Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 510 din 30 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal, ale art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi ale art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 510 din 30 iunie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal, ale art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi ale art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 510 din 30 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal, ale art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi ale art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 792 din 31 august 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal, ale art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi ale art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată şi de Gheorghe Ţarălungă în Dosarul nr. 1.081/118/2015 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.463D/2017.
    2. La apelul nominal, pentru autorul excepţiei Gheorghe Ţarălungă, răspunde apărătorul ales Mihai Mareş, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei Gheorghe Ţarălungă, care arată că excepţia a devenit inadmisibilă cu privire la dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, întrucât, prin Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, Curtea a constatat că aceste prevederi de lege sunt neconstituţionale. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 126 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, menţionează că, prin Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, excepţia a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că aceasta ar fi trebuit ridicată în procedura de cameră preliminară. Consideră însă că prezenta excepţie - formulată cu ocazia soluţionării apelurilor declarate în cauză - este admisibilă, deoarece sancţiunea administrării probelor prin practici neloiale este nulitatea absolută, care poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal, menţionând în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 802 din 5 decembrie 2017, paragraful 29. Mai arată că Decizia nr. 784 din 28 noiembrie 2019 nu prezintă relevanţă în cauza de faţă, având în vedere faptul că, în speţa respectivă, urmărirea penală se încheiase anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală. Solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, întrucât încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), ale art. 21 şi ale art. 24, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) şi ale art. 20, raportate la prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reiterând în acest sens argumentele invocate în faţa Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie. Astfel, arată că, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (4) din Codul de procedură penală, confidenţialitatea ordonanţei procurorului - prin care acesta dispune acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea măsurilor de protecţie - este impusă în mod total şi nediferenţiat, ceea ce duce la imposibilitatea de a o contesta, în condiţiile în care inculpatul ar trebui să beneficieze de acces liber la justiţie, să poată să facă plângere în temeiul prevederilor art. 336 din Codul de procedură penală şi să formuleze cereri şi excepţii în procedura de cameră preliminară şi chiar în cursul judecăţii, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 802 din 5 decembrie 2017. Consideră că este încălcat dreptul la un proces echitabil - în componentele referitoare la contradictorialitate, egalitatea armelor şi dreptul la apărare - în cazul în care procurorul dispune în mod nejustificat acordarea statutului de martor ameninţat. Susţine că dispoziţiile art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt neclare şi imprevizibile, deoarece nu prevăd: dacă procurorul verifică din oficiu sau şi la cerere menţinerea condiţiilor care au determinat luarea măsurilor de protecţie a martorului; intervalul de timp la care procurorul face verificarea; dacă procurorul dispune prin ordonanţă motivată numai încetarea măsurilor de protecţie sau şi menţinerea acestora; dacă şi ordonanţa referitoare la încetarea măsurilor de protecţie sau, eventual, la menţinerea acestora se păstrează în condiţii de confidenţialitate. În fine, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi cu privire la dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal şi ale art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
    4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată, astfel, că excepţia a devenit inadmisibilă cu privire la dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, ca urmare a Deciziei nr. 248 din 16 aprilie 2019, prin care Curtea a constatat că dispoziţiile de lege menţionate sunt neconstituţionale. Referitor la prevederile art. 126 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, care vizează faza de urmărire penală, consideră că acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât excepţia a fost ridicată în cursul judecăţii în apel, astfel că excepţia este inadmisibilă, invocând, în acest sens, Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, paragrafele 12 şi 13. În subsidiar, pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, întrucât acest caracter confidenţial al ordonanţei prin care procurorul dispune acordarea statutului de martor ameninţat ţine de însăşi raţiunea măsurii de protecţie, astfel că nu pot fi dezvăluite date privind conţinutul respectivei ordonanţe. Referitor la verificarea măsurii de către procuror într-o anumită limită de timp, apreciază că nu se impune stabilirea prin lege a unui termen fix, deoarece acesta atât luarea, cât şi încetarea măsurii, neimpunându-se emiterea unei ordonanţe şi la momentul verificării acesteia, deoarece procurorul nu dispune o prelungire sau o menţinere, ci doar face o verificare. Oricând inculpatul se poate adresa procurorului sau instanţei pentru a verifica dacă subzistă necesitatea acordării statutului de martor ameninţat. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând în acest sens jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 113 din 28 februarie 2019. De asemenea consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este neîntemeiată, invocând în acest sens considerentele reţinute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 278 din 23 aprilie 2019, paragraful 20.trebuie să varieze de la caz la caz şi, oricum, limita termenului o reprezintă închiderea camerei preliminare, ulterior aparţinând instanţei competenţa de a verifica necesitatea menţinerii măsurii. În continuare, arată că procurorul dispune prin ordonanţă motivată
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    5. Prin Încheierea din 29 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.081/118/2015, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal, ale art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi ale art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu privire la dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal şi ale art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, respectiv de Gheorghe Ţarălungă referitor la dispoziţiile art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală, cu ocazia soluţionării apelurilor formulate într-o cauză penală privind trimiterea în judecată a inculpatului, având calitatea de profesor universitar, pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de luare de mită aflate în concurs real.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată, autoare a acesteia, susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal - cu privire la sporul obligatoriu şi fix adăugat la pedeapsa cea mai grea aplicată în caz de concurs de infracţiuni - încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 23 alin. (12) privind principiul legalităţii pedepsei şi ale art. 148 alin. (2) referitor la integrarea în Uniunea Europeană, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 3 - referitor la interzicerea torturii, a pedepselor şi a tratamentelor inumane ori degradante - din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv la prevederile art. 49 paragraful 3 - referitor la principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor - din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Consideră că, deşi legiuitorul are aptitudinea de a stabili regimul pedepselor penale, acest regim trebuie totuşi să respecte drepturile fundamentale. Astfel, potrivit prevederilor art. 49 paragraful 3 din Cartă, pedepsele nu trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune. Apreciază că, în ipoteza unor infracţiuni concurente pentru care se stabilesc pedepse în limitele speciale prevăzute de lege, caracterul obligatoriu al sporului poate conduce la disproporţii între, pe de o parte, gradul de pericol social al fiecărei fapte în parte şi al tuturor în ansamblu şi, pe de altă parte, pedeapsa rezultantă. Se poate ajunge, astfel, la situaţii în care pedeapsa rezultantă depăşeşte cu mult limita maximă specială a infracţiunilor individuale, constituind un reper sancţionator ce aparţine unei categorii de infracţiuni mult mai grave decât cele săvârşite de către inculpat. Cu titlu de exemplu - deşi fiecare dintre infracţiunile săvârşite a avut un nivel de gravitate apreciat de către judecător ca fiind corespunzător minimului special al pedepsei, nivelul de gravitate rămânând acelaşi şi în cazul compunerii pedepselor - prin aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal, adăugarea sporului obligatoriu poate să ducă la depăşirea limitei speciale a pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunile respective, „conducând la încadrarea pedepsei rezultante în limitele speciale ale unei infracţiuni din altă grupă de periculozitate“. În concret, pedepsele stabilite pentru mai multe tentative de furt, fiecare în parte putând fi pedepsită cu maximul de 1 an şi 6 luni închisoare, prin compunere conduc la aplicarea unei pedepse ce depăşeşte acest maxim special şi se regăseşte, de exemplu, în limitele speciale ale infracţiunii de omor calificat, fiind, în mod vădit, o pedeapsă disproporţionată. Referitor la dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine, în esenţă, că încalcă prevederile constituţionale ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, întrucât modul de interpretare a noţiunii de „funcţie publică“ diferă faţă de definiţia dată de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
    7. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei Gheorghe Ţarălungă susţine că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 privind dreptul la apărare, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv la prevederile art. 47 paragraful 2 referitor la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la apărare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Arată astfel că dispoziţiile art. 126 alin. (4) din Codul de procedură penală nu permit inculpatului să cunoască elementele care pot fi devoalate din conţinutul ordonanţei procurorului de acordare a statutului de martor ameninţat şi nici să conteste această ordonanţă, în condiţiile în care accesul liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţei de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Or, confidenţialitatea impusă de dispoziţiile art. 126 alin. (4) din Codul de procedură penală, în mod total şi nediferenţiat, răpeşte inculpatului dreptul de a lua cunoştinţă - în măsura în care aceasta nu periclitează situaţia martorului ameninţat - de conţinutul ordonanţei şi de a contesta legalitatea şi temeinicia acesteia. Arată că, de principiu, toate actele de urmărire penală şi măsurile luate de către procuror pot fi atacate cu plângere, în condiţiile reglementate de prevederile art. 336 din Codul de procedură penală. Tot de principiu, potrivit dispoziţiilor art. 342 din acelaşi cod, judecătorul de cameră preliminară verifică, printre altele, legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Însă, de vreme ce inculpatul nu are cunoştinţă de conţinutul ordonanţei procurorului de acordare a statutului de martor ameninţat, nu poate să atace respectiva ordonanţă cu plângere la procurorul ierarhic superior şi nici să formuleze cereri sau să invoce excepţii în faţa judecătorului de cameră preliminară. Mai mult, cenzura judecătorului de cameră preliminară este parţială, în sensul că se limitează doar la legalitatea actului, nu şi la temeinicia acestuia, care scapă oricărui control. Consideră că, dacă a fost acorde transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, se încalcă dreptul inculpatului la un proces echitabil, care presupune contradictorialitatea şi egalitatea armelor. În egală măsură, este încălcat şi dreptul la apărare, în sensul că inculpatul suferă limitări, care ar putea fi nejustificate, ale posibilităţii de a invoca în apărarea sa anumite fapte sau împrejurări. În continuare, susţine că dispoziţiile art. 126 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală sunt lipsite de claritate, precizie şi predictibilitate, fiind susceptibile de interpretări diferite. În acest sens arată că dispoziţiile art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală nu prevăd dacă procurorul efectuează verificările respective numai din oficiu sau şi la cerere şi nu stabilesc o limită obiectivă a intervalului de timp la care procurorul este obligat să verifice dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie, termenul „rezonabil“ folosit de legiuitor conferind procurorului un drept discreţionar. De asemenea nu este clar dacă procurorul emite ordonanţă motivată doar când dispune încetarea măsurilor de protecţie sau şi atunci când le menţine şi nu se menţionează dacă şi ordonanţa emisă în temeiul prevederilor art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală se păstrează în condiţii de confidenţialitate. Referitor la dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, critică faptul că acest text de lege nu stabileşte organul judiciar competent să se pronunţe asupra măsurilor de protecţie în faza judecăţii, ceea ce a generat o practică judiciară neunitară. De asemenea arată că din dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală nu rezultă dacă şi în cursul judecăţii verificările sub acest aspect sunt periodice şi la ce intervale de timp se efectuează, care este actul prin care se pronunţă organul competent şi ce regim are sub aspectul confidenţialităţii şi al posibilităţii cenzurării pe calea controlului judiciar. În fine, subliniază că textul de lege menţionat reglementează doar soluţia menţinerii măsurilor de protecţie în faza judecăţii, nu şi încetarea acestora.dat în mod nejustificat statutul de martor ameninţat şi s-a dispus audierea acestuia fără a fi prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo
    8. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală este întemeiată. În acest sens arată că măsurile de protecţie - printre care şi protecţia datelor de identitate ale martorului şi audierea acestuia fără a fi prezent - sunt dispuse de către procuror în timpul urmăririi penale şi ridicate tot de către acesta, în lipsa unei dispoziţii exprese, chiar şi în cursul judecăţii, fără ca persoana interesată să poată solicita instanţei ridicarea măsurii de protecţie, prevederile art. 126 alin. (7) şi ale art. 128 din Codul de procedură penală vizând numai măsuri de protecţie generate de pericole apărute după sesizarea instanţei de judecată. În speţă, nefiind incidente dispoziţiile art. 126 alin. (7) şi ale art. 128 din Codul de procedură penală, instanţa de apel nu are aptitudinea procesuală de a ridica măsura de protecţie dispusă de către procuror, astfel că nu poate să audieze martora cu identitate protejată în condiţiile cunoaşterii identităţii reale de către părţi pentru verificarea credibilităţii acesteia. Apreciază că dispoziţiile de lege criticate constituie o ingerinţă disproporţionată - în raport cu scopul urmărit - în exercitarea dreptului fundamental la judecarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil şi a dreptului de a solicita audierea martorilor acuzării în aceleaşi condiţii ca şi martorii apărării (egalitatea armelor), potrivit prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, opinează că argumentele reţinute de Curtea Constituţională în motivarea Deciziei nr. 525 din 19 aprilie 2011 cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86^1 şi ale art. 86^2 din Codul de procedură penală din 1968 sunt valabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză referitor la dispoziţiile art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală. Invocă, de asemenea, jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal, şi anume deciziile nr. 711 din 27 octombrie 2015 şi nr. 256 din 5 mai 2016. În final, arată că sintagma „funcţie publică de orice natură“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este aceasta înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de „funcţionar public“ este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă prevederile art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, invocând în acest sens considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014.
    11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală şi ale art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, precum şi ale art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală. Prin Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 19 iunie 2019, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Textele de lege criticate au următorul cuprins:
    - Art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal:
    "În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: […] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;"

    – Art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal:
    "Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: b) exercită […] o funcţie publică de orice natură;"

    – Art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală:
    "(4) Procurorul dispune acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea măsurilor de protecţie prin ordonanţă motivată, care se păstrează în condiţii de confidenţialitate.
(5) Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie, iar în caz contrar dispune, prin ordonanţă motivată, încetarea acestora.
(6) Măsurile prevăzute la alin. (1) se menţin pe tot parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat."


    14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii pedepsei, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 61 alin. (1) cu privire la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării şi ale art. 148 alin. (2) referitor la integrarea în Uniunea Europeană, precum şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 3 referitor la interzicerea torturii, a pedepselor şi a tratamentelor inumane ori degradante şi ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv la prevederile art. 47 paragraful 2 referitor la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la apărare şi ale art. 49 paragraful 3 privind principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea constată că prin decizia menţionată instanţa supremă a stabilit că profesorul din învăţământul preuniversitar de stat are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Având în vedere faptul că, în speţă, inculpatul trimis în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de luare de mită aflate în concurs real are calitatea de profesor universitar, iar nu de profesor din învăţământul preuniversitar de stat, dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu au legătură cu soluţionarea cauzei.
    16. Referitor la dispoziţiile art. 126 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea vizează măsurile de protecţie a martorilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale. Potrivit prevederilor art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, contestarea legalităţii acestor măsuri poate avea loc până la închiderea procedurii de cameră preliminară, astfel că excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile de lege criticate trebuie ridicată tot până la încheierea acestei faze procesuale. Întrucât, în speţă, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în cursul judecăţii în apel, dispoziţiile art. 126 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală nu au legătură cu soluţionarea cauzei, în faza procesuală în care excepţia a fost invocată.
    17. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]“. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că „legătura cu soluţionarea cauzei“ presupune atât aplicabilitatea dispoziţiilor de lege criticate în cauza dedusă judecăţii, cât şi pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele impuse de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, condiţia incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificată, în primul rând, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15, Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014, paragraful 20, Decizia nr. 329 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 14 septembrie 2017, paragraful 14, Decizia nr. 462 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 25 septembrie 2017, paragraful 13, Decizia nr. 783 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 26 martie 2018, paragraful 13, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018, paragraful 18, Decizia nr. 339 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 28 august 2018, paragraful 18, Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, precitată, paragraful 12, Decizia nr. 407 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 4 noiembrie 2019, paragraful 13, Decizia nr. 533 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 950 din 27 noiembrie 2019, paragraful 15, şi Decizia nr. 822 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020, paragraful 15).
    18. Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi ale art. 126 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.
    19. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, care reglementează menţinerea pe tot parcursul procesului penal a măsurilor de protecţie a martorilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale dacă starea de pericol nu a încetat, Curtea observă că, prin Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, citată anterior, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. În acest sens, Curtea a reţinut că textul de lege criticat încalcă prevederile art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare din Constituţie, precum şi prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu stabileşte, în mod expres, organul judiciar care are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile de protecţie dispuse în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv actul şi modalitatea în care este exercitată competenţa anterior menţionată, în ipoteza în care măsurile de protecţie a martorilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale se menţin după momentul începerii judecăţii (paragrafele 26, 30 şi 32).
    20. Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“ şi ţinând cont de faptul că Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, mai sus menţionată, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, ulterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală a devenit inadmisibilă.
    21. Referitor la prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal, acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, reţinând, în paragraful 18, că noul Cod penal reglementează un regim juridic sancţionator cu privire la cele două forme ale concursului de infracţiuni, real şi formal, referitor la persoana fizică, infractor major, în cadrul căruia se pot observa mai multe sisteme de sancţionare. În acest sens, Curtea a observat că dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Codul penal instituie sancţionarea concursului de infracţiuni potrivit regulilor privind: sistemul absorbţiei [lit. a)] - atunci când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, caz în care se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix [lit. b) şi c)] - în situaţia în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare sau numai pedepse cu amendă, caz în care se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; sistemul cumulului aritmetic [lit. d)] - când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, caz în care se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii, precum şi sistemul mixt al cumulului juridic (cu spor obligatoriu şi fix) combinat cu cel aritmetic [lit. e)] - atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, caz în care se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c). Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă [art. 39 alin. (2) din Codul penal].
    22. Curtea a constatat, în paragrafele 19 şi 24 ale deciziei mai sus menţionate, existenţa unor modificări substanţiale faţă de concepţia Codului penal din 1969, care reglementa sancţionarea concursului de infracţiuni, pentru persoana fizică, inclusiv pentru infractorul minor, în cuprinsul art. 34, prevăzând - în dispoziţiile alin. (1) lit. b) şi c) ale acestui text de lege - că, în cazul în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani, respectiv că, atunci când s-au stabilit numai amenzi, se aplica pedeapsa cea mai mare, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim. Aceste dispoziţii de lege consacrau - ca tratament juridic al concursului de infracţiuni în situaţiile precizate - sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil. Curtea a observat că, în practică, agravarea pedepsei avea un caracter excepţional, de vreme ce, potrivit prevederilor Codului penal din 1969, instanţa putea să facă abstracţie de adăugarea vreunui spor şi să se limiteze la aplicarea sistemului absorbţiei în cazurile menţionate. Dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din noul Cod penal - care reglementează tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, infractor major, în ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare - prevăd însă aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix. Potrivit prevederilor de lege criticate, dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.
    23. În continuare, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, citată anterior, paragrafele 38-40, Curtea a constatat că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat totodată importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental - care face obiectul limitării impuse de sancţiune - şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului. Astfel, în prima etapă a operaţiunii de determinare concretă a pedepsei, în cazul concursului de infracţiuni, judecătorul stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, ca şi cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei şi, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. În această etapă, judecătorul realizează o individualizare a răspunderii penale pentru fiecare infracţiune care se află în pluralitatea de infracţiuni săvârşite de infractor, făcându-se abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni, fiecare infracţiune păstrându-şi gradul său de pericol social. Curtea a reţinut aşadar deplina independenţă a judecătorului în a proceda la individualizarea judiciară a sancţiunilor pentru fiecare dintre infracţiunile concurente. În cea de a doua etapă, judecătorul identifică pedeapsa cea mai grea la care, potrivit prevederilor criticate, adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest mod, aplică pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute pentru toate infracţiunile, aşadar, pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu, pedeapsă ce trebuie să reflecte pericolul social care reiese din comiterea infracţiunilor concurente.
    24. De asemenea, Curtea a reţinut, în considerentele Deciziei nr. 711 din 27 octombrie 2015, mai sus citată, paragrafele 26-28, că în noul Cod penal legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, în contextul în care critica principală a tendinţelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracţiuni, a fost aceea că sistemul sancţionator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că soluţia de dorit nu este o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică. Pe de altă parte, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere şi instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, în condiţiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracţiuni, deşi un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancţionată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situaţii, ignorată de instanţe în stabilirea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Aşa încât, noul Cod penal răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional. Potrivit expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal: „într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni“. Aşadar, în cazul concursului de infracţiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea - singura sancţiune aplicată, în mod obişnuit, de către instanţe sub legea veche -, sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse. Având în vedere faptul că săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, Curtea a reţinut că sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale.
    25. Prin urmare, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, citată anterior, paragraful 41, Curtea a statuat că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni, în ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, intră în atribuţiile Parlamentului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, consacrat de prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancţiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. Aşa fiind, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni, real şi formal - cât priveşte persoana fizică, infractor major -, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere.
    26. Pentru motivele mai sus arătate, prin Decizia nr. 740 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 249 din 21 martie 2018, paragraful 39, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu aduc atingere prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie cu privire la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.
    27. Totodată, prin Decizia nr. 447 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 2 noiembrie 2018, paragraful 17, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal permit o individualizare judiciară a pedepsei principale (rezultante) în caz de concurs de infracţiuni „în condiţiile şi în temeiul legii“, potrivit prevederilor art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, o garanţie împotriva unei eventuale ingerinţe arbitrare a judecătorului în ceea ce priveşte libertatea individuală reprezentând-o limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege. Aşadar, o limitare cu privire la durata pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare.
    28. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 782 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2016, Decizia nr. 210 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 13 iunie 2016, Decizia nr. 256 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 22 iulie 2016, Decizia nr. 329 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 21 iulie 2016, Decizia nr. 497 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, Decizia nr. 545 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 21 octombrie 2016, Decizia nr. 775 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 14 aprilie 2017, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, Decizia nr. 859 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 6 februarie 2019, Decizia nr. 113 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 27 mai 2019, Decizia nr. 288 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 10 octombrie 2019, Decizia nr. 294 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 760 din 19 septembrie 2019, şi Decizia nr. 544 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 31 ianuarie 2020.
    29. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    30. Pentru motivele mai sus arătate, dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal nu aduc atingere nici celorlalte prevederi din Constituţie şi din actele normative internaţionale invocate de instanţa de judecată, autoare a excepţiei.
    31. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 8 din 15 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi ale art. 126 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată şi, respectiv, de Gheorghe Ţarălungă în Dosarul nr. 1.081/118/2015 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
    2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gheorghe Ţarălungă în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.
    3. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza finală din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 30 iunie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Oana-Cristina Puică


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016