Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 505 din 18 septembrie 2019  referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 28 din Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi a legii în ansamblul său    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 505 din 18 septembrie 2019 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 28 din Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi a legii în ansamblul său

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 890 din 4 noiembrie 2019

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, obiecţie formulată de un număr de 68 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.448 din 2 iulie 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.990A/2019.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că legea criticată încalcă principiul bicameralismului consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituţie, întrucât forma adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, are un conţinut juridic ce diferă în mod esenţial de conţinutul juridic al aceluiaşi act normativ dezbătut şi adoptat de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată.
    4. În acest sens este evidenţiată reglementarea cuprinsă în art. III din lege, care instituie o subrogare în drepturile şi obligaţiile Ministerului Transporturilor de către o autoritate publică subordonată acestuia, respectiv Autoritatea de Reformă Feroviară, în materia aplicării facilităţilor acordate pentru anumite categorii sociale, destinate transportului feroviar de călători. Instituirea subrogaţiei creează drepturi şi obligaţii în sarcina unei instituţii care „până la intrarea în vigoare“ a legii criticate nu le exercita, ceea ce constituie o modificare esenţială a conţinutului juridic al legii antereferite. Se indică faptul că, prin subrogarea în drepturile şi obligaţiile Ministerului Transporturilor, Autoritatea de Reformă Feroviară preia activul şi pasivul ministerului în materia acordării de facilităţi/subvenţii unor categorii de operatori economici în domeniul transportului de călători, inclusiv litigiile pendinte în această materie. Din această perspectivă, colateral, se consideră că textul este imprecis, deoarece nu descrie în mod explicit modalitatea în care se va realiza subrogarea în drepturi şi obligaţii, inclusiv în materie judiciară.
    5. Cu privire la realizarea celuilalt criteriu esenţial al principiului bicameralismului, se susţine că forma legii adoptate de Camera decizională, Camera Deputaţilor, este semnificativ diferită de cea adoptată de Senat, deoarece forma legii în Camera Deputaţilor cuprinde dispoziţii structurate de la art. I la art. V, pe când forma legii adoptate de Senat conţine un articol unic cu mai multe subpuncte, ceea ce determină concluzia că în Camera decizională au fost efectuate modificări substanţiale ale formei legii adoptate de Senat. Astfel, forma adoptată de Senat a fost completată în Camera Deputaţilor cu art. II, III şi V, ceea ce constituie o modificare semnificativă a formei actului normativ adoptat de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată.
    6. Se mai susţine că art. I pct. 28 din lege încalcă principiul separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Cu privire la acest aspect, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, autorităţile de rang constituţional au obligaţia de a realiza principiul colaborării loiale, în sensul cooperării cu bună-credinţă pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, fără a aduce atingere competenţelor celorlalte autorităţi, şi în sensul asigurării respectului faţă de Constituţie, nefiind permise acţiuni sau inacţiuni care să încalce sau să nesocotească atribuţiile altor autorităţi de rang constituţional. Prin urmare, legiuitorului nu îi este permis ca printr-o lege să procedeze la anularea efectelor unei hotărâri judecătoreşti.
    7. Or, art. I pct. 28 din lege lipseşte de efecte juridice o hotărâre judecătorească, respectiv Sentinţa civilă nr. 2.168 din 8 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1.071 din 28 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin aceasta s-a stabilit că „Ministerul Transporturilor are obligaţia de a pune în executare măsurile dispuse de Curtea de Conturi prin Decizia nr. III/13 din 29 august 2016, respectiv: - stabilirea întinderii prejudiciului determinat de plata compensaţiilor pentru serviciile de transport din pachetul minim social în lipsa actelor adiţionale de actualizare pe anul 2015 a contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar, aprobate prin H.G. nr. 74/2012, H.G. nr. 455/2014 şi H.G. nr. 1.112/2014 şi recuperarea acestuia, potrivit legii (punctul II.7 din Decizie); - stabilirea întinderii prejudiciului determinat de decontarea nelegală către S.C. METROREX - S.A., pe perioada legală de prescripţie, a cuantumului gratuităţilor acordate pentru călătoria cu metroul a unor categorii sociale de beneficiari, în condiţiile neaprobării valorii călătoriei simple cu metroul utilizată la calculul facilităţilor, recuperarea acestuia şi virarea la bugetul de stat, în condiţiile legii (punctul II.8 din Decizie)“.
    8. Se subliniază faptul că textul criticat încadrează în sfera contabilă de cheltuieli compensaţiile acordate operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015, deşi o parte dintre acestea au fost declarate nelegale de către instanţa supremă prin decizia antecitată, iar Curtea de Conturi nu a acordat Ministerului Transporturilor certificatul de descărcare de gestiune pentru acestea. Includerea în categoria cheltuielilor, în situaţiile financiare ale Ministerului Transporturilor, a compensaţiilor declarate nelegale, printr-o normă juridică având caracter de lege, în condiţiile în care o instanţă judecătorească a constatat că reprezintă prejudiciu adus bugetului de stat, dispunând recuperarea acestora, constituie o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat prin lipsirea de efecte a unei hotărâri judecătoreşti, ceea ce nu este admisibil într-un stat de drept.
    9. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.
    10. Preşedintele Senatului apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    11. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a legii, raportată la principiul bicameralismului, se susţine că, din analiza comparativă a variantelor redacţionale ale legii adoptate de Senat, respectiv de Camera Deputaţilor, rezultă că între acestea nu există deosebiri semnificative de reglementare, ambele forme conţinând, în principal, norme prin care se explică înţelesul unor termeni uzuali în domeniul activităţii de transport. Art. III din lege, adoptat ca amendament nou de Camera Deputaţilor, nu modifică esenţial conţinutul juridic al formei actului normativ adoptat de Senat. În plus, dispoziţia respectivă se înscrie în tendinţa de descentralizare în domeniul transporturilor feroviare. Subrogarea unei autorităţi publice în calitate de organ de specialitate al Ministerului Transporturilor, aflat în subordinea acestuia, şi anume Autoritatea pentru Reformă Feroviară, în anumite drepturi şi obligaţii precis determinate ale ministerului respectiv, este o măsură cu caracter organizatoric, a cărei reglementare normativă se înscrie în competenţa legislativă a Parlamentului. Actul de subrogare nu afectează natura sau cuantumul facilităţilor acordate de ministerul titular anumitor categorii sociale în cadrul transportului feroviar de călători. Cu privire la competenţa Camerei decizionale de a se abate de la forma legii adoptate de Camera de reflecţie, se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 765 din 14 decembrie 2016.
    12. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 28 din lege prin raportare la art. 1 alin. (4) din Constituţie, se arată că acesta conţine o reglementare generală cu caracter financiar ce nu impietează cu nimic asupra punerii în executare a hotărârii judecătoreşti invocate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate.
    13. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
    14. Prin Adresa nr. 5.589 din 8 iulie 2019, Curtea, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992, a solicitat preşedintelui Curţii de Conturi să comunice, în copie certificată, Decizia Curţii de Conturi nr. III/13 din 29 august 2016, precum şi orice alte înscrisuri care privesc problematica menţionată la pct. II. 7 şi 8 din cuprinsul acesteia. Prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.096 din 25 iulie 2019, preşedintele Curţii de Conturi a dat curs solicitării Curţii Constituţionale.
    15. Prin Adresa nr. 5.590 din 25 iunie 2019, Curtea, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992, a solicitat Curţii de Apel Bucureşti să comunice, în copie certificată, Sentinţa civilă nr. 2.168 din 8 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 7.874/2/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi Decizia civilă nr. 1.071 din 28 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 7.874/2/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.992 din 23 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a dat curs solicitării Curţii Constituţionale.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Senatului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
    17. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. În realitate, având în vedere criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că obiect al controlului de constituţionalitate îl reprezintă art. I pct. 28 din Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi legea în ansamblul său. Art. I pct. 28 din lege, criticat în mod punctual, are următorul cuprins:
    "Compensaţia acordată operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 se recunoaşte drept cheltuială în situaţiile financiare ale Ministerului Transporturilor"

    18. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi art. 61 alin. (2) privind principiul bicameralismului. Totodată, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul bicameralismului este raportat la art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, astfel încât urmează a fi reţinută drept normă de referinţă şi acest din urmă text constituţional.
    (1) Parcursul legislativ al legii analizate
    19. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 964 din 29 noiembrie 2016.
    20. Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră de reflecţie, la 8 februarie 2017, iar de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la 26 iunie 2019.
    21. Legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere la data de 1 iulie 2019, iar la 3 iulie 2019 a fost transmisă Preşedintelui României spre promulgare. La 2 iulie 2019, 68 de deputaţi au formulat prezenta obiecţie de neconstituţionalitate.

    (2) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    22. Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba despre o lege adoptată şi nepromulgată, cât şi sub cel al titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de un număr de 68 de deputaţi.
    23. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Curtea reţine că, în cazul de faţă, legea a fost adoptată în procedură de urgenţă şi, luând act de faptul că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 (2 iulie 2019), constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional [a se vedea ipoteza întâi din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, potrivit căreia „o sesizare a Curţii Constituţionale (i) va fi întotdeauna admisibilă dacă se realizează în interiorul termenelor legale de 5 zile, respectiv 2 zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992“].

    (3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate
    (3.1.) Critica de neconstituţionalitate raportată la art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie
    24. Pe cale jurisprudenţială, Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura legislativă, se încalcă principiul bicameralismului. Acestea constau, pe de o parte, în existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, în existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 29, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 54, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 44).
    25. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate, în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau al propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar să o aprobe sau să o respingă. Sub aceste aspecte este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 55). Bicameralismul nu înseamnă însă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului, atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragrafele 37 şi 38, sau Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 45).
    26. Curtea a stabilit că art. 75 alin. (3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator (Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, paragraful 34, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 56, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, paragraful 46, Decizia nr. 392 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 9 iulie 2018, paragrafele 41-43, sau Decizia nr. 412 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 11 iulie 2019, paragrafele 56-58).
    27. Curtea reţine că argumentul principal invocat în susţinerea criticii de neconstituţionalitate raportate la încălcarea principiului bicameralismului este introducerea în corpul legii a art. II, III şi V de către Camera decizională. În realitate, art. II şi V din lege, astfel cum au fost adoptate de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, reprezintă o reluare adaptată a art. I pct. 35 [cu referire la art. XIX alin. (1)] şi pct. 33 [cu referire la art. XVII alin. (2)] din legea criticată, astfel cum a fost adoptată de Senat, Cameră de reflecţie.
    28. Astfel, cu privire la art. II din legea criticată, Curtea reţine că art. I pct. 4 [cu referire la art. 5 alin. (10)] din legea criticată, astfel cum a fost adoptată în Camera de reflecţie, a stabilit că modul de aplicare a prevederilor legale referitoare la compensaţia de serviciu public pentru transportul feroviar public de călători se stabileşte prin hotărâre a Guvernului. În schimb, prin art. II din lege, Camera decizională s-a pronunţat în sensul că modul de aplicare a acestor prevederi se stabileşte prin decizie a preşedintelui Autorităţii pentru Reformă Feroviară. Prin urmare, era firesc ca art. II din lege, ca dispoziţie tranzitorie a acesteia, să stabilească un anumit termen în sarcina preşedintelui Autorităţii pentru Reformă Feroviară, şi nu a Guvernului, pentru emiterea actului privind modul de aplicare a prevederilor legale referitoare la compensaţia de serviciu public pentru transportul feroviar public de călători.
    29. Cu privire la art. V din legea criticată, Curtea reţine că Legea nr. 202/2016 privind integrarea sistemului feroviar din România în spaţiul feroviar unic european, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 900 din 9 noiembrie 2016, a intrat în vigoare la data de 12 noiembrie 2016, iar termenul de 3 luni prevăzut la art. 65 alin. (5) din lege se împlinea la 11 ianuarie 2017. La 8 februarie 2017, Senatul, prima Cameră sesizată, a prorogat acest termen, aspect de altfel discutabil, întrucât prorogarea priveşte un termen aflat în curs; or, termenul antereferit se împlinise deja la 11 ianuarie 2017. De aceea, la cea de-a doua Cameră, cea decizională, s-a stabilit o nouă dată până la care urmează a se modifica Hotărârea Guvernului nr. 581/1998, Hotărârea Guvernului nr. 1.476/2009 şi Hotărârea Guvernului nr. 1.696/2006. Aşadar, termenul nu se mai prorogă, din moment ce deja s-a împlinit, ci, în mod corect, se stabileşte o nouă dată până la care hotărârile Guvernului menţionate trebuie modificate/completate.
    30. Din cele de mai sus rezultă că soluţiile normative de principiu cuprinse în art. II şi art. V din legea analizată au făcut parte şi din forma legii aşa cum a fost adoptată de prima Cameră sesizată, astfel că, prin adoptarea acestora, nu se poate reţine încălcarea principiului bicameralismului.
    31. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate aduse art. III din lege, Curtea reţine că, prin raportul comun din 28 mai 2019 al Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci şi al Comisiei pentru transporturi şi infrastructură din Camera Deputaţilor, s-a propus adoptarea proiectului de lege, cu amendamente. Unul dintre amendamentele acceptate de cele două comisii a fost cel referitor la introducerea art. III, cu următoarea motivare: „Având în vedere prevederile art. 2 din OUG nr. 62/2016, care stabilesc atribuţiile Autorităţii de Reforma Feroviară, atribuţii care până la acest moment s-au aflat în sarcina Ministerului Transporturilor, instituite prin dispoziţii ale legilor speciale, considerăm necesar şi oportun ca pentru buna funcţionare a întregii activităţi de transport feroviar de călători cât şi a autorităţii, dar şi din perspectiva faptului ca legea să respecte dispoziţiile constituţionale, în sensul că aceasta trebuie să fie previzibilă, predictibilă şi clară, pentru cei care sunt chemaţi să o aplice, Autoritatea de Reformă Feroviară trebuie să se subroge în drepturile şi obligaţiile Ministerului Transporturilor corespunzătoare activităţilor preluate“.
    32. Potrivit art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2016, „Subvenţiile alocate anual din bugetul de stat, în condiţiile legii, operatorilor de transport feroviar public de călători, reprezentând compensaţia aferentă pachetului minim de servicii, precum şi facilităţile de călătorie acordate de la bugetul de stat, potrivit legislaţiei în vigoare, diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători se asigură din bugetul A.R.F., în limita sumelor alocate cu această destinaţie“. Astfel, Curtea constată că din bugetul Autorităţii pentru Reformă Feroviară se asigură două componente de cheltuieli ce privesc transportul feroviar public de călători (subvenţii, sub forma compensaţiei, şi facilităţi). Dacă, în privinţa subvenţiilor, art. 6 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă prevede că „În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 8 alin. (1) (şi anume de la data operaţionalizării Autorităţii Feroviare Române - s.n.), A.R.F. preia pe bază de protocol de predareprimire de la Ministerul Transporturilor contractele de servicii şi actele adiţionale valabile şi se subrogă în drepturile şi obligaţiile Ministerului Transporturilor ce rezultă din acestea“, nu există o prevedere similară pentru facilităţile de călătorie acordate de la bugetul de stat diferitelor categorii sociale care utilizează transportul feroviar public de călători, acordate potrivit art. 53 lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998.
    33. Totodată, Curtea reţine că Autoritatea Feroviară Română este în subordinea Ministerului Transporturilor [art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2016] şi că, potrivit art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2016, scopul înfiinţării Autorităţii Feroviare Române este acela de a desfăşura următoarele categorii de activităţi: „h) asigurarea alocării subvenţiilor, în limita fondurilor aprobate prin bugetul de stat, prevăzute în contractele de servicii publice, încheiate cu operatorii de transport feroviar public de călători, şi răspunderii privind alocarea acestora; [...]
    j) asigurarea alocării, în limita fondurilor bugetare aprobate din bugetul de stat, a sumelor necesare pentru acordarea facilităţilor prevăzute pentru anumite categorii sociale destinate transportului public feroviar de călători potrivit legislaţiei în vigoare.“

    34. Prin urmare, art. III este un element de noutate adus în corpul legii, având însă şi un rol precizator, din moment ce stabileşte că o anumită unitate din cadrul Ministerului Transporturilor, respectiv Autoritatea Feroviară Română, se subrogă în drepturile şi obligaţiile Ministerului Transporturilor prevăzute de metodologiile aferente facilităţilor pentru anumite categorii sociale destinate transportului feroviar de călători, acordate potrivit art. 53 lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998 de către societăţile comerciale, rezultate din reorganizare, dar şi de alţi operatori licenţiaţi de transport feroviar de călători. O asemenea modificare operată în Camera decizională nu este, însă, contrară principiului bicameralismului, întrucât nu imprimă o deosebire majoră de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi nicio configuraţie semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului.
    35. Astfel, Camera decizională, prin modificarea adusă, a reglementat în domeniul transportului feroviar, domeniu care face obiectul de reglementare al ordonanţei de urgenţă aprobate prin legea criticată. De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în art. III din lege, care vizează facilităţile de călătorie, are legătură cu modificarea adusă art. 5 alin. (10) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/1998, în sensul că ambele măsuri realizate în mod concomitent indică o concepţie unitară a legiuitorului în privinţa alocării din bugetul de stat a sumelor de bani necesare asigurării compensaţiei de serviciu public pentru transportul feroviar public de călători şi a facilităţilor de călătorie, sume care, în final, se plătesc operatorilor de transport feroviar public de călători. De aceea, pe lângă faptul că art. III este o continuare firească a art. 2 alin. (1) lit. j) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2016 şi un element de întregire a domeniului de competenţă a Autorităţii Feroviare Române în privinţa problematicii facilităţilor de călătorie/transport, legiuitorul a realizat astfel şi o coordonare a legislaţiei pentru ca una şi aceeaşi unitate din cadrul Ministerului Transporturilor să aibă competenţa de a gestiona întreaga problematică a transferurilor nerambursabile de bani de la bugetul de stat către operatorii de transport feroviar public de călători, indiferent că acestea se prezintă sub forma compensaţiilor (pentru serviciul public prestat) sau facilităţilor (în considerarea calităţii persoanelor beneficiare).
    36. Este adevărat că cele două forme ale legii adoptate de Camera de reflecţie, respectiv de cea decizională nu sunt identice, însă Camera decizională este în drept să adopte o reglementare care, neschimbând filosofia şi concepţia legii/ordonanţei de urgenţă, este mai bine articulată în sistemul normativ. Acest aspect ţine de opţiunea legiuitorului şi de oportunitatea reglementării normative. Bicameralismul stabilit prin art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie nu presupune ca forma proiectului de lege adoptată de cele două Camere ale Parlamentului să fie identică; din contră, Camera decizională este în drept să adopte proiectul de lege într-o formă diferită în măsura în care menţine obiectul de reglementare al iniţiativei legislative şi concepţia de ansamblu a acesteia. În cazul analizat, cea de-a doua Cameră nu a făcut altceva decât să se subsumeze obiectului de reglementare a proiectului legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă. Rezultă că legea astfel adoptată păstrează concepţia iniţială atât a iniţiatorului, cât şi a primei Camere sesizate, contribuind, în mod firesc, la operaţionalizarea treptată a Autorităţii Feroviare Române.
    37. Reglementarea analizată, astfel cum a fost modelată în Camera decizională, nu schimbă concepţia de ansamblu a iniţiatorului, şi anume a Guvernului, şi nici a primei Camere sesizate, şi anume a Senatului, drept care nu se poate reţine încălcarea art. 61 alin. (2) şi a art. 75 alin. (1) din Constituţie.

    (3.2.) Critica de neconstituţionalitate raportată la art. 1 alin. (4) din Constituţie
    38. Art. 1 alin. (4) din Constituţie a instituit principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat în cadrul democraţiei constituţionale, ceea ce presupune, pe de o parte, că niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri, iar, pe de altă parte, presupune controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în parte [Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, şi Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 87]. Astfel, cum nici administraţiei nu îi este permis să cenzureze o hotărâre judecătorească [a se vedea Decizia nr. 233 din 5 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 25 iulie 2003] sau legiuitorului să cenzureze o hotărâre judecătorească [a se vedea Decizia nr. 333 din 3 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 februarie 2003], nici instanţelor judecătoreşti nu le este permis să instituie/modifice/completeze/ abroge norme de reglementare primară [a se vedea Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 139].
    39. Prin Decizia nr. 889 din 16 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 17 februarie 2016, Curtea a statuat că, „deşi la prima vedere se poate afirma că executarea amenzii cominatorii este lăsată la discreţia statului care, comportându-se ca un creditor al sumei ce rezultă din aplicarea amenzii, poate renunţa la executare, trebuie observat că raportul între stat şi conducătorul autorităţii publice nu este un simplu raport între un creditor şi debitorul său, în care primul poate dispune în sensul renunţării la executarea amenzii civile. Amenda civilă, aplicată potrivit art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, trebuie privită din perspectiva scopului pentru care a fost instituită. Curtea reţine că aceasta se face, într-adevăr, venit la bugetul de stat, dar, înainte de toate, este o modalitate de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive care, dacă nu este pusă în executare de bunăvoie, nu cunoaşte vreun alt procedeu de ducere la îndeplinire. Acţionând în sensul exonerării de la plata amenzilor civile stabilite în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004 a preşedintelui Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, respectiv, a preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, legiuitorul afectează în mod direct executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Or, astfel cum s-a arătat anterior, executarea unei hotărâri a oricărei instanţe trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «proces», în sensul art. 6 din Convenţie, legiuitorul având obligaţia de a lua măsurile legislative care să garanteze punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, iar nu să obstrucţioneze acest demers“.
    40. Principala critică adusă art. I pct. 28 din lege este aceea că, recunoscând compensaţia acordată operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 drept cheltuială în situaţiile financiare ale Ministerului Transporturilor, legiuitorul aduce atingere autorităţii de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 2.168 din 8 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1.071 din 28 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie.
    41. Cu privire la aceste aspecte, Curtea reţine că în anul 2016 Curtea de Conturi a desfăşurat misiunea de audit financiar asupra contului anual de execuţie a bugetului de stat la Ministerul Transporturilor pe anul 2015 şi a încheiat procesulverbal de constatare înregistrat cu nr. 137.984 din 3 august 2016. Ulterior, a fost emisă Decizia nr. III/13 din 29 august 2016, prin care directorul Direcţiei 1 din cadrul Departamentului III al Curţii de Conturi, în ceea ce priveşte problema care interesează cauza de faţă [pct. II.7], a decis: „II. 7. Stabilirea întinderii prejudiciului determinat de plata compensaţiilor pentru serviciile de transport din cadrul pachetului minim social în lipsa actelor adiţionale de actualizare pe anul 2015 a contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar, aprobate prin H.G. nr. 74/2012, H.G. nr. 455/2014 şi nr. 1.112/2014 şi recuperarea acestuia, potrivit legii. (pentru înlăturarea abaterii prezentate la pct. 7 din Decizie). Termen de realizare: 30 noiembrie 2016“.
    42. La data de 21 noiembrie 2016, Ministerul Transporturilor a contestat la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal atât procesul-verbal de constatare înregistrat cu nr. 137.984 din 3 august 2016, cât şi Decizia nr. III/13 din 29 august 2016, printre altele, sub aspectul celor constatate şi dispuse în legătură cu plata compensaţiilor pentru serviciile de transport din cadrul pachetului minim social. Prin Sentinţa civilă nr. 2.168 din 8 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1.071 din 28 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, constatându-se, în esenţă, că „pentru a efectua plata subvenţiilor era necesar să se adopte o hotărâre de Guvern prin care să fie aprobat actul adiţional de actualizare pe anul 2015 a contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar“. Instabilitatea ministerială „nu înlătură obligaţia legală a reclamantului de a efectua plata subvenţiilor în conformitate cu preţurile actualizate stabilite prin hotărâre de Guvern. [...] Curtea [de Apel - s.n.] constată că, prin actele contestate, pârâta nu a negat faptul că nu s-ar fi prestat serviciile de transport feroviar, ci faptul că plata subvenţiilor aferente acestora nu a fost efectuată cu respectarea prevederilor legale, ce presupunea actualizarea anuală a preţurilor contractelor“.
    43. Cu alte cuvinte, în legătură cu plata compensaţiilor pentru serviciile de transport din cadrul pachetului minim social, s-a constatat că: (i) actele adiţionale de actualizare pe anul 2015 a contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar public de călători şi a contractului de activitate cu compania naţională care administrează infrastructura feroviară nu au fost aprobate prin hotărâre a Guvernului, contrar art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 2.408/2004 privind metodologia de acordare de la bugetul de stat şi/sau de la bugetele locale a diferenţei dintre tarife şi costuri în transportul feroviar public de călători, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 13 din 5 ianuarie 2005 [în prezent abrogată prin Hotărârea Guvernului nr. 255/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 25 aprilie 2017] şi (ii) pentru luna decembrie a anului 2015 nu s-a plătit diferenţa dintre numărul total de călători-km şi tren-km aprobat, din contractele de servicii publice, şi numărul de călători-km şi tren-km pentru care s-a acordat compensaţia până la luna decembrie, ci cuantumul lunar al compensaţiei a fost acordat în limita a 1/12 din bugetul aprobat pentru anul 2015, contrar art. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 2.408/2004. În aceste condiţii, s-a considerat că plăţile realizate pentru achitarea compensaţiei aferente pachetului minim de servicii în luna decembrie în cuantum de 126.948.583 lei sunt nelegale.
    44. Prin art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2016 s-a stabilit că „Prevederile contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar şi aflate în derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă [29 noiembrie 2016 - s.n.] se aplică până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate [1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019 - s.n., a se vedea Hotărârea Guvernului nr. 231/2016 pentru aprobarea contractelor de servicii publice pentru perioada 1 ianuarie 2016 - 2 decembrie 2019 în transportul feroviar public de călători, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 şi 245 bis din 1 aprilie 2016], iar compensaţia se acordă în condiţiile stabilite prin acestea şi în conformitate cu legislaţia în vigoare“.
    45. Conform noului conţinut normativ al art. II stabilit prin legea supusă controlului de constituţionalitate, „Compensaţia acordată operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 se recunoaşte drept cheltuială în situaţiile financiare ale Ministerului Transporturilor“. Acest text vizează punctual situaţia anului 2015, când, deşi serviciile aferente contractelor de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar au fost prestate, plata compensaţiei s-a realizat, pe de o parte, fără ca actele adiţionale la contractele menţionate, deşi încheiate, să fi fost aprobate prin hotărâre a Guvernului, iar, pe de altă parte, fără ca în luna decembrie 2015 să se plătească o diferenţă a sumei aferentă compensaţiei. Textul propus la art. II diferă de cel în vigoare, reglementând o altă ipoteză juridică, însă fără să pună în discuţie sau să afecteze contractele de servicii publice încheiate cu operatorii de transport feroviar şi aflate în derulare până la 2 decembrie 2019.
    46. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că Parlamentul nu încalcă autoritatea de lucru judecat ataşată celor două hotărâri judecătoreşti, ci, recunoscând deficienţele administrative, constatate prin raportul Curţii de Conturi, stabileşte o soluţie de natură a evita situaţia ca neregularitatea constatată, constând într-o greşeală a administraţiei, să afecteze în final operatorii de transport feroviar de călători care au executat contractele de servicii publice. Soluţia legislativă aleasă a fost aceea de a nu se mai recupera de la aceştia sumele de bani neregulat cheltuite/de a nu se impune o sarcină disproporţionată administraţiei, sarcină eventual fără finalitate.
    47. Curtea mai constată că legiuitorul avea competenţa constituţională de a adopta o atare măsură chiar dacă raportul Curţii de Conturi nu ar fi fost contestat. De asemenea, şi în ipoteza în care acesta a fost contestat, cele două hotărâri judecătoreşti nu au valoare constitutivă de drepturi, astfel încât tot raportul Curţii de Conturi este cel care impune stabilirea şi recuperarea eventualului prejudiciu. O atare concluzie se impune pentru că actul Curţii de Conturi devine definitiv fie prin necontestare, fie prin respingerea contestaţiei/sesizării şi, în aceste condiţii, el devine obligatoriu.
    48. În ceea ce priveşte competenţa Parlamentului de a acorda scutiri/facilităţi/eşalonări de la plata unor creanţe bugetare, Curtea, prin Decizia nr. 683 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2017, a statuat că: „Este dreptul exclusiv al legiuitorului de a acorda scutiri/facilităţi/eşalonări în legătură cu plata acestor creanţe, însă, în cadrul acestei competenţe, legiuitorul trebuie să respecte principiul egalităţii“ [paragraful 33]. „În acordarea regimului de scutiri/facilităţi, legiuitorul este ţinut de o condiţie de rezonabilitate (est modus in rebus), în sensul că aplicarea unui tratament juridic diferenţiat [...] trebuie să fie unul justificat, iar criteriul care trebuie avut în vedere în aprecierea acestui caracter ţine chiar de obligaţiile din contractul la care părţile au consimţit“ [paragraful 33]. Scutirea unei entităţi de la obligaţia de restituire a unei despăgubiri/prime plătite de stat în condiţiile în care i s-au acordat două astfel de despăgubiri/prime, dintre care una nelegal, fără ca despăgubirea/prima să fi fost datorată pentru activităţile viitoare ce trebuie executate în considerarea vreunui contract, „apare ca fiind o abatere de la principiul egalităţii, scutirile putând fi aplicate numai în privinţa beneficiarilor unor sume de bani plătite necuvenit în executarea contractului şi în considerarea cărora părţile au convenit contractul“. În caz contrar, se ajunge la încălcarea „principiului egalităţii între beneficiarii de proiecte, constituind premisa normativă pentru îmbogăţirea fără justă cauză a beneficiarilor legii criticate“ [paragraful 35]. Curtea a stabilit că numai beneficiarii unor contracte de finanţare ce presupun prestaţii viitoare realizate în considerarea obiectului contractului pot fi îndreptăţiţi la diverse facilităţi din partea statului, dar şi aceştia numai în măsura în care statul apreciază ca necesară o atare măsură [paragraful 36].
    49. Având în vedere aceste aspecte jurisprudenţiale, coroborate cu eventualele greşeli de natură administrativă cu privire la faptul că actul adiţional, deşi încheiat, nu a fost aprobat de Guvern prin hotărâre sau că plata efectuată pe luna decembrie 2015 nu a vizat diferenţa dintre prestaţia aprobată [şi executată de operator] şi plăţile realizate pe parcursul anului [în condiţiile în care s-au plătit câte 1/12 din suma alocată aferentă prestaţiei aprobate şi executate în fiecare lună], Curtea reţine că este dreptul exclusiv al statului să opteze pentru acceptarea plăţilor astfel executate şi să procedeze la scutirea de la obligaţia de stabilire şi recuperare a eventualului prejudiciu. Curtea constată că prezenta cauză nu vizează scutirea de la restituirea unor despăgubiri acordate necuvenit pentru situaţii trecute, ci stabilirea drept cheltuieli în situaţiile financiare ale Ministerului Transporturilor a plăţilor deja efectuate în considerarea unor contracte semnate şi executate, astfel că, în această din urmă ipoteză, legiuitorul poate acorda facilităţi, ceea ce s-a şi întâmplat prin exonerarea Ministerului Transporturilor de obligaţia de stabilire şi recuperare a eventualului prejudiciu, aspect ce echivalează, ca finalitate, cu o descărcare de gestiune. Curtea nu are, în schimb, competenţa de a analiza raţiunea de oportunitate care a stat la baza acestei decizii a Parlamentului.
    50. În final, Curtea reţine că art. II pct. 28 din lege nu vizează punctul II.8 din Decizia Curţii de Conturi nr. III/13 din 29 august 2016, potrivit căruia: „II.8. Stabilirea întinderii prejudiciului determinat de decontarea nelegală de către S.C. Metrorex - S.A., pe perioada legală de prescripţie, a cuantumului gratuităţilor acordate pentru călătoria cu metroul unor categorii sociale de beneficiari, în condiţiile neaprobării valorii călătoriei simple cu metroul utilizată la calculul facilităţilor, recuperarea acestuia şi virarea la bugetul de stat, în condiţiile legii. (pentru înlăturarea abaterii prezentate la pct. 8 din Decizie). Termen de realizare: 30 noiembrie 2016“.
    51. Astfel, art. I pct. 28 din lege se referă la compensaţiile acordate operatorilor de transport feroviar în sensul de compensaţie de serviciu public pentru transportul feroviar public de călători, şi nu la facilităţile acordate unor categorii de persoane la transportul cu metroul [spre exemplu, luptătorii pentru Victoria Revoluţiei din Decembrie 1989 sau urmaşii de erou-martir, care, potrivit art. 5 alin. (1) lit. d) din Legea recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977 nr. 341/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 20 iulie 2004, beneficiază de „transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun şi, anual, 12 călătorii gratuite pe calea ferată, la clasa I, dus-întors, cu toate categoriile de trenuri de călători; anual - 12 călătorii gratuite dus-întors până în localitatea reşedinţă de judeţ, cu mijloace de transport în comun, pentru persoanele care domiciliază în mediul rural. În limita celor 12 călătorii gratuite pot călători şi membrii familiei titularului. De aceste gratuităţi beneficiază şi însoţitorul pensionarilor, persoanelor cu grad de invaliditate, marelui mutilat sau al persoanei care, din motive medicale, are nevoie de însoţitor“ ].


    52. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile art. I pct. 28 din Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi legea în ansamblul său sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 18 septembrie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Benke Karoly


    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată, considerând că dispoziţiile pct. 28 al art. I cu referire la art. II din Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, sunt neconstituţionale pentru următoarele motive:
    Prevederea legală menţionată constituie o dispoziţie retroactivă, cu caracter individual, menită să transforme un prejudiciu adus bugetului de stat în 2015 de Ministerul Transporturilor, şi constatat ca atare printr-o hotărâre judecătorească cu caracter definitiv, într-o cheltuială declarată legală în 2019, aspecte ce contravin art. 1 alin. (3) şi (4), precum şi art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    Dispoziţiile pct. 28 al art. I cu referire la art. II din Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 86/2016 au următoarea redactare:
    "ART. II
    Compensaţia acordată operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 se recunoaşte drept cheltuială în situaţiile financiare ale Ministerului Transporturilor."

    Prin Decizia nr. III/13/29.08.2016 Curtea de Conturi a dispus ca Ministerul Transporturilor să stabilească întinderea prejudiciului produs prin decontarea nelegală către Societatea Comercială Metrorex - S.A. a cuantumului gratuităţilor acordate pentru călătoria cu metroul unor categorii sociale de beneficiari şi aferente anului 2015, precum şi să procedeze la recuperarea acestuia până la data de 30 noiembrie 2016. Contestaţia Ministerului Transporturilor împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 2.168 din 8 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, care a fost confirmată prin Decizia civilă nr. 1.071 din 28 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Ambele instanţe au reţinut că acordarea şi plata nelegală de la bugetul de stat a subvenţiilor aferente anului 2015 pentru susţinerea transportului feroviar de călători a fost realizată incorect de Ministerul Transporturilor în condiţiile în care, pentru acel an, Guvernul României nu a adoptat hotărârea de Guvern anuală prin care se stabilea actul adiţional de actualizare a contractului de servicii cu compania naţională care administrează infrastructura feroviară, în ciuda faptului că Ministerul Transporturilor cunoştea prevederile legale relevante, precum şi procedura de urmat, pe care de altfel o practicase mai mulţi ani la rând. În plus, cu autoritate de lucru judecat s-a reţinut şi că, ulterior controlului şi constatărilor Curţii de Conturi, Ministerul Transporturilor nu a întreprins demersurile necesare pentru stabilirea întinderii şi recuperarea prejudiciului astfel produs bugetului de stat.
    În schimb, în 2019, în cuprinsul unei legi cu un obiect de reglementare ce nu are legătură cu astfel de cheltuieli publice, anume Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2016 privind unele măsuri de eficientizare a implementării proiectelor de infrastructură de transport, unele măsuri în domeniul transporturilor, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, este inclusă o prevedere cu caracter individual şi retroactiv, prin care menţionata
    subvenţie acordată de Ministerul Transporturilor operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 este declarată cheltuială în situaţiile financiare ale respectivului minister.
    Prevederea legală criticată constituie o nesocotire de către legiuitor a unei hotărâri judecătoreşti definitive, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat reglementat de art. 1 alin. (4) din Constituţie. De vreme ce instanţele judecătoreşti au ajuns la concluzia că sumele de bani nelegal cheltuite de la bugetul statului trebuie imputate celui găsit responsabil pentru respectiva nelegalitate, legiuitorul nu este în drept să ignore această realitate obiectivă şi, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, să ia decizia de a redistribui plata prejudiciului astfel constatat în sarcina tuturor contribuabililor care participă la crearea veniturilor bugetului de stat în loc să permită recuperarea sa pe calea punerii în executare a hotărârii judecătoreşti definitive.
    Totodată, prevederea legală criticată nesocoteşte şi principiul statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, în măsura în care în cuprinsul unui act normativ de natură legislativă, prin definiţie general şi impersonal, este inclusă o prevedere cu caracter individual, referitoare la o categorie specifică de cheltuieli efectuate doar de Ministerul Transporturilor numai în anul 2015, care nu se deosebeşte de alte cheltuieli similare efectuate de acelaşi minister decât prin aceea că a fost declarată ilegală de o instanţă judecătorească printr-o hotărâre definitivă şi cu autoritate de lucru judecat. În speţă nu este vorba de acordarea unor facilităţi ori eşalonări la plata unor creanţe bugetare, ci de absolvirea de răspundere a unei autorităţi publice, fapt ce contrazice însuşi conceptul de stat de drept. O posibilă consecinţă a unei astfel de conduite a legiuitorului ar fi aceea că, ulterior adoptării legii, Ministerul Transporturilor ar putea introduce o cale extraordinară de atac împotriva deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de vreme ce prejudiciul creat în 2015 a fost validat din punct de vedere legal în 2019.
    În acelaşi timp, prevederea legală criticată nesocoteşte şi principiul neretroactivităţii legii, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, prin recunoaşterea într-o lege adoptată în 2019 a unei cheltuieli ilegal realizate în 2015. Într-adevăr, validarea printr-o lege adoptată în 2019 a unei cheltuieli realizate în 2015 şi declarate ilegală de instanţele judecătoreşti în 2019 nu autorizează efectuarea ei în 2015, căci această autorizare nu poate opera retroactiv, ci pur şi simplu legalizează retroactiv o cheltuială efectuată ilegal în 2015. În plus, prin intermediul acestei retroactivităţi, prevederea legală criticată renunţă implicit şi la un venit cert, chiar dacă viitor, pentru un buget public ulterior anului 2015 în măsura în care prejudiciul ce trebuia recuperat ar fi trebuit să devină venit bugetar până la data de 30 noiembrie 2016 conform Deciziei nr. III/13/29.08.2016 a Curţii de Conturi.
    Pentru aceste motive prevederea legală prin care se recunoaşte în 2019 drept cheltuială în situaţiile financiare ale Ministerului Transporturilor compensaţia acordată ilegal operatorilor de transport feroviar de călători pentru serviciile prestate în anul 2015 constituie o dispoziţie cu caracter retroactiv şi individual, care transformă un prejudiciu adus bugetului de stat într-o cheltuială legală şi nesocoteşte o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (4), precum şi art. 15 alin. (2) din Constituţie.


                    Judecător,
                    prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu

    ----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice