotriva politizării. Prin Raportul privind MCV din 2017, Comisia a indicat, ca primă recomandare în cadrul secţiunii privind independenţa sistemului judiciar, „punerea în practică a unui sistem robust şi independent de numire a procurorilor de rang înalt, pe baza unor criterii clare şi transparente, cu sprijinul Comisiei de la Veneţia“. Prin Raportul privind MCV din 2018, Comisia a recomandat „respectarea avizelor negative ale CSM cu privire la numirea în posturi de conducere a procurorilor sau la revocarea procurorilor care ocupă posturi de conducere“. Prin Raportul MCV din 2019, Comisia a constatat că „experienţa din ultimii ani confirmă riscul imixtiunii politicului în detrimentul calităţii numirilor“ şi a reiterat recomandările anterioare. Este de precizat faptul că numirea procurorilor de rang înalt rămâne eminamente politică, ministrul justiţiei putând ignora avizele negative ale Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii. 121. Dispoziţiile art. 148 alin. (2) încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 din Constituţie, întrucât avizul negativ al Consiliului Superior al Magistraturii rămâne o formă fără fond, având în vedere că determină reluarea interviului, ministrul justiţiei putând menţine propunerea care a primit aviz negativ. Această modificare nu face decât să lungească procedura, fără a impune factorului politic să ţină cont în mod efectiv de avizul Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii. Aşa cum au fost ignorate până în prezent avizele Secţiei pentru procurori, tot astfel vor putea fi ignorate şi opiniile celor 2 procurori din comisia de selecţie. Nicio eventuală obligaţie a ministrului justiţiei de a motiva ignorarea avizelor negative ale Secţiei pentru procurori nu ar creşte în mod real rolul Secţiei pentru procurori în această procedură. Problema acestei proceduri este cu atât mai gravă cu cât în categoria procurorilor de rang înalt numiţi prin această procedură eminamente politică nu intră doar procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorii şefi ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi ai Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ci şi adjuncţii lor şi toţi şefii de secţii de la aceste autorităţi publice care au funcţie operativă, nu doar de conducere. Se încalcă astfel şi art. 133 alin. (1) din Constituţie. 122. Dispoziţiile art. 25 şi 283 din legea contestată care prevăd mărirea la 3 ani a duratei cursurilor auditorilor de justiţie în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie. Mărirea perioadei de şcolarizare de la 2 ani la 3 ani este excesivă şi nu are la bază niciun studiu de impact, nicio analiză de nevoi şi nicio evaluare a situaţiei personalului din sistemul judiciar. Şcolarizarea de 3 ani are riscul de a face indezirabilă această formă de accedere la profesie, raportat la modalitatea de accedere la celelalte profesii juridice şi la posibilitatea intrării în magistratură prin alte modalităţi, respectiv cu 5 ani vechime în altă profesie juridică. Mărirea perioadei de şcolarizare va conduce la cronicizarea deficitului de personal şi la un dezechilibru pe termen mediu pentru instanţele şi parchetele de grad superior prin corelare cu vechimea necesară pentru promovare. 123. Având în vedere numărul extrem de mare de posturi vacante la instanţe şi parchete şi tendinţele de pensionare din ultimii ani, mărirea perioadei de şcolarizare la Institutul Naţional al Magistraturii va conduce la vulnerabilizarea şi mai mare a sistemului judiciar şi, implicit, la afectarea independenţei corpului profesional, de vreme ce şi mai puţini judecători şi procurori vor fi în măsură să soluţioneze milioanele de dosare aflate pe rolul instanţelor şi parchetelor, ceea ce va duce la scăderea calităţii actului de justiţie, imposibilitatea rezolvării cauzelor cu celeritate, la uzura fizică şi psihică a celor rămaşi în sistem, toate acestea putând determina săvârşirea de erori. 124. Dispoziţiile art. 235 alin. (2), ale art. 275 alin. (1), (3) şi (6), ale art. 277 alin. (6), ale art. 278 alin. (2) şi ale art. 279 din legea criticată încalcă prevederile art. 1, 124 şi 148 din Constituţie, întrucât reglementează un alt regim disciplinar pentru magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie faţă de regimul existent pentru magistraţi. Caracterul neconstituţional al normelor este determinat de paralelismul legislativ, legea fiind lipsită de claritate şi previzibilitate pentru a putea fi respectată de destinatarii săi, în sensul adaptării corespunzătoare a conduitei de către aceştia. În speţă, pentru identitate de situaţii, ar trebui stabilit acelaşi regim juridic. 125. Dispoziţiile art. 289 din legea supusă controlului, care prevăd posibilitatea judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a opta pentru intrarea în avocatură sau notariat, fără examen sau concurs, încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Acordarea unor astfel de recompense nu este explicată şi este discriminatorie faţă de ceilalţi magistraţi din sistem. În acest sens este relevantă motivarea cuprinsă în Decizia Curţii Constituţionale nr. 241 din 3 iunie 2020, paragraful 21, care explică raţiunea acestui text şi caracterul său tranzitoriu la momentul adoptării Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. 126. Sancţiunea disciplinară a retrogradării în grad profesional, prevăzută de art. 273 alin. (1) lit. c) din legea contestată, constituie o încălcare a principiului inamovibilităţii şi independenţei judecătorului. Sancţiunea mutării disciplinare pentru o perioadă efectivă de la un an la trei ani la o altă instanţă sau la un alt parchet, chiar de grad imediat inferior, constituie o încălcare a principiului inamovibilităţii şi independenţei judecătorului/procurorului, fiind contrară art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie. Retrogradarea în grad profesional, o măsură „copiată“ în mod eronat din sistemul gradelor militare şi al avansărilor periodice, prin trecerea timpului (faţă de care nu poate exista comparaţie sau echivalent cu gradul profesional al magistraţilor) este nelimitată în timp (spre exemplu, 6 luni sau 1 an), nefiind proporţională, şi nesocoteşte teoria drepturilor câştigate, inclusiv dreptul la reputaţie profesională. Mutarea la o altă instanţă/un alt parchet pe o durată între 1 an şi 3 ani constituie o sancţiune care pune în primejdie independenţa şi inamovibilitatea judecătorului/ procurorului, deoarece poate duce la scoaterea acestuia din anumite dosare pe care le soluţionează/instrumentează. Este inadmisibil într-un stat democratic să existe o astfel de cale, care poate fi folosită ca modalitate de înlăturare a unui magistrat dintr-un dosar sau din anumite dosare. De asemenea, durata pentru care se poate lua măsura este exagerată, putând perturba activitatea instanţei/parchetului unde activează magistratul. Nu se justifică o astfel de măsură pe o durată mai mare de 6 luni. Totodată, posibilitatea de a fi mutat la o instanţă/un parchet imediat inferior nu face altceva decât să legitimeze retrogradarea, implicând practic o dublă sancţionare, prima fiind înlăturarea magistratului din instanţa/parchetul unde a ales să activeze, iar cea de-a doua este trimiterea sa la o instanţă/un parchet de un grad inferior, de asemenea, pe o durată excesivă. Acest tip de sancţiune (mutarea disciplinară, retrogradarea) este specifică regulamentelor militare şi, într-o oarecare măsură, dreptului muncii, însă nu poate fi preluat tale quale în materia sancţionării disciplinare a magistratului, deoarece, în cazul acestuia, trebuie respectate anumite garanţii fundamentale (inamovibilitatea şi independenţa). 127. Menţinerea avizului conform al ministrului apărării naţionale pentru dobândirea calităţii de ofiţer activ în cadrul acestui minister cu privire la magistraţii militari, prevăzut de art. 188 alin. (4) din legea contestată, este contrară art. 1 alin. (3) şi (4), art. 124 alin. (3), art. 125 alin. (2) şi art. 131 din Constituţie. În acest sens, prin faptul că un politician stabileşte cine devine/nu devine magistrat militar se realizează o imixtiune nepermisă a executivului în justiţie, o încălcare flagrantă a principiului separaţiei puterilor în stat. Statutul magistraţilor militari este grav afectat, menţinându-se sau chiar întărindu-se posibilitatea ministrului apărării naţionale de a influenţa accederea judecătorilor şi procurorilor în cadrul parchetelor şi instanţelor militare şi, indirect, cursul anchetelor penale sau chiar al judecăţii. 128. Avizul conform al ministrului apărării pentru magistraţii militari afectează în mod direct independenţa funcţională a acestora. De aceea nu există avizul conform al ministrului justiţiei pentru transferul unui judecător civil de la o instanţă civilă la alta. Ministrul apărării naţionale nu ar trebui să aibă vreo atribuţie sau prerogativă în ceea ce priveşte activitatea funcţională a instanţelor şi parchetelor militare sau recrutarea judecătorilor şi procurorilor militari, iar acordarea gradului militar şi înaintarea în gradul militar următor ar trebui să se facă potrivit dispoziţiilor legale în materie, după îndeplinirea stagiului minim în grad. Avizul ministrului apărării naţionale pentru transferul în funcţia de procuror militar trebuie să fie unul consultativ, iar dobândirea calităţii de ofiţer activ să opereze de drept ca urmare a dispunerii transferului sau numirii, Ministerul Apărării Naţionale îndeplinind doar formalităţile pentru acordarea gradului militar corespunzător dispoziţiilor legale. La fel, dispoziţiile privind vârsta maximă pentru activare sau orice alte condiţii pentru activare specifice cadrelor ministerului nu trebuie să se aplice magistraţilor militari. 129. Potrivit art. 125 alin. (2) din Constituţie, „propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice“. Dispoziţiile sunt extrem de clare, competenţa Consiliului Superior al Magistraturii în materia transferării judecătorilor este absolută şi, în consecinţă, este exclusă orice interferenţă din partea vreunei alte autorităţi/instituţii/entităţi, chiar din interiorul autorităţii judecătoreşti în procesul transferului judecătorilor. Cu atât mai mult, este exclusă orice interferenţă a unei entităţi din afara autorităţii judecătoreşti, cum este cazul ministrului apărării naţionale. Constituţia nu face nicio diferenţă între judecătorii civili şi militari. În concluzie, un aviz conform al ministrului apărării naţionale este incompatibil cu textul constituţional, fiind de neconceput o îngrădire a competenţei statuate la rang constituţional în favoarea Consiliului Superior al Magistraturii prin instituirea unei dependenţe decizionale de acest aviz. De asemenea, în ceea ce îi priveşte pe procurori, Constituţia nu face nicio diferenţă între procurorii militari şi civili sau între parchetele militare şi civile, toţi procurorii civili sau militari fiind constituiţi în parchete în interiorul Ministerului Public. Din interpretarea coroborată a textelor constituţionale rezultă că un aviz conform al ministrului apărării naţionale este incompatibil cu principiul imparţialităţii şi cel al exercitării activităţii sub autoritatea ministrului justiţiei, precum şi cu îndeplinirea rolului Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei. 130. Dreptul la un proces echitabil exclude posibilitatea persoanelor cercetate sau judecate sau a celorlalte părţi ori participanţi să îşi aleagă judecătorii care să îi judece sau procurorii care să efectueze ancheta penală. Or, dacă s-ar permite ministrului apărării naţionale să controleze, prin intermediul avizului conform, transferarea şi numirea procurorilor şi judecătorilor militari, aceasta ar echivala cu selectarea judecătorilor şi procurorilor care să judece ori să ancheteze cauzele în care ministrul sau ministerul ar fi parte sau ar avea un interes. 131. În ceea ce priveşte criteriile de „selecţie“ a magistraţilor militari, acestea trebuie să fie aceleaşi ca pentru magistraţii civili. Criteriile de performanţă profesională ale magistraţilor militari trebuie să fie cele specifice profesiei de judecător sau procuror, şi nu celor specifice cadrelor militare, dreptul justiţiabililor, indiferent de calitatea de civil sau militar, fiind acela de a fi anchetaţi de procurori şi judecaţi de judecători care, indiferent dacă sunt civili sau militari, să îndeplinească aceleaşi exigenţe profesionale. Din aceste considerente, condiţiile privind vârsta, starea de sănătate sau performanţele fizice, sportive nu îşi au aplicarea în „selecţia“ judecătorilor şi procurorilor militari. Aptitudinile fizice şi vârsta maximă trebuie să fie aceleaşi ca pentru magistraţii civili. 132. De asemenea, trebuie prevăzute expres garanţiile necesare asigurării independenţei şi imparţialităţii judecătorilor şi procurorilor militari, astfel că obligaţiile ce decurg din calitatea de militari să aibă un caracter subsidiar şi să nu poată interfera, direct sau indirect, cu îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din calitatea de magistraţi. 133. Dispoziţiile art. 269 alin. (16) sunt contrare art. 1, 6, 124 şi 148 din Constituţie, întrucât lipsa obligativităţii asigurării de răspundere civilă pentru magistraţi diminuează ideea de răspundere şi creează o discriminare faţă de alte categorii profesionale. 134. Cu privire la limitarea locurilor pentru promovarea pe loc la 20% din totalul posturilor vacante pe fiecare nivel de instanţe, prevăzută de art. 284 alin. (5) din legea criticată, autorii sesizării apreciază că aceasta este contrară art. 133 din Constituţie. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 28 ianuarie 2021, paragraful 18, în care instanţa constituţională a arătat că „schema de personal a instanţelor judecătoreşti nu poate fi concepută fără acest corp de rezervă, ale cărui dimensiuni le stabileşte Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea dispoziţiilor art. 125 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice“. În Decizia nr. 337 din 23 mai 2019, paragraful 24, Curtea Constituţională a reţinut că „legiuitorul a prevăzut competenţa Consiliului Superior al Magistraturii de a dimensiona în mod corespunzător numărul acestui corp de rezervă“. Totodată, în Decizia nr. 494 din 25 iunie 2020, paragraful 26, Curtea Constituţională a arătat, cu referire la numărul locurilor disponibile la concursul de promovare pe loc, faptul că acest aspect ţine de organizarea instanţelor şi a parchetelor, atribuţie ce intră în sfera de competenţă exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii, care va decide în funcţie de alocaţiile bugetare existente în materie de „cheltuieli cu personalul“. 135. În aceste condiţii, numărul locurilor pentru promovarea pe loc trebuie să fie stabilit de Consiliul Superior al Magistraturii, care are atribuţii ce ţin de gestionarea personalului din sistemul judecătoresc şi poate avea în vedere şi constrângerile referitoare la alocarea fondurilor pentru plata drepturilor salariale, care se pot schimba de la an la an. Astfel, Consiliul Superior al Magistraturii este în măsură să identifice strategia coerentă de resurse umane în sistemul judiciar, rolul său fiind unul decizional în gestionarea carierei magistraţilor, prin asigurarea echilibrului între interesul acestora şi nevoia instanţelor de a-şi asigura desfăşurarea activităţii în bune condiţii. 136. Dispoziţiile art. 151 şi 168 din legea contestată, care prevăd eliminarea ocupării prin concurs a funcţiei de vicepreşedinte de instanţă/preşedinte de secţie de la nivelul judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel, respectiv adjunct al prim-procurorului parchetului, procuror şef de secţie, sunt contrare art. 1 alin. (3), art. 124 alin. (3) şi art. 148 din Constituţie şi constituie un regres, prin aceste norme urmărindu-se crearea unei dependenţe a celor care ocupă funcţii manageriale în instanţe/parchete faţă de Secţia pentru judecători/procurori a Consiliului Superior al Magistraturii şi de preşedintele instanţei/conducătorul parchetului. Se configurează astfel un sistem clientelar înăuntrul magistraturii, ceea ce este inacceptabil, deoarece pune în pericol însăşi independenţa sistemului judiciar, dar şi independenţa judecătorilor/procurorilor, în condiţiile în care preşedinţii/vicepreşedinţii de instanţe/ conducătorii de parchete au atribuţii importante care vizează activitatea şi cariera judecătorilor/procurorilor (fac parte din comisiile de evaluare a activităţii profesionale a judecătorilor/procurorilor sau din comisiile pentru evaluarea celor care doresc promovarea efectivă la tribunale/curţi de apel/parchetele de pe lângă acestea). 137. Dacă în varianta prezentată Comisiei Europene iniţiatorii legii propuneau introducerea unui sistem meritocratic, bazat pe principiul necesităţii deţinerii de către conducătorii parchetelor a unor cunoştinţe temeinice de drept penal şi procesual penal, care să ofere garanţia exercitării efective, în conformitate cu legea şi necesităţile bunei desfăşurări a anchetei penale, a atribuţiilor de verificare a legalităţii şi a temeiniciei actelor şi soluţiilor procurorilor, ceea ce presupune testarea cunoştinţelor în materia dreptului penal şi procesual penal, legea adoptată de Parlament revine fără nicio justificare asupra acestor aspecte. Mai mult, din procedură este eliminat Consiliul Ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii şi este introdusă Inspecţia Judiciară, care prin concluziile rapoartelor de control poate influenţa procedura de selecţie. În ceea ce priveşte funcţiile de conducere pentru care se organizează concurs, acestea sunt reduse doar la funcţia de preşedinte de instanţă şi de procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel şi prim-procuror. Această modificare riscă să creeze adevărate feude controlate de conducătorul parchetului sau al instanţei şi clientela sa. Nu există nicio justificare logică a acestei modificări propuse, din contră, existenţa unui vicepreşedinte sau procuror-şef adjunct a cărui numire/revocare să nu depindă în niciun fel de conducătorul unităţii garanta existenţa în conducerea instanţei sau parchetului a unei persoane cu rol de cenzor/monitor care să ajute la menţinerea unui climat sănătos, deschis. 138. Practic, sistemul judiciar cunoaşte un regres inacceptabil, independenţa sa fiind în mod serios pusă în pericol, deşi garanţiile de independenţă privind judecătorii asigurate la momentul aderării la Uniunea Europeană ar fi trebuit să rămână intangibile ulterior aderării, astfel cum a stabilit deja Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 20 aprilie 2021, pronunţată în Cauza Repubblika, C-896/19. Conform Avizului nr. 10 (2007) al Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni: „51. De asemenea, pentru posturile cele mai importante, îndeosebi cele de şefi de instanţe, Consiliul Justiţiei trebuie să difuzeze, pe cale oficială, profilurile generale ce descriu caracteristicile postului de prevăzut şi calităţile aşteptate de la candidaţi, pentru a permite o alegere transparentă şi responsabilă, care va fi efectuată de autoritatea de numire, această alegere trebuind să intervină în exclusivitate în urma analizei meritelor candidatului şi nu pe baza datelor cele mai subiective, amicale, politice, asociative sau de sindicat.“ 139. În materia concursurilor pentru ocuparea funcţiilor de conducere la nivelul instanţelor şi parchetelor, autorii sesizării susţin că ar trebui reglementată interdicţia de a exercita mai mult de două mandate în funcţie de conducere, indiferent dacă s-au obţinut prin concurs (preşedinte/vicepreşedinte) sau prin numire (preşedinte de secţie) şi indiferent dacă este vorba despre aceeaşi instanţă ori de instanţe diferite, întrucât există persoane eternizate în funcţii de conducere. De asemenea, degrevarea de activitatea de judecată a judecătorilor care exercită funcţii de conducere ar trebui să aibă o reglementare de principiu în lege, nu trebuie să fie completă, întrucât persoanele degrevate pierd contactul cu activitatea de judecată şi nu îi mai percep dificultatea. Aceste persoane ar trebui ca, în virtutea funcţiei de conducere pe care o ocupă, să se preocupe ca judecătorii să aibă un volum de activitate adecvat, care să le permită studierea cauzelor şi respectarea termenelor de redactare a hotărârilor, însă o astfel de obligaţie nu este prevăzută în lege. În fine, numirea comisiilor de concurs ar trebuie să se realizeze de către Institutul Naţional al Magistraturii. 140. Cu privire la avizul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitor la compatibilitatea planului managerial întocmit de candidatul la funcţia de vicepreşedinte/preşedinte de secţie, prevăzut de art. 143 alin. (2) din legea supusă controlului, autorii sesizării susţin că acesta este contrar art. 1 alin. (3), art. 124 alin. (3) şi art. 148 din Constituţie, fiind de natură să creeze un sistem clientelar, în care persoanele care vor dori să ocupe aceste funcţii vor trebui să se supună preşedintelui instanţei supreme, în caz contrar neavând vreo şansă în acest demers. Singura modalitate ca funcţiile de conducere de la instanţa supremă să fie ocupate de persoane cu competenţă profesională înaltă, iar nu de persoane agreate de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii sau de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este ca promovarea în funcţii de conducere să aibă loc prin concurs meritocratic, organizat prin Institutul Naţional al Magistraturii. 141. Sintagma „precum şi oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, putând face parte din organele de conducere ale acestora“ din cuprinsul art. 206 din legea criticată este contrară art. 1 alin. (3) şi (5), cu referire la art. 124 şi art. 125 alin. (3) din Constituţie, neconstituţionalitatea textului derivând din faptul că li se acordă judecătorilor posibilitatea de a deţine funcţii de conducere în cadrul unor persoane juridice de drept privat. Astfel, funcţiile în cadrul unor persoane de drept privat sunt incompatibile cu demnitatea de magistrat. Activitatea magistratului trebuie să rămână circumscrisă judecării cauzelor şi, respectiv, efectuării/supravegherii urmăririi penale, nicidecum altor activităţi, mai ales de exercitarea unor funcţii în cadrul unor persoane de drept privat. Textele constituţionale încălcate fac parte din ansamblul de norme constituţionale destinate garantării independenţei puterii judecătoreşti. 142. Sancţiunea contravenţională nu ar trebui să reprezinte un criteriu de evaluare în privinţa bunei reputaţii, astfel că dispoziţiile art. 21 alin. (4) sunt contrare art. 1 alin. (3) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie. Se poate ajunge la situaţii în care atragerea răspunderii contravenţionale să genereze consecinţe mai severe asupra carierei magistratului decât cea penală. Aprecierea privind natura faptelor în raport cu care numirea în funcţia de magistrat nu ar fi conformă cu onoarea şi probitatea specifice funcţiei este relativă şi subiectivă. Se impune ca sancţiunea contravenţională să nu fie luată în considerare drept criteriu de evaluare la aprecierea bunei reputaţii, fiind un criteriu exagerat şi nemotivat. 143. Dispoziţiile art. 45 alin. (1) sunt contrare art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, fiind adoptate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ceea ce conduce la nerespectarea principiului legalităţii, al predictibilităţii şi al securităţii raporturilor juridice, întrucât nu s-a realizat o corelare a actului normativ criticat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune. Astfel, deşi prin Legea organizării judiciare, completurile de judecată de la judecătorii sunt formate dintr-un singur judecător, conform Legii statutului judecătorilor şi procurorilor, ele pot avea doi judecători membri (unul definitiv şi altul stagiar). Compunerea completurilor se modifică, aşadar, prin participarea judecătorului stagiar alături de judecătorul din completul unic. O atare prevedere dovedeşte evident o lipsă de corelare legislativă. În plus, completurile pot fi compuse la un termen de judecată dintr-un singur judecător, iar la alt termen de judecată din 2 judecători, determinând o compunere imprevizibilă a instanţei de judecată, în raport cu existenţa temporară a unor judecători stagiari în instanţă. 144. Neconstituţionalitatea textului derivă din faptul că acesta este neclar redactat. Astfel, în complet sunt în mod efectiv 2 judecători, chiar dacă unul dintre ei are doar vot consultativ. De asemenea, într-un complet se deliberează, se discută anterior şedinţa de judecată, aspecte de esenţa compunerii colegiale, fiind impropriu ca un judecător să împărtăşească o posibilă soluţie altui judecător (stagiarul) care nu va mai face parte din complet până la soluţionarea în primă instanţă a cauzei. 145. Criteriul cunoaşterii limbii unei minorităţi naţionale cu o pondere de cel puţin 50% din numărul locuitorilor din raza instanţei sau parchetului, prevăzut de art. 43 alin. (2) şi art. 75 alin. (5) din legea contestată, încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât nu se întemeiază pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, în condiţiile în care limba română este limba procesului judiciar. Discriminarea reprezintă acţiunea prin care unele persoane sunt tratate diferit sau sunt lipsite de anumite drepturi în mod nejustificat. Nediscriminarea prevăzută în art. 14 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale acoperă atât discriminarea directă (persoanele aflate în situaţii analoage trebuie tratate în mod egal), cât şi discriminarea indirectă (persoanele aflate în situaţii semnificativ diferite trebuie tratate diferit). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că există o încălcare a dreptului de a nu fi discriminat în exercitarea drepturilor garantate în Convenţie, prevăzut în art. 14, atunci când statele tratează diferit persoanele aflate în situaţii analoage, în condiţiile în care nu există nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. Dreptul de a nu fi discriminat în exercitarea drepturilor garantate în Convenţie este violat, de asemenea, când statele, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, eşuează să trateze diferit persoanele care se află în situaţii semnificativ diferite. Pentru a exista discriminare, situaţiile în discuţie trebuie să fie comparabile. Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se întemeieze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Aşadar, există o încălcare a principiului egalităţii şi al nediscriminării dacă se dovedeşte existenţa unui tratament diferenţiat aplicat unor situaţii egale, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă nu există o proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop. 146. Dispoziţiile art. 63 alin. (1) din legea criticată sunt contrare art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât pentru numirea în magistratură, pe bază de concurs, se face o diferenţă nejustificată între ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, în măsura în care ambii au calitate de organ de urmărire penală şi au atribuţii identice. Este discutabilă diferenţa de tratament între un jandarm care, în baza delegării procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie/Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau de la parchetele militare, face acte de urmărire penală şi nu i se recunoaşte relevanţa activităţii, faţă de un alt jandarm, încadrat ca jurist, care nu a efectuat activităţi în cadrul unui dosar de urmărire penală şi căruia i se recunoaşte relevanţa activităţii. 147. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra acesteia. 148. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 149. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinseci formulate se arată că acestea nu pot fi reţinute în sprijinul ideii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate deoarece legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată în procedură de urgenţă, motiv pentru care termenele au putut fi scurtate, iar modul în care acestea au fost comprimate şi intervalele de timp rezultate reprezintă aspecte legate de aplicarea regulamentelor parlamentare. Scurtarea termenelor se poate realiza prin aprobarea procedurii de urgenţă cerute conform art. 76 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul constituant prevăzând expres această posibilitate. Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor a fost adoptată în procedură de urgenţă, astfel că scurtarea termenelor procedurale şi accelerarea parcursului legislativ al legii nu încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la respectarea şi posibilitatea de a deroga de la termenele regulamentare, temporalitatea fiind o trăsătură de bază a procedurii de urgenţă. În consecinţă, Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 69 alin. (1), ale art. 74 alin. (5), ale art. 75 alin. (1) şi (3) şi ale art. 76 alin. (3) din Constituţie, deoarece scurtarea termenelor regulamentare s-a realizat în cadrul procedurii de urgenţă aplicabile cu prilejul dezbaterii şi adoptării legii. 150. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 59, art. 121 alin. (4), art. 132 alin. (7), art. 170 alin. (9) şi art. 172 alin. (8) din legea supusă controlului se arată că acestea reprezintă aprecieri personale, nefundamentate în mod obiectiv pe dispoziţiile constituţionale. Astfel, instituirea unei opţiuni în ceea ce priveşte înregistrarea interviului şi instituirea atât a unui număr minim, cât şi unui număr maxim de membri, şi anume „2-4 membri“, în cadrul comisiilor de evaluare nu reprezintă norme neclare, imprecise şi lipsite de predictibilitate. Cu privire la necesitatea instituirii publicităţii interviului şi a suspendării de drept a executării actului de revocare a procurorului se apreciază că prin aceste pretinse critici de neconstituţionalitate, autorii sesizării urmăresc de fapt ca, prin decizia pe care o va pronunţa, Curtea să completeze legea criticată, fapt ce contravine principiului conform căruia actul de legiferare este de competenţa exclusivă a Parlamentului (Decizia Curţii Constituţionale nr. 603 din 30 septembrie 2021). Întrucât criticile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate constau în aprecieri subiective, constatăm că acestea nu se subscriu nivelului de relevanţă constituţională impus de prevederile art. 1 alin. (1) şi (3) din Constituţie. 151. Cu privire la criticile aduse art. 115 din legea contestată se arată că acestea nu pot fi reţinute, întrucât recomandările diferitelor organisme internaţionale, cum ar fi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei şi Comisia de la Veneţia, nu au rang constituţional, pentru a fi considerate norme interpuse în cadrul controlului de constituţionalitate. Astfel, pentru ca dispoziţiile legii criticate să poată fi verificate sub aspectul constituţionalităţii în temeiul art. 20 alin. (2) şi al art. 148 din Constituţie, autorii sesizării ar fi trebuit să invoce încălcarea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, şi nu a unor acte care nu fac parte din această categorie. Cu privire la exigenţa de independenţă a judecătorilor, în jurisprudenţa sa, se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 11 ianuarie 2012 şi se subliniază că, în ceea ce priveşte promovarea profesională a judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, această instanţă fiind instanţă supremă, exigenţa constituţională implicită, rezultată din art. 1 alin. (1) şi (3) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, este aceea că separaţia puterilor în stat şi independenţa judecătorului impun ca evaluarea în vederea promovării să fie realizată de către funcţionari ai statului care fac parte din puterea judecătorească, respectiv judecători (Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018). Totodată, în baza considerentelor antereferite, nu poate fi reţinută nici susţinerea conform căreia prin tratamentul diferenţiat aplicat de legiuitor pentru obţinerea gradului de tribunal şi de curte de apel faţă de cel aplicat pentru promovarea în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. În consecinţă, art. 115 din legea criticată nu încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 alin. (3) cu referire la art. 148 şi art. 20 alin. (2) din Constituţie. 152. Cu privire la criticile aduse art. 128, 133 şi 140-144 din lege se arată că procedura reglementată de legea supusă controlului de constituţionalitate respectă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie şi nu aduce atingere principiului independenţei judecătorilor. 153. Referitor la susţinerea conform căreia dispoziţiile privind promovarea efectivă ar încălca art. 148 şi art. 20 alin. (2) din Constituţie se consideră că argumentele dezvoltate cu privire la promovarea în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt pe deplin aplicabile şi în situaţia promovării efective. Astfel, pentru ca dispoziţiile legii criticate să poată fi verificate sub aspectul constituţionalităţii în temeiul art. 20 alin. (2) şi al art. 148 din Constituţie, autorii sesizării ar fi trebuit să invoce încălcarea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, şi nu doar a unor acte care nu fac parte din această categorie. 154. De asemenea, autorii sesizării susţin că prin reglementarea atât a procedurii de promovare pe loc, cât şi a procedurii promovării efective se instituie un paralelism legislativ, fapt contrar art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. În opinia preşedintelui Camerei Deputaţilor, această critică de neconstituţionalitate nu este întemeiată, având în vedere că cele două proceduri de promovare au reglementări şi finalităţi diferite. Astfel, promovarea efectivă are ca efect promovarea la instanţa sau parchetul imediat superior, iar promovarea pe loc are ca efect obţinerea gradului imediat superior celui pe care îl deţine judecătorul sau procurorul. 155. În consecinţă, prevederile art. 128, 133 şi 140-144 din lege privind promovarea efectivă nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 alin. (3) cu referire la art. 148 şi art. 20 alin. (2) din Constituţie. 156. Cu privire la criticile aduse art. 228 alin. (5) şi (6) din legea supusă controlului se arată că din interpretarea art. 228 alin. (1) rezultă că s-a reglementat interdicţia judecătorilor şi procurorilor, a magistraţilor-asistenţi, a personalului de specialitate juridică asimilat acestora, a personalului auxiliar de specialitate şi a personalului conex personalului de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de a fi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai vreunui serviciu de informaţii. Potrivit alin. (3) al art. 228, persoanele menţionate la alin. (1) au obligaţia de a completa anual o declaraţie olografă pe propria răspundere din care să rezulte că nu au fost şi nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai niciunui serviciu de informaţii, iar verificarea veridicităţii datelor din declaraţii se realizează, anual, de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării pentru fiecare declaraţie în parte sau ori de câte ori este sesizat de Ministerul Justiţiei sau Plenul/secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorul sau procurorul vizat. Rezultatul verificărilor prin care se constată încălcarea incompatibilităţii se concretizează într-un înscris care se comunică Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Justiţiei, celui vizat, precum şi, la cerere, oricărei persoane. Autorii sesizării consideră că, prin neemiterea unui act prin care să se constate neapartenenţa la un serviciu de informaţii, le este îngrădit liberul acces la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie persoanelor interesate care „pot demonstra că un magistrat a avut/are legături cu securitatea/serviciile de informaţii“. Or, dacă persoana interesată are dovezi că un magistrat a avut sau are legături cu securitatea ori cu serviciile de informaţii, chiar dacă răspunsul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este negativ, aceasta se poate adresa instanţelor de drept comun, pe calea unei acţiuni separate, tocmai în garantarea efectivă a dreptului său fundamental privind liberul acces la justiţie. 157. În consecinţă, art. 228 alin. (5) şi (6) din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor nu încalcă art. 1, 21, 124 şi 148 din Constituţie deoarece orice persoană interesată care deţine dovezi cu privire la apartenenţa unui magistrat la serviciile de securitate sau serviciile de informaţii se poate adresa instanţelor judecătoreşti pe calea unei acţiuni de drept comun. 158. Cu privire la criticile aduse anexei nr. 1 pct. B art. 2 lit. b) la lege deoarece „prin introducerea criteriului de evaluare constând în numărul hotărârilor modificate/desfiinţate/casate din motive imputabile se încalcă principiul independenţei funcţionale a judecătorilor“, invocându-se Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 11 ianuarie 2012, se arată că principiul constituţional al independenţei judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilităţii. Independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condiţiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară. Este sarcina legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independenţa şi responsabilitatea judecătorilor, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie şi a angajamentelor pe care România şi le-a asumat prin tratatele la care este parte. Astfel, principiul independenţei judecătorilor nu este unul absolut, întrucât acesta presupune şi angajamentul de responsabilitate al acestora în ceea ce priveşte pronunţarea soluţiilor în cauzele deduse judecăţii. Constatarea exercitării atribuţiilor în mod necorespunzător, prin modificarea, desfiinţarea sau casarea hotărârilor pronunţate, nu poate fi reţinută ca un criteriu care aduce atingere principiului independenţei judecătorilor. 159. Prin urmare, reglementarea criteriului de evaluare constând în numărul hotărârilor modificate, desfiinţate, casate din motive imputabile respectă limitele domeniului de protecţie oferit de art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie. 160. Cu privire la criticile aduse art. 145-149 din legea supusă controlului se arată că a fost menţinută procedura de numire a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a prim-adjunctului şi a adjunctului acestuia, a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, a adjuncţilor acestora, a procurorilor-şefi de secţie ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi ai Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în modalitatea în care este reglementată în prezent de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. În al doilea rând, procedura de numire în aceste funcţii de conducere prevede mai multe filtre prin care candidaţii trebuie să treacă, de la verificarea prealabilă pe care o întreprind Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării dacă procurorul a făcut parte din serviciile de informaţii sau a colaborat cu acestea, până la susţinerea interviului în faţa unei comisii din care fac parte şi 2 reprezentanţi ai Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, un reprezentant al Institutului Naţional al Magistraturii desemnat de către Consiliul ştiinţific al acestuia, un specialist în management, organizare instituţională şi comunicare desemnat de Academia de Studii Economice - Facultatea de Management şi un psiholog din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii ori din cadrul instanţelor sau al parchetelor. În al treilea rând, autorii sesizării menţionează o serie de argumente de facto, cum ar fi avize ale Comisiei de la Veneţia, decizii ale Comisiei Europene, hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fără a atinge punctele esenţiale ce trebuie îndeplinite de o sesizare de neconstituţionalitate, şi anume motivele clare, de fapt şi de drept, ale presupuselor încălcări ale Constituţiei de către legea supusă controlului de constituţionalitate a priori. 161. Totodată, aceştia susţin că este neconstituţională modalitatea de promovare a procurorilor în alte funcţii de conducere decât cele menţionate anterior, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, deoarece în procesul de promovare este implicat conducătorul fiecărui organism. 162. Se apreciază că este aceeaşi situaţie ca în cazul promovării în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, pentru identitate de raţiune, evaluarea procurorilor pentru promovarea în alte funcţii de conducere decât cele menţionate anterior, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, nu s-ar putea face de către o instanţă ierarhic superioară având în vedere că prin natura lor acestea sunt unice în sistemul organizării judiciare. 163. Prin urmare, art. 145-149 din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor nu încalcă dispoziţiile art. 124 alin. (3) şi ale art. 148 din Constituţie. 164. Cu privire la criticile aduse art. 289 din lege se invocă jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte dispoziţiile prin care judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pot intra în avocatură sau notariat, fără examen sau concurs, astfel că se arată că textul criticat nu încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. 165. Autorii sesizării susţin că art. 273 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor încalcă dispoziţiile art. 124 alin. (3) şi ale art. 131 alin. (1) din Constituţie, deoarece retrogradarea în grad profesional nu este „proporţională, nesocoteşte teoria drepturilor câştigate, inclusiv dreptul la reputaţie profesională“. Această critică de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută. Instanţa constituţională a constatat că în conceptul juridic de „drepturi câştigate“ se pot include doar prestaţii deja realizate/executate până la intrarea în vigoare a noii reglementări, însă prin aceeaşi decizie se statuează că „numai dacă legiuitorul ar fi intervenit asupra acestor prestaţii deja încasate s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie“ (Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010). Astfel, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în speţă ar fi fost încălcat conceptul juridic de „drepturi câştigate“ doar în situaţia în care sancţiunile disciplinare s-ar fi putut aplica pentru abateri disciplinare constatate înainte de intrarea în vigoare a legii supuse controlului de constituţionalitate. 166. Cu privire la criticile aduse art. 188 alin. (4) din lege se invocă Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, prin care Curtea Constituţională a statuat că numirea, promovarea şi evoluţia carierei de magistrat a judecătorilor şi procurorilor militari se fac în aceleaşi condiţii ca şi în cazul magistraţilor de la celelalte instanţe judecătoreşti şi parchete. Singura condiţie suplimentară pe care trebuie să o îndeplinească înainte de a fi numiţi este acea de a deveni militar activ în cadrul Ministerului Apărării Naţionale. Aceasta însă nu înseamnă relaţii de subordonare pe planul îndeplinirii atribuţiilor ce le revin magistraţilor. Magistraţii militari beneficiază de toate drepturile şi au toate obligaţiile prevăzute de lege pentru judecători, respectiv pentru procurori. Astfel, avizul conform al Ministerului Apărării Naţionale nu reprezintă o imixtiune a puterii executive în activitatea puterii judecătoreşti, ci o condiţie suplimentară solicitată pentru numirea în funcţia de judecător sau procuror militar. Această condiţie rezidă într-o situaţie prealabilă obiectivă, constând în natura cauzelor şi calitatea părţilor care sunt implicate în actul de justiţie înfăptuit de judecătorii şi procurorii militari. În consecinţă, art. 188 alin. (4) din lege nu încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (4), ale art. 124 alin. (3), ale art. 125 alin. (2) şi ale art. 131 din Constituţie. 167. Cu privire la criticile aduse art. 284 alin. (5) din lege se arată că legiuitorul a realizat o ficţiune juridică, în sensul că a reglementat posibilitatea judecătorului de la o instanţă inferioară să promoveze în grad profesional, cu toate drepturile aferente, dar să exercite în continuare funcţia la instanţa ierarhic inferioară. Astfel, deşi activitatea prestată nu corespunde cu gradul său profesional, judecătorul va avea rangul şi va fi salarizat potrivit grilei de salarizare de la instanţa ierarhic superioară, considerându-se că prestează aceeaşi muncă precum judecătorul de la o instanţă de rang superior. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională a statuat că, deşi ca expresie a egalităţii formale este inechitabil ca la o muncă diferită, având în vedere nivelul instanţei, 2 judecători să fie retribuiţi similar, legiuitorul a opus acestei inechităţi ideea de asigurare a bunei funcţionări a justiţiei, aspect care justifică aplicarea egalităţii materiale în locul celei strict formale (Decizia nr. 799 din 18 noiembrie 2015). Prin urmare, legiuitorul a reglementat o excepţie de la această regulă, şi anume promovarea pe loc, văzută ca un mecanism care asigură, la nevoie, completarea funcţiilor rămase vacante la nivelul tribunalului sau al curţii de apel. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii în materie, legiuitorul are dreptul să impună reguli de disciplină financiară în ceea ce priveşte promovarea pe loc, fără ca aceste reguli să constituie o imixtiune a puterii legislative în puterea judecătorească. 168. Prin urmare, art. 284 alin. (5) din legea contestată, referitor la limitarea locurilor pentru promovarea pe loc, nu încalcă dispoziţiile art. 133 din Constituţie. 169. Cu privire la criticile aduse art. 150 şi 168 din lege se arată că autorii sesizării menţionează o serie de argumente de facto, cum ar fi avize ale Comisiei de la Veneţia, decizii ale Comisiei Europene, hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fără a atinge punctele esenţiale ce trebuie îndeplinite de o sesizare de neconstituţionalitate, şi anume motivele clare, de fapt şi de drept, ale presupuselor încălcări ale Constituţiei de către legea supusă controlului de constituţionalitate a priori. Or, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut constant că, în analiza sa, se raportează la texte şi principii constituţionale pretins încălcate, iar actele diferitelor organisme internaţionale nu au rang constituţional, pentru a fi considerate norme interpuse în cadrul controlului de constituţionalitate, similar cu normele de drept europene. În aceste condiţii, nu se poate reţine că art. 150 şi 168 din lege încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3), ale art. 124 alin. (3) şi ale art. 148 din Constituţie. 170. Cu privire la criticile aduse art. 206 din lege se arată că, în virtutea dreptului de asociere, judecătorii şi procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul de specialitate asimilat se pot organiza sau adera la organizaţii profesionale pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor profesionale, pot fi membri ai societăţilor ştiinţifice şi academice, precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial. În mod evident, în proiectele cu finanţare externă în domeniul justiţiei, judecătorii şi procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat acestora sunt persoanele cele mai calificate pentru a avea calitatea de expert, precum şi calitatea de a fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a unor proiecte de acte normative, de documente interne sau internaţionale. Având în vedere considerentele expuse anterior, nu poate fi reţinută nici susţinerea că art. 234 din legea supusă controlului de constituţionalitate încalcă art. 1, art. 124 alin. (3) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie. În concluzie, Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor se axează pe rolul constituţional al judecătorilor şi procurorilor, cu respectarea dispoziţiilor art. 125 alin. (3) şi ale art. 132 din Constituţie, referitoare la incompatibilităţile judecătorului şi ale procurorului. 171. Cu privire la criticile aduse art. 21 alin. (4) din lege se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 11 ianuarie 2012 şi se concluzionează că interpretarea conceptului de „bună reputaţie“ nu intră în competenţa Curţii Constituţionale, ci a instanţelor competente, respectiv a legiuitorului, după caz. 172. Cu privire la criticile aduse art. 45 alin. (1) din lege se arată că în cadrul dezbaterilor parlamentare s-a precizat că prezenţa judecătorului stagiar în anumite completuri de judecată este necesară pentru formarea sa profesională. În cursul judecăţii, discuţiile din cadrul completului format dintr-un judecător stagiar şi unul definitiv se rezumă la problemele de drept expuse în speţa respectivă, fără ca unul dintre cei 2 judecători să se pronunţe înainte de finalizarea judecăţii. Având în vedere că există posibilitatea ca un judecător stagiar nu fie prezent până la soluţionarea cauzei, din acest motiv legea îi acordă doar un vot consultativ. Referitor la neconcordanţa dintre prevederile Legii organizării judiciare, care reglementează faptul că la judecătorie completurile de judecată sunt formate dintr-un singur judecător, şi prevederile Legii privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care reglementează faptul că la judecătorie completurile pot avea 2 judecători membri (unul definitiv şi altul stagiar), acesta este un aspect ce ţine de buna organizare a instanţelor judecătoreşti. Astfel, este imposibil ca în toate judecătoriile din ţară să existe un număr egal de judecători definitivi şi de judecători stagiari. De aceea, la instanţele unde există locuri disponibile, astfel cum decide Consiliul Superior al Magistraturii, va exista un număr de completuri de judecată formate din 2 judecători egal cu numărul de judecători stagiari care îşi desfăşoară activitatea la instanţele respective, restul completurilor fiind formate dintr-un singur judecător definitiv. În consecinţă, art. 45 alin. (1) din lege nu încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 alin. (3) din Constituţie, ci cuprinde dispoziţii ce ţin de o bună organizare a sistemului judiciar. 173. Cu privire la criticile aduse art. 43 alin. (2) şi art. 75 alin. (5) din lege se arată că acestea nu încalcă principiul egalităţii prevăzut de art. 16 din Constituţie, ci, din contră, reglementează o mai bună organizare a procesului în faţa instanţei de judecată în circumscripţiile în care minorităţile naţionale au o pondere de cel puţin 50% din numărul locuitorilor. Textul legal criticat are la bază alin. (2) şi (3) ale art. 128 din Constituţie. De asemenea, prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate sunt corelate şi cu dispoziţiile art. 225 alin. (1) teza întâi şi a doua din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care prevăd că, în situaţia în care „una dintre părţi sau dintre persoanele care urmează să fie ascultate nu cunoaşte limba română, instanţa va folosi un traducător autorizat. Dacă părţile sunt de acord, judecătorul sau grefierul poate face oficiul de traducător“. Astfel, prevederile art. 43 alin. (2) şi ale art. 75 alin. (5) din legea contestată nu încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. 174. Se mai arată că autorii sesizării susţin că art. 17 alin. (5), art. 22, art. 26 alin. (1), art. 33 alin. (1), art. 88 alin. (2), art. 89, art. 114, art. 132, art. 143 alin. (2), art. 150 şi art. 160 alin. (6) din legea supusă controlului încalcă diferite texte constituţionale, fără însă a argumenta din punct de vedere juridic, iar motivele prezentate în susţinerea neconstituţionalităţii se încadrează în conceptul de oportunitate a adoptării soluţiilor legislative. Astfel de argumente pot fi însă prezentate în şedinţele de comisie sau de plen ale Parlamentului, pentru susţinerea unor amendamente, dar o sesizare de neconstituţionalitate a unor texte legale trebuie să se bazeze pe argumente juridice. Spre exemplu, cu privire la mărirea la 3 ani a duratei cursurilor auditorilor de justiţie în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, autorii sesizării susţin că „şcolarizarea de 3 ani are riscul de a face indezirabilă această formă de accedere la profesie“, concluzionând că sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie. Or, nici textele constituţionale invocate, nici Curtea Constituţională, pe cale jurisprudenţială, nu stabilesc „dezirabilitatea“ unei profesii drept criteriu în aprecierea constituţionalităţii unei norme. Acest argument poate fi invocat cel mult în ceea ce priveşte oportunitatea soluţiei normative. 175. Preşedintele Senatului apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate, se arată că scurtarea termenelor în procedura de adoptare a legilor se poate realiza prin aprobarea procedurii de urgenţă. Întrucât legea criticată a fost adoptată într-o astfel de procedură, scurtarea termenelor procedurale şi accelerarea parcursului legislativ nu încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la respectarea şi posibilitatea de a deroga de la termenele regulamentare, temporalitatea fiind o trăsătură de bază a procedurii de urgenţă. 176. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 177. În ceea ce priveşte motivele extrinseci de neconstituţionalitate, se arată că există o jurisprudenţă constantă a instanţei constituţionale care, în mai multe rânduri, a respins ca neîntemeiate critici de neconstituţionalitate extrinsecă similare celor din prezenta cauză, sens în care menţionează Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragraful 267. 178. Cu privire la motivele de neconstituţionalitate de fond se arată, cu titlu preliminar, că toate criticile invocate sunt de fapt amendamentele propuse de USR în cadrul dezbaterilor parlamentare, care ulterior au fost reiterate sub forma unor critici de neconstituţionalitate. Tot ca observaţie generală, valabilă pentru majoritatea criticilor, se arată că instanţa constituţională exercită un control de legalitate, iar nu de oportunitate (Decizia Curţii Constituţionale nr. 317 din 13 aprilie 2006), nu poate crea sau modifica o normă juridică, nu poate avea rolul de legislator pozitiv (Decizia Curţii Constituţionale nr. 27 din 20 septembrie 1996), nu se poate subroga funcţiei de legiferare a Parlamentului, care, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, este unica autoritate legiuitoare a ţării (Decizia Curţii Constituţionale nr. 99 din 14 februarie 2008) şi se poate pronunţa doar asupra caracterului constituţional al reglementării care face obiectul controlului (Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 31 ianuarie 2008). 179. Cu privire la criticile ce vizează art. 59 alin. (3) şi (4) din lege se arată că textul este foarte clar, interviul pentru probele orale ale examenului de capacitate trebuind să fie înregistrat cel puţin audio, în funcţie de resursele tehnice de care dispune Institutul Naţional al Magistraturii la un moment dat (inclusiv spaţiu de stocare mai mare etc.), astfel încât comisia de contestaţii să fie în măsură să aprecieze cunoştinţele persoanei. De menţionat că interviul se desfăşoară pe bază de subiecte, conform tematicii şi bibliografiei publicate în mod transparent, întrebările fiind exclusiv din materia de examen stabilită potrivit art. 48 alin. (4) - drept civil, drept procesual civil, drept penal, drept procesual penal, drept constituţional, organizare judiciară şi Codul deontologic. Prin urmare, pe baza înregistrării prin oricare dintre modurile stabilite de lege, inclusiv audio, se pot evalua atât răspunsurile candidatului la proba respectivă, cât şi modul de notare de către comisia de examinare. Acest lucru nu reprezintă o vulnerabilitate şi nici o problemă de constituţionalitate. 180. Cu privire la criticile ce vizează art. 121 din lege se arată că este opţiunea legiuitorului să stabilească dacă acest interviu este înregistrat sau nu, întrucât acesta se desfăşoară în faţa Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, care acţionează ca o comisie de concurs în cadrul concursului de promovare, neexistând posibilitatea unei contestaţii. În ceea ce priveşte publicarea interviului pe site, şi aceasta este o opţiune a legiuitorului, neexistând un standard de ordin constituţional în acest sens. În orice caz, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra unei omisiuni de reglementare. 181. Cu privire la criticile ce vizează art. 132 din lege se arată că este clar şi previzibil, comisiile fiind valabil constituite dacă au un preşedinte şi între 2 şi 4 membri. Nu întotdeauna este posibil să se constituie comisiile cu un anumit număr de membri şi de aceea a fost lăsată posibilitatea de stabilire a componenţei acestora, în limitele determinate de lege, în sarcina Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii. 182. Cu privire la criticile ce vizează art. 170 alin. (9) şi art. 172 alin. (8) din lege se arată că numirea şi revocarea în funcţii de conducere la instanţe şi parchete se fac potrivit unei alte proceduri (a se vedea art. 150 şi următoarele, art. 169 şi următoarele din lege) decât numirea şi revocarea în funcţii de conducere de rang înalt la parchete (a se vedea art. 144-148, dar şi art. 172 şi următoarele din lege), delegarea în aceste din urmă funcţii fiind interzisă. Prin urmare, este dreptul legiuitorului de a prevedea soluţii diferite pentru aceste situaţii. Mai mult, lipsa unei menţiuni privind suspendarea de drept a executării hotărârii atacate nu exclude suspendarea pe cale judiciară a executării acestui act, dispoziţiile Codului de procedură civilă şi ale Legii contenciosului administrativ fiind în continuare aplicabile. 183. Cu privire la criticile ce vizează art. 289 alin. (2) din lege, se arată că textul este clar, instituind termene precise în care legiuitorul trebuie să adopte un act normativ, stabilindu-se fără echivoc care este conduita de urmat. 184. Cu privire la criticile ce vizează articolul 17 alin. (5) din lege, se arată că acestea rezultă dintr-o neînţelegere a textului legal citat. Autorii se referă la „contestarea interviului pentru admiterea la INM“. Or, în acest caz, nu este vorba despre interviul pentru admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii, ci despre proba psihologică ce constă într-un test scris şi un interviu de evaluare psihologică. Astfel, se face o confuzie între interviul ca probă de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii (art. 18 din lege) şi interviul de evaluare psihologică, ca parte a testării psihologice în urma căreia candidatul este declarat apt sau inapt psihologic. Este de esenţa testării psihologice sub forma unui interviu prezenţa fizică a celui evaluat în faţa psihologului, deoarece în acest caz nu sunt evaluate cunoştinţele juridice sau de etică ori deontologie profesională. Prin urmare, soluţionarea contestaţiei unei astfel de probe nu se poate face în urma unei înregistrări, ci doar prin reluarea interviului faţă în faţă cu evaluatorul. Reluarea interviului faţă în faţă în etapa de contestaţie constituie un prilej de reevaluare a persoanei din perspectiva criteriilor/constructelor evaluate, nefiind o simplă reanalizare a răspunsurilor oferite anterior de candidat. Astfel, în vederea evaluării cu acurateţe a persoanei, psihologul reevaluator poate explora şi clarifica suplimentar alte aspecte relevante în raport cu criteriile/constructele evaluate, inclusiv aspecte ale comunicării nonverbale, esenţiale pentru evaluare. 185. Cu privire la critica ce vizează art. 22 din lege, se arată că această critică este tot rezultatul unei neînţelegeri a modului în care se desfăşoară concursul de admitere în magistratură. Verificarea bunei reputaţii şi examinarea medicală sunt etape ale concursului de admitere în magistratură. Dreptul de acces la justiţie al candidaţilor este garantat, aceştia având posibilitatea de a ataca hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii de validare a concursului de admitere în magistratură, sub toate aspectele pe care le consideră relevante, potrivit dreptului comun (hotărârea Plenului constituind un act administrativ emis de o autoritate publică). În niciun caz nu se poate considera că este afectat dreptul de acces la justiţie, în cazul în care un candidat nu poate ataca în justiţie rezultatele din fiecare etapă a concursului. Se face confuzie între contestarea probei interviului (fără a se preciza despre ce interviu este vorba), contestare ce are un caracter administrativ şi se face de comisii de contestaţii, şi atacarea în justiţie a rezultatelor concursului (în niciun caz a rezultatelor fiecărei probe/etape de concurs, lucru care ar putea afecta în mod substanţial desfăşurarea concursului). Prin urmare, accesul la justiţie este garantat fiecărui candidat, în condiţiile dreptului comun. 186. Cu privire la criticile ce vizează art. 26 alin. (1) şi art. 33 alin. (1) din lege, se arată că formarea auditorilor de justiţie în cadrul cabinetelor de avocatură constituie un element de afectare a independenţei justiţiei prin raporturile care se creează între maestru şi auditor. Spre deosebire de formarea auditorilor în cadrul unor instituţii publice, formarea în cadrul unor entităţi private, chiar în cadrul unor profesii de utilitate publică, constituie o vulnerabilitate pentru întregul sistem judiciar, având în vedere aspecte precum neuniformitatea pregătirii juridice. Acest text nu afectează independenţa justiţiei, formarea auditorilor putând îmbrăca diferite forme, aceştia trebuind să ia contact cu cât mai multe profesii juridice, fără ca acest fapt să fie considerat că afectează independenţa acestora. Există o multitudine de instrumente de ordin administrativ (conflicte de interese, incompatibilităţi) şi de ordin procesual pentru a apăra judecătorul/procurorul de influenţe externe ce ar putea afecta desfăşurarea cu obiectivitate a funcţiei lui judiciare. Pe acest argument, nu s-ar putea realiza formarea lor iniţială şi continuă decât în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, fără participarea unui cadru didactic din afara acestuia. În plus, nu se înţelege ce semnifică „neuniformitatea pregătirii juridice“. 187. Cu privire la criticile ce vizează art. 88 alin. (2) din lege, se arată, sub rezerva că toate chestiunile invocate la acest punct sunt de oportunitate a legiuitorului, că modul de reglementare a promovării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se bazează pe evaluarea unor criterii obiective, de verificare a cunoştinţelor teoretice şi practice. Prin urmare, pentru promovarea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost eliminat concursul. Concursul de promovare la această instanţă nu constă într-o probă tip grilă, ci opţiunea legiuitorului a fost, avându-se în vedere specificul instanţei şi nivelul de experienţă şi competenţă despre care vorbim, ca acest concurs să constea într-o probă având ca obiect evaluarea hotărârilor judecătoreşti ale judecătorului, de către o comisie constituită din 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, numiţi de această instanţă, şi un profesor universitar, propus de facultatea de drept, numit de Secţia pentru judecători. Legea prevede criterii clare de evaluare a hotărârilor judecătoreşti analizate, criterii obiective şi aleatorii de selectare a hotărârilor judecătoreşti evaluate, orice persoană putând transmite astfel de hotărâri. De asemenea, există un punctaj care se acordă fiecărui candidat, fiind reglementate toate condiţiile care să asigure o evaluare obiectivă, transparentă şi meritocratică, inclusiv posibilitatea de a contesta punctajele acordate. O a doua probă constă într-un interviu în faţa Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii în care se analizează şi raportul Inspecţiei Judiciare privind integritatea candidaţilor. Opţiunea legiuitorului pentru a evalua şi nota, potrivit unor criterii prestabilite, hotărârile judecătoreşti pronunţate de candidat nu echivalează cu lipsa unor criterii de promovare bazate pe merit şi nu se poate considera că doar un test-grilă poate asigura acest lucru. De altfel, critica ce constă în necesitatea instituirii altor probe la acest concurs este inadmisibilă, deoarece priveşte exclusiv aspecte de oportunitate, Curtea Constituţională neputând impune legiuitorului pozitiv ce probe să instituie sau să nu instituie în cadrul unui concurs. 188. Referitor la eliminarea evaluării judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se arată că aceştia se află deja la nivelul cel mai înalt al instanţelor, trecând pe parcursul carierei prin mai multe evaluări profesionale, examene şi concursuri la toate nivelurile de instanţe, numirea la instanţa supremă fiind dovada pregătirii şi competenţei lor profesionale de cel mai înalt nivel (avându-se în vedere şi vechimea cerută, de 18 ani). Prin urmare, din această perspectivă, legiuitorul a apreciat că nu mai este necesară o evaluare a activităţii acestora. 189. Prin faptul că pentru promovarea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a instituit o altă modalitate de susţinere a concursului, o vechime mult mai mare în raport cu orice altă funcţie din sistemul judiciar (mai mare decât la promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), se apreciază că situaţia analizată a acestei instanţe nu este una similară cu celelalte instanţe din sistem, astfel încât în niciun caz nu se poate vorbi despre o „discriminare“. 190. Este considerat criticabil faptul că numirea în funcţia de vicepreşedinte de instanţă sau procuror adjunct de parchet se va face pe criterii subiective, renunţându-se la proba scrisă. Modul de numire în diferite funcţii manageriale în sistem (prin concurs sau procedură de selecţie), probele care se susţin la aceste concursuri, ponderea lor etc., sunt chestiuni de oportunitate, iar nu de constituţionalitate, legiuitorul putând să aleagă chiar şi soluţia unor interviuri prin care se verifică aptitudinile manageriale, fără ca acest lucru să poată fi considerat că încalcă vreo prevedere constituţională. 191. La punctul III.7 din actul de sesizare se critică art. 132 din lege, care prevede constituirea comisiilor pentru promovarea pe loc şi efectivă, însă argumentaţia se referă la probele de concurs şi criteriile de evaluare care nu sunt obiective. Guvernul reiterează observaţia că stabilirea probelor de concurs, a ponderii acestora, a modului de notare şi evaluare sunt chestiuni de oportunitate aparţinând legiuitorului, instanţa constituţională neputând impune renunţarea la unele probe de concurs sau adăugarea altora. 192. De asemenea, opţiunea legiuitorului de a bloca, timp de 3 ani, promovările pe loc nu contravine vreunei dispoziţii constituţionale, cu atât mai mult cu cât legea criticată schimbă concepţia anterioară potrivit căreia promovarea efectivă era condiţionată de promovarea anterioară pe loc. Prin urmare, nu se poate susţine că există vreun blocaj, ci se stimulează magistraţii să ocupe un post la o instanţă superioară sau la un parchet superior, exclusiv prin promovarea efectivă, lucru ce nu afectează dreptul la carieră al magistratului, întrucât deficitul de personal la instanţele şi parchetele superioare şi numărul mare de posturi vacante în cadrul acestora reprezintă o problemă sistemică; astfel, există un bazin suficient de posturi la instanţe şi parchete superioare ce pot fi accesate prin promovare, iar perioada de 3 ani a fost apreciată ca fiind suficientă în acest sens. 193. Cu privire la criticile ce vizează art. 143 alin. (2) din lege, se arată că avizul menţionat în textul legal nu poate fi considerat o barieră nejustificată în calea unor candidaturi, întrucât, potrivit legii, avizul respectiv este doar consultativ (art. 291), Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii neputând cunoaşte în mod detaliat planul managerial al preşedintelui instanţei supreme. 194. Cu privire la criticile ce vizează art. 115 din lege, se arată că în argumentaţie se fac referiri din nou la probele de concurs, deşi astfel de critici au mai fost o dată realizate. Din nou se critică inexistenţa unei probe de concurs (proba scrisă tip grilă de verificare a cunoştinţelor juridice), aspect care nu poate fi cenzurat de Curtea Constituţională. 195. În ceea ce priveşte criticile privind atribuţiile Secţiei pentru judecători şi „controlul“ Consiliului Superior al Magistraturii asupra promovărilor magistraţilor, se menţionează că, potrivit Constituţiei, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. De asemenea, tot Constituţia reglementează faptul că propunerile de numire, promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii. În aceste condiţii, nu se poate susţine sub nicio formă că gestionarea carierei magistraţilor de către Consiliul Superior al Magistraturii (indiferent dacă aceasta se realizează prin Plen sau prin secţii) aduce atingere vreunui principiu constituţional, iar critica referitoare la „controlul total“ al Consiliului Superior al Magistraturii asupra concursurilor de promovare a magistraţilor este cu atât mai surprinzătoare. 196. Prin criticile invocate, autorii sesizării propun instituirea unor soluţii normative în lege; or, acestea sunt chestiuni concrete, soluţii ce depind de voinţa legiuitorului şi de opţiunea acestuia, chestiuni care, de altfel, au fost propuse de autorii sesizării ca amendamente în cadrul Comisiei speciale comune privind analiza iniţiativelor legislative în domeniul justiţiei, au fost analizate în cadrul dezbaterilor parlamentare şi au fost respinse. 197. Se invocă un caz, al Bosniei şi Herţegovinei, în care Comisia de la Veneţia a stabilit însă că „(…) o dispoziţie pare problematică, întrucât defineşte preşedintele Curţii ca o figură centrală în procesul de evaluare a judecătorilor. Acest lucru poate duce nu numai la un conflict de interese, dar, de asemenea, limitează independenţa individuală a judecătorilor“ [CDL-AD(2013)015, Aviz cu privire la proiectul de lege referitor la instanţele din Bosnia şi Herţegovina, paragraful 66]. Argumentul cuprins în avizul menţionat este valabil însă atunci când este vorba despre preşedinte care ia singur decizia, nu şi în situaţia reglementată prin legea criticată în care există un colegiu de conducere în care preşedintele are un singur vot, iar acesta doar propune comisia, Secţia pentru judecători fiind cea care ia decizia finală. 198. Se susţine că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate fac afirmaţii generale, invocă documente europene, fără a arăta în concret în ce mod legea criticată aduce atingere acestor documente. Totodată, se apreciază că în sesizare nu se arată în ce mod puterea executivă exercită presiuni asupra întregului sistem judiciar. 199. Se mai susţine că „neconstituţionalitatea articolului 140 derivă din faptul că Secţia din cadrul CSM oferă argumentele contestatarilor rezultatelor concursurilor de promovare doar în cazul admiterii contestaţiilor, nu şi în cazul respingerii. Această împrejurare este de natură să arunce o umbră asupra activităţii de soluţionare a contestaţiilor“. O astfel de afirmaţie nu are acoperire în legea analizată, art. 140 nereglementând această ipoteză. 200. Cu privire la criticile ce vizează art. 234 alin. (2) din lege, se arată că, de principiu, calitatea de expert nu este o funcţie în sensul dispoziţiilor constituţionale, ci este o activitate pe care o poate desfăşura magistratul, în aceeaşi măsură în care poate fi membru al unor comisii de examinare sau de întocmire a unor documente interne sau internaţionale sau poate desfăşura activitate publicistică. Deci incompatibilitatea există doar între funcţii (indiferent că sunt remunerate sau nu), publice sau private, nu între calităţi, activităţi sau altele asemenea (acestea din urmă pot constitui cel mult interdicţii, cum sunt cele de la art. 231 din legea criticată), textul constituţional fiind clar în sensul de a nu deţine funcţii. Legea se referă la proiecte în domeniul justiţiei, deci care sunt direct legate de activitatea judecătorilor şi procurorilor. Posibilitatea exercitării unor activităţi de formare educaţională şi profesională în cadrul diverselor instituţii de pregătire sau în cadrul programelor externe pentru justiţie de către un magistrat (procuror sau judecător) a fost considerată ca fiind compatibilă cu statutul şi exigenţele acestei funcţii sub imperiul Legii nr. 303/2004, nefiind interzisă nici expres şi nici implicit de reglementările cuprinse în această lege. O astfel de participare a magistraţilor reprezintă o confirmare a valorii expertizei acestora, consolidând prestigiul profesiei juridice. Soluţia legislativă criticată permite ca, în cazul programelor cu componentă financiară externă în domeniul justiţiei, de exemplu, al unor programe ce au ca obiectiv pregătirea categoriilor profesionale din domeniul justiţiei, la activităţile proiectului să participe, alături de experţi străini, şi experţi români, selectaţi şi din rândul judecătorilor şi procurorilor, în considerarea pregătirii şi experienţei lor profesionale. Atunci când se are în vedere calitatea de membru sau desfăşurarea unei activităţi care nu presupune deţinerea sau exercitarea unei funcţii, nu suntem în sfera incompatibilităţilor, ci a interdicţiilor, care sunt şi ele expres reglementate de lege în privinţa magistraţilor. Or, calitatea de expert fiind permisă, se consideră că această reglementare ţine de sfera de apreciere a legiuitorului şi nu se încadrează în noţiunea de incompatibilitate la care se referă art. 125 alin. (3) din Constituţie. 201. Se mai critică prezenţa preşedinţilor de instanţă în procesul de evaluare a judecătorilor de la acea instanţă (similar pentru parchete). Însă evaluarea magistraţilor nu se face de o singură persoană, ci de o comisie în care preşedintele are un singur vot, fără a avea un vot sau rol determinant în raport cu ceilalţi membri, iar restul membrilor provin de la instanţa superioară/parchetul superior, cu aceeaşi specializare ca magistratul evaluat, deci nu se poate susţine că votul preşedintelui este decisiv, el fiind majorat de restul membrilor comisiei. 202. Cu privire la actul emis de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, se consideră că, potrivit Legii nr. 554/2004, o persoană se poate adresa instanţelor de contencios administrativ şi în situaţia în care autoritatea nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, sau în cazul în care autoritatea refuză nejustificat să soluţioneze o cerere care constă în exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile. Astfel, chiar şi în situaţia în care nu se prevede expres emiterea unui înscris, rămân aplicabile prevederile de drept comun referitoare la atacarea în justiţie a actelor administrative (evident, dacă se dovedeşte că persoana are un interes legitim), fiind asimilate acestora nesoluţionarea unei cereri şi lipsa unui răspuns din partea autorităţii. Se mai precizează că valorile apărate prin normele substanţiale care vizează verificarea apartenenţei/colaborării magistratului cu un serviciu de informaţii sunt sistemul judiciar însuşi şi societatea; interesul ocrotit este un interes public. Statul asigură ocrotirea interesului public de a nu exista în sistemul judiciar magistraţi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii, prin instituirea unui sistem dual, constând în propria declaraţie a magistratului, dublată de verificarea de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării - organ cu origini şi competenţe constituţionale; verificarea este anuală, precum şi ori de câte ori există o solicitare. 203. În cazul în care se constată prin act al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării că un magistrat este lucrător operativ, inclusiv acoperit, informator sau colaborator al serviciilor de informaţii, actul considerat vătămător de magistrat va genera un interes legitim propriu al acestuia de a-l contesta în instanţă. În acest caz, accesul la instanţă al magistratului care afirmă un interes privat este garantat, fiind în acest mod asigurat dreptul său de a se apăra, deci independenţa sa. Prin urmare, textul legal nu numai că nu afectează independenţa magistratului, dar prevede expres accesul acestuia la justiţie. 204. Referitor la introducerea criteriului de evaluare a judecătorilor/procurorilor constând în numărul hotărârilor modificate/desfiinţate/casate, respectiv al soluţiilor/măsurilor imputabile, se arată că acest criteriu de evaluare constând în numărul hotărârilor modificate/desfiinţate/casate din motive imputabile, în condiţiile legii, este unul dintre criteriile care se evaluează la punctul privind calitatea activităţii şi se referă la „motive imputabile“, nu la orice hotărâre casată sau desfiinţată, ceea ce constituie un indicator important (nu singurul) al activităţii magistraţilor şi care asigură o responsabilizare a acestora. Prin urmare, nu se poate vorbi despre o simplă „numărare a dosarelor“, aşa cum se susţine, şi în niciun caz nu rezultă din legea criticată că în urma evaluării se pun în discuţie hotărârile judecătoreşti, respectiv validitatea deciziilor emise de judecător. Acestea se bucură de autoritatea de lucru judecat, potrivit legii, şi nu pot fi contestate prin procedura evaluării. Cu privire la criteriul eficienţei activităţii constând în durata de soluţionare a cauzelor, la fel, acesta se apreciază în raport cu elemente obiective, precum: volumul de activitate al instanţei în domeniul de specializare al judecătorului evaluat, volumul de activitate al judecătorului evaluat, complexitatea cauzelor cu care a fost învestit şi încărcătura efectivă medie pe ţară în acelaşi domeniu de specializare. Tergiversarea cauzelor din motive imputabile magistratului constituie un indicator important al evaluării activităţii, neputând să iasă din aria de evaluare chiar acele acţiuni sau inacţiuni imputabile magistratului. 205. Cu privire la procedura de numire a procurorilor de rang înalt, se arată că reglementarea modului de numire a acestora nu poate aduce atingere art. 124 din Constituţie care se referă la judecători şi înfăptuirea justiţiei. În ceea ce priveşte rolul central acordat Secţiei pentru procurori, raportat la dispoziţiile constituţionale în vigoare - art. 132 -, se arată că „procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei“. Autorii nu au argumentat în ce măsură textele criticate aduc atingere dispoziţiilor constituţionale, invocând exclusiv documentele şi recomandările europene relevante în materie. 206. Se arată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 30 mai 2018 conduce la o întărire clară a puterilor ministrului justiţiei în ceea ce priveşte parchetul, în timp ce, dimpotrivă, ar fi important, în special în contextul actual, să se consolideze independenţa procurorilor şi să se menţină şi să se sporească rolul instituţiilor, cum ar fi Preşedintele României sau Consiliul Superior al Magistraturii, capabile să echilibreze influenţa ministrului justiţiei. Curtea Constituţională are autoritatea de a interpreta Constituţia în mod obligatoriu şi nu este de competenţa Comisiei de la Veneţia să conteste interpretarea de către aceasta a Constituţiei. Curtea Constituţională şi-a întemeiat decizia sus-menţionată pe art. 132 alin. (1) din Constituţie („Procurorii îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu principiul legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei“), în legătură cu art. 94 lit. c) din Constituţie, stabilind că Preşedintele României are, printre altele, „competenţa de a face numiri în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege“. Prin urmare, pentru a consolida independenţa parchetului şi a procurorilor individuali, o măsură esenţială ar fi revizuirea, în contextul unei viitoare revizuiri a Constituţiei României, a dispoziţiilor art. 132 alin. (1) din Constituţie. Concret, prin legea criticată, echilibrarea rolului ministrului justiţiei în raport cu Preşedintele României se realizează prin posibilitatea acestuia din urmă de a refuza motivat, ori de câte ori doreşte, numirea procurorului propus. Echilibrarea rolului ministrului justiţiei în raport cu Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii se realizează prin implicarea a 2 membri ai secţiei în comisia de interviu şi prin obligaţia ministrului de a organiza un nou interviu, în cazul unui aviz negativ al secţiei, ocazie cu care va avea în vedere şi considerente reţinute în avizul negativ al Consiliului Superior al Magistraturii. 207. În ceea ce priveşte durata cursurilor la Institutul Naţional al Magistraturii (de 2, 3 sau 4 ani), aceasta este o chestiune de oportunitate, neexistând nicio dispoziţie constituţională care să reglementeze aceste aspecte. 208. Se mai critică faptul că a fost reglementat un alt regim disciplinar pentru magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie faţă de regimul existent pentru magistraţi, acest aspect având un caracter neconstituţional având în vedere că se ajunge la un paralelism legislativ. Reglementarea unei proceduri diferite de răspundere disciplinară a magistraţilor-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în raport cu judecătorii acestei instanţe nu conţine elemente de neconstituţionalitate, fiind o opţiune a legiuitorului, atât timp cât la nivel constituţional nu există un standard minim de reglementare în acest domeniu. 209. Se critică, de asemenea, faptul că, potrivit legii contestate, „judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pot opta pentru intrarea în avocatură sau notariat, fără examen sau concurs“. Se critică faptul că acordarea unor astfel de recompense nu este explicată şi este discriminatorie faţă de ceilalţi magistraţi din sistem. Textul în discuţie instituie o dispoziţie de principiu, potrivit căreia judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pot opta pentru intrarea în avocatură sau notariat, fără examen sau concurs, fiind o opţiune a legiuitorului şi neconstituind o discriminare, atât timp cât, aşa cum s-a menţionat şi mai sus, judecătorii instanţei supreme sunt supuşi unor proceduri de promovare diferite în raport cu promovarea la celelalte instanţe şi parchete şi altei vechimi pentru accesul la această instanţă, având standarde mai ridicate de evaluare şi competenţă în raport cu ceilalţi magistraţi, inclusiv cu magistraţii din cadrul parchetelor. 210. Autorii sesizării consideră că sancţiunea disciplinară a retrogradării în grad profesional constituie o încălcare a principiului inamovibilităţii şi independenţei judecătorului. Sancţiunea mutării disciplinare pentru o perioadă efectivă de la 1 an la 3 ani la o altă instanţă sau la un alt parchet, chiar de grad imediat inferior, constituie o încălcare a principiului inamovibilităţii şi independenţei judecătorului/procurorului. Aplicarea unei sancţiuni disciplinare, cum este retrogradarea ori mutarea disciplinară, în condiţiile legii, nu poate constitui o cauză de afectare a inamovibilităţii; pe acest argument, nici excluderea din magistratură ori suspendarea din funcţie nu ar fi posibile, întrucât şi acestea ar afecta inamovibilitatea (fiind chiar cele mai grave forme de afectare a acestei inamovibilităţi, magistratul fiind eliberat din funcţie). În sensul că aplicarea unei sancţiuni disciplinare, indiferent de natura sa, nu poate constitui o afectare a independenţei sau inamovibilităţii judecătorilor, sunt şi argumentele cuprinse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018. 211. Cu privire la menţinerea avizului conform al ministrului apărării naţionale pentru dobândirea calităţii de ofiţer activ în cadrul acestui minister cu privire la magistraţii militari, se arată că se menţine soluţia în vigoare care există în legislaţie încă din 2004, avizul ministrului apărării naţionale având ca obiect aspectele specifice care privesc cadrele militare. Atât timp cât legislaţia reglementează instanţele şi parchetele militare, judecătorii şi procurorii militari se supun unui regim mixt care implică respectarea tuturor rigorilor specifice magistraţilor, dar şi a celor specifice militarilor. Aşa cum se precizează la art. 188 alin. (4), avizul conform al ministrului apărării naţionale are ca obiect exclusiv îndeplinirea condiţiilor legale specifice pentru dobândirea calităţii de ofiţer activ în cadrul acestui minister şi nu se referă la îndeplinirea condiţiilor specifice magistraţilor, care sunt analizate numai de Consiliul Superior al Magistraturii. Neîndeplinirea cerinţelor specifice cadrelor militare nu afectează drepturile sau independenţa magistraţilor, persoana rămânând magistrat în cadrul instanţelor sau parchetelor de drept comun, neexistând un drept al persoanei de a fi „magistrat militar“. 212. Cu privire la criticile formulate în privinţa art. 269 alin. (16) din lege, se arată că din art. 52 alin. (3) din Constituţie se desprinde ideea principală de diminuare, de limitare a răspunderii magistraţilor, deoarece statul este cel care răspunde patrimonial în acest domeniu, astfel că în niciun caz nu se poate susţine că prin acest text legal se diminuează ideea de răspundere. De asemenea, prin instituirea unei asigurări, nu se înlătură răspunderea magistraţilor care au acţionat cu gravă neglijenţă (reaua-credinţă nu este şi nu poate fi vizată prin poliţa de asigurare), ci doar plata prejudiciului este acoperită de poliţa de asigurare, astfel că, în lipsa asigurării, plata prejudiciului se face chiar de magistrat. Prin urmare, tocmai obligativitatea unei asemenea asigurări ar putea fi considerată că „diminuează“ răspunderea. În ceea ce priveşte discriminarea faţă de alte categorii, autorii nu arată în ce constă această discriminare, însă Guvernul precizează că nu există o altă categorie profesională a cărei răspundere civilă este reglementată la nivel constituţional şi pentru care statul este cel care răspunde. Prin urmare, nu se poate considera că există o discriminare, în condiţiile în care magistraţii se află într-o cu totul altă situaţie juridică în raport cu alte categorii profesionale. 213. Cu privire la limitarea locurilor pentru promovarea pe loc, autorii susţin că art. 285 alin. (5) din legea criticată este contrar art. 133 din Constituţie. Este adevărat că gestionarul carierei magistraţilor este Consiliul Superior al Magistraturii, dar acest lucru nu exclude posibilitatea legiuitorului de a veni cu măsuri de natură legislativă care să reglementeze anumite aspecte ce ţin de gestionarea posturilor la instanţe şi parchete. Prin dispoziţia respectivă se instituie o limită maximă în cadrul căreia acest organism poate stabili numărul de locuri pentru promovările pe loc. În cazul promovărilor pe loc, magistratul beneficiază doar de salariul corespunzător instanţei sau parchetului superior, fără a desfăşura şi activitatea efectivă, mai complexă, specifică acestei instanţe sau acestui parchet superior. Or, întrucât legiuitorul nu a putut elimina definitiv promovarea pe loc (suspendând doar pentru 3 ani această procedură), a identificat soluţia limitării prin lege a numărului de posturi ce pot fi scoase la concursul pentru promovarea pe loc, în aceeaşi idee prezentată şi mai sus, de stimulare a promovărilor efective şi de ocupare a numărului mare de posturi vacante la instanţele şi parchetele superioare, problemă sistemică ce afectează durata de soluţionare a cauzelor, eficienţa sistemului judiciar şi, în final, calitatea actului de justiţie. 214. Cu privire la criticile aduse art. 206 din lege, se arată că acesta se referă la calitatea de membru în asociaţii profesionale locale, naţionale sau internaţionale, societăţi ştiinţifice sau academice ori persoane juridice fără scop patrimonial, calitate de membru care îi conferă drepturi în cadrul respectivei persoane juridice, inclusiv de a face parte din organele colective de conducere ale acesteia. Textul nu face referire la deţinerea vreunei funcţii executive sau de conducere în cadrul acestor persoane juridice fără scop patrimonial, ci doar la ipoteza „de a face parte din organele din conducere“ ale acestora. În mod concret, se arată că adunarea generală a asociaţiei este organ de conducere colectiv al acesteia din care fac parte toţi asociaţii (Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii). De asemenea, tot organ colectiv de conducere este şi colegiul director al asociaţiei, care este alcătuit din asociaţi sau persoane din afara asociaţiei. În ceea ce priveşte activitatea de control, legea prevede că, „în cazul în care asociaţia nu are obligaţia numirii unui cenzor, fiecare dintre asociaţi care nu este membru al consiliului director poate exercita dreptul de control“. 215. Este esenţa calităţii de membru al asociaţiei sau fundaţiei dreptul de a participa la viaţa şi deciziile colective ale asociaţiei sau fundaţiei (de a vota în cadrul acestor organe colective), de a controla modul în care se desfăşoară activităţile specifice sau în care se cheltuie resursele financiare, toţi membrii asociaţiei sau fundaţiei trebuind să aibă drepturi egale în procesul de luare a deciziilor sau de exercitare a atribuţiilor persoanei juridice. Or, dacă legea îi dă posibilitatea magistratului de a fi membru în aceste asociaţii (caritabile sau fără scop patrimonial, de exemplu, asociaţiile de părinţi, asociaţiile de proprietari, dar şi alte asociaţii de acest tip), în mod automat acesta face parte din organele colective de conducere, decizie şi control, aşa cum prevede textul, în caz contrar calitatea de membru în aceste persoane juridice fără scop patrimonial nu ar mai avea sens, fiind lipsită de orice conţinut şi echivalând în fapt cu lipsa calităţii de membru. Sintagma „a face parte din“ înseamnă „a fi membru al unei grupări“, „a fi unul din elementele componente ale unui întreg“, astfel încât textul nu se referă la deţinerea unei singure funcţii (de conducere sau executive), întrucât există interdicţia legală de a deţine funcţii, care rămâne aplicabilă (art. 227 din lege). Însă, după cum s-a precizat mai sus, legea nici nu prevede funcţii individuale de conducere la nivelul asociaţiilor sau fundaţiilor care să poată fi deţinute de magistrat, ci doar organe colective de conducere, în care un membru are şi trebuie să aibă un singur vot. De asemenea, pe aceeaşi interpretare a autorului sesizării, magistraţii nu ar putea deţine nicio funcţie de conducere în cadrul asociaţiilor profesionale ale magistraţilor, pe argumentul că legea fundamentală se referă la „deţinerea unei funcţii publice sau private“, deşi este de esenţa acestor asociaţii să aibă membri doar dintre magistraţi. 216. Autorii sesizării consideră că sancţiunea contravenţională nu ar trebui să reprezinte un criteriu de evaluare în privinţa bunei reputaţii. Cu privire la acest aspect, se arată că legea prevede expres că sancţiunile pentru care a intervenit radierea ori cele mai vechi de 3 ani nu se iau în considerare. Textul în discuţie preia forma în vigoare a textului similar (cuprinsă la art. 18 din Legea nr. 192/2021 privind unele măsuri temporare referitoare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari, precum şi la concursul de admitere în magistratură), care fost redactat în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 187 din 17 martie 2021, prin care s-a constatat că textul în redactarea anterioară era neconstituţional. 217. Autorii criticii susţin pe de o parte că nu ar trebui să existe sancţiunea contravenţională drept criteriu de evaluare a bunei reputaţii. Însă, legiuitorul nu poate stabili exhaustiv toate contravenţiile sau abaterile disciplinare pentru care o persoană este considerată că nu are bună reputaţie, însă instituie criterii în funcţie de care aceasta se poate aprecia. 218. Autorii consideră că art. 45 alin. (1) din legea supusă controlului este contrar art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, aspect faţă de care Guvernul arată că textul criticat este în acord cu dispoziţiile constituţionale, stabilind modul în care stagiarul participă la judecată sau în complet, cu vot consultativ. 219. Cu privire la criticile vizând art. 43 alin. (2) şi art. 75 alin. (5) din lege, se arată că cunoaşterea de către magistraţi a limbii minorităţii în zonele în care această minoritate este majoritară poate constitui un avantaj, care nu numai că nu împiedică buna administrare a justiţiei, dar, mai mult, implică cheltuieli mai mici pentru stat. De menţionat că acesta este un criteriu de departajare la concursurile şi examenele din magistratură doar în situaţia specială în care mai mulţi candidaţi au medii egale, prin urmare câmpul de aplicare este extrem de limitat, existând reglementate şi alte criterii de departajare. Cunoaşterea limbii minorităţii naţionale nu constituie criteriu de admitere în magistratură sau de promovare a altor examene ori concursuri. Prin urmare, sub nicio formă nu poate constitui o discriminare instituirea unui astfel de criteriu de departajare, în condiţiile în care însăşi Constituţia recunoaşte şi garantează anumite drepturi ale minorităţilor naţionale. 220. Cu privire la criticile aduse art. 63 alin. (1) din lege, se arată că problema învederată este o chestiune de oportunitate în stabilirea funcţiilor care intră în calculul vechimii în specialitate, necesară pentru admiterea în magistratură. În ce priveşte situaţia particulară invocată, a agenţilor de poliţie judiciară, nu se poate considera că textul aduce atingere prevederilor constituţionale privind egalitatea în faţa legii, întrucât ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară sunt într-o situaţie juridică diferită. Distincţia între ofiţerii şi agenţii de poliţie în general (şi de poliţie judiciară în special) este dată în primul rând de faptul că funcţia de agent de poliţie, prin natura acesteia, este o funcţie care nu reclamă studiile superioare (cu atât mai puţin a studiilor superioare juridice). Această diferenţiere de studii, pe categorii, determină şi un specific al atribuţiilor funcţiei de ofiţer în raport cu funcţia de agent de poliţie. Este adevărat că nu se face nicio diferenţiere între agentul şi ofiţerul de poliţie în noul Cod de procedură penală, ambele categorii participând la desfăşurarea activităţii generale de urmărire penală, sub conducerea şi supravegherea procurorului. De asemenea, este adevărat că între agentul de poliţie judiciară şi ofiţerul de poliţie judiciară nu există niciun raport de subordonare ierarhică, ambii desfăşurând aceeaşi activitate de poliţie judiciară sub coordonarea procurorului. Însă Codul de procedură penală nici nu ar putea să reglementeze distincţia între atribuţiile celor două categorii, legea referindu-se la aspecte de principiu care ţin de competenţa poliţiei ca organ de urmărire sau cercetare penală, în general. Atribuţiile concrete ale agentului de poliţie şi ale ofiţerului de poliţie sunt diferite şi reglementate prin acte normative specifice. 221. La cele două dosare au fost depuse memorii amicus curiae prin care se apreciază că legea criticată este neconstituţională. 222. Curtea, având în vedere obiectul celor două dosare, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă şi al art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus conexarea Dosarului nr. 2.345A/2022 la Dosarul nr. 2.332A/2022, care a fost primul înregistrat. CURTEA, examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 223. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie art. 206, art. 228 alin. (5)-(7), art. 234 alin. (2) şi art. 271 din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, respectiv Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Analizând criticile formulate, se constată că acestea vizează legea, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. 17 alin. (5), art. 21 alin. (4), art. 22, art. 25, art. 26 alin. (1), art. 33 alin. (1), art. 43 alin. (2), art. 45 alin. (1), art. 59 alin. (3) şi (4), art. 63 alin. (1), art. 75 alin. (5), art. 88 alin. (2), art. 89, art. 114, art. 115, art. 117 alin. (6), art. 121 alin. (4), art. 128, art. 132, art. 133, art. 135, art. 139-141, art. 143 alin. (2), art. 145-149, art. 150, art. 160 alin. (6), art. 167, art. 169 alin. (8), art. 172 alin. (8), art. 188 alin. (4), art. 206, art. 228 alin. (5)-(7), art. 234 alin. (2), art. 235 alin. (2), art. 269 alin. (16), art. 271, art. 273 alin. (1) lit. c) şi d), art. 275 alin. (1), (3) şi (6), art. 277 alin. (6), art. 278 alin. (2), art. 279, art. 283, art. 284 alin. (5), art. 289 alin. (2), art. 290 din aceeaşi lege şi anexa nr. 1 pct. B art. 2 lit. b) la aceasta. 224. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele cuprinse în art. 1 alin. (3)-(5) privind statul de drept, principiul separaţiei puterilor, principiul securităţii juridice şi exigenţele de calitate a legilor, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 18 privind cetăţenii străini şi apatrizii, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 69 privind mandatul reprezentativ, art. 74 alin. (5) privind procedura de adoptare a legilor, art. 75 privind sesizarea Camerelor, art. 76 privind adoptarea legilor, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 125 alin. (2) şi (3) privind statutul judecătorilor, art. 126 alin. (3), privind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, art. 131 privind rolul Ministerului Public, art. 132 privind statutul procurorilor, art. 133 privind rolul Consiliului Superior al Magistraturii, art. 147 alin. (4) privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale şi art. 148 privind obligaţiile rezultate în sarcina statului român după aderarea la Uniunea Europeană. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 225. Examinând admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că are obligaţia verificării acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 226. Curtea constată că obiecţiile de neconstituţionalitate îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât au fost formulate de Avocatul Poporului, respectiv de un număr de 57 de deputaţi, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba despre o lege adoptată, dar nepromulgată încă. 227. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. 228. Propunerea legislativă a fost adoptată de Camera Deputaţilor la 4 octombrie 2022, după care a fost transmisă Senatului, care a adoptat-o, în calitate de Cameră decizională, la data de 17 octombrie 2022. Ambele Camere au adoptat-o în procedură de urgenţă. La data de 19 octombrie 2022 a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, la data de 20 octombrie 2022 au fost formulate prezentele obiecţii de neconstituţionalitate, iar la data de 21 octombrie 2022 a fost trimisă la Preşedintele României pentru promulgare. Luând act că obiecţiile de neconstituţionalitate au fost formulate în termenul de protecţie de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că acestea sunt admisibile. 229. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţiile de neconstituţionalitate. (2) Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă 230. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate critică faptul că legea a fost dezbătută şi adoptată în şedinţa Camerei de reflecţie (Camera Deputaţilor), respectiv a Camerei decizionale (Senatul) în ziua următoare, respectiv în aceeaşi zi în care Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru examinarea iniţiativelor legislative din domeniul justiţiei a întocmit raportul. Mai mult, la Senat nu au fost dezbătute amendamentele respinse. O asemenea desfăşurare a procedurii constituie o încălcare a Constituţiei, deoarece senatorii care nu au fost membri ai comisiei speciale nu au avut posibilitatea de a-şi forma opinia asupra propunerii legislative adoptate cu amendamente de comisia specială, aflându-se în situaţia de a-şi exercita dreptul de vot bazându-se exclusiv pe recomandarea grupului parlamentar. Totodată, au fost încălcate şi regulamentele celor două Camere, deşi jurisprudenţa Curţii Constituţionale stabileşte cu claritate obligativitatea respectării lor. 231. Examinând critica referitoare la nerespectarea termenului de cel puţin 3 zile între data difuzării raportului şi data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Parlamentului, termen prevăzut atât de Regulamentul Camerei Deputaţilor, cât şi de Regulamentul Senatului, Curtea reţine că legea criticată a fost adoptată în procedură de urgenţă, solicitată de iniţiator şi aprobată de Parlament, în conformitate cu prevederile art. 76 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora, „La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de lege sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere“. 232. Referitor la termenele stabilite în regulamentele parlamentare în cadrul procedurii de adoptare a legilor, Curtea Constituţională a stabilit, prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 10 iunie 2022, paragraful 67, următoarele: ca regulă, intervalele de timp stabilite prin Regulament, sub forma termenelor minime sau maxime, sunt un element caracteristic procedurii de adoptare a legilor în procedură generală/comună (art. 75 din Constituţie), iar ori de câte ori se doreşte comprimarea acestor termene, trebuie să se apeleze la procedura de urgenţă de adoptare a legilor [art. 76 alin. (3) din Constituţie]. 233. Având în vedere critica autorilor sesizării, se constată că ceea ce se invocă în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate reprezintă o chestiune care ţine de aplicarea regulamentelor parlamentare în cazul adoptării unei legi aflate în procedura de urgenţă. 234. Analizând o critică similară, potrivit căreia raportul Comisiei speciale comune, elaborat în cadrul procedurii din faţa Camerei Deputaţilor, a fost difuzat deputaţilor în chiar ziua votului, aşadar cu nerespectarea termenului prevăzut de Regulamentul Camerei Deputaţilor, de cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, fapt care ar aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, Curtea Constituţională a stabilit, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, paragraful 267, Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 214-216, sau Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018, paragraful 45, că nerespectarea termenului de depunere a raportului constituie o problemă de aplicare a regulamentelor celor două Camere. Cu alte cuvinte, obiectul criticii de neconstituţionalitate îl constituie, de fapt, modul în care, ulterior prezentării raportului de către Comisia specială, au fost respectate normele şi procedurile parlamentare de adoptare a legii. Or, în măsura în care dispoziţiile regulamentare invocate în susţinerea criticilor nu au relevanţă constituţională, nefiind consacrate expres sau implicit într-o normă constituţională, aspectele invocate de autorii sesizării nu constituie probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a normelor regulamentare (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012). 235. Aceste considerente menţionate la paragraful anterior sunt aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză, deoarece au vizat o lege aflată în procedură de urgenţă, aprobată ca atare, astfel că, prin respectarea art. 76 alin. (3) din Constituţie, termenele au putut fi scurtate, iar modul în care au fost comprimate şi intervalele de timp rezultate sunt chestiuni de aplicare a regulamentelor parlamentare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, precitată, paragraful 63). Or, aşa cum a stabilit Curtea în mod constant în jurisprudenţa sa, nu este de competenţa Curţii Constituţionale verificarea modului în care au fost aplicate prevederile regulamentare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 10 august 1993, Decizia nr. 68 din 23 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, Decizia nr. 22 din 27 februarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 7 aprilie 1995, Decizia nr. 98 din 25 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 31 octombrie 1995, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 18, Decizia nr. 223 din 13 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 6 mai 2016, paragrafele 33 şi 34, sau Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 4 octombrie 2018, paragraful 116). 236. Se reţine însă că invocarea de către autorii obiecţiei de neconstituţionalitate a considerentelor care au condus la soluţia de admitere a obiecţiei de neconstituţionalitate pronunţată prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, precitată, nu are relevanţă în prezenta cauză. Astfel, aşa cum a precizat Curtea la paragraful 70 al deciziei menţionate, cu toate că procedura de urgenţă nu a fost cerută/aprobată, totuşi procedura de adoptare a legii supuse controlului de constituţionalitate a fost una de urgenţă (deoarece constituirea comisiei permanente de întocmire a raportului, întocmirea raportului în paralel cu desfăşurarea lucrărilor plenului/în pauza luată, luarea unei pauze a plenului pentru a permite finalizarea raportului şi adoptarea legii au avut loc în aceeaşi şedinţă a plenului Camerei parlamentare), ceea ce a condus la nerespectarea dispoziţiilor art. 76 alin. (3) din Constituţie. 237. Or, spre deosebire de această situaţie, în cauza de faţă, din analiza parcursului legislativ al legii criticate, rezultă că procedura de urgenţă a fost solicitată de către iniţiator şi aprobată de către Parlament, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. (3) din Constituţie, astfel că susţinerea privind încălcarea procedurii de adoptare a legii criticate, prin raportare la dispoziţiile constituţionale, este neîntemeiată. 238. În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea mandatului reprezentativ, se constată că art. 69 alin. (2) din Constituţie garantează parlamentarului independenţa faţă de corpul electoral şi de structurile politice care l-au înaintat în această funcţie. 239. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 69 din Constituţie, care stabilesc că, în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului şi că orice mandat imperativ este nul, constituie fundamentul juridic al mandatului reprezentativ. Acest text constituţional stă la baza interpretării raporturilor constituţionale dintre parlamentar, pe de o parte, şi alegătorii lui, partidele sau formaţiunile politice care au susţinut respectiva candidatură şi Camera din care face parte parlamentarul, pe de altă parte (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 216). 240. Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că art. 69 din Constituţie valorifică fără limite mandatul reprezentativ. Acest text constituţional trebuie să constituie punctul de plecare în explicarea raporturilor constituţionale dintre deputat şi alegătorii săi, partidul politic care l-a propulsat, Camera din care face parte. Interpretarea acestui articol constituţional nu poate fi decât în sensul că deputatul, din punct de vedere juridic, nu are nicio răspundere juridică faţă de alegătorii din circumscripţie care l-au ales şi nici faţă de partidul pe lista căruia a candidat. Raporturile sale cu alegătorii şi partidul sunt raporturi morale, politice, dar nu juridice. El nu mai este ţinut să îndeplinească vreo obligaţie faţă de aceştia, el este obligat numai poporului. În contextul constituţional românesc, care valorifică fără limite mandatul reprezentativ, singura posibilitate pe care o are partidul sau pe care o au alegătorii nemulţumiţi de activitatea unui deputat este să nu îl realeagă (Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 10 august 1993, sau Decizia nr. 1.490 din 17 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861 din 22 decembrie 2010). 241. Or, raportat la cauza de faţă, se constată că nu există nicio reglementare constituţională care să stabilească expres sau implicit intervalul de timp necesar ce trebuie respectat între momentul depunerii raportului şi cel al dezbaterii în plen a acestuia. Un astfel de termen nu are relevanţă constituţională şi nu reprezintă în sine şi singular un indicator de constituţionalitate a procedurii parlamentare înseşi. Este de dorit ca toate termenele stabilite pe cale regulamentară, fără relevanţă constituţională, să fie respectate, însă încălcarea uneia dintre ele nu conduce în mod automat la neconstituţionalitatea procedurii de adoptare a legii. Este nevoie de o analiză în ansamblu a întregii proceduri parlamentare pentru a se demonstra dacă prin încălcarea unui termen a fost sau nu afectată o dispoziţie constituţională ce este indisolubil legată de statul de drept şi de principiul pluralismului politic. Or, nerespectarea unui termen cu relevanţă regulamentară nu conduce la neconstituţionalitatea legii în măsura în care pe parcursul procedurii parlamentare au existat remedii/termene care au asigurat posibilitatea practică a parlamentarilor de a-şi formula poziţia cu privire la proiectul de lege. În acest sens, se constată că procedura în cele două Camere a durat din 1 septembrie până în 17 octombrie 2022 şi au fost stabilite intervale de timp exprese pentru depunerea de amendamente. Aşadar, se poate constata că a existat un timp suficient pentru ca parlamentarii să îşi poată exercita dreptul la iniţiativă legislativă prin formularea de amendamente. Mai mult, discutarea acestora a fost realizată în Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru examinarea iniţiativelor legislative din domeniul justiţiei, cu participarea tuturor grupurilor parlamentare, precum şi a autorităţilor publice cu competenţe în domeniu. 242. Prin urmare, legea criticată nu încalcă art. 1 alin. (3)-(5), art. 69 alin. (2), art. 75, art. 76 alin. (3) şi art. 148 din Constituţie. (3) Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă (3.1) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (5) din lege în raport cu art. 16 alin. (1) din Constituţie 243. Critici de neconstituţionalitate. Se susţine că dispoziţiile art. 17 alin. (5) din lege reglementează contestarea rezultatului testării psihologice, parte a examenului pentru admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii (INM), care presupune un nou test în faţa comisiei de reexaminare psihologică. Aceasta înseamnă schimbarea parametrilor concursului şi acordarea unei a doua şanse candidaţilor care au contestat proba. Se arată că ar trebui să se facă o reevaluare a interviului susţinut, pe baza înregistrării audio-video, şi nu să se susţină o nouă probă. 244. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că, potrivit textului analizat, contestaţia formulată împotriva calificativului acordat la testarea psihologică - care conţine un test scris şi un interviu - duce la reevaluarea testului scris, aplicarea unui nou test scris şi susţinerea unui nou interviu. Faptul că această contestaţie duce la susţinerea încă o dată a testului psihologic nu este o chestiune de constituţionalitate, ci una de opţiune legislativă. Prin urmare, art. 17 alin. (5) din lege nu încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie. (3.2) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie 245. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că sancţiunea contravenţională nu ar trebui să reprezinte un criteriu de evaluare în privinţa bunei reputaţii, astfel că dispoziţiile art. 21 alin. (4) din legea contestată sunt contrare art. 1 alin. (3) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie. Se poate ajunge la situaţii în care atragerea răspunderii contravenţionale să genereze consecinţe mai severe asupra carierei magistratului decât răspunderea penală. Aprecierea privind natura faptelor în raport cu care numirea în funcţia de magistrat nu ar fi conformă cu onoarea şi probitatea specifice funcţiei este relativă şi subiectivă. Se impune ca sancţiunea contravenţională să nu fie luată în considerare drept criteriu de evaluare la aprecierea bunei reputaţii, fiind un criteriu exagerat şi nemotivat. 246. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că acestea nu ţin seama de faptul că sancţionarea contravenţională avută în vedere pentru evaluarea bunei reputaţii vizează fapte în raport cu care numirea în funcţia de judecător sau procuror nu ar fi conformă cu onoarea şi probitatea specifice acestor funcţii sau ar aduce atingere prestigiului justiţiei. În evaluarea bunei reputaţii se vor analiza gravitatea faptei, precum şi conduita persoanei înainte şi după săvârşirea acesteia. Mai mult, se au în vedere sancţiunile contravenţionale din ultimii 3 ani. Prin urmare, toate aceste aspecte demonstrează faptul că autorii sesizării pleacă de la o interpretare proprie şi fragmentată a textului criticat, aşadar, de la o premisă eronată, astfel că critica formulată nu poate fi analizată prin raportare la argumentele invocate. Prin urmare, art. 21 alin. (4) din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie. (3.3) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi art. 124 din Constituţie 247. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că art. 22 din lege nu reglementează posibilitatea accesului la justiţie în condiţii eficiente pentru contestarea hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) referitoare la neîndeplinirea condiţiei bunei reputaţii. În timp ce candidaţii care au contestat proba interviului obţin o a doua şansă şi pot relua proba, candidaţii care primesc un aviz negativ în urma verificării îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii nu pot contesta respectivul aviz. Este încălcat principiul egalităţii în drepturi, evaluarea îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii neputând fi considerată infailibilă. 248. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că art. 22 din legea criticată nu stabileşte o cale de atac în procedura evaluării bunei reputaţii a candidaţilor la concursul pentru admiterea la INM, dat fiind că este o parte a concursului de admitere, o probă de concurs. Or, evaluarea probelor de concurs este o competenţă exclusivă a comisiei de examinare sau, după caz, a CSM. Comparaţia pe care o fac autorii obiecţiei de neconstituţionalitate între candidaţii care susţin testarea psihologică şi cei care sunt evaluaţi din punctul de vedere al reputaţiei lor nu poate fi acceptată, întrucât cele două probe au o natură distinctă, persoanele respective nefiind în aceeaşi situaţie juridică. La probe diferite, reglementarea poate fi diferită. Faptul că hotărârea Plenului CSM de evaluare a bunei reputaţii nu poate fi supusă controlului judecătoresc, expresie a faptului că ea intervine în cursul unei proceduri de concurs, este o opţiune a legiuitorului, fără relevanţă constituţională. Însă este evident că hotărârea CSM de validare a concursului poate fi atacată în faţa instanţelor judecătoreşti. Prin urmare, art. 22 din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi art. 124 din Constituţie. (3.4) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 şi 283 din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie 249. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că mărirea la 3 ani a duratei cursurilor auditorilor de justiţie în cadrul INM încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie. 250. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că nu are competenţa de a se pronunţa asupra duratei formării auditorilor de justiţie în cadrul INM, având în vedere că acest aspect este unul de oportunitate legislativă, Constituţia necuprinzând vreo reglementare expresă sau implicită cu privire la durata stagiului de formare a judecătorilor/procurorilor. Prin urmare, art. 25 şi 283 din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. (3.5) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) şi ale art. 33 alin. (1) din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 din Constituţie 251. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că formarea auditorilor de justiţie în cadrul cabinetelor de avocatură, prevăzută de art. 26 alin. (1) şi art. 33 alin. (1) din legea supusă controlului, încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 din Constituţie şi constituie un element de afectare a independenţei justiţiei prin raporturile care se creează între maestru şi auditor. Spre deosebire de formarea auditorilor în cadrul unor instituţii publice, formarea în cadrul unor entităţi private, chiar în cadrul unor profesii de utilitate publică, constituie o vulnerabilitate pentru întregul sistem judiciar, având în vedere şi aspecte precum caracterul neuniform al pregătirii juridice. 252. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa instanţelor autorităţii judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi în faţa altor persoane fizice sau juridice, care au obligaţia să permită şi să asigure avocatului desfăşurarea nestingherită a activităţii sale [art. 2 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 mai 2018]. Totodată, în exercitarea profesiei, avocaţii sunt parteneri indispensabili ai justiţiei, ocrotiţi de lege (art. 38 din Legea nr. 51/1995). Posibilitatea auditorilor de justiţie de a efectua stagii de practică la cabinetele de avocatură reprezintă o etapă de formare profesională a acestora. Auditorii de justiţie iau contact cu profesia de avocat, cu responsabilităţile pe care aceasta le implică şi cu modul în care avocaţii îşi pregătesc şi susţin cazurile. Un astfel de stagiu se constituie într-o experienţă profesională valoroasă, care ajută auditorul de justiţie să înţeleagă şi să aprecieze activitatea avocaţilor. Trebuie subliniat faptul că auditorul de justiţie la momentul efectuării stagiului nu este judecător, astfel că invocarea art. 124 din Constituţie nu este pertinentă. Mai mult, art. 33 alin. (1) din legea criticată nici măcar nu se referă la efectuarea de către auditorii de justiţie a unui stagiu la cabinetele de avocatură, având cu totul şi cu totul alt conţinut. Prin urmare, art. 26 alin. (1) şi art. 33 alin. (1) din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 din Constituţie. (3.6) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) şi ale art. 75 alin. (5) din lege în raport cu art. 16 alin. (1) din Constituţie 253. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că, în cazul existenţei de medii egale, folosirea pentru departajarea candidaţilor, a criteriului cunoaşterii limbii unei minorităţi naţionale cu o pondere de cel puţin 50% din numărul locuitorilor în raza instanţei sau a parchetului, prevăzut de art. 43 alin. (2) şi art. 75 alin. (5) din legea criticată, încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât nu se întemeiază pe o justificare rezonabilă şi obiectivă, în condiţiile în care limba română este limba procesului judiciar. 254. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 43 alin. (2) corelate cu cele ale art. 61 alin. (1), precum şi cu ale art. 75 alin. (5) din legea supusă controlului reglementează un criteriu de departajare pentru numirea în funcţia de judecător/procuror stagiar sau de judecător/procuror definitiv în ipoteza particulară a circumscripţiilor instanţelor şi parchetelor unde o minoritate naţională are o pondere de cel puţin 50% din numărul locuitorilor; în acest caz, la medii egale, au prioritate faţă de criteriile generale de departajare [art. 41, respectiv art. 75 alin. (4) din legea analizată] candidaţii cunoscători ai limbii acelei minorităţi. Este de observat că dispoziţiile legale criticate nu stabilesc drept criteriu de diferenţiere apartenenţa la o minoritate sau alta a candidatului, ci au în vedere o chestiune funcţională, cunoaşterea limbii minorităţii naţionale respective. Prin urmare, art. 43 alin. (2) şi art. 75 alin. (5) din lege nu încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. (3.7) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie 255. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că dispoziţiile art. 45 alin. (1) din legea supusă controlului sunt contrare art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, întrucât, deşi prin Legea organizării judiciare, completurile de judecată de la judecătorii sunt formate dintr-un singur judecător, conform Legii statutului judecătorilor şi procurorilor, ele pot avea 2 judecători membri (unul definitiv şi altul stagiar). 256. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că la judecătorii completul este şi rămâne compus dintr-un singur judecător. Judecătorul stagiar participă la aceste completuri, nefăcând parte din acestea. De aceea, judecătorul stagiar are vot consultativ. Prin urmare, art. 45 alin. (1) nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie. (3.8) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 59 alin. (3) şi (4) şi ale art. 121 alin. (4) din lege în raport cu art. 1 alin. (1) şi (5) din Constituţie 257. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că prevederile art. 59 alin. (3) şi (4), coroborat cu cele ale art. 121 alin. (4) din legea supusă controlului, nu sunt clare, întrucât s-ar înţelege că probele orale pot fi înregistrate la alegere, fie audio, fie audio-video, ceea ce ar fi absurd, iar, pe de altă parte, posibilitatea înregistrării probelor orale doar prin mijloace audio reprezintă o vulnerabilitate care poate afecta credibilitatea concursului şi, implicit, a sistemului de justiţie. 258. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea observă că autorii acestora nu demonstrează prin ce anume cele două texte sunt lipsite de previzibilitate. Faptul că înregistrarea probei orale la examenul de capacitate al judecătorilor/procurorilor sau a interviului susţinut pentru promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) se face audio sau audio-video, respectiv numai audio-video nu reprezintă decât opţiunea legiuitorului. Faptul că în niciunul dintre cazuri înregistrarea nu se pune la dispoziţia publicului este o chestiune firească, întrucât probele de concurs nu reprezintă decât aspecte ce ţin de cariera profesională a persoanei. Prin urmare, art. 59 alin. (3) şi (4) şi art. 121 alin. (4) din lege nu încalcă art. 1 alin. (1) şi (5) din Constituţie. (3.9) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 63 alin. (1) din lege în raport cu art. 16 alin. (1) din Constituţie 259. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că dispoziţiile art. 63 alin. (1) din legea criticată sunt contrare art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât pentru numirea în magistratură, pe bază de concurs, se face o diferenţă nejustificată între ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, în măsura în care ambele categorii au calitate de organ de urmărire penală şi atribuţii identice. Este discutabilă diferenţa de tratament între un jandarm care, în baza delegării procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA)/Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT) sau de la parchetele militare, face acte de urmărire penală şi nu i se recunoaşte relevanţa activităţii, faţă de un alt jandarm, încadrat ca jurist, care nu a efectuat activităţi în cadrul unui dosar de urmărire penală şi căruia i se recunoaşte relevanţa activităţii. 260. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că aspectul antamat este unul de opţiune şi oportunitate legislativă. Totodată, instanţa constituţională nu are competenţa de a suplini conţinutul normativ al textului criticat şi de a include în sfera funcţiilor care dau dreptul la susţinerea concursului conform art. 63 din legea supusă controlului şi a agenţilor de poliţie judiciară. Prin urmare, art. 63 alin. (1) din lege nu încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie. (3.10) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2), ale art. 89, 114 şi 150 din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi art. 124 din Constituţie 261. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că renunţarea la evaluarea judecătorilor ÎCCJ, precum şi la probele scrise pentru promovarea la instanţa supremă, prevăzută de art. 88 alin. (2), art. 89, 114 şi 150 din legea criticată, încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 124 din Constituţie, deoarece nesusţinerea unei probe scrise cu caracter teoretic şi practic pentru promovarea la ÎCCJ reprezintă o abdicare de la principiul potrivit căruia promovarea la instanţele superioare trebuie să se facă în baza unor criterii obiective constând în verificarea cunoştinţelor teoretice şi practice. În condiţiile în care evaluarea are ca obiectiv stabilirea nivelului de competenţă profesională a judecătorilor şi vizează îmbunătăţirea performanţelor profesionale, creşterea eficienţei activităţii instanţelor şi a încrederii publice în autoritatea judecătorească, menţinerea şi consolidarea calităţii sistemului judiciar, nu există nicio raţiune pentru care aceste obiective să nu se aplice şi judecătorilor de la nivelul instanţei supreme. 262. În acest context, se susţine că trebuiau reglementate următoarele aspecte: reintroducerea probei de verificare a cunoştinţelor de specialitate; selecţia comisiilor de concurs să fie realizată exclusiv prin tragere la sorţi, la nivelul INM; regulile de desemnare ar trebui să fie mai detaliate, să existe criterii transparente de înscriere în baza de date şi de desemnare în comisii, precum şi reguli de limitare a numărului de participări; interdicţia de numire ca membru în orice altă comisie constituită pentru selecţia judecătorilor vreme de 3 ani de la data la care acel judecător a fost desemnat membru al unei comisii de concurs privind funcţiile rezervate judecătorilor în sistemul judiciar; interdicţia de numire ca membru în aceste comisii a persoanelor din afara corpului magistraţilor care au desfăşurat activitate politică sau cel puţin aparentă activitate politică cel puţin 3 ani anterior numirii; reglementarea unor criterii clare pentru evitarea conflictelor de interese între membrii comisiilor de concurs. 263. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorii ÎCCJ nu sunt supuşi evaluării profesionale reprezintă o opţiune legislativă justificată de poziţia instituţională a ÎCCJ. Legiuitorul are competenţa de a stabili dacă aceştia sunt supuşi sau nu evaluării profesionale, ambele soluţii fiind deopotrivă constituţionale. Având în vedere poziţia ÎCCJ în sistemul judiciar, problema evaluării judecătorilor acesteia nu poate fi comparată cu evaluarea judecătorilor de la instanţele ierarhic inferioare, unde rezultatul evaluării este atât o condiţie de corespundere profesională, cât şi una de promovare la instanţele ierarhic superioare. Aceleaşi considerente se impun şi în privinţa art. 89 din legea criticată, care reglementează comisiile de evaluare profesională şi care, în mod evident, nu prevede astfel de comisii pentru judecătorii ÎCCJ. 264. De asemenea, Curtea observă că nicio dispoziţie constituţională nu prevede condiţiile în care judecătorii promovează la ÎCCJ, astfel că legiuitorul este liber să le reglementeze. Singura exigenţă pe care o impune Constituţia cu privire la promovarea judecătorilor este ca aceasta să fie dispusă de CSM [a se vedea, în acest sens, art. 125 alin. (2) din Constituţie şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, paragrafele 162-164]. 265. Art. 114 din legea criticată stabileşte că concursul de promovare constă într-o probă având ca obiect evaluarea hotărârilor judecătoreşti redactate şi într-un interviu susţinut în faţa Secţiei pentru judecători a CSM. Faptul că probele de concurs sunt diferite de cele pentru promovarea pe loc sau efectivă la tribunale/tribunale specializate/curţi de apel şi nu constau, prin urmare, în susţinerea unor probe pentru verificarea cunoştinţelor practice şi teoretice sau în evaluarea activităţii şi conduitei candidaţilor în ultimii 3 ani se explică prin caracterul unic şi supraordonat al ÎCCJ în sistemul judiciar. Legiuitorul are o anumită marjă de apreciere în acest sens, putând diferenţia modul de promovare a judecătorilor pentru tribunale/tribunale specializate/curţi de apel, pe de o parte, şi ÎCCJ, pe de altă parte. De altfel, se poate observa că promovarea la ÎCCJ este o promovare efectivă, astfel că are similitudini cu promovarea efectivă la tribunale/tribunale specializate/curţi de apel. Faptul că nu există o identitate în privinţa modului de promovare nu este o problemă cu relevanţă constituţională, ci de opţiune legislativă justificată de poziţia instituţională a ÎCCJ. 266. Se mai reţine că invocarea art. 150 din legea contestată este mai degrabă în sensul unui argument suplimentar care să susţină neconstituţionalitatea art. 114 din aceeaşi lege, nefiind criticat în mod direct, din moment ce consacră numirea prin concurs sau examen în funcţii de conducere din cadrul judecătoriilor/tribunalelor/tribunalelor specializate/curţilor de apel şi parchetelor de pe lângă acestea. 267. În final, se reţine că recomandările sau dorinţele exprimate de autorii obiecţiei în vederea îmbunătăţirii procedurilor pentru numirea în funcţia de judecător la ÎCCJ sunt aspecte de oportunitate legislativă, iar Curtea Constituţională nu se poate subroga în competenţele Parlamentului. 268. Prin urmare, art. 88 alin. (2), art. 89, 114 şi 150 din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi art. 124 din Constituţie. (3.11) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 115 din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 124 alin. (3) şi art. 148 din Constituţie 269. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că promovarea la ÎCCJ şi numirea în funcţii de conducere la aceeaşi instanţă sunt controlate, potrivit art. 115 din legea supusă controlului, în totalitate de Secţia pentru judecători a CSM, aspect contrar art. 124 alin. (3) şi art. 1 alin. (3) şi (5) cu referire la art. 148 şi art. 20 alin. (2), precum şi art. 16 alin. (1) din Constituţie. Conform normei criticate, acestea constau într-o probă având ca obiect evaluarea hotărârilor judecătoreşti redactate de candidaţi (de către o subcomisie formată din 2 judecători din cadrul ÎCCJ, numiţi de preşedintele ÎCCJ, şi un profesor universitar, numit de Secţia pentru judecători a CSM) şi un interviu susţinut în faţa Secţiei pentru judecători a CSM. În noua procedură, este ocolit INM şi creşte rolul preşedintelui ÎCCJ, atât prin prezenţa la interviu în componenţa Secţiei pentru judecători, cât şi prin desemnarea directă a majorităţii membrilor subcomisiei de evaluare a hotărârilor judecătoreşti redactate. Practic, concursul nu are caracter meritocratic şi se reduce la o numire făcută de majoritatea membrilor Secţiei pentru judecători a CSM (preşedintele ÎCCJ, 4 judecători şi ministrul justiţiei). 270. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că aspectul antamat este o chestiune de legiferare. Faptul că preşedintele ÎCCJ numeşte 2 judecători ai ÎCCJ în componenţa comisiei de evaluare pentru concursul de promovare în funcţia de judecător la ÎCCJ, iar CSM un profesor universitar constituie o chestiune de opţiune şi oportunitate legislativă. Nicio prevedere constituţională nu stabileşte titularul dreptului de a desemna membrii comisiei de promovare, astfel că aceasta ţine de marja de apreciere a legiuitorului. Prin urmare, art. 115 din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 124 alin. (3) şi art. 148 din Constituţie. (3.12) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 117 alin. (6) din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 124 alin. (3) şi art. 148 din Constituţie 271. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că art. 117 alin. (6) din lege prevede că orice persoană poate trimite în scris sesizări sau observaţii în legătură cu actele publicate pentru a fi avute în vedere la evaluare, deşi Comisia de la Veneţia a dezavuat în avizele sale o astfel de procedură. 272. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea observă că acestea pornesc de la o premisă greşită. Textul în discuţie nu se referă la evaluarea activităţii judecătorului de către public, ci la sesizările şi observaţiile ce pot fi primite din partea opiniei publice pentru realizarea evaluării de către Comisia de evaluare a candidaţilor pentru promovarea la ÎCCJ. Aceste sesizări/observaţii pot fi avute în vedere de către Comisie, aceasta putând să le ia în considerare numai dacă se referă la criteriile de evaluare a hotărârilor judecătoreşti prevăzute la art. 117 alin. (2) din legea contestată. Prin urmare, art. 117 alin. (6) din lege nu încalcă art. 20 din Constituţie. (3.13) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 128, 132, 133, 135 şi 139-141 din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 din Constituţie 273. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că dispoziţiile art. 132 din legea supusă controlului încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 din Constituţie, întrucât prin promovarea efectivă la instanţele superioare, până la ÎCCJ, care se face pe criterii subiective, cu eliminarea criteriului obiectiv al probei scrise de verificare a cunoştinţelor, scade calitatea profesională a judecătorilor de la instanţele superioare, este afectată calitatea actului de justiţie, scade prestigiul justiţiei şi se descurajează candidaţii. Aceste aspecte trebuie coroborate cu faptul că promovările pe loc vor fi blocate o perioadă lungă de timp sub pretextul dorinţei de stimulare a magistraţilor de a se înscrie la interviurile pentru promovări efective. Modalitatea în care are loc promovarea efectivă constituie un regres imens, încălcând independenţa magistraţilor şi un principiu fundamental într-un stat de drept, şi anume cel al meritocraţiei. 274. Formal, preşedintele curţii de apel face parte din comisia pentru evaluarea în vederea promovării, dar şi din comisia de evaluare a tuturor judecătorilor curţii de apel, cumulând astfel o putere de decizie mare atât în privinţa modului de evaluare a judecătorilor din cadrul curţii de apel, cât şi în privinţa desemnării judecătorilor care vor fi promovaţi efectiv la curtea de apel. Art. 132 alin. (8) din legea supusă controlului reglementează în mod neclar compunerea comisiilor de evaluare a procurorilor pentru promovarea efectivă, întrucât nu se cunoaşte numărul membrilor acestora, textul prevăzând că sunt formate dintr-un preşedinte şi 2-4 membri. Promovarea efectivă la curţi de apel, tribunale şi parchetele de pe lângă acestea încalcă independenţa judecătorilor, dispoziţiile art. 128, 133, 140 şi 141 din legea criticată fiind contrare art. 124 alin. (3) şi art. 1 alin. (3) şi (5) cu referire la art. 148 şi art. 20 alin. (2) din Constituţie. 275. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea observă că, în realitate, critica specifică este formulată în privinţa art. 132, 135 şi 139 din legea criticată, care reglementează comisiile de concurs pentru promovarea pe loc/efectivă, precum şi probele de concurs în privinţa celor două forme de promovare. Pe lângă acestea, sunt formulate critici generale în raport cu art. 128, 133, 140 şi 141 din legea criticată. 276. Curtea reţine că există o diferenţă între probele susţinute de judecători/procurori după cum promovarea este pe loc sau efectivă. Dacă la promovarea pe loc se susţin probe scrise cu caracter teoretic şi practic, la promovarea efectivă se susţine o probă având ca obiect evaluarea activităţii şi a conduitei candidaţilor în ultimii 3 ani de activitate desfăşurată. 277. Curtea Constituţională nu are competenţa de a compara cele două soluţii legislative între ele şi de a stabili dacă accesul la promovarea pe loc sau efectivă este mai facilă sau nu; de asemenea, nu are competenţa de a stabili dacă accesul la cele două forme de promovare trebuie să se facă în condiţii identice. Este o chestiune de opţiune a legiuitorului, care, în funcţie de situaţia concretă a sistemului judiciar, stabileşte modul de acces la cele două forme de promovare. Legiuitorul este în drept să încurajeze judecătorii sau procurorii să promoveze pe loc sau efectiv în funcţie de nevoile sistemului. 278. Constituţia nu reglementează criterii în funcţie de care trebuie realizată promovarea, astfel că stabilirea acestora revine legiuitorului, care, acţionând în marja sa de apreciere, are deplina legitimare de a reglementa întregul sistem de promovări. Evident, promovările se realizează prin concurs pentru a se asigura accesul persoanelor în cauză, judecători şi procurori, la funcţiile de la instanţele şi parchetele superioare într-un mod egal şi nediscriminatoriu, în conformitate cu art. 16 din Constituţie, dar reglementarea in concreto a probelor de concurs pentru diversele categorii de promovări este o atribuţie a legiuitorului. Or, critica formulată se mărgineşte numai la a puncta că la promovarea efectivă trebuia reglementată ca probă de concurs proba scrisă de verificare a cunoştinţelor, ceea ce demonstrează că se plasează în sfera opţiunilor legislative şi nu pune în discuţie aspecte de neconstituţionalitate. 279. Autorii obiecţiei arată că promovările pe loc vor fi blocate o perioadă lungă de timp sub pretextul dorinţei de stimulare a magistraţilor de a se înscrie la interviurile pentru promovări efective; or, o asemenea afirmaţie nu este decât una speculativă, şi nu un argument de neconstituţionalitate. Chiar dacă ar fi adevărat ceea ce susţin autorii obiecţiei, se poate constata că aspectul învederat este unul de fapt, şi nu unul de drept; or, Curtea nu se poate pronunţa pe aspecte viitoare de fapt. 280. În privinţa evaluării şi promovării judecătorilor de la curţile de apel, Curtea constată că preşedintele curţii de apel nu face parte din comisia de promovare a acestora la ÎCCJ [comisie compusă din 2 judecători la ÎCCJ şi un profesor universitar - art. 115 alin. (1) din lege -, ci din comisia compusă conform art. 132 alin. (6), comisie care vizează promovarea judecătorilor de la judecătorie şi de la tribunal, nu şi a judecătorilor de la curţi de apel], ci numai din comisia de evaluare [art. 89 alin. (1) lit. b)], astfel că nu se poate susţine că acesta evaluează activitatea judecătorilor de la curtea de apel şi decide cu privire la promovarea lor. 281. Critica referitoare la art. 132 alin. (8) din legea supusă controlului, care stabileşte că comisia de evaluare în cazul promovării efective a procurorilor este compusă dintr-un preşedinte şi 2-4 membri, nu poate fi reţinută, întrucât legea acordă o marjă de apreciere Secţiei pentru procurori a CSM în vederea stabilirii numărului concret al membrilor comisiei de evaluare în cazul promovării efective a procurorilor. Dacă legea nu stabileşte în mod exact numărul membrilor, ci indică un minim şi un maxim de membri ai respectivei comisii, aceasta nu înseamnă că legea este neclară, ci că, în funcţie de împrejurările şi situaţiile concrete, Secţia pentru procurori a CSM poate să varieze numărul de membri ai comisiilor în aceste limite. 282. Prin urmare, art. 128, 132, 133, 135 şi 139-141 din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 din Constituţie. (3.14) Critici privind promovarea la Parchetul General, DNA şi DIICOT 283. Critici. Se susţine că vechimea necesară pentru promovarea la Parchetul General, DNA şi DIICOT nu este corelată cu realitatea exprimată de reprezentanţii acestor instituţii. 284. Examinând criticile formulate, Curtea reţine că nu se poate pronunţa pe aspecte de fapt, ci doar pe cele de drept. (3.15) Criticile privind art. 140 din lege 285. Critici. Se susţine că neconstituţionalitatea art. 140 din legea supusă controlului derivă din faptul că secţia din cadrul CSM oferă argumente contestatarilor rezultatelor concursurilor de promovare doar în cazul admiterii contestaţiilor, nu şi în cazul respingerii acestora. Această împrejurare este de natură să arunce o umbră asupra activităţii de soluţionare a contestaţiilor. 286. Examinând criticile formulate, Curtea reţine că textul criticat nu reglementează o asemenea situaţie, admiterea contestaţiei nefiind motivată. (3.16) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 143 alin. (2) din lege în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 124 şi ale art. 148 din Constituţie 287. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că necesitatea avizului preşedintelui ÎCCJ în privinţa candidaturilor pentru funcţiile de vicepreşedinte şi preşedinte de secţie, prevăzută de art. 143 alin. (2) din lege, constituie o barieră nejustificată în calea unor candidaturi şi încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 124 şi ale art. 148 din Constituţie. Acest aviz este de natură a crea un sistem clientelar, în care persoanele care vor dori să ocupe aceste funcţii vor trebui să se supună preşedintelui instanţei supreme, în caz contrar neavând vreo şansă în acest demers. 288. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea observă că aspectul antamat este o chestiune de opţiune legislativă. Avizul solicitat cu privire la compatibilitatea planului managerial întocmit de candidat cu planul managerial al preşedintelui ÎCCJ nu este unul conform, ci consultativ pentru ca Secţia pentru judecători a CSM să poată evalua coerenţa acţiunilor şi măsurilor viitoare ale conducerii ÎCCJ. Prin urmare, art. 143 alin. (2) din lege nu încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 124 şi ale art. 148 din Constituţie. (3.17) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145-149 din lege în raport cu art. 124, art. 133 alin. (1) şi art. 148 din Constituţie. 289. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că dispoziţiile art. 145-149 din legea criticată încalcă art. 124, art. 133 alin. (1) şi art. 148 din Constituţie, întrucât omit să reglementeze un rol central al Secţiei pentru procurori a CSM în numirea procurorilor de rang înalt în funcţii de conducere. Necesitatea acestui rol central a fost stabilită de Comisia de la Veneţia într-un aviz privind România. Legea menţine un număr extrem de mare de categorii de funcţii în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DNA şi DIICOT în care numirea este politică. Menţinerea unui sistem de numire politică a şefilor de secţie nu este justificată, cu atât mai mult cu cât aceştia continuă să lucreze efectiv în dosare, ceea ce generează riscul ca un politician plasat într-o poziţie-cheie în stat să influenţeze cursul unei anchete penale prin impunerea numirii procurorului-şef de secţie. 290. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că Constituţia nu cuprinde dispoziţii speciale referitoare la procedura de numire a procurorilor de rang înalt în funcţii de conducere. 291. Legiuitorul este liber să reglementeze procedura de numire a procurorilor de rang înalt în funcţii de conducere, cu condiţia ca, în această procedură, atât CSM, cât şi ministrul justiţiei să fie implicaţi potrivit rolului lor constituţional. Constituţia nu stabileşte că promovarea procurorilor se face exclusiv de CSM [spre deosebire de dispoziţia expresă cuprinsă în privinţa judecătorilor - art. 125 alin. (2) din Constituţie], astfel că legiuitorul are o largă marjă de apreciere în acest sens; astfel, acesta a decis că promovarea procurorilor până la nivelul parchetelor de pe lângă curţile de apel să fie făcută de CSM, însă numirile în cele mai înalte funcţii printr-o procedură de conlucrare între ministrul justiţiei, CSM şi Preşedintele României, fiecare acţionând potrivit rolului său constituţional. 292. Comisia de la Veneţia, prin Avizul nr. 924/2018, a stabilit doar că „implicarea efectivă a unui consiliu judiciar (sau a unui consiliu pentru procurori), dacă o astfel de structură există, este esenţială, reprezentând o garanţie de neutralitate şi de expertiză profesională, apolitică“, ceea ce nu înseamnă că acest consiliu trebuie să fie un decident în toate cazurile, ci să aibă un rol esenţial în procedură. Spre exemplu, potrivit art. 148 alin. (2) din legea criticată, avizul negativ al CSM îl obligă pe ministrul justiţiei să organizeze un nou interviu cu candidatul care a primit acest aviz. Chiar dacă ministrul justiţiei decide continuarea procedurii cu respectivul candidat, se poate observa că avizul CSM, pe de o parte, a avut drept efect organizarea unui nou interviu, iar, pe de altă parte, avizul emis va fi discutat în cadrul noului interviu şi reprezintă un reper pentru ministrul justiţiei în promovarea în continuare a procedurii de numire. 293. Cu privire la critica potrivit căreia se menţine un sistem de numire politică a şefilor de secţie, se poate observa că acest aspect este o chestiune de opţiune şi oportunitate legislativă, şi nu de constituţionalitate. Este adevărat că se pot imagina mai multe sisteme şi modalităţi de numire a procurorilor de rang înalt în funcţii de conducere, însă Curtea Constituţională nu are competenţa să evalueze dacă un sistem sau altul este mai potrivit raportat la dorinţele majorităţii sau minorităţii parlamentare. Atât timp cât sistemul de numire pentru care a optat legiuitorul respectă competenţele constituţionale ale ministrului justiţiei, CSM şi Preşedintelui României, astfel cum rezultă acestea din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, înseamnă că normele care îl consacră sunt constituţionale în substanţa lor. 294. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea art. 133 alin. (1) din Constituţie. Curtea menţionează că, în context, invocarea art. 124 din Constituţie este greşită, întrucât acesta nu se referă la procurori, ci la judecători, pentru că numai aceştia înfăptuiesc justiţia. 295. Se mai observă că critica formulată din perspectiva art. 148 din Constituţie are în vedere valorificarea Recomandărilor Mecanismului de cooperare şi verificare (MCV) emise în temeiul Deciziei Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (2006/928/CE). Or, Recomandările MCV nu pot fi analizate în cadrul controlului de constituţionalitate, acestea putând fi valorificate, în cazul de faţă, de către legiuitor în evaluarea oportunităţii diverselor soluţii legislative promovate. Prin urmare, art. 148 din Constituţie nu are incidenţă în cauză. 296. Aşadar, art. 145-149 din legea criticată nu încalcă art. 124, art. 133 alin. (1) şi art. 148 din Constituţie. (3.18) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 150 alin. (2) şi ale art. 167 din lege în raport cu art. 1 alin. (3), art. 124 alin. (3) şi art. 148 din Constituţie 297. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că numirea în alte funcţii de conducere decât cele de preşedinte la judecătorii, tribunale, tribunale specializate şi curţi de apel sau de procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel şi prim-procuror al parchetului de pe lângă tribunal, tribunal specializat sau judecătorie se face fără concurs sau examen, la propunerea preşedintelui instanţei sau a conducătorului parchetului, potrivit procedurii prevăzute de prezenta lege. Astfel, numirea în funcţia de vicepreşedinte de instanţă sau procuror adjunct de parchet se va face pe criterii subiective, fără concurs sau examen. Autorii sesizării reiterează faptul că lipsa unei probe scrise, cu caracter teoretic şi practic, reprezintă o abdicare de la principiul potrivit căruia numirile în funcţii importante pentru sistemul judiciar trebuie să se facă în baza unor criterii obiective de verificare a cunoştinţelor profesionale. Dispoziţiile art. 150 alin. (2) şi ale art. 167 din legea criticată, care prevăd eliminarea ocupării prin concurs a funcţiei de vicepreşedinte de instanţă/preşedinte de secţie de la nivelul judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel, respectiv de adjunct al prim-procurorului parchetului, procuror-şef de secţie sunt contrare art. 1 alin. (3), art. 124 alin. (3) şi art. 148 din Constituţie şi constituie un regres, prin aceste norme urmărindu-se crearea unei dependenţe a celor care ocupă funcţii manageriale în instanţe/parchete faţă de Secţia pentru judecători/procurori şi de preşedintele instanţei/conducătorul parchetului. 298. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că Constituţia nu prevede condiţiile în care judecătorii/procurorii promovează în diverse funcţii de conducere la judecătorii, tribunale, tribunale specializate şi curţi de apel sau la parchetul de pe lângă curtea de apel/tribunal/tribunal specializat/judecătorie, astfel că legiuitorul este liber să le reglementeze. Singura exigenţă pe care o impune Constituţia este cea cu privire la promovarea judecătorilor, şi anume să fie dispusă de CSM. Or, promovarea judecătorilor în funcţiile de conducere menţionate la art. 150 alin. (2) din legea criticată se dispune, conform alin. (3), de Secţia pentru judecători a CSM, ceea ce înseamnă că exigenţa prevăzută de art. 125 alin. (2) din Constituţie este îndeplinită; în rest, stabilirea condiţiilor pe care judecătorii trebuie să le îndeplinească pentru a fi numiţi în respectivele funcţii este de competenţa legiuitorului, care are o marjă de apreciere în acest sens, putând opta pentru cea mai potrivită soluţie raportat la situaţia concretă existentă. În ceea ce priveşte promovarea procurorilor, Constituţia nu reglementează nicio condiţie specifică. Astfel, legiuitorul are deplina competenţă de a stabili condiţiile şi autoritatea competentă să îi numească pe aceştia în diverse funcţii de conducere. 299. Prin urmare, art. 150 alin. (2) şi art. 167 din lege nu încalcă art. 1 alin. (3), art. 124 alin. (3) şi art. 148 din Constituţie. (3.19) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 160 alin. (6) din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 din Constituţie 300. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că, întrucât contestarea testării psihologice prevăzută de art. 160 alin. (6) din legea criticată presupune o nouă testare, se încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 din Constituţie. Astfel, are loc schimbarea parametrilor concursului şi acordarea unei a doua şanse sau ignorarea unei prezentări bune la testarea psihologică, reprezentând practic o a doua testare acordată candidaţilor care au contestat-o pe prima. Aceasta nu este o contestaţie propriu-zisă, ci mai degrabă o nouă testare; în mod normal, ar fi trebuit ca această contestaţie să se bazeze pe reevaluarea testului iniţial, efectuată de comisia de contestaţii pe baza înregistrării interviului iniţial. 301. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că contestaţia formulată împotriva calificativului acordat la testarea psihologică - ce conţine un test scris şi un interviu - în cadrul concursului/examenului pentru numirea în funcţia de preşedinte la judecătorii/tribunale/tribunale specializate/curţi de apel sau de procuror general al parchetelor de pe lângă acestea duce la reevaluarea testului scris şi la susţinerea unui nou interviu. Faptul că această contestaţie duce la susţinerea încă o dată a interviului nu este o chestiune de constituţionalitate, ci una de opţiune legislativă. Prin urmare, art. 160 alin. (6) din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 din Constituţie. (3.20) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 169 alin. (8) şi ale art. 172 alin. (8) din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie 302. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că, spre deosebire de situaţia revocării procurorilor de rang înalt, pentru revocarea din funcţiile de conducere de la instanţele şi parchetele inferioare, contestarea măsurii în instanţă suspendă executarea revocării. Pentru identitate de raţiune, trebuia să fie identitate de soluţie în sensul suspendării executării revocării în toate cazurile. 303. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că în discuţie este o problemă de interpretare şi de aplicare a legii. Dacă în cazul măsurii de revocare a procurorului prevăzut la art. 169 alin. (1) din legea criticată, contestarea măsurii poate duce la suspendarea executării ei până la soluţionarea cauzei, aspect expres reglementat prin art. 169 alin. (8) din aceeaşi lege, pentru procurorii de rang înalt prevăzuţi la art. 172 alin. (1) din lege nu a fost reglementată suspendarea executării măsurii revocării până la soluţionarea cauzei. Având în vedere că procedurile de revocare sunt diferit reglementate în privinţa celor două categorii de procurori, se constată că legiuitorul are o largă marjă de apreciere în a reglementa în mod corelativ o cauză de suspendare obligatorie, facultativă sau, din contră, să refuze expres o asemenea măsură ori să nu dispună nimic, lăsând aplicabile normele de contencios administrativ. În cauză, a ales să nu reglementeze o cauză de suspendare obligatorie, facultativă şi nici să refuze suspendarea, situaţie în care devine aplicabilă reglementarea de drept comun din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, şi anume posibilitatea instanţei de a suspenda executarea actului - art. 15 - Solicitarea suspendării prin acţiunea principală. Aşadar, ambele măsuri de revocare îndreptate împotriva judecătorilor/ procurorilor ocupând funcţii de conducere, odată contestate, pot fi suspendate de instanţa judecătorească competentă. Prin urmare, art. 169 alin. (8) şi art. 172 alin. (8) din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. (3.21) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 188 alin. (4) din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (4), art. 124 alin. (3), art. 125 alin. (2) şi art. 131 din Constituţie 304. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că menţinerea avizului conform al ministrului apărării naţionale pentru dobândirea calităţii de ofiţer activ în cadrul Ministerului Apărării Naţionale cu privire la magistraţii militari, prevăzut de art. 188 alin. (4) din legea criticată, este contrar art. 1 alin. (3) şi (4), art. 124 alin. (3), art. 125 alin. (2) şi art. 131 din Constituţie. În acest sens, prin faptul că un politician stabileşte cine devine sau nu magistrat militar se realizează o imixtiune nepermisă a executivului în justiţie, o încălcare flagrantă a principiului separaţiei puterilor în stat. 305. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că admiterea acestora ar echivala cu transformarea judecătorului militar într-unul civil, care ar avea competenţa de a judeca infracţiunile comise de militari. Or, judecătorul, pentru a deveni unul militar, trebuie să dobândească în mod logic şi calitatea de militar, în cazul de faţă de ofiţer în activitate. Iar dobândirea calităţii de militar se face, ca regulă generală, printr-un act al Ministerului Apărării Naţionale. CSM nu are competenţa funcţională de a decide de unul singur acordarea calităţii de militar unui judecător. Transferul sau numirea în funcţia de judecător/procuror militar trebuie să reflecte o cooperare şi un dialog între cele două paliere (judecătoresc şi militar), unul fără altul neputând funcţiona. 306. Dacă s-ar accepta eliminarea avizului conform al ministrului apărării naţionale, s-ar ajunge la situaţia desfiinţării instituţiei judecătorului/procurorului militar, întrucât competenţele specifice acestora ar fi preluate de judecătorii/procurorii civili, care ar dobândi competenţa soluţionării cauzelor privind infracţiuni săvârşite de militari. 307. Un eventual aviz consultativ al ministrului apărării, aşa cum sugerează autorii obiecţiei, ar însemna că de fapt CSM numeşte singur proprio motu un ofiţer activ, ceea ce este inadmisibil. 308. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că numirea, promovarea şi evoluţia carierei de magistrat a judecătorilor şi procurorilor militari se fac în aceleaşi condiţii ca şi în cazul magistraţilor de la celelalte instanţe judecătoreşti şi parchete. Singura condiţie suplimentară pe care trebuie să o îndeplinească înainte de a fi numiţi este aceea de a deveni militari activi în cadrul Ministerului Apărării Naţionale. Aceasta însă nu înseamnă relaţii de subordonare pe planul îndeplinirii atribuţiilor ce le revin magistraţilor. Magistraţii militari beneficiază de toate drepturile şi au toate obligaţiile prevăzute de lege pentru judecători, respectiv pentru procurori (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, Decizia nr. 610 din 20 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 474 din 16 iulie 2007, sau Decizia nr. 781 din 1 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 7 august 2007). Prin urmare, art. 188 alin. (4) din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (4), art. 124 alin. (3), art. 125 alin. (2) şi art. 131 din Constituţie. (3.22) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5), art. 124, art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie 309. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că art. 206 din legea criticată este contrar art. 1 alin. (3) şi (5), art. 124, art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie, neconstituţionalitatea textului derivând din faptul că li se acordă judecătorilor şi procurorilor posibilitatea de a ocupa funcţii care excedează activităţii de înfăptuire a justiţiei. Soluţiile legislative criticate le permit acestora să fie membri în organele de conducere ale oricărei persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial. Astfel, funcţiile în cadrul unor persoane de drept privat sunt incompatibile cu demnitatea de magistrat. Incompatibilitatea cu orice altă funcţie publică sau privată prevăzută de art. 125 alin. (3) din Constituţie a constituit temeiul pronunţării unor numeroase decizii ale Curţii Constituţionale prin care s-au argumentat constituţionalitatea instituirii pensiei de serviciu a magistraţilor şi neconstituţionalitatea eventualei suprimări a acesteia. 310. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie stabilesc că „(3) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior“, respectiv că „(2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior“. 311. Prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 167, Curtea a statuat că „un judecător sau procuror poate cumula funcţia sa de autoritate publică numai cu funcţiile didactice din învăţământul superior, care, potrivit art. 285 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, sunt cele de asistent universitar; lector universitar/şef de lucrări; conferenţiar universitar şi profesor universitar. De asemenea, art. 285 alin. (2) din aceeaşi lege prevede că în instituţiile de învăţământ superior funcţiile de cercetare sunt: asistent cercetare; cercetător ştiinţific; cercetător ştiinţific gradul III; cercetător ştiinţific gradul II şi cercetător ştiinţific gradul I, funcţii care, conform alin. (3), sunt echivalate cu cele didactice. Totodată, în virtutea funcţiei pe care o deţin de judecător sau procuror, aceştia pot presta activităţi de instruire în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri“. „În sistemul nostru constituţional normele antereferite sunt foarte stricte cu privire la incompatibilităţile care însoţesc funcţia de judecător/procuror, raţiunea acestora fiind aceea de a evita confuziunea între aceste funcţii şi orice alte funcţii publice sau private, indiferent de natura lor (politică sau economică)“ (Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 169). 312. Curtea observă că art. 11 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, în vigoare, prevede că „judecătorii şi procurorii pot fi membri ai societăţilor ştiinţifice sau academice, precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial“. De asemenea, art. 76 din aceeaşi lege prevede că „judecătorii şi procurorii sunt liberi să organizeze sau să adere la organizaţii profesionale locale, naţionale sau internaţionale, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor profesionale, precum şi la cele prevăzute la art. 11 alin. (3), putând face parte din organele de conducere ale acestora“. 313. În acest context normativ, Curtea reţine că recunoaşterea calităţii de membru în asociaţii care au drept scop apărarea drepturilor şi intereselor profesionale ale judecătorilor şi procurorilor în mod implicit înseamnă că aceste persoane fac parte din adunarea generală a unei asociaţii, aşadar fac parte din organele lor de conducere. Prin urmare, şi în prezent aceştia fac parte din organele de conducere ale respectivelor asociaţii. Doar dacă nu s-ar recunoaşte posibilitatea judecătorilor şi procurorilor de a înfiinţa asociaţii, atunci într-adevăr aceştia nu ar putea face parte din organele lor de conducere, dar acest lucru ar echivala cu imposibilitatea lor de a-şi apăra într-un cadru organizat drepturile şi interesele profesionale. Or, din moment ce legislaţia naţională prevede acest lucru, înseamnă că ei devin automat membri ai organelor lor de conducere. Aşadar, calitatea de membru într-o asociaţie implică şi calitatea de membru în organul său de conducere. Cele două aspecte nu se pot disocia, fiind legate intrinsec. 314. În privinţa fundaţiei, Comitetul director se compune din cel puţin 3 membri desemnaţi de fondator sau, după caz, de fondatori, la momentul constituirii fundaţiei, cu alte cuvinte, în măsura în care membrii sunt numai judecători/procurori, aceştia vor face parte în mod implicit din organul de conducere al fundaţiei [art. 30 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 31 ianuarie 2000]. Cele arătate la paragraful precedent sunt valabile şi în privinţa fundaţiilor. 315. De altfel, art. 206 din legea criticată nu schimbă cu nimic soluţia legislativă aflată în vigoare, care, la rândul ei, prevede posibilitatea judecătorilor şi procurorilor de a fi membri ai persoanelor juridice de drept privat fără scop patrimonial şi de a face parte din organele lor de conducere. 316. În aceste condiţii, textul legal criticat urmează să se aplice în concordanţă cu dispoziţiile Constituţiei şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Prin urmare, art. 206 din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 124, art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie. (3.23) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 228 alin. (5)-(7) din lege în raport cu art. 21 din Constituţie 317. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că prevederile art. 228 alin. (5)-(7) din lege aduc atingere substanţei dreptului de acces liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie, întrucât exclud de la controlul judecătoresc actele care conţin rezultatul verificărilor realizate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) cu privire la veridicitatea declaraţiilor din care să rezulte că persoanele prevăzute la alin. (1) din acelaşi articol nu au fost şi nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai niciunui serviciu de informaţii. 318. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că art. 228 alin. (1) din legea contestată reglementează interdicţia judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi, personalului de specialitate juridică asimilat acestora, personalului auxiliar de specialitate şi personalului de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de a fi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai vreunui serviciu de informaţii. Persoanele menţionate au obligaţia, în conformitate cu prevederile art. 228 alin. (3) din legea criticată, de a completa anual o declaraţie olografă pe propria răspundere, potrivit legii penale, din care să rezulte că nu au fost şi nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai niciunui serviciu de informaţii. Verificarea veridicităţii declaraţiilor se realizează de către CSAT, anual, din oficiu sau ori de câte ori este sesizat de Ministerul Justiţiei, Plenul sau secţiile CSM ori de judecătorul sau procurorul vizat, iar rezultatul verificărilor prin care se constată încălcarea incompatibilităţii prevăzute la art. 228 alin. (1) din legea criticată se concretizează într-un înscris care se comunică CSM, Ministerului Justiţiei, celui vizat de verificare, precum şi, la cerere, oricărei persoane. 319. Din critica formulată rezultă că CSAT emite un înscris doar dacă constată incompatibilităţi; prin urmare, nu emite niciun înscris dacă nu s-a constatat încălcarea incompatibilităţii, iar persoana care justifică un interes legitim, conform legii, nu are acces la instanţa de contencios administrativ. 320. Astfel, se identifică două situaţii posibile: (a) declaraţia a fost verificată, este veridică, CSAT nu emite niciun înscris cu privire la rezultatul verificării; şi (b) declaraţia a fost verificată, nu este veridică, CSAT emite un înscris cu privire la rezultatul verificării. În ipoteza a doua, rezultatul verificării poate fi contestat (ca urmare a celor stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018), în timp ce în prima ipoteză rezultatul verificării nu poate fi contestat, întrucât nu se emite niciun act. De altfel, posibilitatea de a contesta actul CSAT în faţa instanţelor judecătoreşti competente este o consecinţă directă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 121, prin care s-a stabilit că asemenea acte ale CSAT trebuie supuse controlului judecătoresc. Prin urmare, art. 228 alin. (5)-(7) din lege nu încalcă art. 21 din Constituţie. (3.24) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 234 alin. (2) din lege în raport cu art. 1, art. 125 alin. (3) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie 321. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că art. 234 alin. (2) din legea contestată încalcă art. 1, art. 125 alin. (3) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, întrucât reglementează posibilitatea magistraţilor de a dobândi calitatea de expert; or, activitatea principală a magistratului trebuie să rămână judecarea cauzelor sau efectuarea/supravegherea urmăririi penale, nicidecum alte activităţi lucrative, chiar având legătură cu domeniul justiţiei. 322. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că activitatea judecătorului nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune existenţa unei laturi de formare activă sau pasivă inerentă, de altfel, oricărei categorii profesionale. Judecătorul/Procurorul nu are doar obligaţia de a se forma şi pregăti profesional în mod corespunzător, ci şi opţiunea de a împărtăşi, transmite şi disemina cunoştinţele practice şi teoretice acumulate în exercitarea funcţiei sale viitorilor judecători/procurori (Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, paragraful 104). De asemenea, activitatea judecătorului nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune existenţa unei laturi de dezvoltare a însuşi sistemului de justiţie în ansamblul său, sens în care, integrat funcţiei sale de autoritate publică, poate exercita calitatea de expert în proiecte care vizează în mod direct domeniul justiţiei. Prin experienţa sa, contribuie la dezvoltarea sistemului de justiţie naţional. Curtea subliniază faptul că participarea la proiectele respective trebuie în prealabil aprobată/însuşită de autorităţile naţionale beneficiare (Ministerul Justiţiei, CSM, ÎCCJ, Ministerul Public şi INM) şi să fie circumscrisă domeniului justiţiei. Prin urmare, art. 234 alin. (2) din lege nu încalcă art. 1, art. 125 alin. (3) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie. (3.25) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (2), ale art. 275 alin. (1), (3) şi (6), ale art. 277 alin. (6), ale art. 278 alin. (2) şi ale art. 279 din lege în raport cu prevederile art. 1, ale art. 124 şi ale art. 148 din Constituţie 323. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că dispoziţiile art. 235 alin. (2), ale art. 275 alin. (1), (3) şi (6), ale art. 277 alin. (6), ale art. 278 alin. (2) şi ale art. 279 din legea criticată încalcă prevederile art. 1, ale art. 124 şi ale art. 148 din Constituţie, întrucât reglementează un alt regim disciplinar pentru magistraţii-asistenţi ai ÎCCJ faţă de regimul existent pentru judecători/procurori. 324. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că legiuitorul are deplina legitimitate constituţională de a reglementa proceduri disciplinare distincte pentru judecători, procurori, magistraţi-asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat magistraţilor, având în vedere rolul, poziţia şi locul în care aceştia funcţionează. Faptul că pentru judecători şi procurori sancţiunea disciplinară se aplică de către secţia corespunzătoare a CSM nu înseamnă că şi pentru magistraţii-asistenţi sau personalul de specialitate juridică asimilat magistraţilor tot secţiile trebuie să se pronunţe. Din contră, pentru situaţii juridice diferite, legiuitorul este în drept să reglementeze un tratament juridic diferenţiat, ceea ce a şi făcut, sancţiunea disciplinară urmând a fi aplicată de către preşedintele ÎCCJ, respectiv de către conducătorul instituţiei în care funcţionează respectivul personal. 325. Curtea mai reţine că aspectul invocat este unul de oportunitate legislativă, Constituţia necuprinzând vreo reglementare expresă sau implicită în acest sens. Astfel, legiuitorul este liber să aprecieze soluţia legislativă cea mai potrivită raportat la specificul situaţiei diverselor categorii de personal. Prin urmare, art. 235 alin. (2), art. 275 alin. (1), (3) şi (6), art. 277 alin. (6), art. 278 alin. (2) şi art. 279 din lege nu încalcă prevederile art. 1, ale art. 124 şi ale art. 148 din Constituţie. (3.26) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 alin. (16) din lege în raport cu art. 1, 16, 124 şi 148 din Constituţie 326. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că dispoziţiile art. 269 alin. (16) din legea contestată sunt contrare art. 1, 16, 124 şi 148 din Constituţie, întrucât lipsa obligativităţii asigurării de răspundere civilă pentru magistraţi diminuează ideea de răspundere şi creează o discriminare faţă de alte categorii profesionale. 327. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că prevederile Constituţiei nu cuprind reglementări exprese sau implicite cu privire la asigurarea de răspundere civilă a magistraţilor. Reglementarea acesteia este o chestiune de opţiune şi oportunitate legislativă. De altfel, critica formulată nu este argumentată, fiind mai degrabă o afirmaţie. Prin urmare, art. 269 alin. (16) din lege nu încalcă art. 1, 16, 124 şi 148 din Constituţie. (3.27) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 271 din lege în raport cu art. 1 alin. (5), art. 124 alin. (3), art. 126 alin. (3), art. 132 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie 328. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că dispoziţiile art. 271 din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor contravin prevederilor art. 1 alin. (5), ale art. 124 alin. (3), ale art. 126 alin. (3), ale art. 132 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie prin omisiunea de a reglementa răspunderea judecătorilor şi a procurorilor pentru nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale şi ale ÎCCJ. Se apreciază că reglementarea ca abatere disciplinară a nerespectării normelor de drept material sau procesual, în cadrul activităţii jurisdicţionale, în cazul îndeplinirii condiţiilor pentru angajarea răspunderii disciplinare, pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă nu constituie o garanţie suficientă pentru înfăptuirea justiţiei cu respectarea obligativităţii deciziilor ÎCCJ pronunţate în vederea unificării practicii judiciare, precum şi a deciziilor Curţii Constituţionale, în sensul celor reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 iulie 2012. 329. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 11 ianuarie 2012, precitată, a statuat că atât deciziile sale, cât şi cele ale ÎCCJ pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii dau expresie unei competenţe specifice, strict prevăzute de lege. Prin urmare, respectarea lor nu împiedică exercitarea competenţelor legale ale instanţelor de judecată. Pentru a se pronunţa, instanţele trebuie să aibă în vedere şi să aplice, deopotrivă, atât dispoziţiile dreptului intern, cât şi prevederile din tratatele internaţionale la care România este parte, potrivit distincţiilor impuse de dispoziţiile art. 20 şi 148 din Constituţie. Judecata instanţelor poartă însă întotdeauna asupra unui caz concret; cadrul procesual specific fiecărei cauze determină, de fiecare dată, interpretarea şi aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor incidente în materie. 330. Curtea a mai reţinut că art. 124 alin. (3) din Constituţie, alături de garanţia independenţei judecătorilor, prevede şi obligaţia acestora de a se supune numai legii. Noţiunea de „lege“ prevăzută de art. 124 alin. (3) din Constituţie „este folosită în sensul său larg, care include şi Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie“ (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011). Astfel fiind şi având în vedere că obligativitatea deciziilor în discuţie este consacrată de Constituţie, care constituie o lege în sensul art. 124 din Legea fundamentală, Curtea a constatat că sunt neîntemeiate criticile formulate prin raportare la acest text constituţional. 331. Examinând textul art. 271 din legea criticată, se constată că nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de ÎCCJ în soluţionarea recursurilor în interesul legii nu a mai fost reglementată ca abatere disciplinară distinctă în cuprinsul textului de lege antereferit. Însă acest lucru nu înseamnă că nerespectarea acestora nu poate angaja răspunderea disciplinară a judecătorului sau a procurorului în măsura în care se demonstrează că şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. 332. Potrivit art. 272 alin. (1) şi (2) din legea criticată, "(1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual." 333. Prin urmare, orice normă juridică este cuprinsă într-un act de reglementare fie primar, fie secundar. Constituţia, la rândul său, este o lege, cuprinzând norme juridice, şi prevede caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale [art. 147 alin. (4)]. Prin urmare, încălcarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a acestui text constituţional reprezintă o abatere disciplinară în sensul art. 271 lit. s) din legea criticată. Este adevărat că noua reglementare nu mai stabileşte ca abatere disciplinară orice încălcare a deciziilor Curţii Constituţionale, ci numai pe acelea care sunt făcute cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. 334. Aceleaşi aspecte trebuie reliefate şi în privinţa deciziilor ÎCCJ pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii şi a cererilor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept (atât în materie civilă, cât şi în materie penală), acestea fiind obligatorii pentru instanţele judecătoreşti [art. 517 alin. (4) şi art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, respectiv art. 474 alin. (4) şi art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Astfel, noua reglementare nu mai stabileşte ca abatere disciplinară orice încălcare a acestor decizii ale ÎCCJ, ci numai pe acelea care sunt făcute cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. 335. Curtea mai observă că, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă“. Cu alte cuvinte, în privinţa abaterilor disciplinare ale judecătorilor, legiuitorul a corelat art. 126 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie cu art. 52 alin. (3) din Constituţie, rezultând că, fără a fi afectat caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale sau ale ÎCCJ, răspunderea judecătorilor şi procurorilor se angajează în condiţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, condiţii care angajează, la rândul lor, şi răspunderea statului pentru erori judiciare. 336. În consecinţă, art. 271 din legea supusă controlului prevede în continuare că nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale sau a celor ale ÎCCJ pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii şi a cererilor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept constituie abatere disciplinară atunci când judecătorul/procurorul îşi exercită funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Prin urmare, art. 271 din lege nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 124 alin. (3), art. 126 alin. (3), art. 132 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. (3.28) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 273 alin. (1) lit. c) şi d) din lege în raport cu art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie 337. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că sancţiunea disciplinară a retrogradării în grad profesional, prevăzută de art. 273 alin. (1) lit. d) din legea criticată, constituie o încălcare a principiului inamovibilităţii şi independenţei judecătorului. Sancţiunea mutării disciplinare pentru o perioadă efectivă de la 1 an la 3 ani, la o altă instanţă sau la un alt parchet, chiar de grad imediat inferior, prevăzută de art. 273 alin. (1) lit. c), constituie o încălcare a principiului inamovibilităţii şi independenţei judecătorului/procurorului, fiind contrară art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie. 338. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, limitele inamovibilităţii trebuie întotdeauna raportate la conduita pe care o are judecătorul, acest principiu aplicându-se în mod plenar atunci când acesta îşi exercită funcţia în limitele şi potrivit legii. Principiul inamovibilităţii este acea stare de drept care, în garantarea independenţei judecătorilor, îi apără de riscul de a fi demişi, destituiţi sau retrogradaţi din funcţie fără temei legitim ori mutaţi la alte instanţe, prin delegare, detaşare sau chiar prin promovare, fără consimţământul lor (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005). Aşadar, principiul inamovibilităţii îl apără pe judecător cu privire la a nu fi transferat, mutat, înlocuit, retrogradat sau destituit din funcţie în mod aleatoriu/şicanator/după bunul plac al reprezentanţilor autorităţilor executive, legiuitoare sau judiciare, însă nu se poate susţine că acest principiu constituţional îl apără pe magistrat de normativizarea unor sancţiuni disciplinare, aplicabile exclusiv în ipoteza constatării unor abateri disciplinare. Magistratul are garanţia că aceste sancţiuni pot fi dispuse şi aplicate numai în cadrul unei proceduri disciplinare, soluţionate de Consiliul Superior al Magistraturii, şi nu aleatoriu, ceea ce reprezintă chiar o expresie a acestui principiu, fiind aplicată cu temei legitim (abatere disciplinară) - (Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 235). Dacă judecătorul a săvârşit o faptă care angajează răspunderea sa disciplinară, principiul inamovibilităţii nu poate împiedica aplicarea unei sancţiuni proporţionale şi disuasive în legătură cu fapta sa. Faptul că retrogradarea în funcţie nu este o sancţiune temporară este o chestiune de opţiune a legiuitorului, care a oferit CSM, instanţă de judecată în materie disciplinară, posibilitatea de a aplica şi o asemenea sancţiune în cazurile constatării unor abateri disciplinare grave (Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 236). 339. În ceea ce priveşte judecătorul, Curtea constată că, în cazul săvârşirii unor abateri disciplinare şi constatate ca atare, inamovibilitatea nu îl mai protejează pe judecător şi poate fi opusă reglementării unor sancţiuni disciplinare corespunzătoare. De asemenea, Curtea observă că procurorul nu este inamovibil; de aceea, criticile ce privesc statutul său nu pot fi analizate din perspectiva invocată. 340. De altfel, Curtea constată că sancţiunea retrogradării în grad profesional şi cea a mutării disciplinare pentru o perioadă efectivă de la 1 an la 3 ani la o altă instanţă sau la un alt parchet, chiar de grad imediat inferior, sunt reglementate şi în textul în vigoare - art. 100 alin. (1) lit. c) şi d^1) din Legea nr. 303/2004. Soluţia legislativă cuprinsă în art. 100 alin. (1) lit. d^1) din Legea nr. 303/2004 a mai format obiectul controlului de constituţionalitate a priori exercitat de Curtea Constituţională (Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragrafele 234-237), considerentele cuprinse în decizia antereferită aplicându-se în mod corespunzător. Prin urmare, art. 273 alin. (1) lit. c) şi d) din lege nu încalcă art. 124 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie. (3.29) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 284 alin. (5) din lege în raport cu art. 133 din Constituţie 341. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că limitarea locurilor pentru promovarea pe loc la 20% din totalul posturilor vacante pe fiecare nivel de instanţe, prevăzută de art. 284 alin. (5) din legea criticată, este contrară art. 133 din Constituţie. Numărul locurilor pentru promovarea pe loc trebuie să fie stabilit de CSM. 342. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că Parlamentul are o competenţă generală de legiferare. Faptul că acesta a stabilit un număr maxim al locurilor pentru promovarea pe loc pentru fiecare nivel de instanţe nu înseamnă că şi-a depăşit competenţa. CSM are în continuare competenţa de a stabili numărul concret al acestor posturi, cu obligaţia de a se încadra în procentul maxim stabilit prin lege. Toate autorităţile publice trebuie să se supună legii; acestea nu pot acţiona contra legem, ci în limitele legii. Prin urmare, art. 284 alin. (5) din lege nu încalcă art. 133 din Constituţie. (3.30) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 289 alin. (2) din lege în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie 343. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că dispoziţiile art. 289 alin. (2) din legea contestată reglementează aplicabilitatea dispoziţiilor referitoare la magistraţii-asistenţi ai ÎCCJ şi în privinţa magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale până la adoptarea unei legi speciale, dar nu mai mult de 90 de zile. Se arată că această dispoziţie este neclară şi neacoperitoare pentru situaţia în care, până la expirarea termenului de 90 de zile, nu se adoptă legea specială. Neconstituţionalitatea derivă tocmai din faptul că norma astfel redactată poate genera un vid legislativ cu privire la statutul magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale. 344. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că textul analizat cuprinde o obligaţie de rezultat pe care legiuitorul şi-a impus-o. Prin urmare, art. 289 alin. (2) din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. (3.31) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 290 din lege în raport cu art. 16 alin. (1) din Constituţie 345. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că dispoziţiile art. 290 din lege, care prevăd posibilitatea judecătorilor de la ÎCCJ de a opta pentru intrarea în avocatură sau notariat, fără examen sau concurs, încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Acordarea unor astfel de recompense nu este explicată şi este discriminatorie faţă de ceilalţi magistraţi din sistem. 346. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate pleacă de la premisa că toţi judecătorii, indiferent de nivelul instanţei la care funcţionează, sunt în aceeaşi situaţie juridică. Însă trebuie observat că judecătorii de la ÎCCJ au parcurs toate treptele în cariera lor profesională, astfel că din acest punct de vedere aceştia se găsesc într-o situaţie diferită faţă de ceilalţi judecători de la instanţele ierarhic inferioare, ceea ce înseamnă că legiuitorul poate reglementa beneficii distincte în favoarea acestora. Prin urmare, criteriul folosit de legiuitor nu este arbitrar, ci se circumscrie unei cariere judiciare complete a judecătorului - acesta parcurgând toate gradele profesionale -, la care se mai adaugă şi obligaţia acestuia de a activa cel puţin 5 ani la instanţa supremă. Toate acestea justifică un tratament juridic distinct al judecătorului de la ÎCCJ care este eliberat din funcţie din motive neimputabile faţă de cel de la o instanţă ierarhic inferioară. 347. Cu privire la incidenţa art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Aşadar, nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. În acest sens, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale, discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (Decizia nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Aşadar, sintagma „fără privilegii şi fără discriminări“ din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite, astfel cum s-a arătat mai sus. 348. Astfel, textul în discuţie nu vizează un privilegiu sau o discriminare, ci o deosebire de tratament juridic determinată de faptul că situaţia în care se află judecătorul de la ÎCCJ diferă de cea a celorlalţi judecători; or, această deosebire de tratament se bazează pe un criteriu obiectiv şi raţional - parcurgerea tuturor treptelor profesionale ale carierei de judecător. Prin urmare, art. 290 din lege nu încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie. (3.32) Criticile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor anexei nr. 1 pct. B art. 2 lit. b) la lege în raport cu art. 124 alin. (3) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie 349. Criticile de neconstituţionalitate. Se susţine că introducerea criteriului de evaluare a judecătorilor/procurorilor constând în numărul hotărârilor modificate/desfiinţate/casate, respectiv a soluţiilor/măsurilor imputabile, prevăzută în anexa nr. 1 pct. B art. 2 lit. b) la lege, încalcă art. 124 alin. (3) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie, respectiv principiul independenţei funcţionale a judecătorilor. 350. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, a statuat că principiul constituţional al independenţei judecătorilor implică, în mod necesar, un alt principiu, cel al responsabilităţii. Independenţa judecătorului nu constituie şi nu poate fi interpretată ca o putere discreţionară a acestuia sau o piedică în calea angajării răspunderii sale în condiţiile legii, indiferent că este vorba despre răspundere penală, civilă sau disciplinară. Este sarcina legiuitorului de a realiza echilibrul necesar între independenţa şi responsabilitatea judecătorilor, cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie şi a angajamentelor pe care România şi le-a asumat prin tratatele la care este parte. 351. Independenţa judecătorului nu exclude responsabilitatea acestuia în exercitarea funcţiei pe care o deţine. Responsabilitatea judecătorului stă, printre alte elemente, la baza calităţii actului de justiţie şi, implicit, la baza imparţialităţii acestuia (Decizia nr. 54 din 7 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 683 din 6 august 2018, paragraful 23). 352. Evaluarea judecătorului trebuie realizată în raport cu activitatea pe care acesta o prestează, altfel nu s-ar putea cuantifica modul în care acesta îşi exercită funcţia. Calitatea activităţii sale se apreciază în funcţie de acest criteriu, care nu este unul singular, ci face parte din mai multe criterii, iar evaluarea pe fiecare criteriu în parte duce la concluzia generală privitoare la calitatea activităţii desfăşurate. Mai mult, potrivit art. 102 alin. (1) din lege, judecătorii nemulţumiţi de calificativul acordat pot face contestaţie la Secţia pentru judecători a CSM, iar hotărârea acesteia poate fi atacată la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a ÎCCJ [art. 102 alin. (8)]. Prin urmare, anexa nr. 1 pct. B art. 2 lit. b) la lege nu încalcă art. 124 alin. (3) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie. 353. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în privinţa art. 88 alin. (2), a art. 206 teza finală, a art. 234 alin. (2), a art. 271 şi a art. 290 din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi cu unanimitate de voturi în privinţa Legii privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în ansamblul său, precum şi a celorlalte dispoziţii din aceasta, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiate, obiecţiile de neconstituţionalitate şi constată că Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. 17 alin. (5), art. 21 alin. (4), art. 22, art. 25, art. 26 alin. (1), art. 33 alin. (1), art. 43 alin. (2), art. 45 alin. (1), art. 59 alin. (3) şi (4), art. 63 alin. (1), art. 75 alin. (5), art. 88 alin. (2), art. 89, art. 114, art. 115, art. 117 alin. (6), art. 121 alin. (4), art. 128, art. 132, art. 133, art. 135, art. 139-141, art. 143 alin. (2), art. 145-149, art. 150, art. 160 alin. (6), art. 167, art. 169 alin. (8), art. 172 alin. (8), art. 188 alin. (4), art. 206, art. 228 alin. (5)-(7), art. 234 alin. (2), art. 235 alin. (2), art. 269 alin. (16), art. 271, art. 273 alin. (1) lit. c) şi d), art. 275 alin. (1), (3) şi (6), art. 277 alin. (6), art. 278 alin. (2), art. 279, art. 283, art. 284 alin. (5), art. 289 alin. (2), art. 290 din aceeaşi lege şi ale anexei nr. 1 pct. B art. 2 lit. b) la aceasta sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 noiembrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Prim-magistrat-asistent, Benke Károly OPINIE SEPARATĂ 1 În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că obiecţia de neconstituţionalitate privind art. 206 teza finală din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor trebuia admisă şi constatată neconstituţionalitatea sa pentru argumentele ce urmează a fi expuse. Dispoziţiile art. 206 teza finală din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor prevăd că judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor au dreptul să fie „membri [...] ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial, putând face parte din organele de conducere ale acestora“. Acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (5), art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie. Art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie stabilesc că „(3) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior“, respectiv că „(2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior“. Cu privire la aceste texte constituţionale se constată că ele au acest conţinut încă din 1991 şi extrem de important este că iniţial Comisia de redactare a Constituţiei propusese ca aceste texte să aibă un conţinut foarte restrictiv, şi anume ca funcţiile de judecător şi procuror să fie incompatibile cu orice funcţie publică sau privată. Au fost două amendamente admise care au consacrat conţinutul actual al celor două articole şi au stabilit această excepţie (a se vedea Geneza Constituţiei României - Lucrările Adunării Constituante, Ed. R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, în special, p. 664). Totodată, subliniem că acest regim strict al incompatibilităţilor reprezintă o garanţie, pe de o parte, pentru asigurarea independenţei şi imparţialităţii judecătorilor şi, pe de altă parte, pentru asigurarea imparţialităţii procurorilor. În virtutea noilor dispoziţii legale referitoare la interdicţii şi incompatibilităţi, judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat acestora pot fi membri sau parte din organele de conducere ale unor organizaţii nonguvernamentale, care nu sunt asociaţii profesionale şi care sunt finanţate din diferite surse, inclusiv de partide politice, în vederea realizării unor interese care nu au legătură cu activitatea de înfăptuire a justiţiei. Astfel, apartenenţa la aceste organizaţii, precum şi activitatea pe care o pot desfăşura în acest cadru, permit o interferenţă cu activitatea profesională a judecătorilor şi procurorilor, care poate fi influenţată direct sau indirect, cu consecinţe asupra independenţei şi imparţialităţii sistemului de justiţiei, precum şi asupra dreptului cetăţenilor la un proces echitabil. Prin Decizia nr. 45/2018, paragraful 167, Curtea a statuat că „un judecător sau procuror poate cumula funcţia sa de autoritate publică numai cu funcţiile didactice din învăţământul superior, care, potrivit art. 285 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, sunt cele de asistent universitar; lector universitar/şef de lucrări; conferenţiar universitar şi profesor universitar. De asemenea, art. 285 alin. (2) din aceeaşi lege prevede că în instituţiile de învăţământ superior funcţiile de cercetare sunt: asistent cercetare; cercetător ştiinţific; cercetător ştiinţific gradul III; cercetător ştiinţific gradul II şi cercetător ştiinţific gradul I, funcţii care, conform alin. (3), sunt echivalate cu cele didactice. Totodată, în virtutea funcţiei pe care o deţin de judecător şi procuror, aceştia pot presta activităţi de instruire în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri“. „În sistemul nostru constituţional normele antereferite sunt foarte stricte cu privire la incompatibilităţile care însoţesc funcţia de judecător/procuror, raţiunea acestora fiind aceea de a evita confuziunea între aceste funcţii şi orice alte funcţii publice sau private, indiferent de natura lor (politică sau economică)“ [paragraful 169]. Textul analizat pune în discuţie compatibilitatea funcţiei de judecător/procuror cu o funcţie privată, aceea de membru în organismele de conducere ale diverselor asociaţii şi fundaţii care au un scop distinct de apărarea drepturilor şi intereselor profesionale ale judecătorilor şi procurorilor. Se reţine că potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 în mod implicit calitatea de membru al asociaţiei atrage şi calitate de membru în organul său de conducere. Astfel, chiar dacă o asemenea reglementare este acceptabilă în privinţa asociaţiilor care au ca scop apărarea drepturilor şi intereselor profesionale ale judecătorilor şi procurorilor (dar şi aici este vorba tot de o funcţie privată într-o asociaţie), ea nu este deloc adecvată în privinţa asociaţiilor cu un alt scop. Astfel, judecătorii şi procurorii devin angajaţi în cadrul unor organizaţii nonguvernamentale, care la rândul lor au o schemă de personal/obiective proprii/finanţare distinctă de cea din domeniul bugetar. Toate aceste lucruri duc la concluzia că judecătorul/procurorul va conduce o asemenea asociaţie, va decide politica economică şi de personal a acesteia, precum şi modul în care trebuie să îşi îndeplinească scopul [elaborarea strategiei de funcţionare a asociaţiei, administrarea asociaţiei, gestionarea proiectelor asociaţiei, iniţierea unor negocieri/intrarea în raporturi juridice cu terţii - care la rândul lor pot fi implicaţi în diverse proceduri judiciare (reclamanţi, pârâţi, suspecţi, inculpaţi etc.), organizarea de diverse evenimente/întruniri/dezbateri care nu au nicio legătură cu activitatea de judecător/procuror]. Un alt rezultat al acestui text este asocierea imaginii unei persoane juridice private fără scop patrimonial cu persoana judecătorului/procurorului, cu imaginea funcţiei publice pe care acesta o exercită. În mod normal, judecătorul/procurorul ar trebui să îşi dea demisia din funcţie pentru a putea ocupa o astfel de funcţie eminamente privată. Recunoaşterea posibilităţii judecătorului/procurorului de a exercita funcţii private (retribuite sau nu) are drept consecinţă fragilizarea şi afectarea temeiului pronunţării unor numeroase decizii ale Curţii Constituţionale prin care s-a argumentat constituţionalitatea instituirii pensiei de serviciu a magistraţilor şi neconstituţionalitatea eventualei suprimări a acesteia (a se vedea Decizia nr. 900/2020, care face referire cu obstinaţie la regimul de incompatibilităţi şi interdicţii specifice judecătorilor şi procurorilor - paragrafele 124-129, 143, 146, 149, 152). Brevitatis causa, Constituţia stabileşte ca regulă incompatibilitatea funcţiei de judecător/procuror cu orice funcţie (indiferent de natura ei), cu o singură excepţie - funcţii didactice în învăţământul superior. Observăm caracterul strict al excepţiei: (a) să se exercite o funcţie didactică şi (b) funcţia didactică să fie exercitată în învăţământul superior. Or, dacă acceptăm că excepţiile sunt de strictă interpretare - exceptio est strictissimae interpretationis - înseamnă că orice extindere a sferei lor de cuprindere contravine înseşi raţiunii excepţiei reglementate de legiuitorul constituţional (funcţiile de conducere din cadrul asociaţiilor/fundaţiilor nu sunt şi nu pot fi funcţii didactice în învăţământul superior). Graviora manent ... textul constituţional expres şi foarte constrângător al art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) este încălcat prin construcţii legislative sui-generis (de altfel, prin Decizia nr. 45/2018, Curtea a exclus posibilitatea unor astfel de construcţii care să depăşească limitele şi cadrul impus prin Constituţie). Şi în aceste condiţii se naşte întrebarea retorică dacă o normă de rang infraconstituţional poate să înfrângă însăşi supremaţia Constituţiei sau dacă după 4 ani de la pronunţarea Deciziei nr. 45/2018, Curtea poate să dea un nou înţeles art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie, fără ca acestea să fi fost revizuite. În acest context legislativ, se constată că o jurisprudenţă a Curţii Constituţionale trebuie să fie constantă, să nu cunoască fluctuaţii şi să nu ignore conţinutului clar şi precis al normelor constituţionale. Mai mult, un text care are un conţinut normativ antinomic cu Constituţia nu poate fi interpretat şi aplicat potrivit Constituţiei şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale. Totodată, în final, este de observat că şi Legea nr. 303/2004 (art. 11 şi art. 76) cuprinde o soluţie legislativă identică cu cea analizată, însă acest lucru nu înseamnă că este şi constituţională pentru simplul motiv că ea deja face parte din dreptul pozitiv. Acesta nu poate fi un argument în sensul constituţionalităţii art. 206 teza finală din legea criticată. Din contră, dispoziţiile respective au aceleaşi probleme de constituţionalitate pe care le-am evocat deja. În consecinţă, apreciem că art. 206 teza finală din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor este neconstituţional, iar obiecţia de neconstituţionalitate trebuia admisă cu privire la acesta. Judecător, Cristian Deliorga Judecător, Varga Attila OPINIE SEPARATĂ 2 În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că obiecţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 234 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 271 din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor trebuia admisă şi constatată neconstituţionalitatea sa pentru argumentele ce urmează a fi expuse. 1. Curtea a fost învestită cu controlul de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 234 alin. (2) din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care prevăd că „Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat acestora pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente interne sau internaţionale şi pot avea calitatea de expert în proiecte cu finanţare externă în domeniul justiţiei“. Acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (5), art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie. Art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie stabilesc că „(3) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior“, respectiv că „(2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior“. Cu privire la istoricul acestor texte constituţionale, se constată că ele au acest conţinut încă din 1991 şi extrem de important este că iniţial Comisia de redactare a Constituţiei propusese ca aceste texte să aibă un conţinut foarte restrictiv, şi anume ca funcţiile de judecător şi procuror să fie incompatibile cu orice funcţie publică sau privată. Au fost două amendamente admise care au consacrat conţinutul actual al celor două articole şi au stabilit această excepţie (a se vedea Geneza Constituţiei României - Lucrările Adunării Constituante, Ed. R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, în special, p. 664). Prin Decizia nr. 45/2018, paragraful 167, Curtea a statuat că „un judecător sau procuror poate cumula funcţia sa de autoritate publică numai cu funcţiile didactice din învăţământul superior, care, potrivit art. 285 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, sunt cele de asistent universitar; lector universitar/şef de lucrări; conferenţiar universitar şi profesor universitar. De asemenea, art. 285 alin. (2) din aceeaşi lege prevede că în instituţiile de învăţământ superior funcţiile de cercetare sunt: asistent cercetare; cercetător ştiinţific; cercetător ştiinţific gradul III; cercetător ştiinţific gradul II şi cercetător ştiinţific gradul I, funcţii care, conform alin. (3), sunt echivalate cu cele didactice. Totodată, în virtutea funcţiei pe care o deţin de judecător şi procuror, aceştia pot presta activităţi de instruire în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri“. „În sistemul nostru constituţional normele antereferite sunt foarte stricte cu privire la incompatibilităţile care însoţesc funcţia de judecător/procuror, raţiunea acestora fiind aceea de a evita confuziunea între aceste funcţii şi orice alte funcţii publice sau private, indiferent de natura lor (politică sau economică)“ (paragraful 169). Totodată, subliniem că acest regim strict al incompatibilităţilor reprezintă o garanţie, pe de o parte, pentru asigurarea independenţei şi imparţialităţii judecătorilor şi, pe de altă parte, pentru asigurarea imparţialităţii procurorilor. Astfel, art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie îi protejează pe judecători/procurori de orice imixtiune în activitatea lor, protejează imaginea justiţiei şi protejează sistemul de justiţie. Prin urmare, aceste incompatibilităţi, care se concretizează prin restricţii/limitări, protejează autoritatea judecătorească la nivel sistemic, funcţional şi individual. De aceea, existenţa normativă a acestor restricţii/limitări nu trebuie percepută ca fiind obstacole în dezvoltarea profesională sau personală a judecătorilor şi procurorilor. În virtutea noilor dispoziţii legale referitoare la interdicţii şi incompatibilităţi, judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat acestora pot avea calitatea de expert în proiectele cu finanţare externă în domeniul justiţiei. Pentru a înţelege sensul acestei norme juridice, trebuie să determinăm conţinutul sintagmei „proiecte cu finanţare externă“. Aceste proiecte aparţin unor finanţatori, persoane fizice sau juridice care susţin cu bani realizarea unui plan în scopul îndeplinirii anumitor obiective pe care şi le stabilesc şi interese pe care le urmăresc în mod firesc. Mai mult, se poate observa că în discuţie sunt numai finanţările externe, cu alte cuvinte finanţarea trebuie să provină de la o persoană fizică sau juridică străină. Rezultă că odată ce o organizaţie sau entitate dintr-o altă ordine juridică decât cea română şi-a propus derularea unui plan în România (în domeniul justiţiei) poate angaja pe baza unui contract individual de muncă (ceea ce presupune un raport de subordonare) sau pe bază de voluntariat orice judecător sau procuror în calitate de specialist pentru a-şi derula planul menţionat. Astfel, ca natură juridică calitatea de expert este o funcţie privată, judecătorul/procurorul devenind parte într-un raport juridic de muncă/civil. Onorariile oferite în cadrul acestor proiecte pot fi atractive, iar interesul manifestat de judecători şi procurori cu privire la ocuparea acestor funcţii şi exercitarea competenţelor specifice acestora le poate redirecţiona atenţia de la cele inerente profesiei de bază, ducând, astfel, la neglijarea propriei activităţi de judecată/investigare, după caz. Prin urmare, un judecător/procuror este compatibil cu „calitatea“ de expert într-un proiect derulat în domeniul justiţiei, cu condiţia ca sursa finanţării să fie una externă. Dacă sursa finanţării este una internă, eventual, proiectul este derulat de statul român, brusc judecătorul/procurorul devine incompatibil cu o asemenea funcţie. Ne întrebăm dacă un proiect cofinanţat din fonduri europene este un proiect cu finanţare externă, întrucât pe de o parte, fondurile Uniunii Europene se constituie şi din contribuţia statelor membre, adică a României, deci au o componentă internă, iar, pe de altă parte, cofinanţarea este eminamente internă. Însă, cert este că un proiect finanţat strict din fonduri externe (ale altor state, ale persoanelor fizice sau juridice străine) face ca o funcţie privată să fie compatibilă cu cea de judecător/procuror. Astfel, în înţelesul textului analizat, sursa finanţării - să fie externă/internă - determină starea de incompatibilitate. O astfel de soluţie legislativă nu poate fi acceptată din perspectiva art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie. Chiar dacă decizia Curţii Constituţionale afirmă că aceste proiecte mai întâi trebuie aprobate de autorităţile judiciare, se constată că textul analizat nu conţine o asemenea cerinţă. Pur şi simplu un judecător sau procuror dacă află că există în curs de derulare un proiect cu finanţare externă din domeniul justiţiei poate aplica la funcţia de expert în cadrul acestuia. Legea nu stabileşte vreo aprobare necesară din partea autorităţilor menţionate. De altfel, se poate observa că indiferent dacă proiectul este sau nu aprobat de aceste autorităţi (deci, o eventuală procedură prealabilă derulării sale) problema rămâne aceeaşi: cumularea calităţii de judecător/procuror cu o altă funcţie (privată) ce nu face parte din sfera celor didactice. Recunoaşterea posibilităţii judecătorului/procurorului de a exercita funcţii private (retribuite sau nu), indiferent că au sau nu legătură cu serviciul justiţiei, serviciu care ţine de esenţa prerogativelor statului, are drept consecinţă fragilizarea şi afectarea temeiului pronunţării unor numeroase decizii ale Curţii Constituţionale prin care s-a argumentat constituţionalitatea instituirii pensiei de serviciu a magistraţilor şi neconstituţionalitatea eventualei suprimări a acesteia (a se vedea Decizia nr. 900/2020, care face referire cu obstinaţie la regimul de incompatibilităţi şi interdicţii specifice judecătorilor şi procurorilor - paragrafele 124-129, 143, 146, 149, 152). Brevitatis causa, Constituţia stabileşte ca regula incompatibilitatea funcţiei de judecător/procuror cu orice funcţie (indiferent de natura ei), cu o singură excepţie - funcţii didactice în învăţământul superior. Observăm caracterul strict al excepţiei: (a) să se exercite o funcţie didactică şi (b) funcţia didactică să fie exercitată în învăţământul superior. Or, dacă acceptăm că excepţiile sunt de strictă interpretare - exceptio est strictissimae interpretationis - înseamnă că orice extindere a sferei lor de cuprindere contravine înseşi raţiunii excepţiei reglementate de legiuitorul constituţional (calitatea de expert nu este şi nu poate fi o funcţie didactică în învăţământul superior). Graviora manent ... textul constituţional expres şi foarte constrângător al art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) este încălcat prin construcţii legislative sui generis (de altfel, prin Decizia nr. 45/2018, Curtea a exclus posibilitatea unor astfel de construcţii care să depăşească limitele şi cadrul impus prin Constituţie). Şi în aceste condiţii se naşte întrebarea retorică dacă o normă de rang infraconstituţional poate să înfrângă însăşi supremaţia Constituţiei sau dacă după 4 ani de la pronunţarea Deciziei nr. 45/2018 Curtea poate să dea un nou înţeles art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie, fără ca acestea să fi fost revizuite. În acest context legislativ, se constată că o jurisprudenţă a Curţii Constituţionale trebuie să fie constantă, să nu cunoască fluctuaţii şi să nu ignore conţinutului clar şi precis al normelor constituţionale. Totodată, menţionăm că este neconstituţională şi reglementarea din art. 234 alin. (2) al legii referitoare la posibilitatea judecătorilor/procurorilor de a face parte din comisii de întocmire a proiectelor de acte normative. Se încalcă principiul separaţiei puterilor în stat în sensul că un exponent al autorităţii judecătoreşti participă la redactarea unui proiect de act normativ. În realitate, nu judecătorii sau procurorii în mod individual trebuie să facă parte din aceste comisii, ci iniţiatorul proiectului sau propunerii de lege poate să consulte, într-un cadru organizat, autoritatea judecătorească, în speţă, Consiliul Superior al Magistraturii, acesta realizând legătura funcţională între autoritatea judecătorească şi celelalte puteri. Se ajunge la situaţia în care judecătorul/procurorul, membru al unei asemenea comisii, să se subordoneze funcţional preşedintelui de comisie - un politician (secretar de stat/ministru etc.), să îşi încalce neutralitatea inerentă funcţiei sale de judecător/procuror, să promoveze soluţii legislative modificatoare ale unor legi în vigoare, pe care teoretic trebuie să le aplice şi să lucreze în interiorul unei puteri a statului - spre exemplu, dacă se doreşte adoptarea unei hotărâri/ordonanţe/ordonanţe de urgenţă a Guvernului, proiectul acesteia se elaborează în cadrul puterii executive, în cadrul Guvernului, astfel că - având în vedere poziţia lor constituţională - judecătorul sau procurorul nu poate face parte dintr-o astfel de comisie integrată puterii executive. Aceeaşi afirmaţie este valabilă şi în privinţa propunerilor legislative, iniţiate pe filieră parlamentară. O persoană nu poate să fie în mod concomitent atât judecător/procuror, cât şi membru în comisiile de întocmire a diverselor acte normative pentru că ar cumula calităţi specifice puterii judecătoreşti şi puterii legiuitoare/executive, ceea ce este inadmisibil. Prin urmare, apreciem că se încalcă următoarele texte constituţionale: art. 1 alin. (4), art. 124 alin. (2) şi (3) în componenta sa de imparţialitate, independenţă şi supunere faţă de lege a judecătorilor, art. 125 alin. (3) privind incompatibilităţile judecătorilor şi art. 132 privind imparţialitate şi incompatibilităţile procurorilor. În consecinţă, apreciem că art. 234 alin. (2) din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor este neconstituţional, iar obiecţia de neconstituţionalitate trebuia admisă cu privire la aceasta. 2. De asemenea, se constată că odată ce a fost constatată neconstituţionalitatea respectivului alineat, Curtea, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, avea posibilitatea să îşi extindă controlul şi asupra alineatului (1) al art. 234 din lege, potrivit căruia „Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat acestora pot participa la elaborarea de publicaţii, pot elabora articole, studii de specialitate, lucrări literare, artistice ori ştiinţifice, pot participa la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic şi îşi pot exprima opinia cu privire la politicile publice sau iniţiativele legislative în domeniul justiţiei sau în alte domenii de interes public, fără caracter politic“. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, independenţa justiţiei nu înseamnă o libertate absolută a judecătorului de a se exprima sau manifesta după criterii arbitrare, ci cu respectarea obligaţiei sale de rezervă (Decizia nr. 45/2018, paragraful 136). În acest sens, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „magistraţii sunt ţinuţi de obligaţia de rezervă care îl împiedică să reacţioneze într-o anumită situaţie“ (a se vedea Hotărârea din 26 aprilie 1995, pronunţată în Cauza Prager şi Oberschlick împotriva Austriei, paragraful 34, sau Hotărârea din 18 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Alter Zeitschriften Gmbh nr. 2 împotriva Austriei, paragraful 39, sau, în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 435 din 26 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 4 iulie 2006). Raportat la textul analizat, în primul rând, evident, judecătorul/procurorul nu poate comenta în cadrul emisiunilor audiovizuale cauzele pe care le instrumentează. Însă, în al doilea rând, nu putem să nu observăm faptul că judecătorul/procurorul va putea participa, de exemplu, la emisiuni de divertisment sau va putea să îşi exprime punctul de vedere cu privire la diverse frământări sociale (greve/manifestaţii), va putea aborda aspecte ce ţin de economia statului, modul de gestionare a acesteia, despre felul în care o instituţie a statului îşi exercită competenţele, poate emite opinii publice cu privire la probleme juridice actuale - care ar putea intra ulterior pe rolul instanţelor judecătoreşti, despre politica monetară a statului, despre sistemul de impozitare etc. În al treilea rând, judecătorul/procurorul îşi va putea exprima opinia asupra iniţiativelor legislative din orice domeniu de interes public, „fără caracter politic“. Pare că textul fixează două limite în privinţa dreptului judecătorului/procurorului de a-şi exprima opinia cu privire la iniţiativele legislative, respectiv domeniul iniţiativei să fie de interes public şi să nu aibă caracter politic. Or, se poate observa că nu există un domeniu care să facă obiectul legiferării şi să nu fie de interes public - toate domeniile legiferării sunt de interes public. De asemenea, orice iniţiativă legislativă are întotdeauna şi un caracter politic, chiar dacă textul menţionat - prin repetarea sintagmei „fără caracter politic“ - încearcă să inducă ideea că ar exista iniţiative legislative fără caracter politic. În consecinţă, potrivit textului criticat, judecătorul/procurorul poate comenta oportunitatea sau justeţea oricăror propuneri şi proiect de legi, iniţiate de parlamentari şi Guvern. Astfel, textul afectează independenţa şi imparţialitatea judecătorilor, respectiv imparţialitatea procurorilor [contrar art. 124 alin. (2) şi (3) şi art. 132 din Constituţie]. De asemenea, deschide calea judecătorilor/procurorilor de a se implica în sfera de competenţă a altor puteri ale statului, încălcând, astfel, separaţia puterilor în stat [art. 1 alin. (4) din Constituţie]; mai mult, acest text este, în acelaşi timp, şi contradictoriu, contrar exigenţelor de calitate a legilor prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie (din moment ce afirmă că un act esenţialmente politic nu este politic sau un domeniu de legiferare poate sau nu să fie de interes public). De altfel, şi Comisia de la Veneţia a subliniat faptul că „judecătorii nu ar trebui să se pună într-o poziţie în care independenţa sau imparţialitatea lor să fie pusă la îndoială. Acest lucru justifică normele naţionale privind incompatibilitatea funcţiei judiciare cu alte funcţii şi este, de asemenea, un motiv pentru care multe state restrâng activitatea politică a judecătorilor“ [Colecţia de opinii şi rapoarte privind instanţele judecătoreşti şi judecătorii, CDL-PI(2019)008, p.13]. Prin urmare, apreciem că art. 234 alin. (1) din lege contravine prevederilor art. 1 alin. (4) şi (5), art. 124 alin. (2) şi (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie. 3. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 271 din lege, se observă că aceasta vizează eliminarea dintre cazurile de abatere disciplinară a situaţiei în care judecătorii sau procurorii nu respectă deciziile Curţii Constituţionale şi deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii (ori în dezlegarea unor chestiuni de drept), noua reglementare consacrând o exonerare de răspundere pentru judecători şi procurori sub acest aspect. Astfel, noua reglementare nu preia soluţia legislativă a textului în vigoare, respectiv art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Acest din urmă text stabileşte că reprezintă abatere disciplinară nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii. Prin Decizia nr. 2/2012, Curtea Constituţională a reţinut că aceste dispoziţii dau expresie şi eficienţă prevederilor art. 126 alin. (3), respectiv celor ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi a constatat că „principiile care guvernează înfăptuirea justiţiei trebuie interpretate în corelaţie cu dispoziţiile constituţionale care consacră rolul şi competenţele celorlalte puteri, cu respectarea principiilor statului de drept, enunţate de art. 1 din Legea fundamentală. Un cadru legislativ care ar permite ignorarea, eludarea sau cenzurarea de către instanţele judecătoreşti a deciziilor pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori Curtea Constituţională le pronunţă în exercitarea competenţelor lor constituţionale nu este compatibil cu aceste principii“. Curtea a reţinut că „principiul independenţei judecătorilor nu exclude intervenţia instanţelor de control judiciar pe calea exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, şi nici pronunţarea de către instanţa supremă a unor decizii menite să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege. De altfel, scopul legiuitorului constituţional nu a fost acela de a reglementa o ingerinţă a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie în activitatea de judecată a instanţelor, ci stabilirea unei practici unitare, atunci când se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti irevocabile“. Având în vedere rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzut de art. 126 alin. (3) din Constituţie, respectiv acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, prin exonerarea de răspundere a judecătorilor şi procurorilor în cazul nerespectării deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii se încalcă, pe de o parte, dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, ca urmare a faptului că lipseşte de efecte rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 21 din Constituţie, întrucât permite judecătorilor şi procurorilor să respecte arbitrar aceste decizii, fiind afectat astfel dreptul la un proces echitabil, respectiv principiul securităţii juridice care impune asigurarea interpretării unitare a legii. În privinţa exonerării de răspundere a judecătorilor şi procurorilor ca urmare a nerespectării deciziilor Curţii Constituţionale, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja prin Decizia nr. 2/2012, statuând că, potrivit art. 147 alin. (4) teza a doua din Legea fundamentală, de la data publicării, deciziile sale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Norma constituţională nu distinge nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curţi, în întregul lor, sunt general obligatorii. De asemenea, prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008, Curtea a reţinut că „decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor“. Tot astfel, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, s-a reţinut că „puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta“. Curtea a mai statuat că „atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul deciziei“. Având în vedere normele constituţionale ale art. 126 alin. (3), respectiv ale art. 147 alin. (4), deciziile Curţii Constituţionale a României şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asigură şi garantează supremaţia Constituţiei, stabilitatea sistemului judiciar, dreptul la un proces echitabil, predictibilitatea actului de justiţie, interpretarea şi aplicarea unitară a legislaţiei şi unificarea jurisprudenţei pe teritoriul României. Cu referire la ambele categorii de decizii, se constată că dau expresie unei competenţe specifice, strict prevăzute de Constituţie. Or, lipsirea de garanţii a principiului supremaţiei Constituţiei, a stabilităţii sistemului judiciar, limitarea sau restrângerea predictibilităţii actului de justiţie sau lipsa practicilor judiciare unitare sunt elemente care afectează în mod esenţial existenţa unui stat de drept, constituind practici neconstituţionale. Constituţia prevede, alături de garanţia independenţei judecătorilor, şi obligaţia acestora de a se supune numai legii. Noţiunea de „lege“ prevăzută de art. 124 alin. (3) din Constituţie „este folosită în sensul său larg, care include şi Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie“ (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011). Curtea a mai constatat că „principiile care guvernează înfăptuirea justiţiei trebuie interpretate în corelaţie cu dispoziţiile constituţionale care consacră rolul şi competenţele celorlalte puteri, cu respectarea principiilor statului de drept, enunţate de art. 1 din Legea fundamentală. Un cadru legislativ care ar permite ignorarea, eludarea sau cenzurarea de către instanţele judecătoreşti a deciziilor pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori Curtea Constituţională le pronunţă în exercitarea competenţelor lor constituţionale nu este compatibil cu aceste principii“. Ţinând seama de cele de mai sus, soluţia legislativă de eliminare a răspunderii disciplinare a judecătorilor în cazul nerespectării deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii apare ca fiind contrară jurisprudenţei Curţii Constituţionale în domeniu, întrucât respectarea deciziilor Curţii Constituţionale al căror efect obligatoriu este consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi a deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, al căror efect obligatoriu derivă din dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, reprezintă o componentă esenţială a statului de drept. Mai mult, permite judecătorilor să aplice şi să respecte arbitrar deciziile Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind afectat astfel dreptul la un proces echitabil, respectiv principiul securităţii juridice care impune asigurarea interpretării unitare a legii, fiind încălcat art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Legiuitorul constituant a consacrat independenţa judecătorului pentru a-l apăra pe acesta de influenţa autorităţilor politice şi, în special, a puterii executive; această garanţie nu poate fi însă interpretată ca fiind de natură să determine lipsa responsabilităţii judecătorului. Legea fundamentală nu conferă numai prerogative - care, în textul menţionat, se circumscriu conceptului de „independenţă“ -, ci stabileşte şi limite pentru exercitarea acestora - care, în acest caz, se circumscriu sintagmei „se supun numai legii“. Instituţionalizarea unor forme de răspundere a judecătorilor dă expresie acestor limite, în concordanţă cu exigenţele principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie (Decizia nr. 2/2012). Noua soluţie legislativă consacră o relativizare a caracterului obligatoriu/general obligatoriu al deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Constituţionale. Chiar dacă acestea rămân obligatorii/general obligatorii, una dintre garanţiile care asigură punerea în practică a acestui caracter este eliminată. Faptul că în ordinea juridică naţională anumite acte cu caracter jurisdicţional sunt obligatorii, înseamnă că există şi garanţii pentru asigurarea acestei obligativităţi. Iar una dintre garanţii este chiar obligaţia judecătorului/procurorului de a le aplica sub sancţiunea răspunderii sale disciplinare. Altfel, s-ar ajunge în situaţia în care judecătorul/procurorul ar aplica subiectiv/aleatoriu/după bunul plac aceste decizii. Totodată, o asemenea soluţie legislativă creează o aparenţă de neobligativitate a deciziilor Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce induce în sistemul judiciar percepţia caracterului opţional al acestora. Mai mult, în privinţa deciziilor Curţii Constituţionale este afectată voinţa legiuitorului constituant care, în anul 2003, a întărit forţa deciziilor antereferite, care au dobândit caracter general obligatoriu. Noua reglementare reprezintă, aşadar, un regres sub aspectul efectelor pe care deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Constituţionale le produc în ordinea juridică naţională. Prin urmare, se constată o slăbire a caracterului obligatoriu al deciziilor celor mai înalte jurisdicţii în stat. În ceea ce priveşte incidenţa jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, invocată în cuprinsul Expunerii de motive, apreciem că aceasta nu este relevantă şi nu justifică eliminarea abaterii disciplinare în discuţie. Această eventuală contrarietate de jurisprudenţe are loc în cazuri rare, însă, în cvasimajoritatea situaţiilor nu există o astfel de contrarietate de jurisprudenţă. Şi atunci, omisiunea de reglementare criticată, cu evidentă relevanţă constituţională, afectează autoritatea deciziilor instanţelor supreme ale statului, dând judecătorului de caz posibilitatea de a le evalua, devenind un supra-judecător al acestora, şi de a le înlătura de la aplicare, fără ca o asemenea conduită să poată fi calificată drept o sancţiune disciplinară. Cu alte cuvinte, pentru situaţii de excepţie/rar întâlnite în practică, dar care produc emoţii la nivel societar, şi care mai ales prin prisma hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 18 mai 2021 (Cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C291/19, C-355/19 şi C-397/19) şi din 22 februarie 2022 (Cauza C-430/21) nu pun probleme în momentul de faţă, se repudiază o garanţie a coerenţei sistemului de drept naţional - abaterea disciplinară constând în nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faptul că, prin decizia la care facem prezenta opinie separată, s-a arătat că în continuare se menţine caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar fapta judecătorului/procurorului de ignorare a acestora este în continuare abatere disciplinară dacă este săvârşită cu gravă neglijenţă sau rea-credinţă nu demonstrează altceva decât că acestor decizii li s-a ştirbit autoritatea jurisdicţională supremă pe care, teoretic, ar trebui să o aibă într-un sistem de drept. Rezultă o insecuritate juridică şi o instabilitate vădită în aplicarea normelor naţionale, dar şi a celor de drept european - pentru că, până la urmă, deciziile instanţelor naţionale supreme, în aplicarea normelor de drept european, pot stabili soluţii care să asigure coeziunea, coerenţa şi constituţionalitatea ordinii de drept. Sunt încălcate, astfel, prevederile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), art. 126 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În consecinţă, apreciem că dispoziţiile art. 234 alin. (1) şi (2) şi art. 271 din Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt neconstituţionale, iar obiecţia de neconstituţionalitate trebuia admisă şi cu privire la acestea. Judecător, Varga Attila -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
