Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 507 din 18 septembrie 2019  asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 507 din 18 septembrie 2019 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 864 din 25 octombrie 2019

┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, formulată de Preşedintele României.
    2. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.645 din 9 iulie 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.088A/2019.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că legea criticată încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii, ale art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 alin. (1) privind principiul bicameralismului şi pe cele ale art. 119 referitoare la rolul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT), pentru motivele ce urmează a fi prezentate, în esenţă, în continuare.
    (1) Susţinerile privind încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 119 din Constituţie
    4. Se precizează, mai întâi, că legea supusă controlului de constituţionalitate transpune prevederile art. 1 pct. 1-3, 6, 9, 10, 12, 14 şi 19 din Directiva (UE) 2017/853 a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 mai 2017 de modificare a Directivei 91/477/CEE a Consiliului privind controlul achiziţionării şi deţinerii de arme. Astfel, potrivit considerentului (1) al Directivei (UE) 2017/853, Directiva 91/477/CEE a stabilit un echilibru între, pe de o parte, angajamentul de a asigura, într-o anumită măsură, libera circulaţie în cadrul Uniunii a anumitor arme de foc şi a unor componente esenţiale ale acestora şi, pe de altă parte, necesitatea de a controla libertatea respectivă prin recurgerea la garanţii de securitate adecvate produselor în cauză. De asemenea, potrivit considerentului (2) din aceeaşi directivă, anumite aspecte ale Directivei 91/477/CEE necesită ameliorări suplimentare şi proporţionale, pentru a combate utilizarea necorespunzătoare a armelor de foc în scopuri criminale şi ţinând cont de actele teroriste recente. În acest context, prin comunicarea sa din 28 aprilie 2015 intitulată „Agenda europeană privind securitatea“, Comisia a cerut revizuirea directivei menţionate, precum şi o abordare comună cu privire la dezactivarea armelor de foc în vederea prevenirii reactivării şi utilizării acestora de către infractori. Având în vedere aceste aspecte de drept european, legiuitorul naţional a adoptat legea în discuţie, al cărei obiect constă în stabilirea unui cadru juridic şi instituţional necesar asigurării combaterii utilizării necorespunzătoare a armelor de foc în scopuri criminale. Astfel, potrivit expunerii de motive elaborate de Guvern, s-a avut în vedere preocuparea-cheie a actualei Comisii Europene, respectiv securitatea cetăţenilor şi a întreprinderilor, într-un context în care utilizarea armelor de foc de către criminalitatea organizată şi gravă şi de către organizaţii teroriste poate provoca daune enorme societăţii. În continuare, iniţiatorul pune în evidenţă faptul că aceste ameninţări multidimensionale au reclamat o consolidare suplimentară a luptei împotriva traficului de arme de foc, printr-o abordare coordonată şi coerentă la nivelul Uniunii Europene. Prin urmare, la congruenţa dintre principiile ce guvernează piaţa internă a armelor de foc în cadrul Uniunii Europene şi necesitatea garantării unui nivel ridicat de siguranţă pentru cetăţenii europeni, modificările aduse prin Directiva (UE) 2017/853 au drept scop actualizarea măsurilor necesare pentru instituirea unui control eficient în ceea ce priveşte achiziţionarea şi deţinerea de arme. Se relevă, astfel, că măsurile luate la nivel european se subsumează, în principal, necesităţii prevenirii şi combaterii ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, precum şi a ordinii şi liniştii publice, constituind minime intruziuni în activitatea economică propriu-zisă a întreprinzătorilor ce îşi desfăşoară activitatea în sectorul armelor de foc.
    5. Faţă de aceste precizări, autorul sesizării conchide că modificările aduse Legii nr. 295/2004 pun în evidenţă schimbarea opticii privind securitatea la nivelul Uniunii Europene. Atât prin Directiva (UE) 2017/853, cât şi prin legea criticată este avută în vedere reglementarea unor aspecte care ţin de abordarea şi clasificarea armelor şi muniţiilor, în scopul prevenirii utilizării acestora în mod necorespunzător, astfel încât acestea să nu constituie o potenţială ameninţare la adresa siguranţei şi securităţii individuale şi colective, ce pot fi considerate componente ale securităţii naţionale. În acest sens, sunt menţionate şi dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 51/1991, potrivit cărora prin securitatea naţională a României se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie. Potrivit art. 2 din acelaşi act normativ, securitatea naţională se realizează prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1.
    6. În continuare, se arată că schimbarea opticii Uniunii Europene cu privire la sprijinirea statelor membre în asigurarea şi îmbunătăţirea securităţii în întreaga Uniune a impus ca relaţiile sociale reglementate prin normele juridice ce definesc regimul juridic al armelor şi al muniţiilor să vizeze respectarea unui interes general a cărui extindere impune calificarea acestui domeniu ca fiind în strânsă interdependenţă cu securitatea naţională. Or, potrivit art. 4 lit. d) pct. 1 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, această autoritate administrativă avizează proiectele de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind securitatea naţională. Corelativ, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative dispune că „În cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării“. În consecinţă, sfera de reglementare a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor vizează domeniul securităţii naţionale, fapt care impune obligativitatea solicitării avizului CSAT. Or, în dezacord cu exigenţele art. 4 lit. d) pct. 1 din Legea nr. 415/2002, iniţiatorul nu a solicitat avizul CSAT. În opinia autorului sesizării, este nerelevant faptul că atât Legea nr. 295/2004, în varianta sa iniţială, cât şi modificările ulterioare ale acesteia au fost adoptate fără solicitarea unui aviz din partea CSAT. Prin modificările aduse prin legea criticată sunt reglementate aspecte ce ţin de domeniul securităţii naţionale, acestea fiind calificate ca atare prin însăşi directiva europeană transpusă, aspect ce impune avizarea de către CSAT, în cadrul procedurii legislative, a actului normativ supus controlului de constituţionalitate.
    7. În concluzie, întrucât în cadrul procedurii legislative iniţiatorul nu a respectat obligaţia legală, conform căreia CSAT avizează proiectele de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind securitatea naţională, se solicită Curţii să constate că legea a fost adoptată cu încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii şi ale art. 119 referitoare la rolul CSAT.

    (2) Susţinerile privind încălcarea prevederilor art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 alin. (1) din Constituţie
    8. Potrivit autorului sesizării, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor a fost adoptată cu încălcarea competenţei primei Camere sesizate, Senatul, care nu a dezbătut textul şi soluţiile adoptate de Camera Deputaţilor. În forma adoptată, legea dedusă controlului de constituţionalitate nesocoteşte şi principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de o singură Cameră, legea fiind, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament.
    9. Se arată în acest sens că în forma adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră competentă, articolul I pct. 15 al legii supuse controlului de constituţionalitate modifica literele b), c) şi f) ale alineatului (1) al articolului 14 din Legea nr. 295/2004. Cu ocazia adoptării legii de către Camera decizională, la articolul I pct. 18 al legii criticate se modifică şi litera d) a alineatului (1) al articolului 14, extinzându-se sfera persoanelor care nu pot obţine autorizarea de procurare a armelor letale la toate persoanele care sunt inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie. În forma actuală a acestei dispoziţii, pot obţine autorizarea de procurare a armelor letale persoanele care „nu sunt inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie, prevăzute de Codul penal, Partea specială, titlurile I, II, III, X, XI, XII şi art. 269, 280, 281, 283, 285, 286, 287, 342, 346, 348, 369, 371, 375, 381, 383, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare“. Senatul, în calitate de primă Cameră sesizată, nu a avut intenţia stabilirii unor condiţii mai restrictive de obţinere a autorizaţiei de procurare a armelor letale, prin extinderea sferei persoanelor care nu pot obţine această autorizaţie. Aşadar, în cazul de faţă, prima Cameră sesizată nu a avut ocazia să analizeze, să dezbată şi să hotărască asupra soluţiilor legislative nou-introduse de Camera decizională.
    10. Se arată că în jurisprudenţa constituţională au fost stabilite două criterii esenţiale (cumulative) pentru a se determina cazurile în care în procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Chiar dacă aplicarea acestui principiu nu poate deturna rolul de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012), legiuitorul trebuie să ţină cont de limitele impuse de principiul bicameralismului, sens în care se citează jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie (de exemplu, Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018).
    11. Cu raportare la criteriile impuse în această jurisprudenţă în privinţa respectării principiului bicameralismului, se arată că, în cazul de faţă, Camera Deputaţilor, adoptând în calitate de Cameră decizională Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate completări care vizează aspecte importante ale legii, precum impunerea unor condiţii mai restrictive de acordare a autorizaţiei de procurare a armelor letale, prin extinderea sferei persoanelor care nu pot obţine această autorizaţie la toate persoanele inculpate de săvârşirea unei fapte penale, cu intenţie, ceea ce contravine art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, forma adoptată de prima Cameră sesizată are cinci articole, la fel ca cea adoptată de Camera decizională, însă articolul I conţinea 69 de puncte în forma adoptată de prima Cameră, respectiv 56 de puncte în forma adoptată de Camera decizională, configuraţia între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului fiind deci una semnificativ diferită. Astfel, forma legii adoptate de Camera Deputaţilor introduce în Legea nr. 295/2004 dispoziţii noi - art. I pct. 4, 6, 9, 12-13, 15, 18, 24, 32-33, 42 şi 45, care nu au fost avute în vedere de prima Cameră şi, totodată, elimină nu mai puţin de 26 de modificări sau completări, după caz, operate asupra Legii nr. 295/2004 de prima Cameră. Or, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018), Curtea Constituţională a reţinut existenţa unei configuraţii semnificativ diferite chiar şi în cazuri în care forma primei Camere sesizate conţinea un articol unic, iar forma Camerei decizionale conţinea două articole.
    12. În considerarea argumentelor expuse, se solicită Curţii să admită sesizarea de neconstituţionalitate şi să constate că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor este neconstituţională în ansamblul său.
    13. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi ale art. 17 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
    14. Niciuna dintre autorităţile menţionate nu a transmis punctul de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.

    CURTEA,
    examinând sesizarea de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.
    16. Astfel, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie şi de art. 15 din Legea nr. 47/1992, referitoare la atribuţia Curţii de exercitare a controlului de constituţionalitate a legilor înainte de promulgare, atât în ceea ce priveşte calitatea autorului sesizării, obiectul sesizării, cât şi cu privire la termenul în care aceasta a fost înregistrată la Curtea Constituţională. Curtea reţine în acest sens că autorul sesizării este Preşedintele României, titular al dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. a) din Constituţie. Obiectul sesizării se încadrează în competenţa Curţii, stabilită de textele mai sus menţionate, acesta vizând o lege adoptată de Parlament, dar nepromulgată. În ceea ce priveşte termenul de sesizare, se constată că, potrivit fişei legislative, legea criticată a fost adoptată în data de 12 iunie 2019 de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 18 iunie 2019 a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor, pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, iar la data de 20 iunie 2019 a fost trimisă la promulgare. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 9 iulie 2019 , aşadar, în cadrul termenului stabilit de art. 77 alin. (1) din Constituţie.
    17. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, criticată exclusiv din punctul de vedere al procedurii de adoptare, aşadar al neconstituţionalităţii extrinseci.
    18. Dispoziţiile constituţionale invocate sunt cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii, în art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) cu referire la principiul bicameralismului, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi în art. 119 - Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
    19. Examinând criticile formulate, Curtea va proceda la analiza lor în ordinea în care au fost structurate de autorul sesizării.
    (1) Susţinerile privind încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 119 din Constituţie
    20. Potrivit sesizării de neconstituţionalitate, modificările aduse prin legea criticată reglementează aspecte ce ţin de domeniul securităţii naţionale, ceea ce impune avizarea actului normativ de către CSAT în cadrul procedurii legislative. Faţă de noua optică la nivel european cu privire la asigurarea securităţii Uniunii Europene concretizată chiar prin directivele europene transpuse prin legea criticată, se apreciază ca nefiind relevant faptul că, atât Legea nr. 295/2004, în varianta sa iniţială, cât şi modificările ulterioare ale acesteia au fost adoptate fără solicitarea unui aviz din partea CSAT.
    21. Întrucât obiectul sesizării de neconstituţionalitate îl constituie o lege de modificare a unui act normativ de bază, iar criticile formulate invocă, în esenţă, un element de noutate semnificativă, o schimbare de „optică“ de natură a determina o modificare a domeniului de reglementare ce ar avea drept consecinţă incidenţa, doar în privinţa acestei modificări, a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 119 din Constituţie, în sensul obligativităţii solicitării avizului CSAT, Curtea va proceda la analiza domeniului legii criticate în contextul adoptării şi modificării succesive a Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor.
    22. Astfel, examinând documentaţia aferentă şi contextul adoptării legii devenite Legea nr. 295/2004, Curtea constată că, aşa cum rezultă din avizul Consiliului Legislativ dat la acea vreme, iniţiatorul a avut în vedere la elaborarea proiectului de lege, cu precădere, Directiva nr. 91/477/CEE a Consiliului din 18 iunie 1991 privind controlul achiziţionării şi deţinerii de arme „în amplul context al procesului de armonizare legislativă, circumscris capitolului de negociere 24 - Justiţie şi Afaceri Interne, şi respectiv, capitolului 1 - Libera circulaţie a mărfurilor“. Potrivit aceluiaşi aviz, „din analiza comparativă efectuată asupra proiectului de faţă, în raport cu prevederile Directivei 91/477/CEE, a rezultat că iniţiatorul acestui demers a realizat, de o manieră corectă şi riguroasă, o transpunere cvasiintegrală a respectivelor norme europene ce privesc controlul achiziţionării şi deţinerii armelor, adaptându-le corespunzător specificităţilor naţionale.“ Potrivit expunerii de motive la proiectul de lege, „a fost creat un nou act normativ (...) care propune reglementări esenţiale în domeniul armelor şi muniţiilor“, armonizând legislaţia României cu prevederile directivei menţionate, precum şi cu Protocolul împotriva producerii şi traficului de arme de foc, a părţilor şi componentelor lor şi a muniţiilor. În expunerea de motive se invocă deopotrivă cerinţele de integrare europeană şi interesul general „de punere sub control mai riguros a regimului armelor de foc şi muniţiilor“, iar în finalul acesteia se precizează că la elaborarea proiectului „s-a ţinut seama şi de necesitatea instituirii unui sistem de control prezentând un grad de severitate corespunzător, impus de circumstanţele internaţionale create în urma producerii evenimentelor din septembrie 2001 de la New York, precum şi a proliferării fără precedent a actelor teroriste la nivel internaţional“. Potrivit iniţiatorului, actul normativ ţine seama şi de prevederile Convenţiei europene cu privire la controlul achiziţionării şi deţinerii armelor de foc de către particulari, adoptată la Strasbourg la 28 iunie 1978, ratificată prin Legea nr. 116/1997. Potrivit preambulului Convenţiei, adoptarea acesteia a fost determinată „luând în considerare ameninţarea pe care o constituie folosirea crescândă a armelor de foc în scopuri criminale“, faptul că, „adesea, aceste arme de foc sunt achiziţionate în străinătate“, din dorinţa „de a institui pe plan internaţional metode eficace de control al circulaţiei armelor de foc peste frontiere“ şi având în vedere „necesitatea de a evita măsuri de natură să îngrădească comerţul internaţional licit sau care s-ar concretiza în controale, la frontiere, impracticabile sau excesiv de costisitoare, în contradicţie cu obiectivele moderne ale libertăţii de circulaţie a bunurilor şi persoanelor.“
    23. Ulterior, ca urmare a modificării cadrului legislativ în materie la nivel european, legiuitorul român a procedat la transpunerea acestuia în dreptul intern, prin „adoptarea Legii nr. 117/2011, cât şi prin adoptarea Legii nr. 319/2015, ambele pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor“, aspect consemnat în cuprinsul expunerii de motive a legii criticate în prezenta cauză. Cu referire la prima dintre aceste modificări, Consiliul Legislativ reţine caracterul „amplu“ şi „consistent“ (pct. 3 din avizul dat cu privire la legea devenită Legea nr. 117/2011), în sensul că „aproape toate articolele“ sunt „fie modificate integral sau parţial, fie completate sau abrogate“. Această amplă modificare a actului de bază a fost realizată pentru a asigura „alinierea legislaţiei naţionale în domeniu la normele europene încorporate Directivei 2008/51/CE [n.a. a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008 de modificare a Directivei 91/477/CEE a Consiliului privind controlul achiziţionării şi deţinerii de arme], prin preluarea integrală a acestora la nivelul dreptului intern“.
    24. Curtea constată că nici la adoptarea Legii devenite nr. 295/2004 şi nici cu prilejul modificărilor acesteia nu s-a solicitat avizul CSAT de către iniţiator şi nici nu a fost contestată legea sub acest aspect.
    25. Cât priveşte modificarea legislativă criticată în prezenta cauză, se constată că a fost realizată în vederea transpunerii Directivei (UE) 2017/853 a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 mai 2017 de modificare a Directivei 91/477/CEE a Consiliului privind controlul achiziţionării şi deţinerii de arme, aşadar a unui nou act de modificare a aceluiaşi cadru normativ la nivel european. Potrivit pct. (1) din preambulul Directivei 2017/853, „Directiva 91/477/CEE a Consiliului a instituit o măsură de însoţire pentru piaţa internă. Aceasta a stabilit un echilibru între, pe de o parte, angajamentul de a asigura, într-o anumită măsură, libera circulaţie în cadrul Uniunii a anumitor arme de foc şi a unor componente esenţiale ale acestora şi, pe de altă parte, necesitatea de a controla libertatea respectivă prin recurgerea la garanţii de securitate adecvate produselor în cauză“, iar, potrivit pct. (2), „anumite aspecte ale Directivei 91/477/CEE necesită ameliorări suplimentare şi proporţionale, pentru a combate utilizarea necorespunzătoare a armelor de foc în scopuri criminale şi ţinând cont de actele teroriste recente“. Actul european exprimă astfel o continuitate la nivel european în privinţa domeniului de reglementare, al cărui cadru a fost stabilit prin Directiva 91/477/CEE a Consiliului, transpusă în dreptul naţional prin Legea nr. 295/2004, fiind operate ajustări apreciate ca fiind necesare în raport cu evoluţiile constatate.
    26. În mod corespunzător, legislaţia de transpunere reflectă actele europene, sens în care este legea criticată, cu privire la care se arată şi în cuprinsul sesizării că transpune Directiva (UE) 2017/853 a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 mai 2017, fără a se contesta în vreun fel acţiunea legiuitorului din punctul de vedere a îndeplinirii obligaţiilor impuse de art. 148 din Constituţie. Principalele schimbări preconizate de legiuitorul naţional (pentru transpunerea directivei menţionate) sunt consemnate în expunerea de motive şi privesc, în esenţă: alinierea definiţiilor din legislaţia naţională la cele cuprinse în legislaţia europeană, înlocuirea mai multor termeni în mod corespunzător aceleiaşi legislaţii, instituirea unor obligaţii referitoare la colectarea muniţiei de către colecţionari, folosirea armelor de tir, marcarea, prelungirea valabilităţii permisului de armă, majorarea termenului de păstrare a evidenţelor privind armele de foc şi componentele esenţiale, inclusiv datele cu caracter personal aferente; adoptarea unor norme mai stricte în ceea ce priveşte cele mai periculoase arme de foc, crearea posibilităţii de acordare de autorizaţii muzeelor recunoscute pentru achiziţionarea şi deţinerea armelor de foc, componentelor esenţiale şi muniţiei clasificate în categoria A, introducerea în sarcina armurierilor a obligaţiei de refuz al tranzacţiilor suspecte şi de sesizare a organelor de poliţie, reglementarea traficului ilicit cu arme de foc la nivel naţional în conformitate cu prevederile Directivei (UE) 2017/853, modificarea anexei la Legea nr. 295/2004 pentru conformarea cu aceeaşi directivă.
    27. În cuprinsul sesizării nu se precizează exact care anume dintre aceste modificări ale legii interne (singura asupra căreia Curtea Constituţională are competenţa să se pronunţe) ar fi de natură să susţină pretinsa schimbare radicală de viziune ce ar impune un alt regim al avizării legii, cu consecinţa drastică a constatării neconstituţionalităţii legii în ansamblul său, exclusiv pentru lipsa solicitării avizului CSAT. Or, o simplă afirmaţie în acest sens, cu trimitere exclusiv la o comunicare a Comisiei Europene menţionată în preambulul Directivei (UE) 2017/853 a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 mai 2017, nu este de natură să determine, în sine, neconstituţionalitatea legii criticate, câtă vreme nu este demonstrată în mod punctual, cu trimitere la textele incidente în materie.
    28. Curtea reţine că nu orice lege care face trimitere cu caracter general la noţiunea de securitate impune solicitarea avizului CSAT, ci numai acele reglementări cu implicaţii semnificative în privinţa securităţii naţionale, astfel cum aceasta este definită de lege, de natură a corespunde rolului CSAT, care, potrivit art. 119 din Constituţie, „organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii.“ În ceea ce priveşte conceptul de securitate naţională, Curtea a dezvoltat o bogată jurisprudenţă, în acest sens fiind, de exemplu, Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015 sau Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018. Curtea Constituţională a reţinut, astfel, că termenul securitate naţională este unul plurivalent. Din punct de vedere al art. 53 alin. (1) din Constituţie, se poate vorbi de securitate militară, economică, financiară, informatică, socială a ţării. Oricare dintre aceste tipuri de securitate poate fi ţinta unei ameninţări interne sau externe, motiv pentru care legiuitorul ar putea recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi constituţionale. Curtea a constatat că, deşi sintagma în discuţie a fost, în mod tradiţional, asociată cu apărarea militară a statului, sfera de cuprindere a acesteia transcende strategiilor exclusiv militare, înglobând elemente şi mijloace nonmilitare, primelor adăugându-li-se componente de natură economică, financiară, tehnologică etc. Din această perspectivă, instanţa de control constituţional a constatat, în Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, precitată, că noţiunea de securitate naţională este folosită ca o continuare şi dezvoltare a celei de siguranţă naţională. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1991, „Prin securitatea naţională a României se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie“. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, realizarea securităţii naţionale se înfăptuieşte prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1 din acelaşi act normativ. Curtea a mai constatat că realizarea securităţii naţionale nu reprezintă o proiecţie viitoare, ci este un proces continuu care menţine starea de securitate naţională existentă. Spre deosebire de apărarea ţării, care presupune posibilitatea unei intervenţii active, dinamice în cazul unor atacuri sau al unor acţiuni ostile din exterior, securitatea naţională implică activităţi destinate menţinerii unei stări preexistente de linişte şi de siguranţă internă (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 343).
    29. Cu referire la această jurisprudenţă, Curtea a sancţionat legile adoptate fără solicitarea avizului CSAT în situaţii în care, de exemplu, fie s-a procedat la reglementarea unui domeniu semnificativ circumscris securităţii naţionale, observându-se, de exemplu, implicaţiile profunde asupra unor servicii publice esenţiale (energie, alimentare cu apă, sănătate şi transporturi) care prin natura lor pot afecta securitatea naţională (a se vedea în acest sens Decizia nr. 455 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2018, paragraful 63), fie s-a procedat la modificări de amploare într-un domeniu ab initio circumscris securităţii naţionale (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 145 din 13 martie 2019 paragraful 42.)
    30. Or, modificările preconizate de legea criticată nu înseamnă niciun nou cadru în materie, nicio modificare a acestuia în sensul mai sus menţionat, ci, în aplicarea art. 148 din Constituţie, realizează ajustările necesare pentru conformarea cu evoluţiile la nivel european, aspect necontestat de autorul sesizării. Sunt avute în vedere, în esenţă, libera circulaţie în cadrul Uniunii a anumitor arme de foc şi a unor componente esenţiale ale acestora şi dezvoltarea garanţiilor de securitate adecvate produselor în cauză (iar nu securităţii naţionale). Se observă că legea de transpunere a directivei păstrează exceptările stabilite de legea modificată (cu adaptarea terminologică impusă de transpunere), în sensul inaplicabilităţii în privinţa operaţiunilor cu arme, componente esenţiale şi muniţii efectuate de către instituţiile publice cu atribuţii în domeniul apărării, securităţii naţionale şi ordinii publice. De asemenea, legea realizează corelarea, în sensul aceleiaşi inaplicabilităţi, cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 158/1999 privind regimul de control al exporturilor, importurilor şi altor operaţiuni cu produse militare, republicată.
    31. În consecinţă, Curtea constată că sunt neîntemeiate criticile astfel cum au fost motivate, nefiind demonstrată o schimbare a domeniului de reglementare a normelor naţionale de natură să determine ca exclusiv „sfera de reglementare a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004“ să impună solicitarea avizului CSAT (distinct de sfera de reglementare a Legii nr. 295/2004, şi a celorlalte modificări, unde, potrivit sesizării, nu ar prezenta relevanţă lipsa solicitării acestui aviz). Sub acest aspect, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că „procedura de legiferare apare nu ca un scop în sine, ci ca o premisă pentru asigurarea unei legislaţii de calitate, în sensul arătat deopotrivă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea Constituţională într-o amplă jurisprudenţă. Totodată, respectarea acestei proceduri este o garanţie a securităţii juridice.“ (Decizia nr. 128 din 6 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 8 martie 2019, paragraful 40). Faţă de aceste statuări, rezultă că elemente de procedură legislativă precum avizele, a căror consacrare este de rang legal, iar nu constituţional, capătă relevanţă constituţională prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie, iar această relevanţă este condiţionată de contribuţia la realizarea unei legislaţii de calitate, care să asigure realizarea principiului securităţii juridice. O altă viziune, cu caracter pur formal, poate fi chiar contrară dezideratului menţionat, întrucât ar îngreuna/întârzia excesiv procesul legislativ, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

    (2) Susţinerile privind încălcarea prevederilor art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 alin. (1) din Constituţie
    32. Potrivit sesizării, în forma adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră competentă, articolul I pct. 15 al legii supuse controlului de constituţionalitate modifica literele b), c) şi f) ale alineatului (1) al articolului 14 din Legea nr. 295/2004. Cu ocazia adoptării legii de către Camera decizională, la articolul I pct. 18 al legii criticate se modifică şi litera d) a alineatului (1) al articolului 14, extinzându-se sfera persoanelor care nu pot obţine autorizarea de procurare a armelor letale la toate persoanele care sunt inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie. Se mai invocă, în motivarea aceleiaşi susţineri, şi o diferenţă de ordin strict cantitativ, în sensul că forma legii adoptate de Camera Deputaţilor introduce în Legea nr. 295/2004 dispoziţii noi - art. I pct. 4, 6, 9, 12-13, 15, 18, 24, 32-33, 42 şi 45, care nu au fost avute în vedere de prima Cameră sesizată şi, totodată, elimină nu mai puţin de 26 de modificări sau completări, după caz, operate asupra Legii nr. 295/2004 de prima Cameră.
    33. Curtea reţine că, pe cale jurisprudenţială, a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului. Acestea constau, pe de o parte, în existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, în existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 29, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 54, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 44).
    34. Caracterizând principiul bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea sa nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate, în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau al propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea să o aprobe sau să o respingă. Sub aceste aspecte este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor (a se vedea Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 55). Bicameralismul nu înseamnă însă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului, atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (a se vedea Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37 şi 38, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 45).
    35. Curtea a mai stabilit că art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator (a se vedea Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 56, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 46, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 9 iulie 2018, paragrafele 41-43).
    36. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că se invocă încălcarea principiului bicameralismului prin faptul că, în Camera decizională, la articolul I pct. 18 al legii criticate a fost modificată şi litera d) a alineatului (1) al articolului 14, extinzându-se sfera persoanelor care nu pot obţine autorizarea de procurare a armelor letale la toate persoanele care sunt inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie. Curtea apreciază că această modificare, în sensul introducerii a încă unei exceptări de la autorizarea de procurare a armelor letale, nu imprimă o diferenţă majoră de conţinut propunerii legislative, ci dă expresie scopului urmărit de iniţiatori, precum şi de directiva transpusă, în sensul adoptării unor norme mai stricte în ceea ce priveşte cele mai periculoase arme. Prin urmare, modificările aduse sub acest aspect art. 14 din Legea nr. 295/2004 în Camera decizională nu sunt de natură să schimbe în mod substanţial configuraţia formei adoptate de Senat, drept care nu se poate reţine încălcarea art. 61 alin. (2) raportat la art. 75 alin. (3) din Constituţie, referitor la principiul bicameralismului, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Prin raportare la criteriile anterior menţionate, consacrate prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, adoptarea de către Senat şi de către Camera Deputaţilor a unor soluţii juridice diferite, în vederea atingerii aceleiaşi finalităţi legislative, constituie o aplicare a principiului autonomiei funcţionale a Camerelor Parlamentului, ce dă sens înseşi componenţei bicamerale a autorităţii legiuitoare, prevăzute la art. 61 alin. (2) din Constituţie.
    37. Cât priveşte invocarea doar a unui număr de modificări operate în Camera decizională, aceasta nu este de natură, în sine, să susţină încălcarea principiului bicameralismului, câtă vreme nu este însoţită de relevarea „existenţei unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului“. Simpla expresie cantitativă a modificărilor, fără o motivare/demonstraţie în sensul arătat, determină ca această critică să nu fie motivată în raport cu criteriile stabilite de Curtea Constituţională pentru a se reţine încălcarea principiului bicameralismului. Nu este rolul Curţii Constituţionale să se substituie autorului sesizării şi să realizeze o astfel de analiză, câtă vreme sesizarea invocă doar un număr de eliminări/modificări/completări ale legii, dând prevalenţă exclusiv unui criteriu cantitativ, pur formal. Jurisprudenţa invocată în sesizare, respectiv Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, nu este de natură să susţină punctul de vedere exprimat în sesizare, câtă vreme acolo Curtea a reţinut încălcarea principiului bicameralismului întrucât, în esenţă, „Camera Deputaţilor, prin adoptarea soluţiei legislative cuprinse la art. I teza finală şi la art. II, a deschis posibilitatea golirii de conţinut a actului normativ de bază“, precum şi faptul că „forma finală a legii se îndepărtează în mod radical şi fără nicio justificare obiectivă de la scopul şi filosofia iniţiale ale legii“, fiind clar şi detaliat evidenţiate elementele de diferenţă (paragrafele 69-71).

    38. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că, adoptând legea în forma supusă controlului, Camera Deputaţilor a acţionat în limitele rolului său decizional în activitatea de legiferare, atât conţinutul normativ al legii, cât şi finalitatea urmărită prin adoptarea ei respectând prevederile art. 61 alin. (2) din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului. Ca urmare, sunt neîntemeiate şi criticile formulate în raport cu aceste prevederi constituţionale.
    39. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor este constituţională în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui Românei şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 18 septembrie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Prim-magistrat-asistent,
                    Marieta Safta


    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată, cu majoritate de voturi, de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată,
    considerând că sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României s-ar fi impus a fi admisă şi constatată neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, în ansamblul ei, deoarece în cadrul procedurii legislative, iniţiatorul nu a solicitat avizul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT), conform art. 4 lit. d) pct. 1 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, legea fiind adoptată cu încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), care consacră principiul legalităţii şi ale art. 119 referitoare la rolul CSAT,
    pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:
    1. Dispoziţiile cuprinse în art. 1 alin. (5) şi art. 119 din Constituţia României au următorul cuprins:
    "ART. 1
    (...)
    (5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
    (...)
    ART. 119
    Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională [...]"

    2. Potrivit dispoziţiilor art. 4 lit. d) pct. 1 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002, una dintre atribuţiile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării constă în avizarea proiectelor de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind, între altele, securitatea naţională.
    3. Înainte de a analiza lipsa avizului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării în procedura de adoptare a legii - invocată de autorul sesizării - este necesar să stabilim dacă sfera de reglementare a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor vizează securitatea naţională, fapt care impunea obligativitatea obţinerii acestui aviz. În acest sens, constatăm că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor transpune prevederile art. 1 pct. 1-3, 6, 9, 10, 12, 14 şi 19 din Directiva (UE) 2017/853 a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 mai 2017 de modificare a Directivei 91/477/CEE a Consiliului privind controlul achiziţionării şi deţinerii de arme.
    4. Potrivit considerentului (1) al Directivei (UE) 2017/853,Directiva 91/477/CEE a stabilit un echilibru între, pe de o parte, angajamentul de a asigura, într-o anumită măsură, libera circulaţie în cadrul Uniunii a anumitor arme de foc şi a unor componente esenţiale ale acestora şi, pe de altă parte, necesitatea de a controla libertatea respectivă prin recurgerea la garanţii de securitate adecvate produselor în cauză.
    5. De asemenea, potrivit considerentului (2) din aceeaşi Directivă, anumite aspecte ale Directivei 91/477/CEE necesită ameliorări suplimentare şi proporţionale, pentru a combate utilizarea necorespunzătoare a armelor de foc în scopuri criminale şi ţinând cont de actele teroriste recente.
    6. În acest context, prin comunicarea sa din 28 aprilie 2015 intitulată „Agenda europeană privind securitatea“, Comisia Europeană a cerut revizuirea directivei mai sus menţionate, precum şi o abordare comună cu privire la dezactivarea armelor de foc în vederea prevenirii reactivării şi utilizării acestora de către infractori.
    7. Prin urmare, la congruenţa dintre principiile ce guvernează piaţa internă a armelor de foc în cadrul Uniunii Europene şi necesitatea garantării unui nivel ridicat de siguranţă pentru cetăţenii europeni, modificările aduse prin Directiva (UE) 2017/853 au avut drept scop actualizarea măsurilor necesare pentru instituirea unui control eficient în ceea ce priveşte achiziţionarea şi deţinerea de arme, relevându-se, totodată, faptul că măsurile luate la nivel european se subsumează, în principal, necesităţii prevenirii şi combaterii ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, precum şi a ordinii şi liniştii publice.
    8. Având în vedere aceste aspecte de drept european, legiuitorul naţional a adoptat legea supusă controlului de constituţionalitate, al cărei obiect constă în stabilirea unui cadru juridic şi instituţional necesar asigurării combaterii utilizării necorespunzătoare a armelor de foc în scopuri criminale.
    Potrivit expunerii de motive elaborate de iniţiator, respectiv de Guvern, la adoptarea legii s-au avut în vedere următoarele:
    • preocuparea-cheie a actualei Comisii Europene, respectiv securitatea cetăţenilor şi a întreprinderilor, într-un context în care utilizarea armelor de foc de către criminalitatea organizată şi gravă şi de către organizaţii teroriste poate provoca daune enorme societăţii;
    • faptul că aceste ameninţări multidimensionale au reclamat o consolidare suplimentară a luptei împotriva traficului de arme de foc, printr-o abordare coordonată şi coerentă la nivelul Uniunii Europene;
    • reglementarea unui echilibru între, pe de o parte, angajamentul de a asigura, într-o anumită măsură, libera circulaţie în cadrul Uniunii a anumitor arme de foc şi a unor componente esenţiale ale acestora şi, pe de altă parte, necesitatea de a controla libertatea respectivă prin recurgerea la garanţii de securitate adecvate produselor în cauză;
    • sporirea protecţiei ordinii publice, siguranţei naţionale, vieţii şi integrităţii corporale a persoanelor.


    9. Totodată, modificările aduse Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, prin legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, pun în evidenţă schimbarea opticii privind securitatea la nivelul Uniunii Europene. Practic, atât prin Directiva (UE) 2017/853, cât şi prin legea criticată este avută în vedere reglementarea unor aspecte care ţin de abordarea şi clasificarea armelor şi muniţiilor, în scopul prevenirii utilizării acestora în mod necorespunzător, astfel încât ele să nu constituie o potenţială ameninţare la adresa siguranţei şi securităţii individuale şi colective, aspecte ce reprezintă o componentă a securităţii naţionale.
    10. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la sintagma „securitatea naţională“
    10.1 Instanţa de control constituţional a dezvoltat cu privire la sintagma „securitate naţională“ o jurisprudenţă bogată, în acest sens fiind deciziile nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, şi nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018.
    10.2 Astfel, în Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, precitată, paragrafele 42-53, Curtea a reţinut, făcând referire la jurisprudenţa sa anterioară, că Legea fundamentală, adoptată în anul 1991, prevedea în art. 49 (devenit art. 53 după revizuire), „apărarea siguranţei naţionale“ printre scopurile care pot sta la baza restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Ca urmare a revizuirii Constituţiei în anul 2003, conceptul de „siguranţă naţională“ a fost înlocuit cu cel de „securitate naţională“. Totodată, Curtea a observat că, în Raportul asupra amendamentelor la Propunerea legislativă privind revizuirea Constituţiei întocmit de Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei, referitor la înlocuirea sintagmei „siguranţă naţională“ cu cea de „securitate naţională“, s-a precizat că sintagma «securitate naţională» este utilizată atât în Uniunea Europeană, cât şi în cadrul NATO cu un conţinut ce asigură compatibilitatea ţării noastre cu standardele de apărare colectivă ale acestora, iar termenul «siguranţă naţională» era utilizat numai în perioada antebelică.
    10.3 În acest context, Curtea a constatat că Legea nr. 51/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, reglementa, potrivit titlului său, siguranţa naţională a României. Ulterior, prin Legea nr. 255 din 19 iulie 2013, sintagma „siguranţă naţională“ a fost înlocuită cu cea de „securitate naţională“, atât în titlul, cât şi în cuprinsul Legii nr. 51/1991. De asemenea, Curtea a reţinut că, în acelaşi raport, anterior menţionat, referitor la introducerea în Legea fundamentală a unui nou articol cu denumirea marginală „Securitatea naţională“, care conţinea definirea acestei noţiuni, Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei a precizat că „noţiunea de «securitate naţională», prin diversitatea, complexitatea şi dinamica ei, este necesar a fi de domeniul legiuitorului ordinar, nu constituant, deoarece tocmai datorită acestei caracteristici, orice definiţie s-ar putea dovedi inadecvată.
    10.4 Curtea a observat, totodată, că, în ceea ce priveşte Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, securitatea naţională este menţionată în art. 8 paragraful 2, art. 10 şi 11 ca un prim scop legitim care poate sta la baza restrângerii drepturilor şi libertăţilor prevăzute de aceste prevederi. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu defineşte însă termenul de „securitate naţională“, Comisia Europeană statuând că acesta nu poate fi definit în mod exhaustiv, bucurându-se de un nivel de elasticitate şi flexibilitate, care se reflectă în marja de apreciere a statului în această materie. Astfel, Comisia a reţinut că principiile accesibilităţii şi previzibilităţii nu necesită în mod necesar o definiţie exhaustivă a noţiunii de „interese ale securităţii naţionale“. (Decizia de inadmisibilitate din 2 aprilie 1993, pronunţată în Cauza Esbester împotriva Regatului Unit al Marii Britanii).
    10.5 Făcând referire la doctrină, Curtea a reţinut că termenul „securitate naţională“ este unul plurivalent. Astfel, din punctul de vedere al art. 53 alin. (1) din Constituţie, se poate vorbi de securitate militară, economică, financiară, informatică, socială a ţării. Oricare dintre aceste tipuri de securitate poate fi ţinta unei ameninţări interne sau externe, motiv pentru care legiuitorul ar putea recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi constituţionale. De asemenea, s-a precizat că termenul de „siguranţă naţională“ vizează protecţia statului, mai ales în ceea ce priveşte integritatea teritorială şi independenţa naţională şi că siguranţa sau securitatea socială vizează protecţia societăţii. Totodată, Curtea a reamintit jurisprudenţa sa referitoare la noţiunea de „securitate naţională“, potrivit căreia, această noţiune nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de „securitate naţională“ din textul art. 53 din Legea fundamentală, ci şi alte aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale - care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului.
    10.6 Aşa fiind, Curtea a constatat că, deşi sintagma în discuţie a fost, în mod tradiţional, asociată cu apărarea militară a statului, sfera de cuprindere a acesteia transcende strategiilor exclusiv militare, înglobând elemente şi mijloace nonmilitare, primelor adăugându-li-se componente de natură economică, financiară, tehnologică etc.
    10.7 Din această perspectivă, instanţa de control constituţional a constatat, în Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, precitată, că noţiunea de „securitate naţională“ este folosită ca o continuare şi dezvoltare a celei de „siguranţă naţională“. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 51/1991, „Prin securitatea naţională a României se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie“. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, realizarea securităţii naţionale se înfăptuieşte prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1 din acelaşi act normativ. Astfel, Curtea a constatat că realizarea securităţii naţionale nu reprezintă o proiecţie viitoare, ci este un proces continuu care menţine starea de securitate naţională existentă. În acest sens, Curtea a statuat că, spre deosebire de „apărarea ţării“, care presupune posibilitatea unei intervenţii active, dinamice în cazul unor atacuri sau al unor acţiuni ostile din exterior, „securitatea naţională“ implică activităţi destinate menţinerii unei stări preexistente de linişte şi de siguranţă internă (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 343).

    11. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
    Distinct de considerentele jurisprudenţiale precitate, cu referire la noţiunea de „securitate naţională“ reţinem şi Cauza C373/13 din 24 iunie 2015, în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Camera întâi) a interpretat noţiunea „motive imperioase de siguranţă naţională sau de ordine publică“, în sensul art. 24 alin. 1 din Directiva 2004/83/CE a Consiliului Uniunii Europene din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională şi referitoare la conţinutul protecţiei acordate. În speţă, Curtea a reţinut că noţiunea „siguranţă publică“ acoperă atât securitatea internă a unui stat membru, cât şi securitatea sa externă şi că, prin urmare, atingerea adusă funcţionării instituţiilor şi a serviciilor publice esenţiale, precum şi supravieţuirea populaţiei, ca şi riscul unei perturbări grave a relaţiilor externe sau a convieţuirii în pace a popoarelor ori atingerea adusă intereselor militare pot afecta siguranţa publică. În plus, Curtea a decis că noţiunea „motive imperative de siguranţă publică“ presupune nu numai existenţa unei atingeri aduse siguranţei publice, ci şi ca o asemenea atingere să prezinte un nivel de gravitate deosebit de ridicat, exprimat prin utilizarea sintagmei „motive imperative“. Noţiunea „ordine publică“ a fost interpretată în jurisprudenţa Curţii în sensul că recurgerea la aceasta presupune întotdeauna, pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o reprezintă orice încălcare a legii, existenţa unei ameninţări reale, actuale şi suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societăţii. Curtea a stabilit, totodată, că statele membre rămân libere să stabilească, în conformitate cu nevoile lor naţionale, care pot varia de la un stat membru la altul şi de la o perioadă la alta, cerinţele de ordine publică şi de siguranţă naţională.

    12. Schimbarea opticii Uniunii Europene cu privire la sprijinirea statelor membre în asigurarea şi îmbunătăţirea securităţii în întreaga Uniune a impus ca relaţiile sociale reglementate prin normele juridice ce definesc regimul juridic al armelor şi muniţiilor să vizeze respectarea unui interes general, a cărui extindere impune calificarea acestui domeniu ca fiind în strânsă interdependenţă cu securitatea naţională. Acest aspect rezultă şi din faptul că legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză reglementează aspecte care ţin de siguranţa şi securitatea individuală şi colectivă care, prin natura lor, pot afecta securitatea naţională.
    13. Autorul sesizării a criticat Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, întrucât, în dezacord cu exigenţele art. 4 lit. d) pct. 1 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, nu s-a solicitat avizul acestei din urmă instituţii.
    14. Or, potrivit art. 4 lit. d) pct. 1 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, această autoritate administrativă avizează proiectele de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind securitatea naţională.
    15. Corelativ, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative dispune că „În cazurile prevăzute de lege, în faza de elaborare a proiectelor de acte normative iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul reglementării“.
    De asemenea, art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege prevede că „Forma finală a instrumentelor de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative trebuie să cuprindă referiri la avizul Consiliului Legislativ şi, după caz, al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Curţii de Conturi sau Consiliului Economic şi Social“. Aşadar, în temeiul acestor dispoziţii legale, Guvernul avea obligaţia de a solicita avizul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării atunci când a elaborat proiectul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor.

    16. Procedura de adoptare a legilor a făcut obiectul unui control constant şi atent din partea Curţii Constituţionale, care a subliniat importanţa respectării tuturor regulilor procedurale pentru asigurarea principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, componentă a statului de drept garantat de art. 1 alin. (3) din Constituţie. Astfel, Curtea a declarat că „procedura de adoptare a legilor reprezintă un criteriu în aprecierea legalităţii, care constituie prima dintre valorile de referinţă ale statului de drept“. (a se vedea Decizia nr. 128 din 6 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 8 martie 2019) şi a subliniat că „ignorarea principiului constituţional al obligativităţii respectării legii în cursul procedurilor parlamentare de legiferare ar plasa legiuitorul pe o poziţie privilegiată“. (a se vedea Decizia nr. 681 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 11 martie 2019).
    17. Într-o formulare mai amplă, Curtea a subliniat că: „principiul legalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, interpretat în coroborare cu celelalte principii subsumate statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, impune ca atât exigenţele de ordin procedural, cât şi cele de ordin substanţial să fie respectate în cadrul legiferării. Regulile referitoare la fondul reglementărilor, procedurile de urmat, inclusiv solicitarea de avize de la instituţiile prevăzute de lege nu sunt însă scopuri în sine, ci mijloace, instrumente pentru asigurarea dezideratului calităţii legii, o lege care să slujească cetăţenilor, iar nu să creeze insecuritate juridică“. (a se vedea Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019).
    18. Parte componentă a procedurii legislative, caracterul obligatoriu al solicitării avizelor de către Parlament pentru buna fundamentare a actelor normative pe care le adoptă a cunoscut o reflectare şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
    19. Astfel, criticile vizând lipsa solicitării sau existenţei unor avize în procedura de elaborare a actelor normative au fost calificate de Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, ca aspecte ce ţin de respectarea obligaţiilor legale ale autorităţilor implicate în această procedură şi, implicit, ca vizând o neconstituţionalitate a actelor normative, care poate fi analizată doar în condiţiile art. 146 lit. a) şi d) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 108 şi Decizia nr. 681 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 11 martie 2019).
    20. Expresie a principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, proiectele anumitor acte normative trebuie să fie avizate de unele autorităţi şi instituţii publice. Astfel, în funcţie de obiectul de reglementare, proiectele de lege şi propunerile legislative, precum şi ordonanţele de urgenţă sunt supuse avizării Consiliului Concurenţei, Curţii de Conturi, Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Consiliului Economic şi Social, Autorităţii Electorale Permanente etc., după caz. În îndeplinirea competenţelor ce revin instituţiilor care exercită atribuţiile puterilor enumerate de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, acestea trebuie să respecte prevederile legale şi să îşi dimensioneze demersurile în funcţie de atribuţiile fiecăreia şi de specificul activităţii lor.
    21. Potrivit art. 119 din Constituţie, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării „organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională [...]“. În realizarea acestui rol, potrivit art. 4 lit. d) pct. 1 din Legea nr. 415/2002, „Consiliul Suprem de Apărare a Ţării avizează proiectele de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind: securitatea naţională [...]“, competenţă ce îşi are izvorul în textul constituţional. În acest sens, ţinând seama de atribuţiile stabilite, prin Consiliu, diferitele instituţii din domeniu încheie diverse acorduri de colaborare, cu grade mai mici sau mai mari de generalitate, şi chiar sistemul însuşi este conceput ca instituţiile să colaboreze între ele, ceea ce presupune compatibilitatea lor structurală. În plus, din sistemul apărării şi securităţii naţionale fac parte instituţii, precum serviciile de informaţii, nesubordonate şi necoordonate de Guvern şi care, potrivit Legii nr. 415/2002, îşi exprimă punctul de vedere atunci când Guvernul doreşte să facă modificări de amploare şi care, inevitabil, le afectează.
    22. Deşi norma constituţională, exprimând rolul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării de coordonare unitară a activităţilor care privesc securitatea naţională, nu face niciun fel de referire expresă la obligaţia iniţiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul acestei autorităţi, avizarea proiectelor de acte normative ce privesc securitatea naţională este tratată în Legea nr. 415/2002, mai sus menţionată, şi care reprezintă o reflectare a normei constituţionale consacrate de art. 119 din Legea fundamentală. De aceea, indiferent că este vorba de o competenţă acordată prin lege sau direct prin textul Constituţiei, autorităţile sunt obligate să o aplice şi să o respecte în virtutea art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. O atare concluzie se impune datorită faptului că principiul legalităţii este unul de rang constituţional (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009).
    23. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că lipsa avizului autorităţilor publice implicate nu conduce în mod automat la neconstituţionalitatea legii asupra căreia acesta nu a fost dat, întrucât ceea ce prevalează constă în obligaţia Guvernului de a-l solicita. Împrejurarea că autoritatea care trebuie să emită un astfel de aviz, deşi i s-a solicitat, nu şi-a îndeplinit această atribuţie „constituie o înţelegere greşită a rolului său legal şi constituţional, fără a fi însă afectată constituţionalitatea legii asupra căreia nu a fost dat avizul“ (a se vedea Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, paragraful I.3, Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, paragraful I.2. şi Decizia nr. 575 din 4 mai 2011, paragraful IV.A.2., publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011).
    24. În cauza de faţă se constată însă că, dimpotrivă, avizul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nu există, nu pentru că nu a fost emis, ci pentru că nu a fost solicitat.
    25. Având în vedere că:
    • prin modificările aduse prin legea criticată Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor au fost reglementate aspecte ce ţin de domeniul securităţii naţionale, acestea fiind calificate ca atare prin însăşi Directiva europeană transpusă, aspect ce impunea avizarea de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării în cadrul procedurii legislative a actului normativ supus controlului de constituţionalitate (s.n. sub acest aspect este nerelevant faptul că, atât Legea nr. 295/2004, în varianta sa iniţială, cât şi modificările ulterioare ale acesteia, nu au fost adoptate cu solicitarea unui aviz din partea CSAT), considerăm că iniţiatorul nu a respectat obligaţia legală prevăzută în art. 4 lit. d) pct. 1 din Legea nr. 415/2002, conform căreia Consiliul Suprem de Apărare a Ţării avizează proiectele de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind securitatea naţională, astfel că Legea a fost adoptată cu încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii şi ale art. 119 referitoare la rolul CSAT (a se vedea în acelaşi sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragraful 42).

    *
    * *
    Faţă de toate aspectele relevate anterior, considerăm că sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României s-ar fi impus a fi admisă şi constatată neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, în ansamblul ei.


                    Judecători,
                    dr. Livia Stanciu
                    prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice