Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 506 din 18 septembrie 2019  asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 8 [cu referire la art. 32^1 alin. (5), art. 32^2 alin. (1) lit. a) şi b), art. 32^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), art. 32^4 alin. (1) lit. a) şi b), art. 32^9 alin. (2) şi (4) şi art. 32^12 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române], art. II pct. 12 (cu referire la art. 35^1 din Legea nr. 218/2002), art. II pct. 16 [cu referire la art. 39^2 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 218/2002] şi art. III pct. 4 [cu referire la art. 27^1 alin. (5), art. 27^2 alin. (1) lit. a) şi b), art. 27^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi art. 27^4 alin. (1) lit. a) şi b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române] din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 506 din 18 septembrie 2019 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 8 [cu referire la art. 32^1 alin. (5), art. 32^2 alin. (1) lit. a) şi b), art. 32^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), art. 32^4 alin. (1) lit. a) şi b), art. 32^9 alin. (2) şi (4) şi art. 32^12 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române], art. II pct. 12 (cu referire la art. 35^1 din Legea nr. 218/2002), art. II pct. 16 [cu referire la art. 39^2 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 218/2002] şi art. III pct. 4 [cu referire la art. 27^1 alin. (5), art. 27^2 alin. (1) lit. a) şi b), art. 27^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi art. 27^4 alin. (1) lit. a) şi b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române] din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 856 din 23 octombrie 2019

┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice, formulată de un număr de 94 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Uniunii Salvaţi România şi Partidului Naţional Liberal.
    2. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.592 din 8 iulie 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.053A/2019.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate autorii prezintă mai întâi expunerea de motive a legii, precum şi derularea procedurii legislative la Senat şi la Camera Deputaţilor, iar apoi procedează la expunerea criticilor formulate, circumstanţiate neconstituţionalităţii intrinseci a legii. Aceste critici sunt redate în continuare, cu precizarea că menţionarea constantă de către autori a „Legii nr. 212/2002“ în loc de Legea nr. 218/2002 a fost apreciată de Curte ca fiind simplă eroare materială, câtă vreme din menţionarea titlului Legii „privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române“, precum şi a conţinutului textelor criticate rezultă în mod evident că aceasta din urmă este avută de vedere de autori în sesizarea formulată. Astfel fiind, în redarea criticilor de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la consemnarea corectă a numărului actului normativ (Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române).
    (1) Susţinerea potrivit căreia dispoziţiile referitoare la art. 32^2 alin. (1) lit. a) şi b), art. 32^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), art. 32^4 alin. (1) lit. a) şi b), art. 39^2 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, respectiv cele referitoare la art. 27^2 alin. (1) lit. a) şi b), art. 27^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi art. 27^4 alin. (1) lit. a) şi b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 53 din Constituţie
    4. Se semnalează faptul că sintagma motive verosimile utilizată la art. II pct. 8 şi 16 şi la art. III pct. 4 din lege nu este definită de legislaţia din domeniul ordinii şi siguranţei publice, aspect care determină lipsa de claritate a normelor respective, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că „orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii.“ (Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013). Se arată în acest sens faptul că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, termenul verosimil se defineşte astfel: „care pare adevărat; cu aparenţă de realitate; posibil; plauzibil“. Aşadar, în lipsa unei definiţii legale care să clarifice înţelesul acestei sintagme, se poate constata că standardul existenţei unor motive verosimile nu impune, în fapt, existenţa niciunui element obiectiv, cuantificabil, în virtutea căruia poliţistul să poată acţiona, deşi multe dintre dispoziţiile care cuprind această sintagmă presupun restrângeri ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale. Astfel, pentru a putea conduce o persoană la sediul poliţiei ori pentru a efectua controlul corporal, al bagajelor sau al vehiculului este suficient să fie posibil ca persoana să se afle în pregătirea ori să fi comis o faptă ilegală, respectiv că deţine bunuri având legătură cu o faptă ilegală. Or, imprecizia dispoziţiilor normative determinate de lipsa unei definiţii clare a sintagmei motive verosimile creează premisele unor intervenţii arbitrare ale poliţiei, creând o stare de pericol pentru o serie de valori constituţionale, precum libertatea individuală ori respectarea vieţii private.
    5. De asemenea, se apreciază că folosirea sintagmei faptă ilegală la art. II pct. 8 şi la art. II pct. 16 din lege nu respectă exigenţele de claritate şi predictibilitate impuse prin art. 1 alin. (5) din Constituţie. Sintagma faptă ilegală sugerează că încălcarea dispoziţiilor legale care reclamă intervenţia poliţiei pentru legitimarea sau conducerea la sediul poliţiei a persoanei ori pentru supravegherea audiovideo poate avea orice natură, nu numai penală sau contravenţională (de exemplu, fapte care atrag răspunderea disciplinară ori răspunderea civilă). Or, poliţia nu are atribuţii decât în domeniul penal şi contravenţional.

    (2) Susţinerea potrivit căreia art. II, dispoziţiile referitoare la art. 32^9 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 218/2002, încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 53 din Constituţie
    6. Invocându-se jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza Bouyid împotriva Belgiei, nr. 23.380/09, paragrafele 100 şi 101, se susţine că dispoziţiile referitoare la art. 32^9 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 nu raportează proporţionalitatea intervenţiei poliţiei la posibila agresiune, ci la „nevoile reale pentru atingerea scopului intervenţiei“. Prin urmare, nu este vorba despre un răspuns strict proporţional, o reacţie, ci despre posibilitatea unei acţiuni preventive raportate la scopul urmărit de poliţist, indiferent dacă scopul urmărit, de înfrângere a rezistenţei fizice a persoanei, este justificat sau nu de situaţia de fapt. De asemenea, faptul că la alin. (4) se prevede că folosirea mijloacelor de constrângere se face în mod gradual, deci cu parcurgerea unor trepte diferite de intensitate, nu acoperă viciul constând în faptul că dispoziţiile normative precitate nu reglementează cu claritate faptul că folosirea mijloacelor de constrângere trebuie realizată exclusiv când comportamentul persoanei vizate o impune în mod necesar. În plus, legea nu stabileşte o ierarhie clară a mijloacelor de constrângere, astfel că şi soluţia normativă care consacră folosirea graduală a mijloacelor de constrângere este lipsită de claritate. Astfel, lipsa de precizie a acestor dispoziţii creează posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi în mod abuziv.

    (3) Susţinerea potrivit căreia art. II pct. 8, dispoziţiile referitoare la art. 32^12 din Legea nr. 218/2002, încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie
    7. Se arată în acest sens că, în cadrul şedinţei Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi din Camera Deputaţilor în care s-a dezbătut legea, au fost admise o serie de amendamente prin care s-a introdus termenul numai la articolele care reglementează situaţiile în care poliţistul este îndrituit să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor, respectiv să efectueze controlul corporal al persoanei legitimate şi, după caz, al bagajelor sau al vehiculului, în scopul clarificării faptului că ipotezele enunţate sunt limitative. Drept urmare, legitimarea, stabilirea identităţii persoanei ori efectuarea controlului corporal al persoanei legitimate, al bagajului sau al vehiculului, în lipsa existenţei vreuneia dintre situaţiile enumerate de lege, plasează poliţistul în afara protecţiei conferite de lege, fiind pasibil de răspundere juridică.
    8. În acest context se consideră că, din interpretarea sistematică a actului normativ (cu precădere din împrejurarea că atunci când legiuitorul a dorit să prevadă în mod limitativ situaţiile în care poliţistul poate interveni a utilizat termenul numai), rezultă că situaţiile enumerate la art. 32^12 din Legea nr. 218/2002 au caracter exemplificativ. Or, având în vedere că art. 32^12 reglementează dreptul poliţistului de a utiliza „bastoane, tonfe, dispozitive cu substanţe iritant-lacrimogene şi/sau paralizante, câini de serviciu, scuturi de protecţie, căşti cu vizor, dispozitive cu electroşocuri, arme neletale cu bile de cauciuc sau alte arme neletale, precum şi alte mijloace de imobilizare care nu pun în pericol viaţa sau nu produc o vătămare corporală gravă“, se consideră că o atare soluţie normativă contravine art. 1 alin. (5) şi art. 53 din Constituţie.

    (4) Susţinerea potrivit căreia art. II pct. 12, dispoziţiile referitoare la art. 35^1 din Legea nr. 218/2002, încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie
    9. Textul criticat obligă poliţistul să utilizeze „mijloacele de constrângere din dotare“, împrejurare care, în opinia autorilor sesizării, „este de-a dreptul absurdă“. Cel mai probabil - susţin aceştia - s-a dorit precizarea că poliţistul poate utiliza exclusiv mijloacele din dotare, nu şi altele, „redactarea fiind una deficitară“. Se apreciază că această confuzie poate genera efecte severe în aplicarea legii, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind necesară corectarea textului prin introducerea precizării că poliţistul este obligat să utilizeze „numai“ mijloacele din dotare.

    (5) Susţinerea potrivit căreia art. II pct. 8, dispoziţiile referitoare la art. 32^1 alin. (5) din Legea nr. 218/2002, şi art. III pct. 4, dispoziţiile referitoare la art. 27^1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001, încalcă art. 20 alin. (2) şi art. 22 din Constituţie
    10. Se citează, mai întâi, Codul european de etică al poliţiei, adoptat prin recomandarea REC (2001) 10 de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, Secţiunea V - Linii directoare pentru acţiunea/intervenţia poliţiei, paragrafele 36-38, precum şi Hotărârea pronunţată de CEDO în Cauza Bouyid contra Belgiei, nr. 23.380/09, paragrafele 100 şi 101. Se arată în acest sens că standardele internaţionale privind drepturile omului presupun că folosirea forţei de către poliţie să fie considerată drept o măsură excepţională, aplicabilă doar în caz de strictă necesitate şi proporţională cu situaţia de fapt, aspect care implică o analiză atentă, de la caz la caz, efectuată de agentul de poliţie. În acest context, prin dispoziţiile criticate se reglementează, de fapt, o prezumţie de legitimă apărare în favoarea poliţistului, care va fi, astfel, îndrituit să riposteze, atacul fiind prezumat în ipoteza în care persoana ignoră apelul acestuia de a nu se apropia. Or, o astfel de soluţie legislativă încalcă jurisprudenţa CEDO precitată şi Codul european de etică al poliţiei. De asemenea, reglementarea are potenţialul de a crea o stare de pericol pentru o serie de valori constituţionale, precum viaţa sau integritatea fizică şi psihică, consacrate la art. 22 din Constituţie, fiind lipsită de proporţionalitate şi creând posibilitatea unei intervenţii abuzive din partea forţelor de ordine. Se consideră a fi aplicabile, mutatis mutandis, considerentele cuprinse în Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018 a Curţii Constituţionale, potrivit cărora „având în vedere că valorile sociale vizate (cu titlu exemplificativ, viaţa, integritatea fizică, libertatea persoanei, securitatea naţională etc.) sunt protejate şi garantate prin dispoziţii ale Legii fundamentale, lipsirea lor de protecţie penală dobândeşte relevanţă constituţională, iar neasigurarea acestei protecţii pune în pericol valorile democraţiei şi ale statului de drept, astfel cum sunt acestea reglementate de art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie“.
    11. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi ale art. 17 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
    12. Senatul a transmis punctul său de vedere cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 7.090 din 17 septembrie 2019, prin care apreciază că obiecţiile de neconstituţionalitate aduse legii criticate sunt lipsite de orice fundament.
    13. Astfel, nu poate fi reţinută pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi ale art. 53 din Constituţie, întrucât „termenul de motive verosimile nu este un termen de specialitate, care să oblige legiuitorul să-l definească din punct de vedere normativ. Sistemul de pregătire profesională a poliţiştilor le asigură acestora o cultură generală care le permite să distingă cu precizie sensul cuvântului verosimil, pentru a înlătura orice apreciere de tip subiectiv a unor împrejurări sau circumstanţe care ar impune utilizarea forţei şi autorităţii publice cu care sunt înzestraţi aceştia“. Potrivit expunerii de motive a propunerii legislative, iniţiatorii acesteia au fost preocupaţi de o definire a noţiunii motive verosimile în textul legii, dar au decis să nu recurgă la o astfel de definiţie, întrucât sintagma este deja consacrată în legislaţia naţională încă din anul 1994, odată cu ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta. Prin urmare, dacă pentru a aresta o persoană, sintagma motive verosimile este considerată clară şi predictibilă, cu atât mai mult aceasta poate fi utilizată în legătură cu luarea unei măsuri cu caracter administrativ, precum conducerea la sediul poliţiei. Pe de altă parte, sintagma motive verosimile, fiind preluată din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, beneficiază deja de o practică judiciară consistentă şi permite interpretarea fără dificultate a normei.
    14. Nu pot fi reţinute nici criticile privind încălcarea art. 53 din Constituţie, cu referire la acele soluţii legislative prin care Parlamentul circumscrie cadrul legal de folosire de către poliţişti a mijloacelor de constrângere aflate în dotarea acestora. În realitate, prin noua reglementare normativă, Parlamentul conferă poliţiştilor dreptul de a utiliza mijloacele de constrângere aflate în dotarea acestora, în cazul ipotezelor de intervenţie pentru apărarea ordinii publice fără să depăşească „prin intensitate şi durată nevoile reale pentru atingerea scopului intervenţiei“. Prin urmare, Parlamentul interzice intervenţia excesivă şi abuzivă a poliţiştilor. În condiţiile în care în practică nu se pot stabili cu precizie toate ipotezele de intervenţie a poliţiei pentru apărarea ordinii publice, este firesc să se stabilească limite pe care agentul de poliţie nu trebuie să le depăşească, în funcţie de fiecare caz în parte, cu care acesta se confruntă. Poliţistul este agentul statului, el fiind singurul în măsură să aprecieze oportunitatea utilizării graduale a mijloacelor legale de constrângere.
    15. Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea art. 20 alin. (2) şi art. 22 din Constituţie, se arată că sunt neîntemeiate întrucât textele de lege criticate instituie într-adevăr o prezumţie legală, dar nu una de legitimă apărare în favoarea poliţistului, aşa cum susţin autorii prezentei sesizări, ci prezumţia de intenţie a săvârşirii unei acţiuni violente îndreptate împotriva poliţistului. Constituie deci prezumţia de intenţie a săvârşirii unei acţiuni violente îndreptate împotriva poliţistului, potrivit acestor prevederi, fapta persoanei de a se apropia de acesta după ce, în prealabil, a fost avertizată prin cuvintele: Poliţia, stai! - Nu te apropia! ori de a nu se conforma următoarelor solicitări: să ţină mâinile la vedere, să renunţe temporar la mijloacele ce pot fi folosite pentru un atac armat, să adopte o poziţie inofensivă care să permită realizarea efectivă şi în siguranţă a controlului corporal, respectiv ţinerea mâinilor deasupra capului sau paralel cu solul, depărtarea picioarelor, adoptarea poziţiei şezut, adoptarea poziţiei culcat, altă poziţie a corpului care previne săvârşirea unei acţiuni violente îndreptate împotriva poliţistului şi respectă demnitatea umană. Prin urmare, prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate de autorii sesizării, „întrucât nu încalcă prevederile Codului european de etică al poliţiei, care, de altfel, nu este pact sau tratat în sensul prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, şi nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 3 din Convenţie, întrucât aceste prevederi nu aduc atingere demnităţii umane“.
    16. Se mai arată că şi celelalte critici aduse legii supuse controlului de constituţionalitate se bazează pe aceleaşi prezumţii de comportament agresiv al agenţilor de poliţie în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu şi a misiunilor primite.
    17. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.659 din 23 august 2019, prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    18. Astfel, cât priveşte sintagma motive verosimile, se invocă mai întâi incidenţa jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a CEDO, care explică standardele de claritate şi predictibilitate a legii. Se precizează în acest sens că, potrivit expunerii de motive a propunerii legislative (pag. 40), iniţiatorii acesteia au fost preocupaţi de o definire a noţiunii motive verosimile în textul legii, dar au decis să nu recurgă la o astfel de definiţie, întrucât sintagma este deja consacrată în legislaţia naţională încă din anul 1994, odată cu ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta (Legea nr. 30/1994), care, în legătură cu exercitarea dreptului la libertate şi siguranţă, prevede următoarea excepţie: „dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia“ [art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie]. Prin urmare, dacă, pentru a aresta o persoană, sintagma motive verosimile este considerată clară şi predictibilă, cu atât mai mult aceasta poate fi utilizată în legătură cu luarea unei măsuri cu caracter administrativ, precum conducerea la sediul poliţiei. Pe de altă parte, sintagma motive verosimile, fiind preluată din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, beneficiază deja de o practică judiciară consistentă, care permite interpretarea fără dificultate a normei. Astfel fiind, se apreciază că textele criticate sunt clare şi predictibile şi nu încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi, pe cale de consecinţă, nici pe cele ale art. 53 din Constituţie.
    19. Se arată că sunt neîntemeiate şi susţinerile potrivit cărora folosirea mijloacelor de constrângere, astfel cum este reglementată de textele legale criticate, nu se raportează la proporţionalitatea intervenţiei poliţiei la posibila agresiune şi, prin urmare, s-ar aduce atingere demnităţii umane, precum şi cele referitoare la faptul că aceste prevederi nu reglementează cu claritate că folosirea mijloacelor de constrângere trebuie realizată exclusiv când comportamentul persoanei vizate o impune în mod strict necesar şi nu se stabileşte o ierarhie clară a mijloacelor de constrângere, ceea ce ar crea posibilitatea restrângerii unor drepturi şi libertăţi în mod abuziv.
    20. Astfel, textele criticate sunt redactate clar şi precis şi prevăd folosirea mijloacelor de constrângere în mod gradual, după avertizarea verbală prealabilă asupra utilizării acestora şi după acordarea timpului necesar persoanei pentru a se conforma solicitărilor legale ale poliţistului, fără să depăşească, prin durată şi intensitate, nevoile reale pentru atingerea scopului intervenţiei. Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că, la fel ca celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale, libertatea individuală nu are un caracter absolut, astfel că exerciţiul acesteia poate fi restrâns în cazurile prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituţie, cu respectarea condiţiilor prevăzute de acest text constituţional. Or, prin noile reglementări adoptate de Parlament la Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române sunt clarificate şi detaliate, în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi cu cele ale art. 53 din Constituţie, situaţiile în care este necesară utilizarea forţei fizice şi a mijloacelor de imobilizare din dotare, precum şi, în egală măsură, drepturile persoanei faţă de care s-au luat măsurile administrative respective, în acord cu principiile constituţionale incidente.
    21. Cât priveşte critica art. II pct. 8, prevederile art. 32^12 din Legea nr. 218/2002, în raport cu principiul legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, se apreciază că este, de asemenea, neîntemeiată. Textul legal este redactat clar şi precis şi reglementează situaţia în care poliţistul este îndreptăţit să utilizeze bastoane, tonfe, dispozitive cu substanţe iritant-lacrimogene şi/sau paralizante, câini de serviciu, scuturi de protecţie, căşti cu vizor, dispozitive cu electroşocuri, arme neletale cu bile de cauciuc sau alte arme neletale, precum şi alte mijloace de imobilizare care nu pun în pericol viaţa sau nu produc o vătămare corporală gravă, în scopul împiedicării sau neutralizării acţiunilor violente ale persoanei, atunci când utilizarea forţei fizice nu a fost sau nu este aptă să producă acest rezultat sau dacă persoana intenţionează să săvârşească sau săvârşeşte acţiuni violente cu obiecte, dispozitive, substanţe sau animale ce pot pune în pericol viaţa, sănătatea ori integritatea corporală a persoanelor. Lipsa termenului numai, pentru a întări faptul că situaţiile reglementate sunt limitative, nu conferă, automat, textului criticat lipsa de claritate şi previzibilitate. Mai mult, în privinţa susţinerii că se încalcă prevederile art. 53 din Constituţie, este de observat că aceasta nu este motivată.
    22. Referitor la susţinerea potrivit căreia expresia mijloacele de constrângere din dotare este redactată deficitar şi este „dea dreptul absurdă“, fiind necesară corectarea textului prin introducerea precizării că poliţistul este obligat să utilizeze numai mijloacele din dotare, se arată că nu poate fi reţinută. Redactarea textului criticat este clară şi precisă, raportat la exigenţele constituţionale ale art. 1 alin. (5), stabilind obligaţia poliţistului, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, de a purta asupra sa insigna de poliţist sau legitimaţia de serviciu şi mijloacele de constrângere şi de protecţie din dotare, precum şi de a utiliza mijloacele de constrângere şi de protecţie din dotare necesare îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de lege. Lipsa termenului numai pentru a întări faptul că poliţistul este obligat să folosească numai mijloacele din dotare nu conferă automat textului criticat lipsa de claritate şi previzibilitate, de natură să afecteze principiul legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    23. Tot astfel, este neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia noile prevederi legale reglementează o prezumţie de legitimă apărare în favoarea poliţistului, care va fi, astfel, îndrituit să riposteze, atacul fiind prezumat în ipoteza în care persoana ignoră apelul acestuia de a nu se apropia. Astfel, cele două texte de lege criticate, identice ca redactare, instituie într-adevăr o prezumţie legală, dar nu una de legitimă apărare în favoarea poliţistului, aşa cum susţin autorii sesizării, ci prezumţia de intenţie a săvârşirii unei acţiuni violente îndreptate împotriva poliţistului. Prin urmare, prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate, nici prevederile Codului european de etică al poliţiei, care, de altfel, nu este pact sau tratat în sensul prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, şi nici jurisprudenţa CEDO referitoare la art. 3 din Convenţie, nefiind de natură să aducă atingere demnităţii umane. Textele de lege criticate pentru neconstituţionalitate sunt norme clare pentru poliţist, în privinţa condiţiilor de utilizare a mijloacelor din dotare, şi respectă principiile necesităţii, gradualităţii şi proporţionalităţii. Totodată, aceste noi reglementări adoptate prezintă garanţii suficiente pentru persoanele implicate în privinţa respectării demnităţii umane, în situaţiile date.
    24. Guvernul a transmis punctul său de vedere cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.696 din 28 august 2019, prin care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    25. Astfel, cât priveşte sintagma motive verosimile, se arată că, fiind preluată din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, beneficiază deja de o practică judiciară consistentă, care permite interpretarea fără dificultate a normei. Din acest motiv, introducerea în lege a unei definiţii care să preia o anumită interpretare a CEDO nu ar fi o practică adecvată şi nici recomandată, jurisprudenţa Curţii fiind mult mai vastă, în sensul că nu se limitează doar la o interpretare, şi este aplicată la contextul fiecărei speţe judecate. De altfel, Consiliul Europei a emis în anul 2012 şi a actualizat în anul 2014 documentul intitulat „Ghid privind interpretarea întregului articol 5 din Convenţie - Dreptul la libertate şi siguranţă“, care cuprinde informaţii şi referinţe necesare pentru interpretarea corectă a textului Convenţiei. În acest sens, pentru a asigura pregătirea profesională a poliţistului a fost introdusă norma prevăzută la art. 352 din proiect, cu referire la jurisprudenţa CEDO. Se citează în continuare din Ghidul menţionat, conchizându-se că critica de neconstituţionalitate este lipsită de temei, iar argumentele invocate sunt combătute chiar de jurisprudenţa CEDO.
    26. În ceea ce priveşte sintagma faptă ilegală, aceasta se regăseşte în textele originare ale Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române şi desemnează orice faptă produsă prin încălcarea legii, de natură să atragă o formă de răspundere juridică, din sfera dreptului public, ce poate fi constatată de către un organ învestit cu exerciţiul autorităţii publice. Ca urmare, ceea ce sugerează autorii criticii de neconstituţionalitate, respectiv că textele proiectului pot fi interpretate ca referindu-se inclusiv la răspunderea civilă sau răspunderea disciplinară, este lipsit de fundament, atât din perspectiva ansamblului reglementării, a legislaţiei specifice acestor două forme de răspundere juridică, cât şi prin raportare la practica aplicării celor două legi de la momentul intrării lor în vigoare şi până în prezent. De altfel nu există posibilitatea reală şi interesul unui terţ (poliţistul) de a identifica elemente ale răspunderii civile sau ale răspunderii disciplinare şi de a face astfel de încadrări juridice; referirea la cele două forme de răspundere juridică este, în mod evident, exagerată. Sintagma faptă ilegală se caracterizează prin generalitate şi nu prin lipsă de precizie sau previzibilitate, astfel că, având în vedere şi statuările CEDO în privinţa generalităţii legilor, nu există motive pentru a se reţine o încălcare a art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    27. Referitor la critica dispoziţiilor art. 32^9 alin. (2) şi alin. (4) din Legea nr. 218/2002, se consideră că aceasta nu este nejustificată, iar afirmaţia că „legea nu stabileşte o ierarhie clară a mijloacelor de constrângere“ este combătută de sistematizarea dispoziţiilor nou-introduse în Legea nr. 218/2002 (art. 32^9-art. 32^13). Pentru a înţelege corect intenţia de reglementare este necesar ca textele nou-introduse în Legea nr. 218/2002 (art. 32^9-art. 32^13) să fie analizate prin comparaţie cu textul în vigoare al legii (art. 33), relevante în acest sens fiind precizările din cuprinsul expunerii de motive a proiectului, pag. 33-37, potrivit cărora utilizarea forţei nu este un instrument nou în legislaţia românească. Atât Legea nr. 218/2002, cât şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 prevăd reguli de utilizare a forţei pentru impunerea legii atunci când alte mijloace au fost epuizate. Aceasta este o măsură necesară întro societate democratică, în principal pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii publice şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Prin proiect nu se aduce atingere limitelor stabilite de art. 53 din Constituţie ci, dimpotrivă, se introduc reguli clare, cuprinzătoare, astfel încât situaţiile violente sau care au acest potenţial să fie gestionate prin măsuri adecvate comportamentului persoanei vizate. În acest sens sau avut în vedere modelele legislative analizate, respectiv practicile impuse în procedurile poliţieneşti aplicabile în alte state, care utilizează standardul force continuum sau piramida pericolului.
    28. În proiectul de lege se propune ca folosirea mijloacelor de constrângere să fie subordonată principiilor necesităţii, gradualităţii şi proporţionalităţii. În acest fel, modalităţile, procedurile şi, în general, condiţiile în care acţionează poliţistul vor fi cunoscute inclusiv de cetăţean. În opinia Guvernului, „autorii sesizării de neconstituţionalitate nu au analizat amănunţit dispoziţiile alin. (2)-alin. (4) ale art. 32^9, care, în fapt, redau cele trei principii ce ghidează utilizarea forţei, respectiv: proporţionalitatea, necesitatea şi gradualitatea. Confuzia pleacă de la faptul că noua lege nu se limitează numai la enumerarea/enunţarea celor trei principii, ci le exprimă prin norme accesibile“. Cu alte cuvinte, textul alin. (2) al art. 32^9 redă, de o manieră previzibilă, principiul proporţionalităţii şi trebuie interpretat prin raportare la scopul utilizării fiecărui mijloc de intervenţie, expres prevăzut de normele care succedă regulilor generale. În cuprinsul punctului de vedere sunt citate aceste norme. În ceea ce priveşte o „ierarhie clară a mijloacelor de constrângere“, se apreciază că succesiunea normelor menţionate şi prevederile art. 34, în vigoare (utilizarea armelor letale sau de foc), sunt relevante.
    29. În ceea ce priveşte critica adusă normei de la art. 32^12 din Legea nr. 218/2002, ca fiind lipsită de predictibilitate, se consideră că afirmaţia potrivit căreia o enumerare devine limitativă doar prin inserarea adverbului „numai“ este arbitrară, dacă nu ţine seama de faptul că normele de drept public se caracterizează prin afirmarea competenţelor autorităţilor, iar nu prin deducerea limitelor de acţiune. Prin urmare, dreptul de a utiliza anumite mijloace de constrângere expres prevăzute nu poate fi extins la alte mijloace, nereglementate, cu motivarea din dreptul privat că ceea ce nu este interzis este permis. Totodată, dacă s-ar aplica raţionamentul autorilor sesizării la art. 73 alin. (3) din Constituţie sau la art. 74 alin. (1) din Codul penal, sar ajunge la concluzia ca acestea ar avea doar rol exemplificativ, ceea ce este absurd.
    30. Se apreciază de asemenea că susţinerea potrivit căreia dispoziţiile referitoare la art. 35^1 din Legea nr. 218/2002 încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie este nefondată. Autorii sesizării de neconstituţionalitate citează în mod eronat textul reglementării, arătând că „obligă poliţistul să utilizeze mijloacele de constrângere din dotare“, însă textul stabileşte obligaţia poliţistului de a le purta asupra sa. Ipoteza finală a normei, cea care stabileşte obligaţia de a utiliza, se referă la „mijloacele din dotare“ şi are în vedere faptul că poliţistul nu doar că trebuie să le aibă asupra sa, ci trebuie să le şi utilizeze, inclusiv pentru a putea fi probată legalitatea intervenţiilor sale. Aşadar, modul de interpretare a normei sugerat de autorii sesizării de neconstituţionalitate nu este în concordanţă cu intenţia de reglementare urmărită.
    31. Critica adusă dispoziţiilor art. 32^1 alin. (5) din Legea nr. 218/2002 şi ale art. 27^1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 este nejustificată. Citarea art. 27^1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 este inexactă, iar autorii nu demonstrează în ce manieră sunt încălcate prevederile Recomandării Rec (2001)10 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei sau ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Mai mult, jurisprudenţa CEDO citată statuează că există o încălcare a Convenţiei în cazul în care se apelează la utilizarea forţei, atunci când comportamentul persoanei nu o impune în mod strict necesar. Or, în cazul de faţă, textul redă o situaţie de fapt, potenţial periculoasă, rezultată din comportamentul persoanei care refuză să se conformeze solicitării legitime a poliţistului, de a nu continua apropierea de acesta, ori de a nu renunţa la mijloace care pot fi folosite pentru un atac împotriva poliţistului. Cu privire la acest aspect, Expunerea de motive a proiectului conţine, la pag. 28, suficiente argumente care justifică intervenţia normativă, sens în care se citează din cuprinsul acesteia. Se precizează că, pornind de la echilibrul care trebuie să existe între atac şi apărare, nu trebuie neglijat faptul că utilizarea forţei este rezultatul analizei şi deciziei luate în anumite condiţii specifice (în fracţiuni de secundă, în medii potenţial nesigure, incerte sau care pot suferi modificări rapide, în raport cu comportamentul şi capacitatea persoanei de a săvârşi o acţiune violentă). Pentru aceste considerente, se apreciază că este necesară şi utilă existenţa unei prezumţii de intenţie a unei acţiuni violente îndreptate împotriva poliţistului; va fi încadrată astfel fapta persoanei (care face obiectul legitimării sau al controlului corporal) de a se apropia de poliţist după ce, în prealabil, a fost avertizată prin cuvintele: Stai, poliţia! - Nu te apropia!, ori de a nu se conforma solicitărilor legale ale acestuia, expres prevăzute de textul de lege. În astfel de situaţii, se justifică utilizarea mijloacelor de constrângere de către poliţist, bineînţeles, cu respectarea regulilor de utilizare a forţei (proporţionalitate, gradualitate, adecvare) şi a garanţiilor oferite persoanei.
    32. Referitor la criticile potrivit cărora „reglementarea are potenţialul de a crea o stare de pericol pentru o serie de valori constituţionale, precum viaţa sau integritatea fizică şi psihică“ a cetăţeanului, sugerând că aceste valori vor fi lipsite de protecţia penală, se poate observa că proiectul de lege nu doar că nu conţine norme cu un astfel de efect, dar introduce şi o serie de garanţii cu scopul de a asigura respectarea drepturilor cetăţenilor. Se arată că, în analiza constituţionalităţii acestor norme sub aspectul respectării art. 22 din Constituţie, trebuie să fie avută în vedere nu doar perspectiva unei părţi, ci a tuturor celor implicaţi: persoana al cărei comportament depăşeşte limitele legii; persoana chemată să protejeze comunitatea; potenţiala victimă. Se apreciază că textele criticate reprezintă echilibrul just pe care legiuitorul este dator să îl creeze între interesul individual al unor persoane şi interesul general al societăţii de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii publice sau unor valori chiar mai importante, respectiv viaţa sau integritatea fizică a persoanelor. Astfel fiind, pretinsa încălcare a art. 20 alin. (2) şi art. 22 din Constituţie nu se justifică. Se invocă şi considerente din jurisprudenţa Curţii Constituţionale considerate ca fiind aplicabile, mutatis mutandis, în cauză, respectiv din Decizia nr. 684 din 6 noiembrie 2018, potrivit cărora „52.... prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora «România este stat de drept (...), în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor (...) reprezintă valori supreme (...) şi sunt garantate», impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi a siguranţei publice (...), prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului contravenţional, (...), cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen“.
    33. Pentru toate aceste motive se conchide că obiecţia de neconstituţionalitate invocată în raport cu Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice este neîntemeiată în ansamblul ei.

    CURTEA,
    examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Senatului, al preşedintelui Camerei Deputaţilor, precum şi al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    34. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.
    35. Astfel, autorii sesizării sunt 94 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Uniunii Salvaţi România şi Partidului Naţional Liberal, titulari ai dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. a) din Constituţie fiind cel puţin 50 de deputaţi. Obiectul sesizării se încadrează în competenţa Curţii, delimitată de textele mai sus menţionate, acesta vizând dispoziţii cuprinse în Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice, adoptată de Parlament, dar nepromulgată. În ceea ce priveşte termenul de sesizare, se constată că, potrivit fişei legislative, legea criticată a fost adoptată în data de 3 iulie 2019 de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la aceeaşi dată a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor, pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, iar la data de 9 iulie 2019 a fost trimisă la promulgare. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 8 iulie 2019, aşadar în cadrul termenului stabilit de art. 77 alin. (1) din Constituţie. Rezultă că sesizarea este admisibilă sub toate cele trei aspecte ce privesc legalitatea sesizării.
    36. În ceea ce priveşte obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională a fost sesizată cu obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice. Din examinarea criticilor formulate, se constată că acestea vizează, în mod punctual, o serie de dispoziţii cuprinse în lege, respectiv dispoziţiile art. II pct. 8 [cu referire la art. 32^1 alin. (5), art. 32^2 alin. (1) lit. a) şi b), art. 32^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), art. 32^4 alin. (1) lit. a) şi b), art. 32^9 alin. (2) şi (4) şi art. 32^12 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române], art. II pct. 12 (cu referire la art. 35^1 din Legea nr. 218/2002), art. II pct. 16 [cu referire la art. 39^2 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 218/2002] şi art. III pct. 4 [cu referire la art. 27^1 alin. (5), art. 27^2 alin. (1) lit. a) şi b), art. 27^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi art. 27^4 alin. (1) lit. a) şi b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române] din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice. Ca urmare, Curtea va proceda la examinarea acestor dispoziţii legale în raport cu criticile formulate.
    37. Dispoziţiile constituţionale invocate sunt cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 22 - Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică şi art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Se invocă de asemenea dispoziţiile art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la interzicerea torturii.
    38. Examinând criticile formulate de autorii sesizării, Curtea va proceda la analiza textelor de lege în ordinea şi în raport cu acestea.
    (1) Susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. II pct. 8 [cu referire la art. 32^2 alin. (1) lit. a) şi b), art. 32^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi art. 32^4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române], art. II pct. 16 [cu referire la art. 39^2 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 218/2002], respectiv cele ale art. III pct. 4 [cu referire la art. 27^2 alin. (1) lit. a) şi b), art. 27^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi art. 27^4 alin. (1) lit. a) şi b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române] din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 53 din Constituţie
    39. Dispoziţiile art. II pct. 8 [cu referire la art. 32^2 alin. (1) lit. a) şi b), art. 32^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi art. 32^4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române] din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice au următorul cuprins:
    "ART. II
    Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (...) 8. După articolul 32 se introduc treisprezece noi articole, articolele 32^1-32^13, cu următorul cuprins:
    Art. 32^2 alin. (1) lit. a) şi b):
    (1) Poliţistul este îndreptăţit să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanei, numai în situaţia în care:
    a) aceasta încalcă dispoziţiile legale, ori există motive verosimile pentru a bănui că pregăteşte sau a comis o faptă ilegală;
    b) există motive verosimile pentru a bănui că aceasta a fost prezentă la locul săvârşirii unei fapte ilegale ori are cunoştinţă despre faptă, autor sau despre bunurile având legătură cu fapta.
    Art. 32^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2):
    (1) Poliţistul este îndreptăţit să efectueze controlul corporal al persoanei legitimate şi, după caz, al bagajelor sau vehiculului utilizat de acesta, numai în scopul:
    a) ridicării bunurilor supuse confiscării, interzise la deţinere, căutate potrivit legii sau care pot fi utilizate ca probe într-o procedură judiciară, atunci când există motive verosimile pentru a bănui că persoana are asupra sa ori sub controlul său astfel de bunuri; (...)
    (2) Controlul vehiculului se poate efectua şi în scopul identificării unei persoane date în urmărire sau căutate potrivit legii, atunci când există motive verosimile pentru a bănui că aceasta este prezentă în vehicul. În înţelesul prezentei legi, prin controlul vehiculului se înţelege controlul oricărui mijloc de transport pe cale rutieră, feroviară, aeriană sau pe apă.
    Art. 32^4 alin. (1) lit. a) şi b):
    (1) Poliţistul este îndreptăţit să conducă o persoană la sediul poliţiei, atunci când:
    a) în condiţiile art. 32^2 alin. (3), nu s-a putut stabili identitatea acesteia, ori există motive verosimile pentru a bănui că identitatea declarată nu este reală sau documentele prezentate nu sunt veridice;
    b) din cauza comportamentului, locului, momentului, circumstanţelor, ori bunurilor aflate asupra sa, creează motive verosimile pentru a bănui că pregăteşte sau a comis o faptă ilegală."

    40. Dispoziţiile art. II pct. 16 [cu referire la art. 39^2 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 218/2002] din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice au următorul cuprins:
    "ART. II
    Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (...) 16. După articolul 39 se introduc două noi articole, articolele 39^1 şi art. 39^2, cu următorul cuprins:
    Art. 39^2 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. a):
    (1) În scopul realizării activităţilor de prevenire, depistare, investigare sau urmărire penală a infracţiunilor sau executării pedepselor, prevenire şi combatere a altor fapte ilegale, precum şi de menţinere a ordinii şi siguranţei publice: (...)
    b) Poliţia Română este autorizată să fixeze, ocazional, cu mijloace foto-audio-video sau prin alte mijloace tehnice din dotare, momente operative cu privire la activităţi publice desfăşurate în locuri publice, fără consimţământul persoanelor vizate, în cazul în care există motive verosimile pentru a bănui că în aceste locuri publice ar putea fi comise infracţiuni sau alte fapte ilegale ori tulburată ordinea şi siguranţa publică.
    (2) Poliţia Română este autorizată să acceseze, în mod direct şi gratuit, sistemele de supraveghere a spaţiilor publice ce sunt instalate în scopul prevenirii criminalităţii, pazei bunurilor şi protecţiei persoanelor sau supravegherii traficului rutier şi care aparţin organelor administraţiei centrale sau locale, cu excepţia celor cu atribuţii în domeniul apărării şi securităţii naţionale, atunci când:
    a) există motive verosimile pentru a bănui că imaginile fotografice ori înregistrările audio şi/sau video prelucrate prin aceste sisteme pot servi la identificarea:
    1. persoanelor care pregătesc, săvârşesc sau au săvârşit o infracţiune;
    2. persoanelor care au fost prezente la locul săvârşirii unei infracţiuni ori au cunoştinţă despre faptă, autor sau despre bunurile având legătură cu fapta;
    3. persoanelor date în urmărire sau căutate potrivit legii;
    4. bunurile supuse confiscării, interzise la deţinere, căutate potrivit legii sau care pot fi utilizate ca probe într-o procedură judiciară;"

    41. Dispoziţiile art. III pct. 4 [cu referire la art. 27^2 alin. (1) lit. a) şi b), art. 27^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi art. 27^4 alin. (1) lit. a) şi b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române] din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice criticate au următorul cuprins:
    "ART. III
    Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 29 iunie 2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 81/2002, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (...) 4. După articolul 27 se introduc opt noi articole, articolele 27^1-27^8, cu următorul cuprins:
    Art. 27^2 alin. (1) lit. a) şi b):
    (1) Poliţistul de frontieră este îndreptăţit să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanei, numai în situaţia în care:
    a) aceasta încalcă dispoziţiile legale, ori există motive verosimile pentru a bănui că pregăteşte sau comis o faptă ilegală la regimul frontierei de stat;
    b) prezenţa acesteia în zona de frontieră este suspectă sau nu poate fi justificată.
    Art. 27^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2):
    (1) Poliţistul de frontieră este îndreptăţit să efectueze controlul corporal al persoanei legitimate şi, după caz, al bagajelor sau vehiculului utilizat de acesta, numai în scopul:
    a) ridicării bunurilor supuse confiscării, interzise la deţinere, căutate potrivit legii sau care pot fi utilizate ca probe într-o procedură judiciară, atunci când există motive verosimile pentru a bănui că persoana are asupra sa ori sub controlul său astfel de bunuri; (...)
    (2) Controlul vehiculului se poate efectua şi în scopul identificării unei persoane date în urmărire sau căutată potrivit legii, atunci când există motive verosimile pentru a bănui că aceasta este prezentă în vehicul. În înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă, prin controlul vehiculului se înţelege controlul oricărui mijloc de transport pe cale rutieră, feroviară, aeriană sau pe apă.
    Art. 27^4 alin. (1) lit. a) şi b):
    (1) Poliţistul de frontieră este îndreptăţit să conducă o persoană la sediul poliţiei de frontieră, atunci când:
    a) în condiţiile art. 27^2 alin. (3) nu s-a putut stabili identitatea acesteia, ori există motive verosimile pentru a bănui că identitatea declarată nu este reală sau că documentele declarate nu sunt veridice;
    b) din cauza comportamentului, locului, momentului, circumstanţelor, ori bunurilor aflate asupra sa, există motive verosimile pentru a bănui că pregăteşte sau a comis o faptă ilegală;."

    42. Se observă, mai întâi, că întreaga motivare a obiecţiei de neconstituţionalitate formulate cu privire la aceste texte se referă la lipsa de claritate a sintagmelor motive verosimile şi faptă ilegală, de natură să determine, potrivit autorilor sesizării, neconstituţionalitatea legii în raport cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Curtea constată că aceste critici sunt neîntemeiate.
    43. Astfel, referitor la conceptele/noţiunile/terminologia utilizate la redactarea unui act normativ, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, stabileşte că „În cadrul soluţiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite“ (art. 25); „(1)În limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni. (2) Dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie.(...)“ (art. 37). Cât priveşte noţiunea de verosimil, se constată că este utilizată de legiuitor în sensul comun care, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, este acela de plauzibil, probabil, posibil, care pare adevărat.
    44. Mai mult, sintagma motive verosimile are un înţeles consacrat, fiind cuprinsă în textul art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale - Dreptul la libertate şi la siguranţă, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: (...) c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia“ (în traducerea Convenţiei astfel cum a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994 şi astfel cum este disponibilă pe pagina de internet a CEDO). Legiuitorul a realizat o transpunere fidelă în legislaţia naţională a terminologiei utilizate în Convenţie, oferind astfel un sens cunoscut noţiunilor utilizate, cristalizat printr-o jurisprudenţă conturată a CEDO, obligatorie în temeiul şi potrivit regulilor stabilite de art. 20 din Constituţia României. De altfel, Legea nr. 24/2000 impune că „(1) Soluţiile legislative preconizate prin noua reglementare trebuie să aibă în vedere reglementările în materie ale Uniunii Europene, asigurând compatibilitatea cu acestea. (2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte dispoziţiile cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi în ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului“. [art. 22 alin. (1) şi (2)]
    45. Curtea reţine în acest sens, exemplificativ, referiri jurisprudenţiale din Ghidul privind articolul 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului - Dreptul la libertate şi la siguranţă (2018), care cuprinde o secţiune distinctă, dedicată înţelesului expresiei „motive verosimile de a bănui“, în care se arată că:
    "85. «Verosimilul» bănuielilor pe care trebuie să se bazeze o arestare constituie un element esenţial al protecţiei oferite de art. 5 § 1 lit. c) (Mehmet Hasan Altan împotriva Turciei, pct. 124; Fernandes Pedroso împotriva Portugaliei, pct. 87).
86. Existenţa unor «motive verosimile de a bănui» că a fost săvârşită o infracţiune presupune fapte sau informaţii capabile să convingă un observator obiectiv că individul în cauză poate să fi comis infracţiunea [Selahattin Demirtaş împotriva Turciei (nr. 2)*, pct. 161; Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, pct. 88; Erdagöz împotriva Turciei, pct. 51; Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, pct. 32]. În consecinţă, nereuşita autorităţilor de a efectua o anchetă veritabilă asupra principalelor fapte dintr-o cauză pentru a verifica temeinicia unei plângeri constituie o încălcare a art. 5 § 1 lit. c) (Stepuleac împotriva Moldovei, pct. 73; Elθi şi alţii împotriva Turciei, pct. 674).
87. Ceea ce poate fi considerat «verosimil» depinde de toate circumstanţele, însă faptele care pot da naştere unor bănuieli nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a aduce o acuzaţie [Merabishvili împotriva Georgiei (MC), pct. 184; Selahattin Demirtaş împotriva Turciei (nr. 2)*, pct. 162].
88. În timp ce «motive verosimile de a bănui» trebuie să existe la momentul arestării şi detenţiei iniţiale, trebuie demonstrat, de asemenea, în cazul detenţiei prelungite, că motivele de a bănui persistă şi rămân «verosimile» pe durata detenţiei [Selahattin Demirtaş împotriva Turciei (nr. 2)*, pct. 164].
89. Deşi, în materie de terorism, nu se poate solicita statelor contractante să stabilească caracterul temeinic al bănuielilor care au motivat arestarea unui terorist suspect divulgând surse confidenţiale de informaţie, Curtea a considerat că necesitatea combaterii criminalităţii teroriste nu poate justifica extinderea noţiunii de «verosimil» până în punctul în care se aduce atingere esenţei garanţiei oferite de art. 5 § 1 lit. c) (O’Hara împotriva Regatului Unit, pct. 35). (...)"

    46. De altfel, examinând şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale se poate constata că aceasta, luând act de consacrarea convenţională a sintagmei motive verosimile şi de înţelesul atribuit acesteia în jurisprudenţa CEDO, a utilizat-o ca reper pentru lămurirea semnificaţiei altor noţiuni/sintagme utilizate de legislaţia procesual penală din România. Astfel, de exemplu, pronunţându-se asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că „nu există o definiţie legală a noţiunii de «suspiciune rezonabilă». Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a explicat, în jurisprudenţa sa, la care face trimitere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, sensul sintagmei criticate. Astfel, prin Hotărârea din 22 mai 2014, pronunţată în Cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, paragraful 88, şi Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că existenţa unor «suspiciuni rezonabile» că a fost comisă o infracţiune presupune fapte sau informaţii capabile să convingă un observator obiectiv că persoana urmărită sau judecată penal poate să fi comis infracţiunea, dar că ceea ce poate fi considerat «rezonabil» depinde de aspectele cauzei. Această abordare constituie, de fapt, o aplicare a dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie, care admit că o persoană poate fi privată de libertate atunci când există motive verosimile că aceasta a săvârşit o infracţiune.“ (în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 10 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 284 din 30 martie 2018, nr. 185 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016, paragraful 19, şi nr. 381 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 14 iulie 2016). Într-o altă cauză, Curtea a reţinut, între altele, că „Referitor la termenul «suspiciune rezonabilă», a cărui lipsă de claritate şi previzibilitate este criticată în prezenta cauză, Curtea observă că acesta este folosit de legiuitor pentru prima dată în cuprinsul dispoziţiilor art. 217^1 din Codul de procedură penală din 1968, introdus prin art. XVIII, pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. Acest articol dispunea că atunci «când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din cauza împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţilor sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad». Noua reglementare relevă o recurenţă a acestui termen, fiind utilizat de legiuitor în cuprinsul mai multor articole, de exemplu art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (2), art. 125, art. 154 alin. (1), art. 165 alin. (2), art. 202 alin. (1), art. 293 alin. (2), art. 493 alin. (1) etc. Referitor la semnificaţia acestui termen, Curtea reţine că (...) suspiciunea rezonabilă reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, s-a reţinut că prin suspiciune rezonabilă trebuie înţeles suspiciunea bazată pe motive verosimile (plauzibile).“ (Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 857 din 27 octombrie 2016, paragrafele 17 şi 18).
    47. Întrucât sintagma criticată are o consacrare convenţională, precum şi un înţeles dezvoltat într-o jurisprudenţă consistentă a CEDO şi a Curţii Constituţionale, nu se poate reţine „lipsa de claritate“ a normei care ar determina, în opinia autorilor sesizării, posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi în mod abuziv. Astfel fiind, nu poate fi reţinută pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi art. 53 din Constituţie, invocată în sesizare.
    48. Cât priveşte pretinsa lipsă de claritate a sintagmei faptă ilegală, se observă că nu este motivată în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie invocat ca temei al criticilor formulate. Simpla afirmaţie că normele unei legi au un mod general de formulare nu poate fi de natură să demonstreze încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la principiul legalităţii. Numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Într-o jurisprudenţă constantă CEDO a reţinut în acest sens că oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept există un element inevitabil de interpretare judiciară (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).
    49. Or, în prezenta cauză, chiar autorii demonstrează că, în pofida formulării generale, înţelesul sintagmei este evident, aceasta vizând faptele săvârşite cu „încălcarea dispoziţiilor legale“ (ultimul paragraf al pct. 1 din sesizare). O enumerare exhaustivă a acestora pentru a circumscrie expres şi limitativ faptele ilegale „care reclamă intervenţia poliţiei“ ar fi imposibil de realizat, această circumscriere fiind realizată prin chiar obiectul reglementării. Curtea consideră că, în realitate, criticile formulate nu ridică probleme de constituţionalitate, ci de interpretare şi aplicare a legii, autorii sesizării invocând o lipsă de competenţă a poliţistului cu privire la diverse categorii de „fapte ilegale“, întrucât „poliţia nu are atribuţii decât în domeniul penal şi contravenţional“. Or, aplicarea în practică a dispoziţiilor legale excedează controlului de constituţionalitate, cu atât mai mult cu cât claritatea lor este evidentă şi câtă vreme domeniul de incidenţă este clar circumscris (obiectul legii din care acestea fac parte priveşte organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române).

    (2) Susţinerea potrivit căreia art. II, dispoziţiile referitoare la art. 32^9 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 218/2002, încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 53 din Constituţie
    50. Dispoziţiile art. II pct. 8 [cu referire la art. 32^9 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 218/2002] din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice au următorul cuprins:
    "ART. II
    Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (...) 8. După articolul 32 se introduc treisprezece noi articole, articolele 32^1-32^13, cu următorul cuprins:
    Art. 32^9 alin. (2) şi (4):
    (2) Folosirea mijloacelor de constrângere nu trebuie să depăşească, prin intensitate şi durată, nevoile reale pentru atingerea scopului intervenţiei.(...)
    (4) Folosirea mijloacelor de constrângere se face în mod gradual, după avertizarea verbală prealabilă asupra utilizării acestora şi după acordarea timpului necesar persoanei pentru a se conforma solicitărilor legale ale poliţistului. În situaţia unei acţiuni violente iminente îndreptate împotriva poliţistului sau a altei persoane, mijloacele de constrângere pot fi folosite fără avertizarea verbală prealabilă."

    51. Autorii sesizării susţin, în esenţă, că aceste texte „nu reglementează cu claritate faptul că folosirea mijloacelor de constrângere trebuie realizată exclusiv când comportamentul persoanei vizate o impune în mod strict necesar“ şi nici nu stabilesc „o ierarhie clară a mijloacelor de constrângere“, ceea ce este de natură a crea „posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi în mod abuziv“.
    52. Examinând textele criticate, se constată că, în mod contrar susţinerilor autorilor sesizării, acestea circumstanţiază folosirea mijloacelor de constrângere, prin raportarea la „nevoile reale pentru atingerea scopului intervenţiei“, şi impun o necesară proporţionalitate în privinţa recurgerii la acestea, precizând că „nu trebuie să depăşească, prin intensitate şi durată“ nevoile menţionate şi că folosirea lor „se face în mod gradual“. Totodată, textul distinge între ipoteza „unei acţiuni violente iminente îndreptate împotriva poliţistului sau a altei persoane“ şi celelalte situaţii circumscrise, cu caracter general, sintagmei „nevoi reale“ şi adaptează folosirea mijloacelor de constrângere la aceste ipoteze.
    53. Astfel, „mijloacele de constrângere“ sunt enumerate în alin. (1) al art. 32^9 din lege, potrivit căruia „În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, poliţistul este îndreptăţit să utilizeze mijloacele de constrângere, constând în: forţa fizică, inclusiv aplicarea de procedee de autoapărare sau imobilizare; cătuşe sau alte mijloace care permit imobilizarea membrelor superioare şi/sau inferioare, denumite în continuare mijloace de imobilizare; mijloace neletale; arme albe şi de foc; mijloace adecvate sau, după caz, vehicule, pentru oprirea forţată, blocarea sau deschiderea unor vehicule ori spaţii închise în care se găsesc persoane şi bunuri, ori pentru înlăturarea unor obstacole“.
    54. În continuare, art. 32^10 din lege circumstanţiază condiţiile în care poliţistul „este îndreptăţit să folosească forţa fizică“, art. 32^11 stabileşte condiţiile în care poliţistul „este îndreptăţit să utilizeze cătuşe sau alte mijloace de imobilizare“, art. 32^12 şi art. 32^13 stabilesc condiţiile în care poliţistul „este îndreptăţit să utilizeze bastoane, tonfe, dispozitive cu substanţe iritant-lacrimogene şi/sau paralizante, câini de serviciu (...)“, precum şi obligaţiile suplimentare ce îi revin în situaţia utilizării unor astfel de mijloace de constrângere, iar art. 35, astfel cum a fost modificat, stabileşte situaţiile în care se interzice utilizarea anumitor mijloace de imobilizare, precum şi obligaţia poliţistului de a permite persoanei aflate în spaţiul public şi împotriva căreia sunt folosite cătuşe sau alte mijloace de imobilizare să adopte măsuri adecvate pentru acoperirea feţei şi a mijloacelor de imobilizare.
    55. În aceste condiţii, precizările dorite de autorii sesizării par mai mult de natură a conferi redundanţă textelor examinate prin introducerea unor noţiuni precum „strict necesar“, precum şi de a restrânge ipoteza aplicării acestora numai la „posibila agresiune“ săvârşită de o persoană, cu ignorarea diversităţii situaţiilor care impun, în mod real, intervenţia poliţistului şi în privinţa cărora nu se poate realiza, din motive obiective, o enumerare exhaustivă. Câtă vreme nu se poate realiza o listă exhaustivă a faptelor ilegale şi a circumstanţelor în care acestea sunt săvârşite, nu se poate reglementa nicio „ierarhie a mijloacelor de constrângere“ de natură să constituie răspunsul necesar şi proporţional pentru fiecare dintre aceste fapte. Legiuitorul a introdus însă, atât în formularea textelor criticate, cât şi a celor care reglementează situaţiile în care poliţistul este îndreptăţit să utilizeze diverse categorii de mijloace de constrângere, dispoziţii de natură să circumstanţieze necesitatea şi proporţionalitatea intervenţiei poliţistului, astfel încât nu poate fi reţinută pretinsa încălcare a art. 1 alin. (5) şi a art. 53 din Constituţie. Eventualele abateri de la regulile astfel stabilite constituie probleme de aplicare a legii, care nu intră în competenţa Curţii Constituţionale.

    (3) Susţinerea potrivit căreia art. II pct. 8, dispoziţiile referitoare la art. 32^12 din Legea nr. 218/2002, încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie
    56. Dispoziţiile art. II pct. 8 [cu referire la art. 32^12 din Legea nr. 218/2002] din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice au următorul cuprins:
    "ART. II

    Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: «(...)8. (...)
    Art. 32^12 - Poliţistul este îndreptăţit să utilizeze bastoane, tonfe, dispozitive cu substanţe iritant-lacrimogene şi/sau paralizante, câini de serviciu, scuturi de protecţie, căşti cu vizor, dispozitive cu electroşocuri, arme neletale cu bile de cauciuc sau alte arme neletale, precum şi alte mijloace de imobilizare care nu pun în pericol viaţa sau nu produc o vătămare corporală gravă, în scopul împiedicării sau neutralizării acţiunilor violente ale persoanei, atunci când:
    a) utilizarea forţei fizice nu a fost sau nu este aptă să producă acest rezultat, sau
    b) aceasta intenţionează să săvârşească sau săvârşeşte acţiuni violente cu obiecte, dispozitive, substanţe sau animale ce pot pune în pericol viaţa, sănătatea ori integritatea corporală a persoanelor."

    57. Potrivit criticii formulate, situaţiile enumerate în text ar avea un caracter „exemplificativ“, ceea ce ar determina încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    58. Şi această critică este neîntemeiată, considerentele enunţate la punctul anterior fiind aplicabile, mutatis mutandis. În plus, se observă că scopul utilizării dispozitivelor cu electroşocuri, precum şi a altor mijloace de imobilizare care nu pun în pericol viaţa sau nu produc o vătămare corporală gravă este clar precizat de legiuitor: împiedicarea sau neutralizarea acţiunilor violente ale persoanei.
    59. Nu orice acţiune violentă a persoanei legitimează însă o astfel de utilizare. Legiuitorul a circumstanţiat, prin acelaşi text legal, la lit. a) şi b) mai sus citate, situaţiile în care este permisă utilizarea, respectiv atunci când este în joc viaţa, sănătatea ori integritatea corporală a persoanei sau când simpla utilizare a forţei fizice nu poate conduce la neutralizarea acţiunilor violente.
    60. De asemenea, nu orice persoană poate fi supusă utilizării unor astfel de dispozitive. În acest sens, legea criticată dă o nouă redactare art. 35 din Legea nr. 218/2002, stabilind că: „Se interzice folosirea cătuşelor sau a altor mijloace de imobilizare, a armelor albe sau a armelor de foc, precum şi a mijloacelor prevăzute la art. 32^12 împotriva femeilor cu semne vizibile de sarcină, persoanelor cu semne vizibile ale unei dizabilităţi şi copiilor, cu excepţia cazurilor în care aceştia înfăptuiesc un atac armat sau în grup, care pune în pericol viaţa sau integritatea corporală a uneia ori mai multor persoane.“
    61. Mai mult, ca măsură de protecţie a vieţii, integrităţii fizice şi sănătăţii persoanelor care, în astfel de situaţii extreme, sunt supuse utilizării dispozitivelor menţionate, legea criticată introduce, prin art. 32^13, obligaţii ale poliţiştilor, după cum urmează: „Poliţistul este obligat ca, în cel mai scurt timp, să solicite serviciilor specializate acordarea asistenţei medicale de urgenţă persoanelor împotriva cărora au fost utilizate dispozitive cu electroşocuri, persoanelor afectate de utilizarea substanţelor iritant-lacrimogene, precum şi persoanelor rănite prin utilizarea mijloacelor de constrângere. De îndată ce va fi posibil, situaţia se raportează verbal şi, ulterior, se întocmeşte un proces-verbal.“
    62. Se constată, aşadar, că, faţă de legea în vigoare [care permite, prin dispoziţiile art. 33 alin. (1), inclusiv utilizarea bastoanelor cu energie electrostatică], normele criticate aduc un plus de precizie, definind cu exactitate situaţiile în care este permisă utilizarea unor astfel de dispozitive, garanţiile în cazul utilizării lor, precum şi obligaţia de raportare, tocmai în scopul de a preveni orice abuz şi a asigura că se respectă cerinţele de proporţionalitate a restrângerii exerciţiului unor drepturi fundamentale, în acord cu prevederile art. 53 din Constituţie. Prin introducerea acestor condiţii şi garanţii, normele criticate sunt corelate şi cu recomandările cuprinse în cel de-al 20-lea Raport general al Comitetului european pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT), în care se arată că utilizarea acestor dispozitive ar trebui să se limiteze la situaţiile în care există o ameninţare imediată şi reală a vieţii sau riscul de vătămare gravă. Recurgerea la astfel de arme în scopul exclusiv al asigurării respectării unui ordin este inadmisibilă. În plus, ar trebui ca recurgerea la astfel de arme să fie autorizată numai atunci când alte metode mai puţin coercitive (negociere şi persuasiune, tehnicile de control manual etc.) au eşuat sau sunt impracticabile şi unde este singura alternativă posibilă la utilizarea unei metode care prezintă un risc mai mare de rănire sau deces (pct. 70 din raport). Potrivit aceluiaşi raport, deşi cercetarea în această privinţă rămâne, pentru moment, în mare măsură neconcludentă, este de necontestat faptul că utilizarea acestor dispozitive prezintă riscuri specifice pentru sănătate, cum ar fi posibilitatea de rănire la cădere după lovire sau arsuri în cazul utilizării prelungite în modul „contact“. În absenţa unei cercetări detaliate privind efectele potenţiale asupra persoanelor deosebit de vulnerabile (de exemplu, bătrânii, femeile însărcinate, copiii mici, persoanele cu afecţiuni cardiace preexistente), CPT consideră că utilizarea lor în raport cu aceste persoane ar trebui, în orice caz, evitată (pct. 79). De asemenea, CPT consideră că orice persoană împotriva căreia a fost folosit un astfel de dispozitiv ar trebui, în toate cazurile, să fie văzută de un medic şi, dacă este necesar, dusă la spital (pct. 81).

    (4) Susţinerea potrivit căreia art. II pct. 12, dispoziţiile referitoare la art. 35^1 din Legea nr. 218/2002, încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie
    63. Dispoziţiile art. II pct. 12 (cu referire la art. 35^1 din Legea nr. 218/2002) din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice au următorul cuprins:
    "ART. II
    Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: « (...)12. După articolul 35 se introduc două noi articole, articolele 35^1 şi 35^2, cu următorul cuprins:
    ART. 35^1
    În exercitarea atribuţiilor de serviciu, poliţistul are obligaţia să poarte asupra sa insigna de poliţist sau legitimaţia de serviciu şi mijloacele de constrângere şi de protecţie din dotare, precum şi să utilizeze mijloacele din dotare necesare îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de lege.(...)"

    64. În opinia autorilor sesizării, textul criticat ar obliga poliţistul să utilizeze „mijloacele de constrângere din dotare“, încălcând astfel art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    65. Curtea constată că această interpretare a autorilor sesizării nu corespunde sensului evident al textului, care se referă, în mod clar, la utilizarea mijloacelor de constrângere „necesare îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de lege“. Aceasta înseamnă că folosirea acestora se va face în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege şi dacă este necesar. Caracterul necesar implică, în mod evident, o apreciere din partea poliţistului, în raport cu situaţia şi circumstanţele concrete ale fiecărui caz, respectiv dacă este necesar să utilizeze astfel de mijloace de constrângere şi care anume, neputându-se reţine o obligaţie a poliţistului de a le utiliza oricând şi pe toate, cum pare a acredita interpretarea autorilor sesizării. Astfel fiind, nici aceste critici nu pot fi reţinute.

    (5) Susţinerea potrivit căreia art. II pct. 8, dispoziţiile referitoare la art. 32^1 alin. (5) din Legea nr. 218/2002, şi art. III pct. 4, dispoziţiile referitoare la art. 27^1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001, încalcă art. 20 alin. (2) şi art. 22 din Constituţie
    66. Dispoziţiile art. II pct. 8 [cu referire la art. 32^1 alin. (5) din Legea nr. 218/2002] din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice au următorul cuprins:
    "ART. II
    Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (...) 8. După articolul 32 se introduc treisprezece noi articole, articolele 32^1-32^13, cu următorul cuprins:
    Art. 32^1 alin. (5):
    Se prezumă intenţia săvârşirii unei acţiuni violente îndreptate împotriva poliţistului fapta persoanei de a se apropia de acesta după ce, în prealabil, a fost avertizată prin cuvintele: Poliţia, stai! - Nu te apropia! ori de a nu se conforma solicitărilor prevăzute la alin. (1) referitoare la renunţarea temporară la mijloacele ce pot fi folosite pentru un atac armat, sau alin. (2)."

    67. Dispoziţiile art. III pct. 4 [cu referire la art. 27^1 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române] din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice criticate au următorul cuprins:
    - Art. III pct. 4:
    "Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 29 iunie 2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 81/2002, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (...) 4. După articolul 27 se introduc opt noi articole, articolele 27^1-27^8, cu următorul cuprins:.
    Art. 27^1 alin. (5):
    Se prezumă intenţia săvârşirii unei acţiuni violente îndreptate împotriva poliţistului de frontieră fapta persoanei de a se apropia de aceasta după ce, în prealabil, a fost avertizată prin cuvintele: Poliţia de frontieră, stai! - Nu te apropia!, ori de a nu se conforma solicitărilor prevăzute la alin. (1) sau (2)."


    68. În opinia autorilor sesizării, normele criticate ar crea o „prezumţie de legitimă apărare în favoarea poliţistului“, determinând posibilitatea unei intervenţii abuzive din partea forţelor de ordine.
    69. Contrar acestor susţineri, se constată că textul criticat stabileşte în mod clar în ce situaţie se prezumă intenţia săvârşirii unei acţiuni violente îndreptate împotriva poliţistului, precizare necesară tocmai pentru protecţia persoanelor şi excluderea oricăror intervenţii abuzive din partea forţelor de ordine, în acord cu statuările din jurisprudenţa CEDO citată de autorii sesizării, respectiv Hotărârea din 28 septembrie 2015, pronunţată în Cauza Bouyid împotriva Belgiei, paragraful 101, unde Curtea a subliniat că „orice comportament al forţelor de ordine faţă de o persoană, care aduce atingere demnităţii umane, constituie o încălcare a art. 3 din Convenţie. Acest lucru este valabil în special în cazul utilizării de către acestea a forţei fizice împotriva unei persoane, atunci când aceasta nu se dovedeşte a fi strict necesară având în vedere comportamentul său, indiferent de efectul pe care l-a avut asupra persoanei în cauză“. Tocmai pentru a preîntâmpina utilizarea în mod arbitrar a forţei fizice (de natură a leza demnitatea umană, potrivit jurisprudenţei CEDO citate, sau chiar viaţa persoanei) legiuitorul a circumstanţiat cu claritate situaţiile în care comportamentul persoanei justifică recurgerea la măsuri de această natură de către poliţist.
    70. Aspectele privitoare la aplicarea legii, antamate prin invocarea Codului european de etică al poliţiei, adoptat prin Recomandarea REC (2001) 10 de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, secţiunea V - Linii directoare pentru acţiunea/intervenţia poliţiei, paragrafele 36-38, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate.
    71. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. II pct. 8 [cu referire la art. 32^1 alin. (5), art. 32^2 alin. (1) lit. a) şi b), art. 32^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), art. 32^4 alin. (1) lit. a) şi b), art. 32^9 alin. (2) şi (4) şi art. 32^12 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române], art. II pct. 16 [cu referire la art. 39^2 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 218/2002], şi art. III pct. 4 [cu referire la art. 27^1 alin. (5), art. 27^2 alin. (1) lit. a) şi b), art. 27^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi art. 27^4 alin. (1) lit. a) şi b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române] şi cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte art. II pct. 12 (cu referire la art. 35^1 din Legea nr. 218/2002) din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile art. II pct. 8 [cu referire la art. 32^1 alin. (5), art. 32^2 alin. (1) lit. a) şi b), art. 32^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), art. 32^4 alin. (1) lit. a) şi b), art. 32^9 alin. (2) şi (4) şi art. 32^12 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române], art. II pct. 12 (cu referire la art. 35^1 din Legea nr. 218/2002), art. II pct. 16 [cu referire la art. 39^2 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 218/2002] şi art. III pct. 4 [cu referire la art. 27^1 alin. (5), art. 27^2 alin. (1) lit. a) şi b), art. 27^3 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) şi art. 27^4 alin. (1) lit. a) şi b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române] din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui Românei şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 18 septembrie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Prim-magistrat-asistent,
                    Marieta Safta


    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată, cu majoritate de voturi, de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată,
    considerând că sesizarea de neconstituţionalitate formulată de un număr de 94 de deputaţi aparţinând Grupurilor parlamentare ale Uniunii Salvaţi România şi Partidului Naţional Liberal,
    s-ar fi impus a fi admisă şi constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. II pct. 12 (cu referire la art. 35^1 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române) din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice, întrucât acestea încalcă principiul legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritate şi previzibilitate,
    pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:
    1. Dispoziţiile art. II pct. 12 (cu referire la art. 35^1 din
    Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române) din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice au următorul cuprins:
    "ART. II
    Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 25 aprilie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (...)
    12. După articolul 35 se introduc două noi articole, articolele 35^1 şi 35^2 cu următorul cuprins:
    ART. 35^1
    În exercitarea atribuţiilor de serviciu, poliţistul are obligaţia să poarte asupra sa insigna de poliţist sau legitimaţia de serviciu şi mijloacele de constrângere şi de protecţie din dotare, precum şi să utilizeze mijloacele din dotare necesare îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de lege.(...)"


    2. Examinând aceste dispoziţii legale, constatăm că textul criticat, astfel cum este redactat, obligă poliţistul să utilizeze „mijloacele de constrângere şi de protecţie din dotare“, împrejurare care, în opinia noastră, „este de-a dreptul absurdă“. Cel mai probabil legiuitorul a dorit să precizeze că poliţistul poate utiliza exclusiv mijloacele din dotare, nu şi alte mijloace. Această redactare deficitară poate însă genera efecte severe în aplicarea legii, contrar prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind necesară - din punctul nostru de vedere - corectarea textului prin introducerea precizării că poliţistul este obligat să utilizeze „numai“ mijloacele din dotare şi doar pe cele pe care le apreciază - în raport cu situaţia şi circumstanţele concrete ale fiecărui caz - ca fiind necesare îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de lege, inclusiv pentru a putea fi probată legalitatea intervenţiilor sale.
    3. Prin urmare, textul de lege nu întruneşte exigenţele de claritate şi previzibilitate, exigenţe impuse şi de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, prin dispoziţiile art. 8 alin. (4) şi art. 36 alin. (1) şi alin. (4) teza finală: „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. [...] Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor“; „Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie“; „Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia“.
    Respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care se circumscrie principiului constituţional al securităţii raporturilor juridice, conferind actelor normative claritatea şi previzibilitatea necesare.
    În acest context precizăm că, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012), s-a reţinut că „Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat“.
    În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).
    Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, „odată ce Statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii (...)“. (Hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 6 decembrie 2007 pronunţată în Cauza Beian împotriva României) - a se vedea în acelaşi sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012.
    Pe cale de consecinţă, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite celor care trebuie să o aplice să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta.
    Din această perspectivă, dispoziţiile art. II pct. 12 (cu referire la art. 35^1 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române) din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice sunt viciate, prin formularea neclară, caracterul confuz şi imprecis şi, prin urmare, impredictibil al acestora, aşa cum am arătat anterior.
    Prin aceste prevederi se creează incertitudine cu privire la aplicarea lor unitară şi astfel riscă să fie încălcat principiul securităţii juridice, principiu ce reclamă ca normele, enunţurile juridice să fie cunoscute şi înţelese, iar pentru a fi înţelese trebuie să fie suficient de clare, precise, explicite şi previzibile, astfel încât să îl poată avertiza, în mod inechivoc şi într-o manieră lipsită de ambiguităţi, pe destinatarul normei asupra gravităţii consecinţelor nerespectării prescripţiilor legale cuprinse în acestea.

    *
    * *
    Având în vedere toate aspectele relevate anterior, considerăm că sesizarea de neconstituţionalitate formulată de un număr de 94 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Uniunii Salvaţi România şi Partidului Naţional Liberal,
    s-ar fi impus a fi admisă şi constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. II pct. 12 (cu referire la art. 35^1 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române) din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice, întrucât acestea încalcă principiul legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritate şi previzibilitate.


                    Judecător,
                    dr. Livia Doina Stanciu


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice