Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 51 din 18 iunie 2018  referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46 din 19 martie 2008, republicată - Codul silvic     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 51 din 18 iunie 2018 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46 din 19 martie 2008, republicată - Codul silvic

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 832 din 28 septembrie 2018
    Dosar nr. 928/1/2018

┌──────────┬───────────────────────────┐
│Iulia │- preşedintele Înaltei │
│Cristina │Curţi de Casaţie şi │
│Tarcea │Justiţie - preşedintele │
│ │completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Lavinia │- preşedintele delegat al │
│Curelea │Secţiei I civile │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Eugenia │- preşedintele Secţiei a │
│Voicheci │II-a civile │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ionel │- preşedintele Secţiei de │
│Barbă │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Raluca │- judecător la Secţia I │
│Moglan │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia I │
│Gina │civilă │
│Pietreanu │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Aurelia │- judecător la Secţia I │
│Rusu │civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Alina │- judecător la Secţia I │
│Sorinela │civilă │
│Macavei │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Beatrice │- judecător la Secţia I │
│Ioana │civilă │
│Nestor │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Mărioara │- judecător la Secţia a │
│Isailă │II-a civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ileana │- judecător la Secţia a │
│Izabela │II-a civilă │
│Dolache │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Roxana │- judecător la Secţia a │
│Popa │II-a civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia a │
│Zaharia │II-a civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Cosmin │- judecător la Secţia a │
│Horia │II-a civilă │
│Mihăianu │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Dana │- judecător la Secţia de │
│Iarina │contencios administrativ şi│
│Vartires │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Gheza │- judecător la Secţia de │
│Attila │contencios administrativ şi│
│Farmathy │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Veronica │- judecător la Secţia de │
│Năstasie │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Liliana │- judecător la Secţia de │
│Vişan │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Adriana │- judecător la Secţia de │
│Florina │contencios administrativ şi│
│Secreţeanu│fiscal │
└──────────┴───────────────────────────┘


    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 928/1/2018 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă privind dezlegarea următoarei probleme de drept: interpretarea dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46 din 19 martie 2008, republicată - Codul silvic [anterior republicării - art. 127 alin. (5)], respectiv dacă acordarea sporului de risc este sau nu subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ [anterior republicării - art. 122 alin. (1)].
    După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    1. Prin Încheierea din 14 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.665/109/2017, Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: interpretarea dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46 din 19 martie 2008, republicată - Codul silvic [anterior republicării - art. 127 alin. (5)], respectiv dacă acordarea sporului de risc este sau nu subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ [anterior republicării - art. 122 alin. (1)].
    Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 5 aprilie 2018, cu nr. 928/1/2018.


    II. Temeiul juridic al sesizării
    2. Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:
    "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată"


    III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile
    3. Legea nr. 46 din 2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în continuare, Codul silvic
    "ART. 115
    (1) Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură elaborează, în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a prezentului cod, normele, regulamentele, instrucţiunile şi ghidurile de bune practici şi le aprobă prin ordin al conducătorului acesteia, exercitând şi controlul aplicării lor.
    ART. 120
    [...] (5) Personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al subunităţilor teritoriale ale acesteia, al ocoalelor silvice de regim, al structurilor silvice de rang superior, al Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi al Institutului Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Silvicultură «Marin Drăcea» beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază."

    IV. Expunerea succintă a procesului
    4. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, la data de 17 mai 2017, cu nr. 3.665/109/2017, reclamantul A a solicitat obligarea pârâtei B la plata sporului de risc în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzut de art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada mai 2014 - 1 septembrie 2015.
    5. Prin Sentinţa civilă nr. 3.261 din 11 octombrie 2017, Tribunalul Argeş - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins excepţia puterii lucrului judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu suma reprezentând sporul de risc de 25% din salariul de bază, pentru perioada mai 2014 - 1 septembrie 2015.
    6. Cu referire la excepţia puterii de lucru judecat, care a fost invocată de pârâtă prin întâmpinare, prin raportare la Sentinţa nr. 2.229 din 10 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2.989/2/2008, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prima instanţă a apreciat că aceasta este neîntemeiată, deoarece nu este îndeplinită tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză) prevăzută de art. 430-432 din Codul de procedură civilă, sub aspectul părţilor.
    7. În opinia tribunalului nu s-a făcut dovada că reclamantul a fost parte în Dosarul nr. 2.989/2/2008; s-a apreciat că, în acest dosar, au avut calitate de părţi reclamanta Federaţia Sindicatelor Silva şi pârâtă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva.
    8. Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a fost găsită neîntemeiată, cu motivarea că reclamantul solicită diferenţe de drepturi salariale începând cu luna mai 2014, cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 17 mai 2017, iar dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii prevăd că cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune.
    9. Pe fondul cauzei, din analiza dispoziţiilor legale incidente - art. 120 alin. (5) din Codul silvic şi prevederile art. 4 şi pct. 14 al anexei nr. 4 la Contractul colectiv de muncă încheiat pentru anii 2013-2014 şi 2015-2017 (unde se prevede acordarea unui spor de risc pentru „personalul silvic aşa cum este definit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, aprobată prin Legea nr. 427/2001“), s-a reţinut că pot fi determinate categoriile de personal cărora urmează a le fi acordate drepturile băneşti reglementate şi modul de calcul al acestora, precum şi că nu există nicio distincţie ori condiţionare ulterioară pentru acordarea acestuia într-un procent de 25% din salariul de bază; este suficient ca salariatul silvic să fie încadrat la una dintre unităţile silvice enumerate de dispoziţiile textului art. 120 alin. (5) din Codul silvic, pentru ca acesta să beneficieze de sporul în discuţie acordat într-un cuantum variabil numai în raport de salariul de bază al acestuia, iar nu de alte criterii subsecvente.
    10. Tribunalul a apreciat că nu este întemeiată apărarea pârâtei, care a susţinut că sporul de risc trebuia inclus în contractul individual de muncă, deoarece printr-un asemenea contract nu pot fi încălcate norme legale imperative; art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii prevede că angajatorul are obligaţia de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă.
    11. Prima instanţă a reţinut că este nefondată şi apărarea pârâtei conform căreia, începând cu 1 ianuarie 2010, reclamanţilor li se aplică dispoziţiile Legii-cadru nr. 284/2010, potrivit dispoziţiilor art. 2 şi 3 din acest act normativ, deoarece aceste prevederi nu se referă la salarizarea din cadrul regiilor naţionale, iar pârâta funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară potrivit art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 229/2009, care, la art. 18 din anexă, prevede că: „Romsilva asigură acoperirea cu venituri, din activitatea proprie, a tuturor cheltuielilor, inclusiv a dobânzilor şi amortizării investiţiilor precum şi obţinerea de profit“.
    12. De asemenea, art. 27 din anexă stabileşte că „angajarea şi salarizarea personalului Romsilva se vor face în condiţiile prevăzute în contractul colectiv de muncă, încheiat conform legii şi ale Statutului personalului silvic“.
    13. Împotriva Sentinţei civile nr. 3.261 din 11 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, a declarat apel pârâta, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei, rejudecarea cauzei, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată.
    14. Apelanta-pârâtă a criticat sentinţa atât sub aspectul soluţiilor date excepţiilor invocate prin întâmpinare, cât şi sub aspectul fondului cererii deduse judecăţii.

    V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii
    15. Instanţa de sesizare a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, în considerarea următoarelor argumente:
    I. Curtea de Apel Piteşti este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.
    II. De lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Codul silvic, respectiv dacă acordarea sporului de risc este sau nu subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici, prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât:
    a) în cauză se pune în discuţie modalitatea de interpretare a condiţionării/necondiţionării acordării sporului de risc, prevăzut de art. 120 alin. (5) din Codul silvic, de emiterea regulamentelor impuse de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat şi la pasivitatea emitentului, atitudine care se întinde pe mai mulţi ani;
    b) apelanta-pârâtă a susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin Decizia pronunţată în Dosarul nr. 2.989/2/2008, în sensul că, în lipsa respectivelor regulamente, sporul de risc nu poate fi acordat, existând o condiţionare în acest sens;
    c) intimatul-reclamant a susţinut, în sens contrar, respectiv că prin expirarea termenului de un an în care era necesar să fie emise „codul, normele, regulamentele, instrucţiunile şi ghidurile de bune practici“, este îndreptăţit să primească sporul de risc.

    III. Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre ulterioară celei emise în Dosarul nr. 2.989/2/2008.
    IV. Chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 28 februarie 2018.


    VI. Punctul de vedere al completului de judecată
    16. Completul de judecată care a formulat sesizarea a învederat că la nivelul Curţii de Apel Piteşti nu există o practică unitară, respectiv sunt judecători care resping cererile de acordare a sporului de risc, apreciind că este incidentă autoritatea de lucru judecat, prin raportare la Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 2.989/2/2008, iar alţii care le soluţionează pe fond şi găsesc întemeiate pretenţiile reclamanţilor.
    17. Opinia titularului sesizării este în sensul că, referitor la aceste litigii, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, identitatea fiind numai parţială în ceea ce priveşte dosarul menţionat, respectiv există o identitate de părţi şi cauză, însă nu şi de obiect.
    18. Acesta a redat considerentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării recursului în Dosarul nr. 2.989/2/2008, în care se solicitase plata sporului de risc în temeiul art. 127 din Codul silvic, şi a subliniat că în prezenta cauză se solicită plata aceluiaşi drept, dar pentru perioada mai 2014 - 1 septembrie 2015, respectiv după data la care trebuiau elaborate normele, regulamentele, instrucţiunile şi ghidurile de bună practică.
    19. S-a apreciat că, în lipsa îndeplinirii obligaţiei legale menţionate, obiectul celor două cauze nu este identic şi aceasta deoarece prin Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009 s-a avut în vedere în special momentul la care se solicitase acordarea sporului de risc, respectiv lipsa la acel moment a unei modalităţi de calcul al sporului de risc, caracterul virtual al dreptului (în condiţiile în care termenul pentru elaborarea metodologiei nu expirase) şi imposibilitatea instanţei de a-l cuantifica.
    20. Or, la mai mult de 6 ani de la intrarea în vigoare a Codului silvic, nu poate fi invocată lipsa de timp pentru adoptarea respectivelor norme spre a fi împiedicată aplicarea unui text de lege, derogatoriu de la dreptul comun.
    21. De la apariţia legii au fost adoptate norme, instrucţiuni şi metodologii în sensul art. 115 din Codul silvic, iar lipsa unor astfel de reguli suplimentare, vizând art. 120 alin. (5) din acelaşi act normativ, a cărui aplicare nu necesită lămuriri, demonstrează inutilitatea lor.
    22. Potrivit art. 1 alin. (2) şi (3) din Hotărârea Guvernului nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare, cu modificările şi completările ulterioare, Romsilva este persoană juridică, respectiv regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, care funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară, deci nu este instituţie sau autoritate publică în sensul prevederilor art. 2 din Legea-cadru nr. 330/2009; prin urmare, nu îi sunt aplicabile, în privinţa salarizării personalului, prevederile acestui din urmă act normativ şi nici cele ale Legii-cadru nr. 284/2010.
    23. Chiar dacă s-ar reţine incidenţa legilor unice de salarizare, prin art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009 s-a instituit amânarea aplicării anexelor care stabilesc modul de calcul al salariilor de bază şi al sporurilor şi menţinerea salariului cuvenit la 31 decembrie 2009 potrivit legii atunci în vigoare.
    24. Salarizarea distinctă a personalului silvic al regiei autonome Romsilva în raport cu personalul bugetar avut în vedere la adoptarea legilor unice de salarizare este confirmată chiar de către unitatea pârâtă, care a făcut plăţi cu acelaşi titlu (spor de risc), începând cu data de 1 mai 2016 (conform adresei emise reclamantului).
    25. Faptul că în bugetul de venituri şi cheltuieli nu s-au prevăzut sumele din care să se achite acest spor pentru perioada anterioară datei de 1 mai 2016 nu poate avea semnificaţia neîndreptăţirii reclamantului la plată, câtă vreme sporul este reglementat prin lege, act normativ cu forţă juridică superioară hotărârilor de Guvern.
    26. Instanţa de trimitere a expus argumentele exprimate în opiniile jurisprudenţiale conturate la Curtea de Apel Piteşti, în exemplificarea caracterului neunitar al jurisprudenţei, şi a menţionat că „deosebit de relevantă în această problemă este sancţiunea care poate interveni în cazul în care persoana juridică care trebuia să adopte un regulament, pentru ca un salariat să poată (sau nu) beneficia de un drept salarial, rămâne o lungă perioadă de timp în pasivitate, atitudine ce duce la lipsirea de conţinut a dreptului prevăzut de lege.
    Prin neadoptarea actelor normative prin care să se fi stabilit în special categoriile de personal care pot beneficia de sporul de risc prevăzut de lege, dreptul instituit în Codul silvic a rămas doar virtual, situaţie ce este contrară voinţei legiuitorului în condiţiile în care prin lege fusese stabilit dreptul de a beneficia de sporul de risc“.


    VII. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
    27. La termenul de judecată din 28 februarie 2018, reclamantul a arătat, prin avocat, că este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ţinând seama de practica neunitară a instanţelor judecătoreşti.
    28. Pârâta a formulat un punct de vedere asupra chestiunii în discuţie apreciind că este incidentă autoritatea de lucru judecat a deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 2.989/2/2008, şi că se impune sesizarea în baza dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

    VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
    29. Din hotărârile judecătoreşti anexate sesizării de instanţa de trimitere în exemplificarea caracterului neunitar al practicii judiciare se constată că, în opinia majoritară exprimată de Curtea de Apel Piteşti (deciziile nr. 1.301 din 23 mai 2016 şi nr. 117 din 17 ianuarie 2018), s-a reţinut că:
    • în mod greşit s-a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat faţă de existenţa Sentinţei civile nr. 2.229/10 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 2.989/2/2008, irevocabilă prin Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, apelul formulat de Federaţia Sindicatelor Silva;
    • în ceea ce priveşte identitatea de părţi, aceasta există în speţă, deoarece în primul litigiu reclamantul a fost parte, fiind reprezentat de Federaţia Sindicatelor Silva. De asemenea, există identitate de obiect şi cauză, deoarece în ambele dosare s-a solicitat acordarea sporului de risc de 25% reglementat, în prezent, de art. 120 alin. (5) din Codul silvic. Cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 2.989/2/2008 a fost soluţionată pe fond. Astfel, din considerentele Sentinţei civile nr. 2.229 din 10 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, şi ale Deciziei civile nr. 3.496 din 23 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reiese că acţiunea nu a fost respinsă în temeiul unei excepţii procesuale, iar instanţele au apreciat că personalul silvic nu poate beneficia de sporul de risc de 25% cât timp nu există reglementări legale specifice care să cuprindă condiţiile de acordare a sporului şi categoriile de personal, metodologia la care face trimitere art. 122 din Codul silvic nefiind aprobată;
    • la data de 23 iunie 2009, dată la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia menţionată, se împlinise termenul de 12 luni de la intrarea în vigoare a Codului silvic. Instanţa supremă a concluzionat că, atâta vreme cât modalitatea de calcul al sporului de risc nu este reglementată, nu se poate vorbi decât despre un drept virtual, ceea ce presupune că acordarea dreptului ar însemna obligarea angajatorului la plata unei sume de bani imposibil de calculat; pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanţă în raport cu diverse criterii reprezintă o nesocotire a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008. Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut inexistenţa dreptului personalului silvic de a beneficia de sporul de risc de 25% reglementat de art. 120 alin. (5) din Codul silvic. Normele metodologice la care face referire instanţa supremă în hotărârea sa nu au fost adoptate nici în prezent, astfel că argumentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt pe deplin valabile şi în prezent.
    Argumentele care susţin opinia minoritară, expuse în Decizia nr. 3.470 din 21 noiembrie 2017, sunt următoarele:
    • în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat nu există identitate de obiect între judecata ce a format obiectul Dosarului nr. 2.989/2/2008, în care se pretinde că reclamanţii au fost reprezentaţi de sindicat şi prezentul litigiu, întrucât soluţia dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, a vizat perioada anterioară datei pronunţării. Prin cererea de apel, curtea a fost învestită a lămuri existenţa dreptului la sporul de risc începând cu data de 12 ianuarie 2014;
    • întrucât nu există autoritate de lucru judecat în sensul art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se reţine că, potrivit art. 120 alin. (5) din Codul silvic, personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, al subunităţilor teritoriale ale acesteia, al ocoalelor silvice, al structurilor silvice de rang superior şi al Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază. Textul impune o singură condiţie beneficiarului acestui spor, şi anume calitatea de personal silvic în cadrul autorităţilor publice enumerate, pe care reclamantul o îndeplineşte;
    • având în vedere topografia textelor, normele şi regulamentele de aplicare prevăzute a fi aprobate în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a Codului silvic vizează doar atribuţiile şi procedurile de administrare a fondului forestier naţional de gestionare durabilă a pădurilor şi de dezvoltare durabilă a fondului forestier, respectiv pe cele de control al respectării regimului silvic reglementate în titlurile anterioare. Titlul VII al codului - Dispoziţii tranzitorii şi finale - începe cu art. 115 (care fixează obligaţia de elaborare a normelor de aplicare) şi reglementează abia la art. 120 alin. (5) sporul de risc, care nu intră în sfera de legiferare a atribuţiilor şi procedurilor de lucru ale personalului silvic;
    • problema emiterii acestor norme de aplicare nu poate fi opusă nici ca lucru judecat anterior, în sensul art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, deoarece la momentul septembrie 2008 (la care s-a constatat neelaborarea lor) nu fusese încă epuizat termenul de 12 luni. Acum, la mai mult de 6 ani de la intrarea în vigoare a legii, nu poate fi invocată lipsa de timp pentru adoptarea respectivelor norme spre a fi împiedicată aplicarea unui text de lege, derogatoriu de la dreptul comun, care nu impune respectarea anumitor proceduri;
    • întrucât, potrivit art. 1 alin. (2) şi (3) din Hotărârea Guvernului nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare, cu modificările şi completările ulterioare, Romsilva este persoană juridică, şi anume regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, ce funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară, nefiind deci instituţie sau autoritate publică în sensul prevederilor art. 2 din Legea-cadru nr. 330/2009, nu îi sunt aplicabile, în privinţa salarizării personalului, prevederile acestui din urmă act normativ, nici cele ale Legii-cadru nr. 284/2010, care vizează, de asemenea, personalul din autorităţile şi instituţiile publice. Chiar dacă s-ar reţine incidenţa legilor unice de salarizare, prin art. 30 alin. (5) din Legea-cadru nr. 330/2009 s-a instituit amânarea aplicării anexelor, care stabilesc modul de calcul al salariilor de bază şi al sporurilor, şi menţinerea salariului cuvenit la 31 decembrie 2009, potrivit legii atunci în vigoare. Anual, prin legile unice de salarizare, salariul cuvenit la 31 decembrie 2009 a fost menţinut în plată, astfel că nu poate fi reţinută inexistenţa temeiului pentru acordarea sporului de risc de 25% ulterior datei de 1 ianuarie 2010, cu atât mai mult cu cât art. 27 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Romsilva, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 229/2009, care prevede că salarizarea personalului regiei autonome de interes naţional se face în condiţiile contractului colectiv de muncă, încheiat conform legii şi ale Statului personalului silvic, nu a fost abrogat;
    • faptul că în bugetul de venituri şi cheltuieli nu s-au prevăzut sumele din care să se achite acest spor pentru perioada anterioară datei de 1 mai 2016 nu poate avea semnificaţia neîndreptăţirii reclamanţilor la plată, câtă vreme nu a fost făcută dovada lipsei veniturilor necesare, iar sporul este reglementat printr-un act normativ cu forţă juridică superioară hotărârilor de Guvern, care cuprinde dispoziţii clare în privinţa acordării.

    Soluţiile cuprinse în hotărârile judecătoreşti comunicate de Curtea de Apel Piteşti sunt în sensul celor arătate de completul de judecată care a formulat sesizarea.

    30. Curţile de apel Constanţa, Iaşi şi Târgu Mureş nu au identificat hotărâri judecătoreşti pronunţate cu privire la această chestiune de drept şi nu au exprimat niciun punct de vedere în sensul celor solicitate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    31. Jurisprudenţa Curţii de Apel Alba Iulia, conform Deciziei civile nr. 786/16 mai 2017, pronunţate de Secţia I civilă a acestei instanţe, este în sensul că acordarea sporului de risc nu este subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din Codul silvic.
    Opinia majoritară a judecătorilor specializaţi în materia contenciosului administrativ şi fiscal din cadrul Secţia a II-a civile de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Sibiu este în acelaşi sens.

    32. Curtea de Apel Bacău a transmis Decizia nr. 463 din 22 mai 2017, pronunţată de Secţia I civilă, din care se reţine că nu a fost primită excepţia puterii de lucru judecat, cu referire la soluţia pronunţată în Dosarul nr. 2.989/2/2008, iar pe fondul cererii s-a apreciat, în esenţă, că art. 120 alin. (5) din Codul silvic a fost abrogat prin dispoziţiile art. 48 pct. 43 din Legea-cadru nr. 330/2009.
    În schimb, din Decizia nr. 233 din 21 februarie 2017, pronunţată de Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a aceleiaşi instanţe, ataşată sesizării, se constată că a fost admis recursul pârâtei, iar pe fond a fost respinsă cererea de acordare a sporului de risc în considerarea puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 2.999/2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, devenită irevocabilă.
    La nivelul Secţiei I civile a Tribunalului Bacău a fost identificată Sentinţa civilă nr. 153 din 17 februarie 2017, prin care a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, iar pe fond a fost respinsă cererea de acordare a sporului de risc prevăzut la art. 120 alin. (5) din Codul silvic, în considerarea abrogării acestui text legal prin Legea-cadru nr. 330/2009.
    Punctul de vedere exprimat la nivel teoretic de o parte din judecătorii Secţiei I civile a Tribunalului Bacău a fost în sensul că acordarea sporului de risc prevăzut de art. 120 alin. (5) din Codul silvic, ca de altfel a oricărui drept salarial prevăzut de lege, nu poate fi condiţionată de emiterea/adoptarea prealabilă a unor norme metodologice/regulamente/instrucţiuni.
    La nivelul Tribunalului Neamţ - Secţia I civilă a fost identificată Sentinţa civilă nr. 40 din 11 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.879/103/2016, menţinută prin Decizia civilă nr. 463 din 22 mai 2017 a Curţii de Apel Bacău, prin aceste hotărâri judecătoreşti apreciindu-se că sporul de risc nu poate fi acordat din perspectiva incidenţei dispoziţiilor Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice [art. 2 alin. (3)], respectiv a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice [art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1) lit. b), alin. (3)]. Excepţia puterii de lucru judecat, invocată de pârâtă, a fost găsită neîntemeiată.

    33. Judecătorii din cadrul Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă au opinat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Codul silvic, acordarea sporului de risc este subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ.
    34. Pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au fost identificate hotărâri judecătoreşti relevante, practica judiciară fiind neunitară.
    Astfel, într-o opinie s-a apreciat că „indemnizaţiile pentru personalul silvic din cadrul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi subunităţile teritoriale ale acestora se stabilesc prin hotărâre de Guvern în termen de 60 de zile de la dată intrării în vigoare a Codului silvic, neavând relevanţă că până în prezent nu a fost emisă o hotărâre de Guvern şi prin urmare urmează a se aplica dispoziţiile legale aflate în vigoare de la momentul adoptării Codului silvic“.
    Într-o altă opinie, s-a considerat că „în lipsa acestor regulamente, instrucţiuni şi ghiduri de bune practici tribunalul nu poate dispune recunoaşterea în patrimoniul reclamantului a sporului de risc deoarece riscul la care este supus un funcţionar public - personal silvic poate fi diferit în funcţie de autoritatea la care acesta îşi desfăşoară activitatea şi în funcţie de activitatea concretă pe care o desfăşoară, regulamentele, instrucţiunile şi ghidurile de bune practici neemise încă, şi cu privire la neemiterea cărora reclamantul nu a dovedit că s-ar fi adresat autorităţii competente, fiind cele care instituie criteriile de acordare a sporului“.
    Conex problematicii puse în discuţie, s-a reţinut că potrivit jurisprudenţei acestei secţii, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009, începând cu data de 1 ianuarie 2010, nu mai sunt aplicabile dispoziţiile art. 120 alin. (5) din Codul silvic.
    În ceea ce priveşte instanţele arondate Curţii de Apel Bucureşti, au fost exprimate următoarele puncte de vedere:
    În cadrul Tribunalului Giurgiu s-a reţinut că acordarea sporului de risc nu este subordonată/condiţionată de emiterea actelor prevăzute de art. 115 alin. (1) din Codul silvic.
    Sporul de risc este reglementat de lege, act normativ cu forţă juridică superioară actelor emise de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură; aceste din urmă acte sunt emise în executarea legii şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acesteia.
    De vreme ce textul art. 120 alin. (5) din Codul silvic nu conţine limitări sau condiţionări în ceea ce priveşte acordarea sporului de risc, s-a apreciat că neacordarea acestui drept salarial pe motiv că nu au fost adoptate actele normative prin care să se fi stabilit în special categoriile de personal ce pot beneficia de acest spor, duce la lipsirea de conţinut a dreptului prevăzut de lege şi este contrară voinţei legiuitorului.
    Tribunalul Ialomiţa a apreciat că textul art. 120 alin. (5) din Codul silvic nu impune decât o singură condiţie beneficiarului sporului de risc, şi anume calitatea de personal silvic în cadrul autorităţilor publice enumerate de acesta, calitate care, dacă este îndeplinită, determină acordarea sporului.
    Judecătorii din cadrul Tribunalului Ilfov au apreciat că acordarea sporului de risc este subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, în condiţiile în care modalitatea de calcul al sporului nu este reglementată, neputându-se acorda sporul de risc, iar instanţa neavând posibilitatea de a stabili un cuantum concret al sporului în lipsa unei norme în acest sens.
    Tribunalul Teleorman a comunicat punctul de vedere al Judecătoriei Turnu Măgurele exprimat în sensul că acordarea sporului de risc este subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din Codul silvic, cu motivarea că atâta timp cât modalitatea de risc nu este reglementată, nu se poate vorbi decât despre un drept virtual.

    35. La nivelul completurilor specializate în materia litigiilor de muncă din cadrul Curţii de Apel Cluj există o practică consistentă şi unitară cu privire la această problemă de drept, în sensul admiterii cererilor formulate de personalul silvic pentru acordarea sporului de risc reglementat de art. 120 alin. (5) din Codul silvic.
    În esenţă, în considerentele deciziilor comunicate de această instanţă, s-a reţinut faptul că reclamanţii şi-au fundamentat pretenţiile salariale pe prevederile art. 120 alin. (5) din Codul silvic, iar dispoziţiile legale evocate stabilesc în mod clar categoria de personal care beneficiază de acest drept salarial, procentul de acordare a sporului şi baza de calcul asupra căreia se aplică sporul de 25%, astfel încât nu există niciun impediment în vederea punerii în executare a hotărârilor.
    S-a apreciat că, deşi angajatorul se prevalează de inexistenţa unei metodologii de acordare a sporului, aceasta nu face altceva decât să adauge la lege prevederile art. 120 alin. (5) anterior citate, necondiţionând acordarea sporului de un astfel de demers.
    S-a avut în vedere că, prin aceste dispoziţii neechivoce, legiuitorul nu a stabilit termene ori condiţii suspensive, astfel că acestea sunt de imediată aplicare, fără a fi necesară elaborarea vreunor norme, regulamente ori ghiduri de bune practici aprobate de administraţia publică centrală, acte administrative care, oricum, limitându-se la organizarea executării legii ori executarea în concret a acesteia, nu pot fi decât conforme cu legea în aplicarea cărora au fost emise; art. 115 nu se referă la art. 120, pe care îl precedă, în cuprinsul titlului referitor la normele finale şi tranzitorii.
    Soluţii în sensul acordării sporului de risc au fost identificate şi la nivelul Tribunalului Maramureş (Sentinţa civilă nr. 294/ 31 martie 2017) şi al Tribunalului Cluj (Sentinţa civilă nr. 4.283/ 27 iulie 2017).

    36. Curtea de Apel Craiova a înaintat două hotărâri judecătoreşti din analiza cărora rezultă următoarele:
    Prin Sentinţa nr. 1.717/23 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin Decizia nr. 67 din 16 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea introductivă şi s-a dispus obligarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Direcţia Silvică Mehedinţi la plata contravalorii sporului de risc de 25% din salariul de bază şi a dobânzii aferente, reţinându-se că există un temei legal, respectiv art. 120 alin. (5) din Codul silvic care îndreptăţeşte reclamanta să obţină aceste sume; s-a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile autorităţii de lucru judecat cu referire la Decizia nr. 3.496/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    În schimb, prin Sentinţa nr. 2.254 din 4 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin Decizia nr. 495 din 15 februarie 2018 a Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea introductivă privind obligarea pârâtei la plata contravalorii sporului de risc de 25% din salariul de bază şi a dobânzii aferente. Argumentele primei instanţe au fost în sensul că la data introducerii acţiunii nu erau elaborate normele de aplicare a acestui cod şi nici hotărâre de Guvern care să prevadă indemnizaţiile aferente gradelor personalului silvic, astfel încât prevederea din art. 120 alin. (5) din Codul silvic nu poate fi aplicată. Deşi a menţinut soluţia, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia pe considerente care susţin abrogarea art. 120 alin. (5) din Codul silvic prin Legea-cadru nr. 330/2009.

    37. Curtea de Apel Galaţi a arătat că, la nivelul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Brăila, orientarea în cadrul practicii judiciare cu privire la chestiunea de drept menţionată a fost aceea că, în interpretarea art. 120 alin. (5) din Codul silvic, acordarea sporului de risc este subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, în acelaşi sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 2.989/2/2008.
    Opinia judecătorilor Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Vrancea, cu privire la problema de drept în discuţie, este în sensul că acest spor este prevăzut de lege, respectiv Codul silvic, şi nu este condiţionat de existenţa unor reguli suplimentare.
    Art. 120 alin. (5) din Codul silvic [anterior republicării - art. 127 alin. (5)] este o normă derogatorie de la dreptul comun, stabilită printr-un act normativ cu forţă juridică superioară, respectiv Codul silvic, iar rămânerea în pasivitate a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva (persoană juridică - regie autonomă de interes naţional), care avea în atribut elaborarea normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici, nu poate lipsi de efect juridic dreptul de a beneficia de sporul de risc, situaţie care este contrară voinţei legiuitorului.

    38. La nivelul Curţii de Apel Ploieşti, opinia majoritară exprimată de judecătorii Secţiei I civile a Tribunalului Dâmboviţa este în sensul că, pentru acordarea sporului de risc, este necesară emiterea unor norme, regulamente, instrucţiuni sau ghiduri de bune practici, prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din Codul silvic, în lipsa acestora nefiind posibile cuantificarea dreptului şi acordarea acestuia.
    La nivelul Tribunalului Prahova a fost identificată Sentinţa civilă nr. 1.350 din 11 octombrie 2016, pronunţată de Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, potrivit căreia acordarea sporului de risc prevăzut de art. 120 alin. (5) din Codul silvic nu este subordonată emiterii unor norme, regulamente, instrucţiuni sau ghiduri de bune practici, prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ.

    39. Curtea de Apel Oradea a învederat că la nivelul Tribunalului Satu Mare s-au conturat două opinii contrare, conform hotărârilor judecătoreşti anexate.
    Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că acordarea sporului de risc de 25% din salariul de bază este condiţionată de îndeplinirea condiţiilor specifice de acordare a acestui spor, care trebuiau reglementate prin norme, regulamente şi instrucţiuni aprobate prin ordin al conducătorului unităţii, acte care nu au fost aprobate în perioada pentru care s-a solicitat plata sporului de risc de către reclamant.
    Prin urmare, câtă vreme nu au fost elaborate reglementări subsecvente Codului silvic, prin care să se stabilească criteriile concrete în baza cărora se acordă sporul de risc, categoriile de personal şi activităţile specifice care implică acest risc, reclamantul nu poate beneficia de acest drept, cererea acestuia fiind neîntemeiată.
    În cea de-a doua opinie s-a considerat că prevederile art. 120 alin. (5) din Codul silvic sunt suficient de clare şi precise, fiind determinate atât sfera persoanelor care beneficiază de acest spor, cât şi cuantumul acestuia.
    Nu s-a reţinut argumentul privind imposibilitatea acordării drepturilor salariale prevăzute de art. 120 alin. (5) din Codul silvic, pe motiv că ar lipsi legislaţia secundară la care face referire art. 115 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, întrucât art. 120 alin. (5) trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice, neputând fi acceptată teza că în absenţa legislaţiei secundare privind, de exemplu, bunele practici acesta nu poate fi pus în aplicare.
    De asemenea, sporul acordat este în cuantum fix de 25%, nefiind necesară stabilirea unor praguri sau tranşe valorice inferioare, cu atât mai mult cu cât se indică clar, în ipoteza legală a normei, categoria profesională beneficiară ca fiind personalul silvic, fără nicio nuanţare în sensul că numai deţinătorilor anumitor funcţii din cadrul personalului silvic li s-ar acorda sporul de risc.
    O interpretare contrară ar conduce la încălcarea Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care instituie ca regulă generală preeminenţa actului normativ superior faţă de cel dat în vederea executării sale, precum şi imposibilitatea modificării sau derogării de la normele unui act normativ superior prin cele ale actului ierarhic inferior.
    S-a mai reţinut că salarizarea personalului silvic nu intră în sfera de aplicare a unui act normativ care să fi fost abrogat de Legea-cadru nr. 284/2010, care reglementează salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, iar această categorie nu include reglementarea personalului silvic, salarizat din venituri proprii. Astfel, conform art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare, Romsilva este persoană juridică şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.

    40. Curtea de Apel Timişoara a comunicat că nu deţine hotărâri judecătoreşti în materie, însă instanţa de trimitere a identificat o asemenea hotărâre, respectiv Decizia civilă nr. 1.508 din 11 martie 2014, pronunţată de Secţia contencios administrativ şi fiscal a acestei instanţe, prin care a fost admis recursul formulat de pârâtă, a fost casată hotărârea recurată, iar, în rejudecare, a fost respinsă cererea de chemare în judecată cu motivarea că sporul de risc prevăzut de art. 127 alin. (5) din Codul silvic nu poate fi acordat în lipsa metodologiei care să stabilească modul de calcul al sporului şi categoriile de personal.
    Această instanţă a reţinut că în acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 3.496/2009; de asemenea, această instanţă a arătat că cererea de chemare în judecată nu este fondată şi din considerente care ţin de Statutul personalului silvic şi de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009.

    41. La nivelul Curţii de Apel Suceava, conform hotărârilor judecătoreşti înaintate, s-au conturat două opinii:
    Într-o orientare, s-a reţinut că salarizarea personalului silvic nu intră în sfera de aplicare a unui act normativ care să fi fost abrogat direct sau indirect de Legea-cadru nr. 330/2009 (care reglementează salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice), lege care nu include personalul silvic, salarizat din venituri proprii, ceea ce rezultă, în cele din urmă, şi din neincluderea sa în anexa Legii-cadru nr. 330/2009 cuprinzând in extenso categoriile profesionale beneficiare ale actului normativ; reclamantul este îndreptăţit la acordarea sporului de risc într-un procent de 25% din salariul de bază, având în vedere că face parte din categoria personalului silvic şi că acest spor a fost prevăzut în contractul colectiv de muncă (Sentinţa nr. 759/26 iunie 2017 a Tribunalului Suceava - Secţia I civilă, definitivă prin Decizia nr. 1.049/6 decembrie 2017 a Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă).
    Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că, potrivit art. 122 din Codul silvic, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură elaborează, în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a codului, normele, regulamentele, instrucţiunile şi ghidurile de bună practică; un astfel de act administrativ nu a fost elaborat pentru punerea în aplicare a acestei dispoziţii legale, prin care să se individualizeze locurile de muncă şi categoriile de personal care desfăşurau o activitate ce presupune un anumit risc, iar reclamantul nu a prezentat un act emis de către angajator prin care să se stabilească că şi-a desfăşurat activitatea în condiţii de risc.
    S-a reţinut astfel că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat în jurisprudenţa sa că nu este posibilă acordarea unui drept salarial pentru perioada solicitată, întrucât sumele alocate acestui spor salarial ar fi trebuit incluse în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat al instituţiei, la o dată anterioară intrării în vigoare a legii, ceea ce nu s-a dovedit în speţă.
    Totodată, s-a reţinut faptul că, potrivit art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr. 188/1999, în măsura în care ordonanţa nu dispune altfel, iar sporul de risc în cuantum de 25% din salariul de bază nu a mai fost prevăzut de Legea-cadru nr. 330/2009. În mod similar, nici Legea-cadru nr. 284/2010 nu a prevăzut posibilitatea acordării acestui spor, dispoziţiile legale prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea-cadru nr. 330/2009 fiind aplicabile şi reclamantului care a avut calitatea de personal silvic (Sentinţa nr. 317 din 1 martie 2018 a Tribunalului Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal).

    42. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat, prin Adresa nr. 983/C/1.421/III-5/2018, că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică practica judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizării Curţii de Apel Piteşti.

    IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    43. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009 în Dosarul nr. 2.989/2/2008, prin care a respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 2.229 din 10 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

    X. Raportul asupra chestiunii de drept
    44. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

    XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    45. Conform art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“
    46. Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, respectiv:
    a) existenţa unei cauze în curs de judecată;
    b) judecata cauzei să se afle în ultimă instanţă pe rolul tribunalului, al curţii de apel sau al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
    c) ivirea unei chestiuni de drept esenţiale, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei;
    d) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

    47. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite cumulativ.
    48. În doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; problema de drept să fie reală; să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă prin pronunţarea unei hotărâri prealabile; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    49. Verificându-se întrunirea acestor condiţii, se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a curţii de apel învestite în ultimă instanţă, iar chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    50. O serie de observaţii se impun a fi făcute în legătură cu următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării: ivirea unei chestiuni de drept esenţiale de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei şi caracterul de noutate al acesteia.
    51. De asemenea, o analiză distinctă o impune şi cerinţa conform căreia este necesar ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept.
    52. Cu referire la condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată se reţine că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept“.
    53. În încercarea de a clarifica conţinutul acestei noţiuni, în doctrină s-a arătat că pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare, sintagma „problemă de drept“ trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă“^1.
    ^1 M. Nicolae - Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare. Recursul în interesul legii. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, site www.inm-lex.ro.

    54. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.^2
    ^2 V. Ciobanu, M. Nicolae coordonatori ş.a - Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat. Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, vol. I, pag. 1214.

    55. În acelaşi timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa şi deci aplicarea unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.
    56. Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, care, fie ele doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare.^3
    ^3 G. Boroi coordonator ş.a. - Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. 1, Editura Hamangiu, 2013, pag. 1008.

    57. Pe de altă parte, cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după cum cererea este admisă sau respinsă.^4 În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii.
    ^4 M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Teoria generală - vol. I, Editura Universul Juridic, 2013, pag. 603.

    58. Cu referire la chestiunea de drept a cărei dezlegare de principiu s-a solicitat, se reţine că întrebarea instanţei de trimitere vizează interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare [anterior republicării - art. 127 alin. (5)], respectiv dacă acordarea sporului de risc este sau nu subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ [anterior republicării - art. 122 alin. (1)].
    59. În privinţa admisibilităţii sesizării, Curtea de Apel Piteşti a argumentat că: „de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Codul silvic, respectiv dacă acordarea sporului de risc este sau nu subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât în cauză se pune în discuţie modalitatea de interpretare a condiţionării sau nu a acordării sporului de risc prevăzut de prevederile art. 120 alin. (5) din Codul silvic de emiterea regulamentelor impuse de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportat şi la pasivitatea emitentului, atitudine ce se întinde pe mai mulţi ani“.
    60. În vreme ce apelanta-pârâtă a susţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia pronunţată în Dosarul nr. 2.989/2/2008 că, în lipsa respectivelor regulamente, nu poate fi acordat sporul de risc, intimatul-reclamant a susţinut că prin expirarea termenului de un an în care era necesar să fie emise „codul, normele, regulamentele, instrucţiunile şi ghidurile de bune practici“ este îndreptăţit să primească sporul de risc.
    61. Sub un prim aspect, se constată că cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 17 mai 2017, cu nr. 3.665/109/2017, prin care s-a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Codul silvic, obligarea pârâtei Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Argeş la plata sporului de risc de 25% din salariul de bază, pentru perioada mai 2014-1 septembrie 2015, a fost admisă prin Sentinţa civilă nr. 3.261 din 11 octombrie 2017, pronunţată de această instanţă, care a respins excepţia puterii lucrului judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, obligând-o pe pârâtă la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu suma reprezentând sporul de risc de 25% din salariul de bază, pentru perioada menţionată.
    62. Excepţia puterii de lucru judecat a fost invocată de pârâtă cu referire la Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 2.989/2/2008.
    63. Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul Dosarului nr. 2.989/2/2008, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, formulată de reclamanta Federaţia Sindicatelor Silva în contradictoriu cu pârâta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, la data de 21 mai 2008, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sporului de risc în cuantum de 25% din salariul de bază pentru personalul silvic care îşi desfăşoară activitatea în cadrul regiei, în temeiul dispoziţiilor art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008.
    64. Această cerere a fost respinsă, ca nefondată, prin Sentinţa civilă nr. 2.229 din 10 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, reţinându-se că „reclamanta, în măsura în care îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008, beneficiază de sporul de risc de 25% din salariul de bază în funcţie de îndeplinirea condiţiilor specifice de acordare a acestui spor, respectiv a categoriilor de personal silvic la care se poate acorda acest spor, condiţii care nu au fost încă reglementate prin legi speciale, regulamente, statut etc.
    Astfel, Curtea constată că nu este vorba de un refuz nejustificat de a soluţiona cererea reclamantei în lipsa unor reglementări legale specifice, pârâta nu ar putea aprecia asupra cererii privind beneficiul sporului de risc de 25% din salariu.
    De altfel, reclamanta nu a detaliat categoriile de salariaţi care constituie sindicatele şi nici nu a arătat o altă reglementare legală în afară de cea generală prevăzută de art. 127 alin. (5) din Legea nr. 46/2008, care deşi este o dispoziţie imperativă, salariaţii vor avea beneficiul acesteia numai în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile specifice de acordare a acesteia“.

    65. Recursul declarat împotriva acestei sentinţe de recurenta-reclamantă Federaţia Sindicatelor Silva a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 3.496 din 23 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, considerentele fiind în sensul că, întrucât nu a fost elaborată, în condiţiile art. 122 din Codul silvic, metodologia prin care să se stabilească atât categoriile de personal care beneficiază de acordarea sporului de risc, cât şi condiţiile care trebuie îndeplinite de acesta, în mod corect a fost respinsă cererea de chemare în judecată.
    66. S-a mai arătat că, „în condiţiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a sporului de risc, suntem în prezenţa unui drept virtual, ceea ce presupune că acordarea acestor drepturi ar însemna, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar, pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanţă în raport cu diverse criterii reprezintă o nesocotire a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008“.
    67. Din verificările efectuate a rezultat că reclamantul din Dosarul nr. 3.665/109/2017, în care a fost formulată cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se regăseşte în tabelul cu numele şi semnăturile salariaţilor în numele cărora reclamanta Federaţia Sindicatelor Silva a formulat cerere de chemare în judecată în Dosarul nr. 2.989/2/2008.
    68. Aşa cum rezultă cu evidenţă din încheierea de sesizare, la nivelul instanţei de trimitere jurisprudenţa neunitară a fost generată de împrejurarea că unii judecători au dat eficienţă efectului negativ al puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 2.229 din 10 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 2.989/2/2008, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vreme ce alţii au apreciat că, nefiind îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, hotărârea sus-menţionată nu prezintă relevanţă, astfel că au admis cererile de acordare a sporului de risc.
    69. Cu alte cuvinte, la nivelul Curţii de Apel Piteşti nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti din care să rezulte interpretarea neunitară a dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Codul silvic, soluţiile de respingere fiind pronunţate exclusiv în considerarea statuărilor cuprinse în Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    70. Aşadar, instanţele care au pronunţat aceste soluţii de respingere a cererilor de chemare în judecată nu au făcut propria analiză a dispoziţiilor a căror interpretare se solicită prin prezenta sesizare, ci au arătat că o nouă judecată cu privire la posibilitatea acordării sporului de risc în temeiul dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Codul silvic, în condiţiile în care nu au fost elaborate actele normative menţionate de art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, nu este permisă, deoarece i se opune puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 2.229 din 10 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    71. Trebuie menţionat că din analiza hotărârilor judecătoreşti a rezultat că aceste instanţe au efectuat verificări, reţinându-se că reclamanţii se regăsesc printre membrii de sindicat în numele cărora a fost formulată cererea de chemare în judecată cu caracter colectiv din Dosarul nr. 2.989/2/2008 şi care au ratificat în scris acest demers judiciar prin depunerea unui tabel de semnături în care au fost identificaţi inclusiv prin codul numeric personal.
    72. Din jurisprudenţa ataşată sesizării constând în hotărâri judecătoreşti pronunţate de alte instanţe a fost identificată o singură decizie, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, care cuprinde, în motivarea soluţiei de respingere a apelului reclamantului, considerente referitoare la necesitatea elaborării actelor normative prevăzute de art. 120 din Codul silvic, în condiţiile în care a fost respins şi apelul incident declarat de pârâtă cu referire la soluţia de respingere a excepţiei puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 2.229 din 10 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 2.989/2/2008, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    73. Deşi la nivel naţional practica judiciară este neunitară în ceea ce priveşte acordarea sporului de risc prevăzut de art. 120 alin. (5) din Codul silvic, sursa divergenţei de jurisprudenţă nu o reprezintă interpretarea acestui text legal în modalitatea expusă în sesizare, ci modul în care instanţele judecătoreşti se raportează la Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o cauză cu caracter colectiv, prin care s-a statuat în sensul imposibilităţii acordării sporului de risc în lipsa reglementărilor prevăzute de art. 122 alin. (1) din Codul silvic (în forma anterioară republicării).
    74. La nivel naţional au fost identificate într-un număr nesemnificativ hotărâri judecătoreşti prin care au fost respinse cererile de chemare în judecată exclusiv în considerarea neelaborării actelor normative menţionate de art. 115 din Codul silvic.
    75. În ceea ce priveşte opiniile exprimate de unele instanţe (care nu au identificat jurisprudenţă proprie), se reţine că acestea nu pot fundamenta declanşarea mecanismului de unificare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă.
    76. De altfel, din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti examinate rezultă că, începând cu data de 1 mai 2016, pârâta a procedat la „acordarea sporului de risc personalului silvic, potrivit art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 şi contractului colectiv de muncă, în condiţiile aprobării bugetului de venituri şi cheltuieli pe 2016“ (Decizia nr. 67 din 16 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal).
    77. Sub un alt aspect, examenul de jurisprudenţă a relevat că, în cauzele în care fie nu a fost invocată, fie a fost respinsă excepţia puterii de lucru judecat, cererile de chemare în judecată au fost respinse cu motivarea că sporul de risc prevăzut de art. 120 alin. (5) din Codul silvic nu poate fi acordat din perspectiva incidenţei dispoziţiilor Legii-cadru nr. 330/2009, întrucât, conform art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare, Romsilva este persoană juridică şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară, salarizarea personalului silvic făcându-se, aşadar, din venituri proprii; prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009, s-a apreciat că, începând cu data de 1 ianuarie 2010, dispoziţiile art. 120 alin. (5) din Codul silvic nu mai sunt aplicabile.
    78. Astfel, art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 arată că personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr. 188/1999, în măsura în care ordonanţa nu dispune altfel.
    79. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009, „începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege“.
    80. Conform art. 2 alin. (3) din Legea-cadru nr. 330/2009, „Intră în categoria personalului din sectorul bugetar personalul încadrat pe baza contractului individual de muncă, personalul care ocupă funcţii de demnitate publică şi asimilat acestuia, precum şi personalul care beneficiază de statute speciale, inclusiv funcţionarii publici“; prin urmare, raportat la prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, dispoziţiile legale prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea-cadru nr. 330/2009 sunt aplicabile şi personalului silvic.
    81. Sporul de risc în cuantum de 25% din salariul de bază nu a mai fost prevăzut de Legea-cadru nr. 330/2009 şi, în mod similar, nici Legea-cadru nr. 284/2010 nu prevedea posibilitatea acordării acestui spor pe perioada ulterioară intrării în vigoare a legilor de salarizare, în raport cu prevederile art. 1 alin. (2) din acest act normativ, potrivit cărora, începând cu data intrării în vigoare a acestui act normativ, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute de această lege.
    82. Cum Legea-cadru nr. 284/2010 nu a menţionat şi sporul de risc în cuantumul menţionat de reclamant (care are calitatea de personal silvic), acesta din urmă nu poate beneficia de dreptul salarial în discuţie în lipsa unor prevederi legale care să prevadă posibilitatea acordării lui.
    83. În sens contrar, alte instanţe au apreciat că, întrucât Romsilva este persoană juridică, şi anume regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, ce funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară, potrivit art. 1 alin. (2) şi (3) din Hotărârea Guvernului nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare, cu modificările şi completările ulterioare (nefiind deci instituţie sau autoritate publică în sensul prevederilor art. 2 din Legea-cadru nr. 330/2009), nu îi sunt aplicabile, în privinţa salarizării personalului, prevederile acestui din urmă act normativ, nici cele ale Legii-cadru nr. 284/2010, care vizează, de asemenea, personalul din autorităţile şi instituţiile publice.
    84. Prin urmare, se constată că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate care impune ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată. Astfel, interpretarea dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Codul silvic nu este aptă să ducă per se la soluţionarea pe fond a apelului declarat de apelanta-pârâtă, fiind necesar ca instanţa de apel să respingă în prealabil criticile care vizează puterea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 2.229 din 10 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3.496 din 23 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocate de apelanta-pârâtă, şi pe cele privind prescripţia dreptului la acţiune.
    85. De asemenea, judecata pe fond a apelului implică, conform motivelor de apel formulate, interpretarea dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Codul silvic din perspectiva art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 şi art. 2 din Legea-cadru nr. 284/2010, perspectivă care excedează limitelor sesizării pendinte; aşa cum s-a arătat cu prilejul examenului de jurisprudenţă, în practică, aplicarea legilor menţionate personalului silvic nu a primit o dezlegare unitară.
    86. În plus, principalele argumente juridice relevate de practica judiciară, care fundamentează soluţiile de respingere a cererilor de acordare a sporului de risc, atunci când nu se reţine incidenţa puterii de lucru judecat a sus-menţionatei hotărâri, vizează tocmai aplicarea legilor unice de salarizare, intrate în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2010.
    87. Cu referire la condiţia de admisibilitate a sesizării care impune ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită, se apreciază că nu este îndeplinită.
    88. În acest sens se constată că, aşa cum s-a arătat pe larg în cele ce precedă, în legătură cu chestiunea de drept care face obiectul cererii de pronunţare a unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat printr-o decizie de speţă, cererea de chemare în judecată prezentând particularitatea că a fost formulată de un organism căruia legea îi permite să exercite acţiunea civilă în numele şi în beneficiul persoanelor pe care le reprezintă, în speţă, membri de sindicat.
    89. O astfel de persoană este reclamantul din dosarul în care a fost formulată sesizarea, ceea ce a condus la invocarea de către pârâtă a excepţiei puterii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 2.229 din 10 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3.496 din 23 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Subsecvent respingerii de către prima instanţă a acestei excepţii, pârâta a formulat critici în apel sub acest aspect.
    90. În cauză, îndeplinirea condiţiei de admisibilitate aflate în discuţie nu se pune din perspectiva existenţei unei hotărâri judecătoreşti cu caracter obligatoriu, opozabilă erga omnes, nici din perspectiva existenţei unei jurisprudenţe consolidate şi unitare a instanţei supreme în problema de drept analizată, ci din cea a existenţei unei decizii de speţă pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un litigiu purtat de Federaţia Sindicatelor Silva pentru valorificarea drepturilor membrilor de sindicat, între care se regăseşte şi reclamantul din dosarul în care a fost formulată sesizarea, în contradictoriu cu Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva.
    91. Cum condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept a cărei lămurire se cere este o condiţie de admisibilitate distinctă, este necesar a se face analiza efectelor Sentinţei civile nr. 2.229 din 10 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3.496 din 23 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    92. Procedând la această analiză, Înalta Curte reţine că excepţia puterii de lucru judecat, invocată de pârâtă la judecata în primă instanţă, a fost respinsă de tribunal, cu motivarea că nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi, respectiv nu există identitate de părţi, în procesul anterior având calitatea de reclamantă Federaţia Sindicatelor Silva, iar nu salariaţii în favoarea cărora a fost formulată cererea de chemare în judecată.
    93. În exprimarea punctului de vedere, instanţa de trimitere a arătat că, „în ceea ce priveşte aceste litigii, nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, identitatea fiind numai parţială în ceea ce priveşte dosarul menţionat, respectiv există o identitate de părţi şi cauză, însă nu şi de obiect“, în considerarea perioadei diferite pentru care se solicită plata sporului de risc prevăzut de art. 120 alin. (5) din Codul silvic.
    94. Prin urmare, instanţa de trimitere nu şi-a însuşit motivarea tribunalului cu referire la lipsa identităţii sub aspectul părţilor, ci a opinat că nu este incidentă puterea de lucru judecat deoarece obiectul cererii de chemare în judecată ar fi diferit.
    95. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că hotărârea judecătorească prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în sensul că dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata unor sume de bani, reprezentând sporul de risc, nu poate fi valorificat strict în temeiul art. 120 alin. (5) din Codul silvic, mai înainte de elaborarea actelor normative menţionate de art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, are putere de lucru judecat, deoarece în lipsa oricărei modificări legislative dezlegarea dată cu privire la inexistenţa dreptului afirmat este actuală.
    96. Aşadar, pretenţia dedusă judecăţii este acordarea sporului de risc. Faptul că cererile de chemare în judecată se referă la perioade diferite de timp, dar în care nu au intervenit modificări legislative sau alte elemente de noutate, este lipsit de relevanţă câtă vreme prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a reţinut că există un impediment la acordarea dreptului, impediment care subzistă.
    97. Prin urmare, condiţia de admisibilitate a sesizării care impune ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită nu este îndeplinită.
    98. Totodată, se constată că nu poate fi considerată îndeplinită nici condiţia de admisibilitate care impune caracterul de noutate al chestiunii de drept.
    99. Analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept care face obiectul sesizării reprezintă o condiţie distinctă de cea a lipsei statuării asupra chestiunii de drept cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată, iar în lipsa unei definiţii a „noutăţii“ chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în conţinutul art. 519 din Codul de procedură civilă, evaluarea condiţiei noutăţii revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa acesteia (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4 din 14 aprilie 2014).
    100. În acest sens s-a apreciat că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate. În egală măsură însă noutatea chestiunii de drept, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui şi atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală ulterior.
    101. Din perspectiva celor expuse, nu au intervenit modificări legislative sau alte elemente care să confere caracter de noutate dispoziţiei legale aflate în examinare, iar litigii de acest gen s-au aflat pe rolul instanţelor încă din anul 2008, practica dobândind în timp caracter neunitar.
    102. În ceea ce priveşte elementul care ar conferi caracter de noutate problemei de drept, circumstanţiat de titularul sesizării prin raportare la împlinirea şi depăşirea termenului de 12 luni în care trebuiau elaborate de autoritatea publică centrală actele normative prevăzute de art. 115 alin. (1) din Codul silvic, precum şi la modalitatea de a sancţiona neîndeplinirea acestei obligaţii legale care transformă dreptul recunoscut de lege într-unul virtual, se reţine că procesul finalizat cu Decizia nr. 3.496 din 23 iunie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost soluţionat prin cercetarea fondului, considerentele instanţei de recurs fiind în sensul că: „întrucât nu a fost elaborată, în condiţiile art. 122 din Codul silvic, metodologia prin care să se stabilească atât categoriile de personal care beneficiază de acordarea sporului de risc, cât şi condiţiile care trebuie îndeplinite de acesta, în mod corect a fost respinsă cererea de chemare în judecată“, respectiv că „în condiţiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a sporului de risc, suntem în prezenţa unui drept virtual, ceea ce presupune că acordarea acestor drepturi ar însemna, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar, pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanţă în raport cu diverse criterii reprezintă o nesocotire a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008“.
    103. Rezultă aşadar că nu este îndeplinită nici condiţia de admisibilitate a noutăţii chestiunii de drept.
    104. Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile, aşa încât sesizarea apare ca fiind inadmisibilă.

    Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 3.665/109/2017, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: interpretarea dispoziţiilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46 din 19 martie 2008, republicată - Codul silvic [anterior republicării - art. 127 alin. (5)], respectiv dacă acordarea sporului de risc este sau nu subordonată emiterii normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici prevăzute de dispoziţiile art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ [anterior republicării - art. 122 alin. (1)].
    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2018.



                    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    IULIA CRISTINA TARCEA
                    Magistrat-asistent,
                    Ileana Peligrad


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice