Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 504 din 18 septembrie 2019  asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între prim-ministru,  pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 504 din 18 septembrie 2019 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 801 din 3 octombrie 2019

┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Cristian Deliorga│- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Doina Livia │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
├─────────────────┴──────────────────────┤
│ │
└────────────────────────────────────────┘


    1. Pe rol se află examinarea cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, determinat de „refuzul revocării şi, respectiv, numirii unor miniştri, la propunerea prim-ministrului, potrivit art. 85 alin. (2) din Constituţia României, republicată, precum şi de refuzul tacit al Preşedintelui României de a numi miniştri interimari dintre membrii în funcţie ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, potrivit art. 107 alin. (3) din Constituţia României, republicată“.
    2. Cererea a fost formulată de prim-ministru în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A.e) şi art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.894 din 5 septembrie 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.382E/2019.
    3. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (1) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară deschise lucrările şedinţei de judecată.
    4. Magistratul-asistent-şef referă asupra obiectului cauzei şi precizează că părţile sunt reprezentate astfel: din partea autorului sesizării, domnul Toni Greblă, secretar general al Guvernului, iar din partea Administraţiei Prezidenţiale, doamna Mihaela Ciochină, consilier prezidenţial din cadrul Departamentului Legislativ al Administraţiei Prezidenţiale, ambii reprezentanţi depunând împuternicirile la dosar.
    5. Preşedintele Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 216 alin. (2) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, acordă cuvântul reprezentantului autorului sesizării pentru susţinerea acesteia.
    6. Domnul Toni Greblă, secretar general al Guvernului, în considerarea motivării ample prezentate în sesizarea înaintată Curţii Constituţionale în data de 5 septembrie 2019, face câteva referiri succinte asupra prezentei cauze.
    7. Motivul prezentei sesizări formulate de prim-ministru constă în blocarea activităţii a şase ministere prin refuzul Preşedintelui de a numi miniştri, la propunerea prim-ministrului. Cu privire la refuzul numirii miniştrilor interimari, arată că mecanismul constituţional al interimatului este foarte clar reglementat în art. 107 din Constituţie şi nu lasă Preşedintelui nicio marjă de apreciere asupra propunerii prim-ministrului de desemnare a unui ministru interimar, din moment ce propunerea vizează unul dintre membrii în funcţie ai Guvernului, iar interimatul nu poate depăşi o perioadă de 45 de zile. Dacă Preşedintele ar avea posibilitatea să poată refuza desemnarea unui ministru interimar, atunci s-ar crea inevitabil premisele unui blocaj instituţional, ceea ce, cu siguranţă, nu a intrat în intenţia legiuitorului constituant. Mai mult decât atât, norma constituţională trebuie interpretată cu bună-credinţă şi în sensul producerii de efecte juridice, şi nu în sens contrar, al blocajului instituţional. Or, situaţia actuală de blocare a şase ministere prin refuzul Preşedintelui de a numi miniştri pe motivul schimbării compoziţiei politice a Guvernului este, în realitate, consecinţa unei interpretări abuzive, din partea şefului statului, a normelor constituţionale incidente, în speţă a prevederilor art. 85 alin. (2) şi (3).
    8. Cu referire la acest motiv al refuzului Preşedintelui de a numi miniştri, se precizează că, la data de 26 august 2019, dată la care prim-ministrul a solicitat Preşedintelui ca, în temeiul art. 85 alin. (2) din Constituţie, să numească miniştri titulari, coaliţia de guvernare PSD-ALDE se afla încă la guvernare, neexistând semne clare de destrămare a acesteia, ci doar simple neînţelegeri între partidele politice. Preşedintele României a speculat însă acest moment din viaţa politică, dându-i o altă interpretare şi valenţă constituţională, corespunzătoare ipotezei reglementate de art. 85 alin. (3) din Constituţie. Prin urmare, Preşedintele a respins, prin declaraţii cu caracter politic şi unele aprecieri subiective cel puţin nepotrivite, toate propunerile prim-ministrului, ceea ce evidenţiază exercitarea abuzivă a atribuţiilor şi a prerogativelor sale constituţionale cu referire la numirea miniştrilor.
    9. Soluţia delegării temporare a atribuţiilor de ordonator de credite ale fiecărui ministru către secretarul general al Guvernului, prevăzută de legislaţia în vigoare, nu rezolvă situaţia de blocaj în care Guvernul, ca întreg, se află, deoarece activitatea ministerelor este cu mult mai complexă şi se află într-o strânsă conexiune interministerială. În acest sens face referire la realele dificultăţi cu care Guvernul se confruntă în prezent cu privire la îndeplinirea tuturor activităţilor legate de organizarea alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2019 sau de anumite misiuni/deplasări externe de pe agenda prim-ministrului, care nu se pot materializa şi finaliza din lipsa miniştrilor îndrituiţi să semneze actele oficiale necesare corespunzătoare.
    10. Conduita Preşedintelui este cu atât mai puţin loială cu cât, pe fondul unei perioade frământate din punct de vedere politic şi în apropierea alegerilor prezidenţiale, a refuzat să desemneze miniştrii interimari propuşi de prim-ministru, în condiţiile în care nu are un drept de opţiune în acest sens, şi fără să încerce ca, pe parcursul celor 45 de zile de interimat prevăzute de Constituţie, să lase timp prim-ministrului ca, în urma negocierilor politice, să redefinească formula de guvernare. Dacă în urma acestui proces politic de negocieri sar fi ajuns la o reconfigurare a compoziţiei politice a Guvernului, atunci, desigur, s-ar fi aplicat alte proceduri constituţionale, fără însă ca în acest timp Guvernul să fie parţial nefuncţional. Or, rolul constituţional de mediator al Preşedintelui ar fi impus acestuia să cheme partidele politice la consultări pentru găsirea unor soluţii eficiente şi viabile, şi nu să perpetueze criza politică prin acţiuni care, mai degrabă, au caracter electoral.
    11. Calea de urmat pe care reprezentantul prim-ministrului o consideră obligatorie pentru intrarea în parcursul constituţional o reprezintă constatarea, de către Curtea Constituţională, a existenţei conflictului dintre prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, generat de refuzul acestuia de a revoca şi de a numi/desemna miniştri titulari/interimari, refuz ce a condus la blocarea activităţii de stat a Guvernului. Prin deciziile sale, Curtea Constituţională a îndemnat în mod constant autorităţile publice să respecte principiul constituţional al colaborării loiale şi, în activitatea lor, să interpreteze Constituţia în spiritul procedurii de efecte juridice, nu al blocării reciproce.
    12. Preşedintele Curţii Constituţionale dă cuvântul reprezentantului Preşedintelui României, doamna Mihaela Ciochină, consilier prezidenţial.
    13. Aceasta susţine, pe rând, argumentele prezentate în punctul de vedere al Preşedintelui României, solicitând respingerea cererii, în principal, ca inadmisibilă, având în vedere faptul că aspectele invocate de autorul acesteia nu întrunesc toate elementele specifice conflictului juridic de natură constituţională. Pe fondul cererii, solicită respingerea ca neîntemeiată, arătând că nu a existat şi nu există conflict juridic de natură constituţională, deoarece Preşedintele României a respectat dispoziţiile din Legea fundamentală.
    14. În esenţă, se arată că demersurile prim-ministrului către Preşedintele României pentru numirea unor miniştri ignoră situaţia de fapt a scenei politice, astfel ajungându-se la o încălcare a rolului Parlamentului. Curtea Constituţională, în soluţionarea prezentei cereri, nu poate ignora succesiunea şi consecinţele evenimentelor ulterioare sesizării sale, jurisprudenţa sa în materie demonstrând că nu s-a limitat niciodată la situaţia de fapt de la data învestirii sale, ci a luat act de anumite fapte survenite ulterior, fără a se considera că astfel sunt depăşite limitele sesizării (de exemplu, Decizia nr. 356/2007).
    15. Astfel, la data de 12 septembrie 2019, Preşedintele a transmis Curţii, suplimentar faţă de punctul său de vedere din 11 septembrie 2019, copii ale adreselor prin care prim-ministrul a formulat noi propuneri faţă de cele transmise în data de 26 august 2019, pentru cele şase portofolii vacante. De asemenea, în acelaşi document se regăseşte ataşată, în copie, o scrisoare a preşedintelui ALDE, dl. Călin-Popescu Tăriceanu, prin care anunţa faptul că, în şedinţa Delegaţiei Permanente a ALDE din data de 26 august 2019 s-a votat denunţarea protocolului cu PSD şi retragerea din coaliţia de guvernare.
    16. În contextul succesiunii evenimentelor din data de 26 august 2019 (astfel cum este detaliat în punctul de vedere transmis la dosar), al acţiunilor ulterioare ale prim-ministrului, dar şi al expirării, din 16 august 2019, a mandatului de viceprim-ministru interimar a domnului Eugen Orlando Teodorovici, ministrul finanţelor publice, Preşedintele României a transmis public faptul că nu poate da curs solicitărilor prim-ministrului fără acordul prealabil al Parlamentului cu privire la respectivele propuneri.
    17. Fondul prezentei cauze rezidă, în esenţă, în a determina dacă o propunere de remaniere guvernamentală, în condiţiile modificării compoziţiei politice a Guvernului, mai atrage incidenţa art. 85 alin. (2) din Constituţie, fără aplicarea, în prealabil, a art. 85 alin. (3) din aceasta.
    18. Se susţine că, dacă în perioada 2018-2019 au avut loc remanieri guvernamentale simple în temeiul art. 85 alin. (2) din Legea fundamentală întrucât nu s-a pus în discuţie modificarea compoziţiei politice a Guvernului, începând cu 26 august 2019 această situaţie de fapt nu mai subzistă. Practica parlamentară demonstrează că, întotdeauna când acest element, fixat prin hotărârea Parlamentului de acordare a încrederii Guvernului, a fost modificat, procedura aplicată pentru remanierea guvernamentală a fost cea prevăzută de art. 85 alin. (3) din Constituţie. În acelaşi timp, numirea unor miniştri interimari, deşi este reglementată de art. 107 din Constituţie, nu poate fi disociată de procedura prevăzută de art. 85 alin. (3) din aceasta, în condiţiile schimbării compoziţiei politice a Guvernului. Prin urmare, nici în situaţia de faţă nu se poate pretinde incidenţa art. 85 alin. (2) din Constituţie, ceea ce duce la concluzia logică a inexistenţei unui conflict juridic de natură constituţională generat de refuzul Preşedintelui de a numi miniştri, la propunerea prim-ministrului. Totodată, prim-ministrul nu poate responsabiliza Preşedintele României pentru existenţa pretinsului blocaj instituţional în condiţiile în care a avut mereu la dispoziţie, pentru numirea în funcţia de ministru pe posturile vacante, procedura prevăzută de art. 85 alin. (3) din Constituţie.
    19. În acelaşi timp, prezentul conflict are, mai degrabă, un pronunţat caracter politic decât unul juridic, astfel că nu este întrunită una dintre condiţiile de admisibilitate pentru exercitarea atribuţiei Curţii Constituţionale prevăzute de art. 146 lit. e) din Legea fundamentală, respectiv dimensiunea juridică a conflictului.
    20. Revenind la fondul cauzei, se arată că modificarea compoziţiei politice vizează partidele aflate la guvernare, şi nu persoanele având calitatea de membri ai Guvernului. Aşadar, pentru a dovedi menţinerea compoziţiei politice a Guvernului, propunerile prim-ministrului pentru posturile vacante trebuie să respecte o anumită proporţionalitate a repartizării portofoliilor în cadrul coaliţiei de guvernare (atâta vreme cât nu există o delimitare clară a portofoliilor între cele două partide părţi ale coaliţiei de guvernare). Or, prim-ministrul nu a indicat apartenenţa politică a candidaţilor propuşi în funcţia de ministru, în condiţiile în care, dacă un candidat ar fi aparţinut altui partid politic decât PSD, se impunea să ceară, în prealabil, acordul Parlamentului cu privire la respectiva propunere.
    21. Art. 85 alin. (3) din Constituţie a avut drept scop întărirea rolului Parlamentului în raportul său cu Guvernul şi în exercitarea controlului parlamentar asupra acestuia. Dacă Preşedintele României ar fi dat curs solicitărilor prim-ministrului, nu ar fi făcut altceva decât să ignore nu numai acest rol constituţional al forului legiuitor, dar şi propria obligaţie constituţională de a veghea la respectarea principiului legalităţii şi al statului de drept. În plus, decretele Preşedintelui nu se pot raporta decât la data emiterii lor, astfel că, ignorând realitatea factuală şi juridică a schimbării compoziţiei politice a Guvernului, ar fi fost lovite de nulitate.
    22. Prin urmare, conduita Preşedintelui României nu poate fi interpretată ca un refuz de numire, pentru că acesta nu se afla în ipoteza care să-i confere dreptul constituţional de a numi miniştri, la propunerea prim-ministrului, fără a exista, în prealabil, acordul Parlamentului. Ca atare, aprecierile sale cu privire la propunerile de numire a unor miniştri nu se pot înscrie în limitele art. 85 alin. (2) din Constituţie şi nu pot primi valenţa unui refuz, ci reprezintă simple opinii politice, permise Preşedintelui şi care, în sine, nu pot genera un conflict juridic de natură constituţională. Acestea vizează opţiunea prim-ministrului pentru remanierea guvernamentală simplificată, întemeiată pe art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României invitându-l să aplice o altă procedură constituţională, cea prevăzută de art. 85 alin. (3). Ca atare, un răspuns oferit prim-ministrului de îndată, în formă scrisă, aşa cum a stabilit Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa nu s-ar fi justificat, nefiind incidentă procedura specifică art. 85 alin. (2) din Legea fundamentală, la care se referă Decizia nr. 875/2018. Aşadar, nici din această perspectivă nu se poate reţine existenţa unui conflict juridic de natură constituţională.
    23. Noile propuneri ale prim-ministrului din 11 septembrie 2019, de numire în funcţia de ministru a altor persoane decât cele nominalizate în adresele din 26 august 2019 relevă o altă voinţă a prim-ministrului. Din acest punct de vedere se susţine că cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională a rămas, practic, fără obiect. Totodată, noile propuneri din 11 septembrie 2019 creează confuzie sub aspectul realei voinţe a prim-ministrului, iar Preşedintele nici nu ar fi putut emite decretele în baza propunerilor anterioare, din 26 august 2019, deoarece nu se poate determina cu certitudine care anume sunt persoanele pe care prim-ministrul le doreşte cu adevărat în echipa sa guvernamentală.
    24. Cu referire la situaţia numirii unor miniştri interimari, se arată că nici din această perspectivă cererea nu este întemeiată, deoarece prim-ministrul nu a utilizat termenul legal de 15 zile în care ministrul demisionar poate continua să-şi exercite încă anumite atribuţii, până la numirea unui nou ministru interimar sau titular. Invocând crearea unui blocaj instituţional la nivelul Guvernului, prim-ministrul ignoră, de fapt, propria culpă, în condiţiile în care refuză să facă aplicarea art. 85 alin. (3) din Constituţie. Mai mult, reproşează Preşedintelui României această situaţie, fără ca măcar să explice raţionamentul pentru care ar fi incidentă procedura art. 85 alin. (2) din Legea fundamentală. Pe de altă parte, legislaţia în vigoare oferă soluţii prin care se asigură atât continuitatea activităţii la nivelul ministerelor, cât şi a Guvernului, în ansamblu, astfel că Executivul nu s-a aflat nicio clipă în blocaj.
    25. În acelaşi context al modificării compoziţiei politice a Guvernului, nu se poate imputa Preşedintelui României iminenţa expirării unor mandate de ministru interimar, obligaţia prim-ministrului fiind de a acţiona cu celeritate în sensul numirii unor noi miniştri, dar solicitând mai întâi aprobarea Parlamentului, prevăzută de art. 85 alin. (3) din Constituţie, abia în baza acestui acord Preşedintele având atribuţia numirii miniştrilor conform art. 85 alin. (2) din Constituţie.
    26. În concluzie, se solicită Curţii Constituţionale să respingă cererea prim-ministrului şi să constate, în considerarea dinamicii şi complexităţii situaţiei de fapt supuse analizei sale, că prim-ministrul nu poate învesti Preşedintele României cu toate numirile şi revocările dintr-un Guvern cu o altă compoziţie politică decât cea iniţial confirmată în faţa Parlamentului, fără a denatura, astfel, sensul prevederilor art. 85 alin. (3) din Constituţie. Depune concluzii scrise.
    27. Preşedintele Curţii Constituţionale, având în vedere dispoziţiile art. 394 alin. (1) din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, declară dezbaterile închise.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    28. Prin Adresa nr. 5/5.528 din data de 5 septembrie 2019, prim-ministrul a sesizat Curtea Constituţională cu cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, determinat de refuzul revocării şi, respectiv, numirii unor miniştri, la propunerea prim-ministrului, potrivit art. 85 alin. (2) din Constituţie, precum şi de refuzul tacit al Preşedintelui României de a numi miniştri interimari dintre membrii în funcţie ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, potrivit art. 107 alin. (3) din Constituţie.
    29. În motivarea sesizării formulate de prim-ministru, se explicitează mai întâi circumstanţele cauzei. Se arată că, în cadrul unei remanieri guvernamentale, prim-ministrul, în temeiul art. 85 alin. (2) din Constituţie, a transmis Preşedintelui României, în data de 26 august 2019, cinci adrese conţinând propuneri de revocări şi numiri din/în funcţia de membru al Guvernului, după cum urmează: 1) revocarea doamnei Ana Birchall din funcţia de ministru al justiţiei şi numirea în aceeaşi funcţie a doamnei Dana Gîrbovan (Adresa nr. 5/5.321); 2) numirea, în funcţia de viceprim-ministru, a domnului Iulian Iancu (Adresa nr. 5/5.322); 3) numirea, în funcţia de ministru al educaţiei naţionale, a domnului Şerban-Constantin Valeca şi încetarea efectelor Decretului nr. 658/2019, prin care domnul Valer-Daniel Breaz, ministrul culturii şi identităţii naţionale, a fost desemnat ca ministru al educaţiei naţionale, interimar (Adresa nr. 5/5.323); 4) revocarea din funcţia de viceprim-ministru pentru implementarea parteneriatelor strategice ale României a domnului Mihai-Viorel Fifor şi numirea în această funcţie a doamnei Ana Birchall (Adresa nr. 5/5.324); 5) numirea în funcţia de ministru al afacerilor interne a domnului Mihai-Viorel Fifor şi încetarea efectelor Decretului nr. 645/30.07.2019 prin care domnul Mihai-Viorel Fifor, viceprim-ministru pentru implementarea parteneriatelor strategice ale României, a fost desemnat ministru al afacerilor interne, interimar (Adresa nr. 5/5.325).
    30. Se arată că, potrivit art. 85 alin. (2) din Constituţie, remanierea guvernamentală reprezintă o modificare în componenţa guvernamentală deja aprobată de Parlament, respectiv situaţia schimbării miniştrilor, realizată de Preşedintele României prin decret emis la propunerea prim-ministrului. Interpretând art. 85 alin. (2), art. 106 şi art. 107 din Constituţie, reiese că prim-ministrul şi Preşedintele României au obligaţia de a propune, respectiv de a numi, prin decret, un nou ministru titular, pe postul rămas vacant.
    31. Primind adresele din 26 august 2019, Preşedintele României avea obligaţia constituţională de a revoca şi numi în funcţia de membru al Guvernului persoanele propuse de prim-ministru.
    32. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a stabilit prin mai multe decizii, precum Decizia nr. 98/2008, posibilitatea Preşedintelui României de a refuza, o singură dată, motivat, propunerea prim-ministrului de numire a unei persoane în funcţia vacantă de ministru. În situaţia de faţă, se impunea, aşadar, o reacţie promptă din partea Preşedintelui României, inclusiv prin prisma principiului colaborării loiale între autorităţile statului. Or, până la data formulării, în data de 5 septembrie 2019, a prezentei cereri de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, Preşedintele României nu a emis niciun act şi, fără a supune propunerile prim-ministrului niciunei analize tehnice juridice, a declarat public, în data de 28 august 2019, refuzul tuturor propunerilor de remaniere pe motiv că acestea sunt „pur şi simplu inacceptabile“ şi a afirmat că „actualul Guvern are nevoie de o nouă confirmare în Parlament, printr-o procedură pe care le solicit să o declanşeze“.
    33. Se susţine că, în cazul propunerii pentru postul de ministru al justiţiei, comunicatul conţine aprecieri negative cu privire la presupusele intenţii ale persoanei nominalizate pe acest post în sensul de a „destructura justiţia“, respectiv de a „baroniza total România“. Or, asemenea aprecieri nu pot reprezenta o motivare legală. Mai mult, termenii folosiţi în declaraţia publică sunt străini rolului şi importanţei funcţiei de preşedinte al statului, inadecvaţi contextului şi, nu în ultimul rând, aduc atingere onoarei şi demnităţii unei categorii socio-profesionale care se bucură constituţional de protecţie. În acest sens se face referire la reacţia Secţiei pentru judecători ai Consiliului Superior al Magistraturii, exprimată prin comunicatul de presă din data de 29 august 2019, prin care majoritatea judecătorilor îşi exprimă în mod ferm opinia în sensul că declaraţiile publice ale Preşedintelui la adresa persoanei propuse pentru funcţia de ministru al justiţiei reprezintă, prin referiri nejustificate şi nedovedite cu privire la independenţa şi probitatea sa profesională, o încălcare gravă a independenţei şi prestigiului justiţiei şi un vădit atac la adresa valorilor justiţiei.
    34. Aceeaşi situaţie, a lipsei reale de motivare a refuzului, se poate observa şi în cazul propunerii pentru funcţia de ministru al educaţiei naţionale, apreciată de Preşedintele României drept indezirabilă, deoarece „fragilizează domenii cheie“ şi reprezintă „soluţii ale trecutului“. Arată autorul cererii că, şi în acest caz, declaraţiile publice exprimă „dispreţul faţă de o anumită categorie socioprofesională, dar şi pentru persoanele de o anumită vârstă şi experienţă de viaţă“.
    35. În cadrul aceloraşi declaraţii publice, Preşedintele şi-a exprimat opinia că parcursul european al României va fi „periclitat“ prin numirea „viceprim-ministrului pe teme economice“, funcţie care, însă, nu există în structura Guvernului.
    36. Toate aprecierile Preşedintelui exprimate public, care au însoţit refuzul numirii persoanelor propuse de prim-ministru în funcţia de membru al Guvernului, au un caracter defăimător, eminamente subiectiv şi ignoră cerinţa stabilită prin jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale de justificare a refuzului.
    37. Curtea Constituţională a stabilit, în spiritul evitării blocajelor constituţionale şi al Constituţiei, dreptul Preşedintelui României de a refuza, motivat, o singură dată, o propunere pentru ocuparea funcţiei de membru al Guvernului, pe criterii legate de pregătirea generală, în specialitatea domeniului, în materie, instruirea şi aptitudinile pentru funcţia în domeniu, reputaţia neştirbită şi moralitatea, acestea fiind condiţii necesare şi indispensabile funcţiei de ministru. Curtea a precizat că Preşedintele României nu are un drept de veto faţă de propunerea prim-ministrului de numire în funcţie a membrilor Guvernului în condiţiile art. 85 alin. (2) din Constituţie, ci are dreptul de a verifica corespunderea pentru funcţie a candidatului şi poate cere prim-ministrului o altă propunere de candidat. În toate cazurile, respingerea candidaturii trebuie să fie motivată, creându-se astfel nu doar dreptul de a refuza al Preşedintelui, ci şi obligaţia sa de a-şi justifica decizia, pentru a fi ferită de arbitrariu. Curtea a reţinut că această soluţie reprezintă o aplicaţie a concepţiei legiuitorului constituant care a stat la baza principiului echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, acest principiu obligând autorităţile publice la colaborare loială (deciziile nr. 356/2007 şi nr. 98/2008).
    38. Autorul cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională susţine că, în pofida unei constante jurisprudenţe în materie, practica demonstrează o clară neaplicare a regulilor stabilite de Curtea Constituţională, astfel că rezultă necesitatea continuării demersului Curţii de a circumscrie conţinutul atribuţiei/puterii conferite Preşedintelui României de art. 85 alin. (2) din Constituţie.
    39. O încălcare a prevederilor constituţionale, respectiv a art. 107 alin. (3), îl reprezintă şi refuzul tacit al Preşedintelui României de a desemna, la propunerea prim-ministrului, dintre membrii în funcţie ai Guvernului, trei miniştri interimari.
    40. Astfel, în data de 27 august 2019, la Cabinetul prim-ministrului s-au înregistrat demisiile a trei miniştri, respectiv a doamnei Graţiela Leocadia Gavrilescu, viceprim-ministru, ministrul mediului, a domnului Anton Anton, ministru al energiei şi a domnului Viorel Ilie, ministru pentru relaţia cu Parlamentul, demisii generate de ieşirea formaţiunii politice ALDE de la guvernare. În consecinţă, prim-ministrul a iniţiat o nouă corespondenţă cu Administraţia Prezidenţială, prin care a solicitat să fie emise decretele de vacantare a celor trei funcţii de ministru şi a înaintat propunerile pentru miniştri interimari, astfel: constatarea vacantării postului de membru al Guvernului, ca urmare a demisiei domnului Viorel Ilie din funcţia de ministru pentru relaţia cu Parlamentul, şi numirea, ca ministru interimar, a domnului Ştefan-Radu Oprea (Adresa nr. 5/5.362); constatarea vacantării postului de membru al Guvernului, ca urmare a demisiei doamnei Graţiela Leocadia Gavrilescu din funcţia de viceprim-ministru, ministrul mediului, şi numirea, ca ministru interimar, a domnului Ioan Deneş (Adresa nr. 5/5.363); constatarea vacantării postului de membru al Guvernului, ca urmare a demisiei domnului Anton Anton din funcţia de ministru al energiei, şi numirea, ca ministru interimar, a domnului Niculae Bădălău (Adresa nr. 5/5.364).
    41. Deşi textul constituţional mai sus menţionat este imperativ, Preşedintele a luat act, prin decret, de încetarea funcţiei de membru al Guvernului în cazul celor trei demisii depuse, dar nu a emis şi decretele pentru desemnarea miniştrilor interimari. Or, arată autorul cererii, „este fără îndoială că ne aflăm într-o situaţie deosebit de gravă, deoarece în lipsa desemnării miniştrilor interimari este blocată activitatea Ministerului Mediului, a Ministerului Energiei şi a Ministerului pentru Relaţia cu Parlamentul“.
    42. Referitor la admisibilitatea cererii, se susţine că, faţă de circumstanţele cauzei expuse anterior, sunt îndeplinite condiţiile de existenţă a unui conflict juridic de natură constituţională, de vreme ce există o situaţie conflictuală născută între prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, generat de refuzul acestuia din urmă de a-şi îndeplini atribuţiile constituţionale conferite de art. 85 alin. (2) coroborat cu art. 106, respectiv de art. 107 alin. (3) din Constituţie, şi anume de a revoca şi, respectiv, numi miniştri şi de a numi miniştri interimari. Litigiul are un caracter juridic constituţional, în legătură cu întinderea şi valorizarea competenţelor constituţionale menţionate, iar situaţia juridică are natură constituţională, vizând exercitarea competenţelor constituţionale ale celor două autorităţi.
    43. În concluzie, se arată că, în virtutea rolului său de „garant al supremaţiei Constituţiei“, îi revine Curţii Constituţionale să pronunţe o decizie prin care: a) să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, generat de refuzul revocării şi, respectiv, numirii unor miniştri la propunerea prim-ministrului, potrivit art. 85 alin. (2) din Constituţie; b) să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, generat de refuzul numirii unor miniştri interimari, la propunerea prim-ministrului, potrivit prevederilor art. 107 alin. (3) din Constituţie; c) în vederea soluţionării acestui conflict juridic de natură constituţională, să arate conduita în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice trebuie să se conformeze.
    44. În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cererea a fost comunicată părţilor aflate în conflict şi li s-a solicitat să îşi exprime punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi asupra eventualelor căi de soluţionare a acestuia.
    45. Preşedintele României a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. CP1/1.207/11.09.2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.965/11 septembrie 2019, prin care arată, în esenţă, că în cauză nu sunt întrunite elementele necesare pentru existenţa unui conflict juridic de natură constituţională, stabilite de Curtea Constituţională pe cale jurisprudenţială, cererea fiind inadmisibilă.
    46. Cu privire la situaţia de fapt, se susţine că Guvernul în exerciţiu este numit, în temeiul art. 85 alin. (1) din Constituţie, prin Decretul nr. 76 din 29 ianuarie 2018, în baza Hotărârii Parlamentului României nr. 1/2018. Compoziţia politică a Guvernului astfel învestit avea la bază coaliţia PSD-ALDE, expresie a protocolului de constituire a Coaliţiei de guvernare pentru dezvoltare şi democraţie, încheiat între cele două formaţiuni politice parlamentare la data de 19 decembrie 2016, fără a menţiona expres o repartizare exactă a portofoliilor deţinute de fiecare dintre cele două partide în cadrul structurii Guvernului.
    47. În data de 26 august 2019, în jurul orei 16,00, prim-ministrul a transmis Preşedintelui adrese cu propuneri de remaniere referitoare la revocarea şi numirea următorilor miniştri: revocarea doamnei Ana Birchall din funcţia de ministru al justiţiei şi numirea doamnei Dana-Cristina Gîrbovan în această funcţie; numirea domnului Iulian Iancu în funcţia de viceprim-ministru; numirea domnului Şerban-Constantin Valeca în funcţia de ministru al educaţiei naţionale; revocarea domnului Mihai-Viorel Fifor din funcţia de viceprim-ministru pentru implementarea parteneriatelor strategice şi numirea doamnei Ana Birchall în aceeaşi funcţie; numirea domnului Mihai-Viorel Fifor în funcţia de ministru al afacerilor interne.
    48. În aceeaşi zi, două ore mai târziu de la transmiterea acestor adrese, preşedintele ALDE a declarat public ieşirea de la guvernare a acestui partid, precizând că în acea zi de 26 august 2019, la ora 10,00, a avut o întâlnire cu premierul pentru a discuta „în legătură cu salvarea situaţiei - rămânerea sau părăsirea coaliţiei la guvernare“. Tot în aceeaşi zi premierul a declarat public că a luat act de decizia ALDE, menţionând că, dintre miniştrii ALDE, doamna Ramona Mănescu rămâne în Guvern chiar dacă a fost propusă de acest partid.
    49. În ziua următoare, 27 august 2019, premierul a transmis Preşedintelui României propunerile de vacantare a trei posturi în Guvern, în urma depunerii demisiilor a trei miniştri, fără ca documentele înaintate să facă vreo menţiune cu privire la decizia ALDE de a părăsi guvernarea şi, implicit, că această situaţie conduce la schimbarea compoziţiei politice a Guvernului. Posturile vizate erau cel de ministru pentru relaţia cu Parlamentul, de ministru al mediului şi, respectiv, de ministru al energiei.
    50. În consecinţă, Preşedintele României a declarat public, în data de 28 august 2019, că respinge în integralitate remanierea propusă de Guvern în temeiul art. 85 alin. (2) din Constituţie, considerând că situaţia de fapt determină mai întâi aplicarea art. 85 alin. (3) din Legea fundamentală. Astfel, Preşedintele va putea emite decretele solicitate de revocare şi, respectiv, de numire în funcţia de membru al Guvernului, numai pe baza aprobării prealabile a Parlamentului, la propunerea prim-ministrului. Aceeaşi poziţie a fost menţinută şi reiterată public şi în data de 5 septembrie 2019, data formulării prezentei sesizări din partea prim-ministrului.
    51. În data de 30 august 2019, Preşedintele a emis trei decrete (nr. 676-678/2019) prin care a luat act de demisia din funcţia de membru al Guvernului a doamnei Graţiela Gavrilescu, a domnului Anton Anton şi a domnului Viorel Ilie şi a constatat vacanţa funcţiilor de ministru deţinute de aceştia.
    52. Faţă de propunerea prim-ministrului de a numi în posturile vacante miniştri interimari, Preşedintele a susţinut public că „soluţia nu este aceea de a prelungi criza prin tot felul de cârpeli, precum desemnarea unor interimari, ci de a tranşa situaţia cât mai curând în Parlament. Acesta este unicul mod prin care Guvernul poate încerca să îşi recapete măcar legitimitatea politică“.
    53. Cu privire la existenţa conflictului juridic de natură constituţională sub aspectul invocat de autorul cererii referitor la refuzul revocării şi, respectiv, al numirii unor miniştri în temeiul art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României susţine, în esenţă, că situaţia de fapt, astfel cum s-a derulat cronologic şi a fost anterior expusă, impune, pentru remanierea guvernamentală, declanşarea procedurii constituţionale prevăzute de art. 85 alin. (3) din Constituţie, urmată, eventual, de cea specifică art. 85 alin. (2) din Legea fundamentală.
    54. Se arată că votul de încredere acordat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 1/2018 a vizat Guvernul în exerciţiu în ansamblul său, fără a se stabili la acel moment o delimitare clară a portofoliilor, aspect ce reprezintă o decizie pur politică a celor două partide, fără consecinţe juridice sub aspectul exercitării competenţei Preşedintelui prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie. În schimb, în raport de noua situaţie de fapt, determinată de ieşirea ALDE de la guvernare şi de faptul că portofoliile nu au fost expres delimitate între cele două partide, Preşedintele României consideră că aceleaşi dispoziţii ale art. 85 alin. (2) din Constituţie nu mai pot fi aplicate fără acordul prealabil al Parlamentului.
    55. Curtea Constituţională a stabilit clar, în jurisprudenţa sa, cele trei ipoteze reglementate de art. 85 din Legea fundamentală, precum şi diferenţa dintre acestea. Prin Decizia nr. 98/2008 şi Decizia nr. 875/2018, Curtea a arătat că, spre deosebire de alin. (1) şi (3) ale art. 85, alin. (2) al acestui articol prevede un mecanism simplificat de remaniere guvernamentală din care Parlamentul lipseşte tocmai pentru că prim-ministrul beneficiază, în continuare, de prezumţia încrederii obţinute odată cu acordarea votului de încredere exprimat iniţial de Parlament, în condiţiile în care prin noile propuneri nu se modifică programul de guvernare, structura sau compoziţia politică a Guvernului.
    56. Or, consideră Preşedintele României, această prezumţie relativă este răsturnată în momentul în care intervine o schimbare a compoziţiei politice a Guvernului.
    57. Curtea Constituţională a reţinut, în deciziile nr. 128/2014 şi nr. 1560/2009, că schimbarea compoziţiei politice intervine în situaţia în care prin remanierea guvernamentală sunt cooptate sau, după caz, scoase de la guvernare un partid politic sau mai multe.
    58. Se susţine în punctul de vedere transmis de Preşedintele României că schimbarea compoziţiei politice implică o nouă negociere politică cu partidele politice parlamentare, care poate conduce la alte schimbări de compoziţie politică, la schimbări de structură a Guvernului sau chiar la schimbări ale unor miniştri asumaţi de un partid politic şi înlocuirea acestora cu alţi membri ai aceluiaşi partid. Aşadar, cererea înaintată de prim-ministru în scopul obţinerii acordului Parlamentului poate cuprinde şi alte modificări care rezultă în urma procesului de negociere cu partidele parlamentare. Ambele cazuri - restructurare sau schimbare a compoziţiei politice - necesită un control parlamentar şi, numai în baza hotărârii Parlamentului, Preşedintele poate emite decret de numire a noilor membri ai Guvernului. Prin urmare, Preşedintele are, în această situaţie, o competenţă legală, pe care şeful statului este obligat să o exercite cu respectarea întocmai a voinţei Parlamentului, în caz contrar fiind încălcate art. 1 alin. (4) şi art. 85 alin. (3) din Constituţie. Prin controlul parlamentar exercitat, Parlamentul, în calitate de autoritate reprezentativă aleasă de către corpul electoral, îşi asumă responsabilitatea şi răspunderea politico-juridică pe care le presupun, de altfel, toate actele pe care acesta le emite (în acest sens, este indicată Decizia nr. 128/2014).
    59. Ca atare, atunci când o coaliţie de guvernare încetează să mai funcţioneze, Preşedintele României este obligat ca la primirea oricărei propuneri de remaniere ce vizează nu numai numirea, ci şi revocarea unor miniştri, în virtutea rolului său constituţional, să procedeze la verificarea competenţei pentru a stabili dacă se poate da curs propunerii prim-ministrului. Această conduită rezultă din întreaga filosofie a art. 85 din Constituţie, potrivit căruia titularul competenţei de a învesti Guvernul este Parlamentul, iar procedura prevăzută de art. 85 alin. (2) este una simplificată şi aplicabilă câtă vreme nu a intervenit niciun element de fapt care să schimbe situaţia iniţială avută în vedere de Parlament la acordarea votului de încredere. Prim-ministrul nu poate uza de procedura de remaniere prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituţie, făcând abstracţie de schimbarea situaţiei de fapt avute în vedere la învestitură.
    60. În consecinţă, Preşedintele României solicită Curţii Constituţionale să constate faptul că procedura prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituţie nu poate preceda procedura prevăzută de art. 85 alin. (3) din Legea fundamentală.
    61. Refuzul Preşedintelui referitor la întreaga remaniere vizează dezacordul său faţă de opţiunea prim-ministrului pentru o remaniere printr-o procedură simplificată, cu atât mai mult cu cât, la momentul la care aceste propuneri au fost înaintate Preşedintelui, prim-ministrul cunoştea intenţia ALDE de a ieşi de la guvernare.
    62. Remanierea solicitată în conformitate cu art. 85 alin. (2) din Constituţie are ca premisă faptul că Guvernul se bucură în Parlament de aceeaşi încredere cu cea primită prin votul de învestitură. Or, în momentul retragerii de la guvernare a unuia dintre parteneri - care declară că intră în opoziţie - această condiţie nu mai este îndeplinită. Răsturnarea prezumţiei privind existenţa beneficiului de încredere (în interiorul căreia executivul are o marjă de acţiune) s-a produs prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a decretelor nr. 676/2019, nr. 677/2019 şi nr. 678/2019 pentru constatarea vacanţei unor funcţii de membru al Guvernului, ca efect al ieşirii ALDE de la guvernare.
    63. Aşadar, Preşedintele nu a refuzat să-şi exercite o competenţă, ci a invitat prim-ministrul să se adreseze instituţiei care are competenţă constituţională în aprobarea schimbării compoziţiei politice şi a structurii Guvernului. Această invitaţie a fost motivată public, întrucât Constituţia nu cuprinde dispoziţii exprese cu privire la calea de urmat în situaţia în care este necesar acordul Parlamentului. De altfel, răspunsul asupra propunerilor transmise de prim-ministru în data de 26 august 2019 putea fi transmis numai în situaţia în care erau incidente dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Constituţie. Mai mult, în cererea sa de soluţionare a conflictului, prim-ministrul nu argumentează de ce actuala stare de fapt - modificarea în plan politic în ceea ce priveşte funcţionarea Guvernului - atrage competenţa Preşedintelui în procedura remanierii guvernamentale.
    64. Pentru aceste motive, Preşedintele României consideră că nu a existat şi nu există un conflict juridic de natură constituţională între prim-ministru şi Preşedintele României, reclamat prin sesizarea dedusă controlului de constituţionalitate.
    65. Cu privire la refuzul tacit al Preşedintelui de a numi miniştri interimari dintre membrii în funcţie ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, conform art. 107 alin. (3) din Constituţie, Preşedintele arată, în punctul său de vedere, că, în data de 27 august 2019, după ieşirea ALDE de la guvernare, prim-ministrul a formulat trei propuneri de desemnare a unor miniştri interimari, fără a evidenţia faptul că s-a schimbat compoziţia politică a Guvernului.
    66. Deşi, de principiu, procedura specifică instituirii interimatului este compatibilă cu mandatul acordat de Parlament prin votul de învestitură, se consideră că „nu se poate ignora dreptul de apreciere al Preşedintelui cu privire la momentul şi situaţiile în care acesta decide asupra instituirii interimatului“. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în situaţia de faţă, portofoliile guvernamentale nu au fost în concret stabilite, în mod formal, între cele două partide politice parlamentare.
    67. Încă de la debutul crizei politice, Preşedintele a afirmat că singura soluţie constituţională posibilă este ca prim-ministrul să se prezinte în faţa Parlamentului pentru obţinerea aprobării asupra remanierii guvernamentale, sens în care Preşedintele, deşi nu s-a pronunţat asupra interimatelor, a vacantat cele trei posturi din Guvern, dând astfel posibilitatea prim-ministrului de a recurge la procedura prevăzută de art. 85 alin. (3) din Constituţie.
    68. Acordul Parlamentului este cu atât mai evident necesar în condiţiile iminenţei expirării altor două interimate (la Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne), coroborat cu împrejurarea că prim-ministrul nu a formulat o propunere de numire a unui ministru titular pe postul de viceprim-ministru în termenul constituţional (post vacant ca urmare a demisiei domnului Viorel Ştefan), respectiv, deşi mandatul de interimat a expirat în data de 16 august 2019, propunerea de numire a fost formulată 10 zile mai târziu, în data de 26 august. Prin urmare, se apreciază că funcţionarea Guvernului în alte condiţii decât cele aprobate de Parlament este imputabilă prim-ministrului, căruia îi incumba obligaţia de a depune toate diligenţele pentru a asigura funcţionarea Guvernului în integralitate, în structura aprobată de Parlament.
    69. În condiţiile descrise, soluţia interimatului pentru doar trei dintre funcţiile de membru al Guvernului nu mai reprezintă varianta optimă pentru rezolvarea crizei politice, ci obţinerea aprobării în Parlament. Câtă vreme prim-ministrul a recurs în mod prematur la o solicitare de remaniere adresată Preşedintelui, înainte de aprobarea Parlamentului (impusă de lipsa unei delimitări clare a portofoliilor deţinute de fiecare partid membru al coaliţiei de guvernare, în condiţiile ieşirii unui partid de la guvernare), se consideră că instituirea unor interimate, prin amânarea sesizării Parlamentului de către prim-ministru, ar fi prelungit criza politică. Se precizează că, de altfel, la această concluzie a achiesat deja şi prim-ministrul, potrivit declaraţiei din data de 9 septembrie 2019.
    70. Se mai arată că situaţia generată de propunerea unor interimari este efectul unei crize politice determinate de ieşirea ALDE de la guvernare, şi nu un veritabil blocaj instituţional. Având la dispoziţie procedura prevăzută de art. 85 alin. (3) din Constituţie, Guvernul nu s-a aflat, în realitate, într-o situaţie de blocaj, astfel că nu este îndeplinită chiar o condiţie de admisibilitate a unui pretins conflict juridic de natură constituţională. Aceasta, deoarece art. 61 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu completările ulterioare, prevede că secretarul general al ministerului şi secretarii generali adjuncţi „asigură stabilitatea funcţionării ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului, precum şi cu celelalte autorităţi şi organe ale administraţiei publice“. Totodată, art. 38 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că „Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii membrilor săi. Hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează consensul, hotărăşte prim-ministrul“. Prin urmare, Guvernul format din 27 de membri poate funcţiona cu un număr de 14 membri ai acestuia, în acest fel fiind asigurat cvorumul.
    71. Se mai precizează că o altă situaţie în plus ce reclamă incidenţa art. 85 alin. (3) din Constituţie o reprezintă cea de la Ministerul Afacerilor Externe.
    72. Se arată totodată că, la scurt timp după sesizarea Curţii Constituţionale cu prezenta cerere, prim-ministrul a admis că, faţă de situaţia complexă în care se află în prezent Guvernul, se impune recurgerea la procedura prevăzută de art. 85 alin. (3) din Constituţie.
    73. Cu privire la admisibilitatea conflictului juridic de natură constituţională, se apreciază că nu sunt întrunite cumulativ elementele necesare pentru existenţa unui conflict juridic de natură constituţională, aşa cum au fost stabilite prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 53/2005, nr. 148/2003 (cu privire la competenţa materială) şi nr. 270/2008. Aspectele invocate şi calificate de autorul sesizării drept conflict juridic de natură constituţională nu se circumscriu cerinţelor referitoare la existenţa unui blocaj instituţional imputabil Preşedintelui României, prim-ministrul având obligaţia de a solicita aprobarea Parlamentului, în temeiul art. 85 alin. (3) din Constituţie.
    74. În concluzie, se solicită respingerea sesizării, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată, deoarece Preşedintele exercită atribuţia prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituţie numai în condiţiile în care nu au avut loc modificări în structura sau compoziţia politică a Guvernului, şi, dacă ar fi dat curs solicitărilor astfel întemeiate ale prim-ministrului, Preşedintele ar fi nesocotit rolul Parlamentului conferit în procedura reglementată la art. 85 alin. (3) din Constituţie.
    75. În completare, la data de 12 septembrie 2019, Preşedintele României a transmis, cu Adresa nr. CP1/1220/12.09.2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6984/12 septembrie 2019, copii certificate ale unor „documente relevante primite la Administraţia Prezidenţială“ ulterior transmiterii, în data de 11 septembrie 2019, a punctului de vedere solicitat conform art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Este vorba despre şase adrese prin care prim-ministrul face următoarele propuneri: 1. numirea în funcţia de ministru al energiei a domnului Ion Cupă, acest post fiind vacant, din 30 august 2019, în urma demisiei domnului Anton Anton; 2. numirea în funcţia de ministru pentru relaţia cu Parlamentul a domnului Ştefan-Alexandru Băişan, acest post fiind vacant din 30 august 2019, în urma demisiei domnului Viorel Ilie; 3. numirea în funcţia de ministru al educaţiei naţionale a doamnei Camelia Gavrilă şi încetarea efectelor Decretului nr. 658 din 5 august 2019 pentru desemnarea unui membru al Guvernului ca ministru interimar; 4. numirea în funcţia de ministru al afacerilor interne a domnului Dumitru-Daniel Chirilă şi încetarea efectelor Decretului nr. 645 din 30 iulie 2019 pentru desemnarea unui membru al Guvernului ca ministru interimar; 5. numirea în funcţia de viceprim-ministru a domnului Dan Matei şi încetarea efectelor Decretului nr. 556 din 3 iulie 2019 pentru desemnarea unui membru al Guvernului ca ministru interimar; 6. numirea în funcţia de viceprim-ministru, ministru al mediului, a doamnei Graţiela Leocadia Gavrilescu, post vacant din data de 30 august 2019 ca urmare a demisiei aceleiaşi persoane şi aceeaşi funcţie.
    76. În plus, se ataşează o copie a unei adrese a domnului Călin Popescu-Tăriceanu, preşedintele ALDE, prin care Preşedintele României este înştiinţat, în legătură cu „anunţul public al doamnei prim-ministru potrivit căruia a propus, pentru portofoliile ministeriale rămase vacante în urma demisiilor miniştrilor ALDE, trei persoane despre care domnia sa afirmă că fac parte din ALDE“, că „în şedinţa delegaţiei permanente a ALDE din data de 26 august 2019 s-a votat cu o majoritate covârşitoare (82 voturi pentru şi 2 abţineri) denunţarea protocolului cu PSD, precum şi retragerea coaliţiei de la guvernare. Mai mult, în şedinţa Biroului Politic Central al ALDE din 3 septembrie 2019 s-a hotărât, tot cu o majoritate covârşitoare, excluderea oricărui membru care acceptă o desemnare din partea altui partid într-o funcţie publică fără acordul organismelor statutare. Prin urmare, persoanele care au acceptat nominalizările pentru funcţiile de miniştri sunt decăzute din calitatea de membru ALDE cu efect imediat. Având în vedere cele de mai sus, vă solicit ca, în analiza pe care o veţi face privind aceste propuneri, să luaţi în considerare prevederile art. 85 alin. (3) din Constituţie“.
    77. Prim-ministrul a transmis, cu Adresa nr. 5/5620 din 11 septembrie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6946/11 septembrie 2019, punctul său de vedere prin care susţine sesizarea iniţial formulată cu privire la soluţionarea prezentului conflict juridic de natură constituţională.
    78. În completarea argumentelor prezentate în motivarea cererii este indicată Decizia nr. 875/2018, prin care Curtea Constituţională a reţinut că motivarea refuzului Preşedintelui de a numi miniştri propuşi de prim-ministru trebuie să fie exprimată clar şi fără echivoc, în formă scrisă, tocmai pentru a se înţelege motivele şi criteriile pentru care propunerea de numire a fost refuzată. Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai statuat, în esenţă, că, în situaţia revocării, Preşedintele statului nu dispune de aceeaşi libertate de apreciere ca în situaţia numirii şi nu poate cenzura motivele pentru care prim-ministrul a înaintat propunerea de revocare a unui membru al Guvernului, astfel că nu se poate opune deciziei prim-ministrului de a opera anumite modificări în componenţa Guvernului, aceasta fiind competenţa exclusivă şi nepartajată a şefului Guvernului. Aceste considerente, precum şi cele reţinute prin Decizia nr. 356/2007 sunt aplicabile, în egală măsură, şi refuzului Preşedintelui de constatare a vacantării postului ca urmare a revocării şi, respectiv, de emitere a decretelor de numire pentru posturile de ministru al justiţiei, respectiv de viceprim-ministru pentru implementarea parteneriatelor strategice ale României.
    79. În ce priveşte situaţia referitoare la refuzul Preşedintelui de a emite decrete de desemnare a celor trei miniştri interimari, la propunerea prim-ministrului, se arată că există două obligaţii ce revin deopotrivă prim-ministrului şi Preşedintelui României.
    80. Prima se referă la numirea noilor membri ai Guvernului, în condiţiile art. 85 alin. (3) din Constituţie, respectiv numirea de către Preşedinte, condiţionată de aprobarea în prealabil în Parlament a propunerii prim-ministrului, având în vedere că demisiile membrilor unui partid au condus la modificarea compoziţiei politice a Guvernului.
    81. A doua se referă la ocuparea posturilor vacante în urma acestor demisii prin desemnarea unor miniştri interimari de către prim-ministru, precum şi numirea acestora prin decret prezidenţial. Prin Decizia nr. 1559/2009, Curtea Constituţională, analizând art. 85 alin. (3) din Constituţie în contextul remanierii guvernamentale, a stabilit lipsa de incidenţă a acestui text fundamental în cazul interimatului, deoarece interimatul se asigură întotdeauna de către un membru al Guvernului, în timp ce de esenţa remanierii este înlocuirea unor membri ai Guvernului cu persoane care nu se află pe lista aprobată de Parlament la învestitură. Eventualele schimbări în structura sau compoziţia politică a Guvernului, la care se referă acelaşi text constituţional, pot fi analizate în cazul şi în legătură cu remanierea guvernamentală, iar nu cu privire la o perioadă tranzitorie, în care funcţionarea Guvernului este asigurată de miniştrii rămaşi în funcţie, până la numirea, în termen de cel mult 45 de zile, a unor noi membri titulari în funcţiile de ministru.
    82. În concluzie, prim-ministrul solicită Curţii să admită sesizarea şi să constate existenţa conflictului juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi Guvern, reprezentat de prim-ministru, pe de altă parte, generat de refuzul Preşedintelui României de a emite decretele de numire a unor miniştri titulari în locul unor miniştri interimari, decretele de constatare a vacantării unor funcţii de miniştri titulari şi numire a altor miniştri titulari, respectiv de numire a unor miniştri interimari în urma vacantării unor posturi de ministru ca urmare a ieşirii unui partid de la guvernare. În continuare, Curtea trebuie să decidă asupra obligaţiei constituţionale a Preşedintelui României de a emite decretele în conformitate cu propunerile formulate de prim-ministru prin cele opt adrese din 26 şi 27 august 2019.
    CURTEA,
    examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, punctele de vedere transmise la dosar de ambele părţi, înscrisurile depuse, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentanţilor Guvernului şi cele ale Preşedintelui României, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
    I. Admisibilitatea cererii formulate
    83. Cu privire la autorul sesizării şi părţile implicate în conflict. În conformitate cu dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, a prim-ministrului sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. Raportat la prezenta cauză, Curtea reţine că prim-ministrul este titular al dreptului constituţional de a formula cereri cu privire la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre Preşedintele României, pe de o parte, şi prim-ministru, pe de altă parte, în calitatea acestora de reprezentanţi ai unor autorităţi publice susceptibile a avea calitatea de părţi într-un conflict juridic de natură constituţională.
    84. Cu privire la obiectul cererii. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, un conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice „presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor“ (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005). Prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea“. Prin urmare, potrivit jurisprudenţei Curţii, conflictele juridice de natură constituţională nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei (a se vedea şi Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009).
    85. Raportat la prezenta cauză, Curtea observă că, potrivit sesizării, pretinsul conflict juridic de natură constituţională este determinat, pe de o parte, de refuzul Preşedintelui de a revoca şi, respectiv, de a numi unii miniştri, la propunerea prim-ministrului, fiind invocată, în acest sens, încălcarea art. 85 alin. (2) din Constituţie. Pe de altă parte, pretinsul conflict este determinat şi de refuzul tacit al Preşedintelui României de a numi miniştri interimari, sens în care este invocat art. 107 alin. (3) şi (4) din Legea fundamentală. Având în vedere trăsăturile definitorii ale conflictului juridic de natură constituţională mai sus enunţate, dintre care sunt de amintit nu doar refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile autorităţilor publice, ci şi „orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei“, Curtea constată că prezenta sesizare, prin care se reclamă o anumită conduită a Preşedintelui echivalentă unui refuz de îndeplinire a unor atribuţii constituţionale, întruneşte, sub aspect formal, condiţiile de admisibilitate inclusiv din perspectiva obiectului său.
    86. Cu privire la pretinsa lipsă a dimensiunii juridice a prezentului conflict, susţinută în dezbaterile din şedinţa de judecată de Preşedintele României prin reprezentant, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută, deoarece cauza de faţă vizează drepturile şi obligaţiile prim-ministrului şi, respectiv, ale Preşedintelui României născute din raporturile şi instituţiile constituţionale reglementate de Legea fundamentală la art. 85 alin. (2) şi (3) şi la art. 107 alin. (3) şi (4), şi anume mecanismul constituţional al revocării şi, respectiv, al numirii miniştrilor.
    87. Aşadar, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 34-36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, să se pronunţe asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte.
    88. Precizări prealabile privind întinderea analizei Curţii. Având în vedere obiectul sesizării, astfel cum este formulat în cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională înaintată Curţii Constituţionale în data de 5 septembrie 2019, analiza Curţii nu se poate raporta, în prezenta cauză, decât la actele şi faptele prezentate în cuprinsul acestei sesizări. Aşa fiind, faţă de susţinerile prezentate de Preşedintele României atât în punctul său de vedere şi în completarea acestuia, cât şi în şedinţa de judecată, prin reprezentant, cu referire la semnificaţia adreselor din 11 septembrie 2019 prin care prim-ministrul a înaintat noi propuneri de numire în funcţia de miniştri titulari, Curtea arată că aceste din urmă adrese nu constituie şi nu pot constitui obiectul cererii, deoarece nu acestea din urmă reprezintă actele pe baza cărora prim-ministrul a reclamat un anumit comportament al Preşedintelui generator al pretinsului conflict în privinţa căruia Curtea a fost sesizată prin cererea din data de 5 septembrie 2019.
    89. Curtea nu s-ar putea raporta, din oficiu, la o nouă situaţie de drept şi de fapt faţă de cele prezentate în cererea prim-ministrului înregistrată în data de 5 septembrie 2019 la registratura Curţii, aceasta fiind actul de sesizare şi învestire a Curţii care configurează cadrul procesual şi factual al prezentei cauze şi în limitele căruia Curtea urmează să îşi exercite atribuţia prevăzută la art. 146 lit. e) din Constituţie.
    90. Desigur că, examinând întregul set de elemente ce configurează o cauză având ca obiect soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, Curtea nu doar are în vedere, ci este chiar obligată să observe dacă, urmare a sesizării sale, deci a declanşării procedurii constituţionale speciale de control constituţional, părţile implicate în conflict au identificat, până la momentul pronunţării deciziei Curţii, o modalitate de remediere sau de rezolvare a situaţiilor pretins conflictuale sau chiar a blocajului instituţional reclamat. Această abordare este esenţială pentru a stabili dacă, la momentul pronunţării deciziei, există în continuare un conflict juridic de natură constituţională. Constatarea Curţii în sensul inexistenţei, la momentul pronunţării deciziei, a unui conflict nu conduce însă şi la constatarea implicită că acel conflict nu a existat anterior, respectiv la momentul sesizării sale. Astfel, prin Decizia nr. 158 din 19 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 22 aprilie 2014, Curtea a luat act de faptul că, între momentul sesizării sale şi cel al pronunţării deciziei, Preşedintele României a emis decretul în lipsa căruia prim-ministrul a sesizat Curtea pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională şi a constatat, în consecinţă, că nu a existat conflict. Prin aceeaşi decizie, Curtea a respins cererea de retragere a sesizării pe motivul „rămânerii fără obiect“, arătând, în acest sens, că natura procedurii desfăşurate în faţa Curţii Constituţionale este determinată de natura atribuţiilor pe care instanţa constituţională le exercită în virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei. Aceste atribuţii fiind de drept constituţional - ramură a dreptului public -, procedura desfăşurată în faţa Curţii Constituţionale îşi însuşeşte toate trăsăturile unei proceduri jurisdicţionale de drept public, nefiind compatibilă cu principiul disponibilităţii specific regulilor procedurii civile. Curtea a subliniat, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, că atribuţia instituită prin art. 146 lit. e) din Constituţie „este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale“. Prin urmare, Curtea reţine că remedierea sau dispariţia situaţiei generatoare a conflictului, ulterior sesizării Curţii, nu poate face, în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens, ca cererea să rămână fără obiect şi să fie respinsă ca atare. Curtea rămâne în continuare sesizată şi învestită să se pronunţe, în limitele propriei competenţe şi proceduri constituţionale.
    91. Aşa fiind, nu pot fi primite susţinerile Preşedintelui României cu referire la faptul că, prin raportare la noile adrese ale prim-ministrului din 11 septembrie 2019, cu propuneri de numire a unor miniştri, prezenta cerere a rămas, parţial, fără obiect. Aşa cum s-a arătat anterior, nu aceste adrese sunt invocate în sesizarea din 5 septembrie 2019 a Curţii Constituţionale şi nu pot fi analizate de Curte în cadrul acestei cauze, care vizează exclusiv raporturile constituţionale dintre prim-ministru şi Preşedinte născute în baza solicitărilor prim-ministrului din 26 şi 27 august 2019, invocate de acesta în sesizare şi faţă de care se pretinde generarea unui conflict juridic de natură constituţională.

    II. Situaţia de fapt la data sesizării Curţii Constituţionale
    92. În data de 26 august 2019, prim-ministrul a înaintat Preşedintelui cinci adrese, prin care propune două măsuri de revocare şi, respectiv, de numire a cinci miniştri titulari, astfel:
    - prin Adresa nr. 5/5.321 se propune revocarea din funcţie a doamnei Ana Birchall din funcţia de ministru al justiţiei şi numirea în aceeaşi funcţie a doamnei Dana Gîrbovan;
    – prin Adresa nr. 5/5.322 se propune numirea, în funcţia de viceprim-ministru, a domnului Iulian Iancu. Anterior, prin Decretul nr. 556/2019, domnul Eugen Orlando Teodorovici, ministrul finanţelor publice, a fost desemnat ca viceprim-ministru interimar, ca urmare a demisiei domnului Viorel Ştefan din această funcţie, demisie de care Preşedintele României a luat act prin Decretul nr. 555/2019 şi în urma căreia s-a constatat vacantarea acestui post. Curtea observă că interimatul de 45 de zile astfel instituit expirase de drept la data propunerii pentru numirea în funcţia de viceprim-ministru titular;
    – prin Adresa nr. 5/5.323 se propune numirea, în funcţia de ministru al educaţiei naţionale, a domnului Şerban-Constantin Valeca şi încetarea efectelor Decretului nr. 658/2019, prin care domnul Valer-Daniel Breaz, ministrul culturii şi identităţii naţionale, a fost desemnat ca ministru al educaţiei naţionale, interimar, în urma revocării din această funcţie, prin Decretul nr. 657/2019, a doamnei Ecaterina Andronescu; Curtea observă că interimatul astfel instituit a expirat de drept în data de 18 septembrie 2019;
    – prin Adresa nr. 5/5.324 se propune revocarea din funcţia de viceprim-ministru pentru implementarea parteneriatelor strategice ale României a domnului Mihai-Viorel Fifor şi numirea în această funcţie a doamnei Ana Birchall;
    – prin Adresa nr. 5/5.325 se propune numirea în funcţia de ministru al afacerilor interne a domnului Mihai-Viorel Fifor şi încetarea efectelor Decretului nr. 645/2019 prin care domnul Mihai-Viorel Fifor, viceprim-ministru pentru implementarea parteneriatelor strategice ale României, a fost desemnat ministru al afacerilor interne, interimar. Curtea observă că acest interimat a expirat de drept în data de 12 septembrie 2019.

    93. Până la data pronunţării prezentei decizii, Preşedintele României nu a emis niciunul dintre decretele de revocare şi/sau de numire din/în funcţia de membru al Guvernului, solicitate prin adresele prim-ministrului menţionate mai sus.
    94. De asemenea, până la data prezentei decizii, Preşedintele României nu a transmis prim-ministrului un răspuns scris care să arate motivele refuzului numirii persoanelor propuse în funcţia de membru al Guvernului. În declaraţia de presă din 28 august 2019, Preşedintele a anunţat decizia sa de a respinge în integralitate remanierea guvernamentală solicitată de prim-ministru, deoarece consideră că este greşit întemeiată pe art. 85 alin. (2) din Constituţie, afirmând că, în prealabil, prim-ministrul trebuie să facă aplicarea art. 85 alin. (3) din aceasta şi să solicite aprobarea Parlamentului cu privire la remanierea guvernamentală propusă. În cadrul acestor declaraţii a făcut referiri punctuale la trei dintre cele cinci propuneri de numire în funcţia de ministru.
    95. În data de 27 august 2019, la Cabinetul prim-ministrului s-au înregistrat demisiile a trei miniştri, respectiv a doamnei Graţiela Leocadia Gavrilescu, viceprim-ministru, ministrul mediului, a domnului Anton Anton, ministru al energiei, şi a domnului Viorel Ilie, ministru pentru relaţia cu Parlamentului.
    96. În consecinţă, prim-ministrul a solicitat Preşedintelui să emită decretele de vacantare a celor trei funcţii de membru al Guvernului în urma depunerii demisiilor mai sus arătate şi a înaintat propunerile pentru desemnarea miniştrilor interimari, astfel:
    - prin Adresa nr. 5/5.362 se propun vacantarea postului de membru al Guvernului, ca urmare a demisiei domnului Viorel Ilie din funcţia de ministru pentru relaţia cu Parlamentul, şi numirea, ca ministru interimar, a domnului Ştefan-Radu Oprea;
    – prin Adresa nr. 5/5.363 se propun constatarea vacantării postului de membru al Guvernului, ca urmare a demisiei doamnei Graţiela Leocadia Gavrilescu din funcţia de viceprim-ministru, ministrul mediului, şi numirea, ca ministru interimar, a domnului Ioan Deneş;
    – prin Adresa nr. 5/5.364 se propun constatarea vacantării postului de membru al Guvernului, ca urmare a demisiei domnului Anton Anton din funcţia de ministru al energiei, şi numirea, ca ministru interimar, a domnului Niculae Bădălău.

    97. În data de 30 august 2019, Preşedintele României a emis decretele nr. 676, nr. 677 şi nr. 678/2019, prin care a luat act de cele trei demisii şi a constatat vacanţa respectivelor funcţii.
    98. Până la data pronunţării prezentei decizii, Preşedintele României nu a emis niciun decret de desemnare a unui ministru interimar, dintre cele trei solicitate prin adresele prim-ministrului menţionate mai sus.
    99. În data de 5 septembrie 2019, prim-ministrul a sesizat Curtea Constituţională cu prezenta cerere de soluţionare a unui conflict juridic de natură constituţională între prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, determinat de refuzul revocării şi, respectiv, numirii unor miniştri, la propunerea prim-ministrului, potrivit art. 85 alin. (2) din Constituţie, precum şi de refuzul tacit al Preşedintelui României de a numi miniştri interimari dintre membrii în funcţie ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, potrivit art. 107 alin. (3) din Constituţie.

    III. Situaţia de drept
    100. Textele constituţionale invocate atât în sesizarea prim-ministrului, cât şi în punctul de vedere al Preşedintelui României sunt cele ale art. 85 alin. (2) şi (3) şi ale art. 107 alin. (3) şi (4), care au următoarea redactare:
    Articolul 85:
    Numirea Guvernului:
    "(2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului.
(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea prim-ministrului.“"


    Articolul 107:
    Prim-ministrul:
    "(3) Dacă prim-ministrul se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile prim-ministrului, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă prim-ministrul îşi reia activitatea în Guvern.
(4) Prevederile alineatului (3) se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.“"


    Art. 106 la care face trimitere art. 107 alin. (3) se intitulează Încetarea funcţiei de membru al Guvernului şi prevede „Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege“.


    IV. Analiza cererii
    101. Curtea reţine că prezenta cerere se raportează la o serie de adrese ale prim-ministrului înaintate Preşedintelui, cuprinzând propuneri de revocare şi, respectiv, de numire din/în funcţia de ministru titular - adresele din 26 august 2019 şi, respectiv, propuneri de desemnare a unor miniştri interimari - adresele din 27 august 2019. Prin urmare, se desprind trei categorii de instituţii ce urmează a fi analizate de Curte, şi anume: 1) revocarea miniştrilor; 2) numirea unor miniştri şi 3) desemnarea unor miniştri interimari.
    IV.1. Revocarea din funcţie
    102. Revocarea este, conform art. 106 din Constituţie, una dintre cauzele de încetare a funcţiei de membru al Guvernului. Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 107 alin. (2) din Legea fundamentală, care statuează că „Preşedintele României nu îl poate revoca pe prim-ministru“, rezultă că Preşedintele României poate revoca miniştri. Transpunând şi dezvoltând aceste norme constituţionale în plan legal, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, configurează, prin art. 42-44, instituţia revocării şi procedura specifică acesteia. Astfel, revocarea este un caz de încetare a funcţiei de membru al Guvernului [art. 42 lit. a)] care are loc în caz de remaniere guvernamentală (art. 44). Prim-ministrul îi transmite Preşedintelui României propunerea de a lua act de încetarea funcţiei, iar Preşedintele declară funcţia vacantă în termen de 15 zile de la primirea propunerii prim-ministrului [art. 43 alin. (1) şi (2)]. Prin excepţie, termenul este de 30 de zile dacă revocarea intervine pe durata stărilor prevăzute de art. 92 alin. (2) şi (3) şi art. 93 alin. (1) din Constituţie [art. 43 alin. (3)]. Cu referire la motivele pentru care prim-ministrul poate solicita Preşedintelui României declararea vacanţei funcţiei de membru al Guvernului ca urmare a revocării, legislaţia în vigoare [şi nici cea anterioară, respectiv Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, abrogată prin art. 597 alin. (2) lit. c) din Codul administrativ] nu prevede vreo condiţie care să îl constrângă pe prim-ministru atunci când apreciază că este necesară revocarea unui membru al Guvernului.
    103. Cu privire la mecanismul revocării, Curtea Constituţională a stabilit, printr-o decizie recentă (Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1093 din 21 decembrie 2018, paragraful 78), că „Preşedintele nu poate cenzura motivele pentru care prim-ministrul a înaintat propunerea de revocare a unui membru al Guvernului şi nu se poate opune deciziei prim-ministrului de a opera anumite modificări în componenţa Guvernului, aceasta fiind competenţa exclusivă şi nepartajată a şefului Guvernului“. Aceasta deoarece, „dacă la actul numirii în funcţia de membru al Guvernului, Preşedintele are o anumită marjă de apreciere, astfel cum a fost determinată prin Decizia nr. 356/2007 şi Decizia nr. 98/2008, în privinţa revocării, acesta nu dispune de aceeaşi libertate de apreciere, prim-ministrul fiind singurul în măsură, în calitatea sa de conducător al Guvernului, să evalueze necesitatea şi oportunitatea revocării unui membru al echipei guvernamentale. (...) Faptul că acesta propune Preşedintelui să revoce un anumit membru al Guvernului nu poate avea semnificaţia unei condiţionări sau a unui acord din partea şefului statului, decretul de revocare al Preşedintelui reprezentând, în virtutea principiului simetriei, actul corelativ actului de numire, emis de aceeaşi autoritate, prin care se constată încetarea din funcţie.“ Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat, în final, că „Preşedintele României a refuzat să dea curs propunerii prim-ministrului de revocare din funcţie a doi membri ai Guvernului, fără a avea vreun drept constituţional de opţiune în această privinţă.“
    104. Prin Decizia nr. 875 din 19 decembrie 2018, Curtea a analizat instituţia revocării prin raportare la prevederile art. 85 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului“, acesta fiind şi temeiul invocat de prim-ministru în adresele din 26 august 2019, prin care a propus revocarea din funcţie a doi miniştri.
    105. În prezenta cauză, distinct de cea soluţionată prin decizia mai sus menţionată, Preşedintele României susţine că remanierea guvernamentală propusă de prim-ministru nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 85 alin. (2) din Legea fundamentală, ci în cea cuprinsă la art. 85 alin. (3) din aceasta, deoarece a intervenit o modificare a compoziţiei politice a Guvernului faţă de cea de la momentul învestirii acestuia prin Hotărârea Parlamentului României nr. 1/2018. Prin urmare, consideră că, la fel ca şi numirea, revocarea poate dobândi o semnificaţie deosebită în contextul unei schimbări a compoziţiei politice a Guvernului, în special în condiţiile în care portofoliile ministerelor nu erau precis prestabilite/repartizate între cele două partide parlamentare aflate în coaliţia de guvernare, semnatare ale Protocolului PSD-ALDE din 19 decembrie 2016. Prin urmare, consideră că, inclusiv în legătură cu propunerile de revocare, prim-ministrul trebuie să se adreseze mai întâi Parlamentului, pentru a primi acordul cu privire la această remaniere, decretele Preşedintelui urmând a fi emise numai după parcurgerea acestei proceduri.
    106. Faţă de aceste susţineri, Curtea reţine că revocarea, deşi are loc în caz de remaniere guvernamentală, nu are drept consecinţă directă, imediată sau nemijlocită înlocuirea unui membru al Guvernului cu un altul, ci urmăreşte strict vacantarea postului de membru al Guvernului. Remanierea guvernamentală nu se realizează doar prin mecanismul revocării, ci intervine şi în celelalte cazuri de încetare a funcţiei de membru al Guvernului, respectiv: demisie; pierderea drepturilor electorale ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti definitive; starea de incompatibilitate constatată în condiţiile Legii nr. 176/2010, cu modificările şi completările ulterioare, ca urmare a unui raport de evaluare definitiv sau unei hotărâri judecătoreşti definitive; deces; condamnare penală printr-o hotărâre judecătorească definitivă; imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile [art. 42 lit. b)-g) din Codul administrativ].
    107. În acest sens, art. 47 din Codul administrativ prevede la alin. (1) că numirea în funcţia de membru al Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, se face de Preşedintele României, la propunerea prim-ministrului. Vacanţa funcţiei este declarată prin decret al Preşedintelui, care ia act de încetarea funcţiei în cazurile legale de încetare a funcţiei de membru al Guvernului. Termenul în care Preşedintele va emite decretul de vacantare a funcţiei este, potrivit art. 43 alin. (1) din Codul administrativ, de 15 zile de la primirea propunerii prim-ministrului. În continuare, prim-ministrul propune Preşedintelui României, în termen de 5 zile de la publicarea decretului prin care este constatată vacanţa funcţiei, o persoană, care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 17, pentru numirea în funcţia de membru al Guvernului [art. 47 alin. (2)].
    108. Aşa fiind, Curtea reţine că revocarea reprezintă un mijloc legal pus la dispoziţia prim-ministrului pentru vacantarea unei funcţii din structura Guvernului, o măsură pe care prim-ministrul o propune Preşedintelui României exclusiv în sensul respectării formalismului şi a principiului simetriei ce guvernează regimul actelor juridice de numire în funcţii publice şi faţă de care, fără a avea un drept propriu de apreciere, Preşedintele trebuie să se conformeze într-un termen legal de 15 zile de la data propunerii prim-ministrului.
    109. Curtea reţine că Preşedintele României nu a emis, nici până în prezent, decretele de vacantare a funcţiilor în urma propunerilor de revocare din funcţie înaintate de prim-ministru în data de 26 august 2019, deşi termenul legal de 15 zile a expirat.
    110. Raportând cele mai sus arătate la circumstanţele specifice prezentei cauze, Curtea constată că Preşedintele României a încălcat dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind respectarea legilor, cu referire la normele incidente din Codul administrativ mai sus indicate, precum şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, în considerarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 875/2018), refuzând să dea curs propunerii de revocare formulate de prim-ministru, propunere faţă de care, aşa cum s-a arătat mai sus, Preşedintele nu are un drept de opţiune.
    111. În concluzie, referitor la cele două propuneri de revocare înaintate de prim-ministru în data de 26 august 2019, Curtea constată că Preşedintele României avea şi are obligaţia constituţională şi legală să emită cele două decrete de revocare la propunerea prim-ministrului. În lipsa unei atari acţiuni până în prezent, Curtea reţine că a existat şi există, în continuare, un conflict juridic de natură constituţională, generat de refuzul Preşedintelui de a emite respectivele decrete de revocare.

    IV.2. Numirea în funcţia de membru al Guvernului şi motivarea refuzului numirii
    112. Curtea reţine că, în data de 26 august 2019, prim-ministrul a înaintat Preşedintelui cinci propuneri de numire, ca titulari, în funcţia de membru al Guvernului, acestea însumând două propuneri de numire în urma celor două revocări propuse concomitent şi trei propuneri de numiri ca miniştri titulari ai unor ministere la care erau desemnaţi, prin decrete anterioare, miniştri interimari. Curtea mai reţine că niciuna dintre cele cinci propuneri de numire nu s-a materializat într-un decret al Preşedintelui de numire în funcţia de membru al Guvernului, argumentul invocat de Preşedintele României pentru justificarea acestei conduite fiind legat de modificarea compoziţiei politice a Guvernului şi incidenţa, cu prioritate, a prevederilor art. 85 alin. (3) din Constituţie.
    113. Având în vedere circumstanţele prezentei cauze, Curtea reţine că, pentru soluţionarea acesteia, este esenţial a determina care dintre cele două alineate - alin. (2) şi (3) - ale art. 85, invocate de fiecare dintre părţile aflate în conflict, sunt incidente în procedura remanierii guvernamentale demarate de prim-ministru la data de 26 august 2019.
    114. Numirea Guvernului, ca instituţie de drept constituţional, este reglementată de art. 85 din Legea fundamentală. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit, prin Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, că acest articol „prevede trei cazuri în care Preşedintele României numeşte Guvernul [alin. (1)] sau numai pe unii membri ai Guvernului [alin. (2) şi (3)]. În cazul prevăzut la alin. (1) numirea are loc pe baza votului de încredere acordat de Parlament în conformitate cu prevederile art. 103 din Legea fundamentală, iar, în cazul prevăzut la alin. (3), pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea prim-ministrului. Actul juridic în baza căruia Preşedintele României face numirile este hotărârea Parlamentului, adoptată în condiţiile art. 85 alin. (1), ale art. 103 alin. (3) din Constituţie şi ale dispoziţiilor corespunzătoare ale Regulamentului şedinţelor comune ale Camerelor Parlamentului. Din textul Constituţiei rezultă că, în cazurile prevăzute la alin. (1) şi (3) ale art. 85, numirea de către Preşedintele României a miniştrilor este un act de executare a hotărârii Parlamentului şi de învestire, pe această bază, a miniştrilor, de către şeful statului. Hotărârea organului reprezentativ suprem al poporului român [art. 61 alin. (1) din Constituţia României] este un act obligatoriu, pe care Preşedintele nu l-ar putea refuza decât prin săvârşirea unor fapte grave de încălcare a Constituţiei. Spre deosebire de reglementarea consacrată în art. 85 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală, alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că «Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului». Interpretarea ad litteram a textului impune constatarea şi concluzia că, în acest caz, Preşedintele nu execută o hotărâre a Parlamentului, ci se află în situaţia de a decide el însuşi numirea unor miniştri, la propunerea prim-ministrului. Actul de decizie în această fază fiind prin definiţie un act de voinţă, este evident că Preşedintele are libertatea de a primi propunerea prim-ministrului sau de ai cere să facă o altă propunere.“
    115. Prin Decizia nr. 1.559 din 18 noiembrie 2009, Curtea a statuat că „alin. (3) al art. 85 din Constituţie impune ca numirea ministrului să se realizeze pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea prim-ministrului, în situaţia în care prin propunerea de «remaniere» se schimbă «structura» sau «compoziţia politică» a Guvernului. Remanierea guvernamentală reprezintă înlocuirea unor membri ai Guvernului cu alte persoane care nu se regăsesc pe lista iniţială aprobată de Parlament, prin acordarea votului de încredere. Reglementând structura Guvernului, în art. 102, Constituţia prevede că «(3) Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică». Textul constituţional nu face nicio referire la numărul de ministere sau la nominalizarea acestora. Prin urmare, în lipsa unor norme exprese prevăzute prin lege organică, structura Guvernului este cea aprobată prin hotărârea Parlamentului de acordare a încrederii Guvernului sau cea aprobată prin hotărârea Parlamentului privind schimbarea structurii Guvernului, la cererea prim-ministrului. (...) Compoziţia politică priveşte partidele care intră în alcătuirea Guvernului, schimbarea compoziţiei politice intervenind în situaţia în care prin remanierea guvernamentală este cooptat sau, după caz, scos de la guvernare un partid politic sau mai multe.“
    116. În considerarea celor statuate în jurisprudenţa sa mai sus indicate, Curtea conchide că atât alin. (2), cât şi alin. (3) al art. 85 din Constituţie se aplică în cazul remanierii guvernamentale, cu deosebirea că art. 85 alin. (3) este incident exclusiv în situaţia în care prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului. În acest caz, numirea miniştrilor nu mai poate avea loc doar prin decret al Preşedintelui, la propunerea prim-ministrului, ci, în prealabil, este necesară aprobarea Parlamentului cu privire la propunerea prim-ministrului de remaniere a Guvernului. Aceasta deoarece Guvernul, aflat sub control parlamentar, primeşte o nouă configuraţie politică sau o nouă structură, diferite de cele acordate prin votul de încredere al Parlamentului cu prilejul numirii Guvernului în temeiul art. 85 alin. (1) din Constituţie.
    117. Curtea reţine că actualul Guvern a fost numit prin Decretul Preşedintelui României nr. 76 din 29 ianuarie 2018, în baza Hotărârii Parlamentului României nr. 1/2018 pentru acordarea încrederii Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 29 ianuarie 2018. Art. 1 din hotărâre prevede: „(1) Se acordă încredere Guvernului, în componenţa prevăzută în anexa nr. 1, pentru realizarea Programului de guvernare prevăzut în anexa nr. 2.“ Anexa nr. 1, intitulată „Lista Guvernului României“, cuprinde lista nominală cu cei 28 de membri ai Guvernului, fără a fi indicată apartenenţa politică a acestora, iar anexa nr. 2, denumită „Program de guvernare 2018-2020“, face referire la realizările anterioare ale guvernărilor PSD şi ALDE. Totodată, în data de 19 decembrie 2016 a fost făcut public, prin intermediul mass-mediei, Protocolul încheiat între reprezentanţii partidelor PSD şi ALDE, intitulat „Protocol de constituire a Coaliţiei de guvernare pentru dezvoltare şi democraţie PSD-ALDE“, prin care cele două formaţiuni politice parlamentare semnatare au convenit să alcătuiască un program comun de guvernare, şi, în considerarea majorităţii parlamentare asigurate în condiţiile acestei coaliţii de guvernare, să propună de comun acord şi să susţină, prin vot în Parlament, un candidat unic pentru funcţia de prim-ministru şi un guvern de coaliţie condus de acesta, a cărui echipă guvernamentală va fi formată din miniştri desemnaţi proporţional de către PSD şi ALDE (pct. 2 şi 3 din protocol). Prevederile finale ale protocolului indică valabilitatea acestuia pentru întreaga durată a mandatului parlamentar decembrie 2016-decembrie 2020.
    118. În prezenta cauză, Curtea reţine că prim-ministrul a formulat propunerile de numire a unor miniştri titulari în aceeaşi zi - 26 august 2019 - în care preşedintele ALDE a anunţat public ieşirea de la guvernare a acestei formaţiuni politice, prim-ministrul declarând public că a luat act de această decizie tot în aceeaşi zi. Deşi destrămarea coaliţiei de guvernare este susţinută la nivelul declaraţiilor publice şi are caracter politic, Curtea constată că aceasta reprezintă o situaţie de fapt de notorietate, care nu necesită o justificare în sens juridic, astfel că această realitate a vieţii politice nu poate fi ignorată. Această nouă situaţie de fapt poate conduce la restructurarea Guvernului sau la formarea unei alte compoziţii politice a acestuia, situaţie ce se identifică cu ipoteza reglementată la art. 85 alin. (3) din Constituţie.
    119. Aşa fiind, Curtea constată că, începând cu data de 26 august 2019, Preşedintele României nu mai putea exercita atribuţia prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituţie, de numire a membrilor Guvernului, fără ca, în contextul unor evenimente ce au determinat modificarea coaliţiei politice ce a asigurat, până în prezent, guvernarea, să existe acordul prealabil al Parlamentului, exprimat în conformitate cu dispoziţiile art. 85 alin. (3) din Constituţie. Din acest punct de vedere, al atribuţiei Preşedintelui României de numire a miniştrilor titulari, la propunerea prim-ministrului întemeiată pe art. 85 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că nu există conflict juridic de natură constituţională între prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, generat de refuzul Preşedintelui de a numi miniştrii titulari propuşi de prim-ministru prin adresele nr. 5/5.321, nr. 5/5.322, nr. 5/5.323, nr. 5/5.324 şi nr. 5/5.325 din 26 august 2019.
    120. În acelaşi timp, Curtea constată că, până la data pronunţării prezentei decizii, Preşedintele României nu a răspuns prim-ministrului printr-un document formal, în scris, prin care să prezinte motivele refuzului respectivelor propuneri de numire. Or, printr-o constantă jurisprudenţă în materie, Curtea Constituţională a stabilit că Preşedintele are dreptul de a refuza, motivat, numirea propusă, ori de câte ori constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de legalitate pentru numirea în funcţia de membru al Guvernului (Decizia nr. 356/2007), că Preşedintele poate refuza, motivat, o singură dată pe criterii ce ţin de corespunderea persoanei în funcţia propusă (Decizia nr. 98/2008) şi că motivarea refuzului trebuie să fie exprimată de îndată, clar şi fără echivoc, în formă scrisă, concomitent cu anunţarea deciziei sale de a nu da curs propunerii de numire formulate de prim-ministru (Decizia nr. 875/2018).
    121. Preşedintele României s-a limitat la a declara public că respinge în integralitate remanierea guvernamentală propusă de prim-ministru prin adresele din 26 august 2019, invocând incidenţa cu prioritate a dispoziţiilor art. 85 alin. (3) din Legea fundamentală. Însă, în cadrul aceloraşi declaraţii, deşi a invocat un argument cu caracter obiectiv şi general referitor la competenţa Parlamentului de a-şi exprima acordul prealabil numirii miniştrilor prin decret, Preşedintele, în motivarea orală a refuzului său, a făcut atât o analiză sub aspect subiectiv în privinţa a trei dintre cele cinci propuneri de numire, susţineri care reprezintă aprecieri personale negative, cât şi calificative politice la adresa Guvernului. În declaraţia de presă din 28 august 2019, Preşedintele a afirmat: „(...) În primul rând, nu accept nicio propunere de remaniere din partea acestui guvern, nu doar pentru că acest guvern şi-a schimbat componenţa politică, ci pentru că propunerile pe care le-am primit sunt pur şi simplu inacceptabile. Aşadar, resping în integralitate remanierea propusă de premier. Resping propunerea pentru ministrul justiţiei. Nu voi tolera să fie ignorat votul dat în 26 mai, când sa blocat prin votul românilor programul PSD şi ALDE de a destructura justiţia, de a opri lupta anticorupţie şi de a baroniza total România. PSD şi ALDE sunt vinovate pentru dezastrul actual, pentru politizarea instituţiilor şi nu voi tolera propuneri care sunt total împotriva valorilor democratice în care cred majoritatea românilor şi în care cred şi eu. Resping propunerea pentru Ministerul Educaţiei. Nu voi accepta propuneri care să fragilizeze domenii-cheie pentru România, precum educaţia - zona în care nu avem nevoie de soluţii ale trecutului, ci de asumarea unor proiecte largi, precum România Educată, care implică reforme la un nivel pe care PSD nu pare că le acceptă şi nici nu este în stare să le facă. Resping propunerea pentru funcţia de vicepremier pentru teme economice. De asemenea, există decizii asumate, în numele statului român, în baza parteneriatului strategic cu statele occidentale, pe care nu vreau să le periclitez cu numiri precum cea vehiculată de PSD. România are un drum european, un drum prin care îşi consolidează statul de drept şi valorile democratice, şi nu pot accepta propuneri contrare acestei direcţii. (...)“.
    122. Curtea constată, în primul rând, o anumită contradicţie în ceea ce priveşte conţinutul acestor declaraţii publice, deoarece, pe de o parte, Preşedintele susţine că nu domnia sa are atributul numirii membrilor Guvernului, ci Parlamentul, în contextul modificării compoziţiei politice, dar, în acelaşi timp, respinge punctual, prin aprecieri de ordin subiectiv, propunerile formulate pentru ocuparea funcţiei de ministru al justiţiei, ministru al educaţiei naţionale şi viceprim-ministru pentru implementarea parteneriatelor strategice ale României. Or, Preşedintele poate refuza o singură dată o propunere de numire pe criterii ce ţin de corespunderea persoanei în funcţia propusă doar în ipoteza în care îşi exercită efectiv atribuţia prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituţie, ceea ce, însă, domnia sa neagă, arătând că este mai întâi competenţa Parlamentului de a aproba propunerile prim-ministrului.
    123. Dincolo de această observaţie, Curtea constată că Preşedintele României trebuia, înainte de toate, să motiveze în scris opţiunea refuzului propunerilor de numire, de îndată ce a anunţat public decizia respingerii acestora. Considerentul cu privire la schimbarea compoziţiei politice a Guvernului nu justifică lipsa motivării refuzului numirilor. Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 875/2018, că răspunsul Preşedintelui trebuie să fie exprimat clar şi fără echivoc, în formă scrisă, tocmai pentru a se înţelege motivele şi criteriile pentru care a refuzat propunerea de numire. Totodată, Curtea a precizat că lipsa totală a motivării sau o modalitate de exprimare ambiguă, imprecisă este improprie rigorilor specifice demersurilor şi procedurilor interinstituţionale, cu atât mai puţin a celor derulate în cadrul unor raporturi de drept constituţional pur, cum sunt cele dintre Preşedintele României şi prim-ministru. În consecinţă, Curtea constată că Preşedintele României a încălcat dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, din perspectiva obligativităţii Deciziei nr. 875/2018 şi că acesta urmează să răspundă, de îndată, în scris şi motivat, cu privire la refuzul propunerilor de numire în funcţia de ministru titular, înaintate de prim-ministru prin adresele din 26 august 2019.
    124. Totodată, Curtea nu poate primi susţinerile Preşedintelui României prin care arată că afirmaţiile sale referitoare la propunerile de numire a miniştrilor nu reprezintă aprecieri care să constituie un refuz din perspectiva art. 85 alin. (2) din Constituţie, ci reprezintă simple opinii politice. Curtea reţine că din conţinutul declaraţiilor publice ale Preşedintelui se desprinde fără echivoc refuzul categoric al Preşedintelui de a numi miniştrii propuşi de prim-ministru, chiar dacă acestea conţin inclusiv afirmaţii ce pot fi calificate drept opinii politice şi nu doar aprecieri personale cu referire strict la nominalizările înaintate de prim-ministru pentru funcţia de membru al Guvernului. Curtea subliniază faptul că, în exercitarea atribuţiei de a numi miniştri, Preşedintele are dreptul de a refuza propunerea prim-ministrului, motivat, ori de câte ori constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de legalitate, şi o singură dată pe criterii ce ţin de corespunderea persoanei propuse în funcţia de ministru. Ca atare, răspunsul Preşedintelui României de justificare a refuzului nu trebuie să aibă conotaţii politice, ci trebuie să se raporteze la una dintre cele două situaţii, respectiv la indicarea condiţiilor legale ce nu sunt îndeplinite sau la motivele pentru care domnia sa consideră că persoana propusă nu corespunde respectivei funcţii. Curtea a arătat, în jurisprudenţa sa, că dreptul la exprimarea opiniei politice este garantat şi pentru Preşedintele României de art. 84 alin. (2) din Constituţie, însă acesta trebuie exercitat cu respectarea prerogativelor sale constituţionale. Astfel, art. 84 din Legea fundamentală, cu denumirea marginală Incompatibilităţi şi imunităţi, prevede, la alin. (1) că „În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nicio altă funcţie publică sau privată“, iar art. 80 alin. (2) din aceasta stipulează, la alin. (2) teza a doua, că, în scopul asigurării rolului Preşedintelui de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor, acesta „exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.“ Aceste norme fundamentale impun imparţialitate din partea Preşedintelui României, având în vedere atât neutralitatea politică obligatorie a acestuia, cât şi funcţia sa de mediator între puterile statului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 158 din 19 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 22 aprilie 2014).

    IV.3. Numirea miniştrilor interimari
    125. Curtea reţine că, în data de 27 august 2019, prim-ministrul a formulat trei adrese - nr. 5/5.362, nr. 5/5.363 şi nr. 5/5.364 - prin care a solicitat Preşedintelui să emită decretele de vacantare a trei funcţii de ministru în urma depunerii, în aceeaşi zi, a demisiilor doamnei Graţiela Leocadia Gavrilescu, viceprim-ministru, ministrul mediului, a domnului Anton Anton, ministru al energiei, şi a domnului Viorel Ilie, ministru pentru relaţia cu Parlamentul, şi să desemneze, în consecinţă, trei miniştri interimari la conducerea celor trei portofolii. În data de 30 august 2019, Preşedintele a emis decretele prin care a luat act de cele trei demisii şi a constatat vacanţa funcţiilor respective de ministru, dar nu a emis, până la data prezentei decizii, decretele de desemnare a miniştrilor interimari propuşi de prim-ministru, motivând că, procedând astfel, şi-a menţinut poziţia cu privire la refuzul remanierii guvernamentale în integralitate în temeiul art. 85 alin. (2) din Constituţie şi că, practic, a dat posibilitatea, încă o dată, prim-ministrului de a se adresa Parlamentului în temeiul art. 85 alin. (3) din Constituţie pentru aprobarea remanierii guvernamentale, întrucât aceste propuneri nu pot fi analizate mai întâi de domnia sa. În sesizarea privind soluţionarea conflictului juridic de natură constituţională, prim-ministrul consideră că prin refuzul Preşedintelui României de a numi miniştrii interimari s-a creat un blocaj instituţional la nivelul activităţii Guvernului.
    126. Curtea observă că numirea miniştrilor interimari este reglementată de dispoziţiile art. 107 alin. (3) şi (4) din Legea fundamentală, potrivit cărora: „(3) Dacă prim-ministrul se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile prim-ministrului, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă prim-ministrul îşi reia activitatea în Guvern. (4) Prevederile alineatului (3) se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.“.
    127. Curtea Constituţională a mai avut de stabilit, în precedent, dacă prin emiterea decretelor întemeiate pe art. 85 alin. (2) din Constituţie, de desemnare a unor miniştri ai Guvernului ca miniştri interimari pentru funcţiile de ministru vacante ca urmare a demisiei şi ieşirii de la guvernare a miniştrilor aparţinând Partidului Social Democrat, Preşedintele României a încălcat sau nu competenţa Parlamentului la care face referire art. 85 alin. (3) din Legea fundamentală. În această cauză, soluţionată prin Decizia nr. 1.559 din 18 noiembrie 2009, situaţia analizată viza numirea, prin decret al Preşedintelui, a unor miniştri interimari pe posturile constatate vacante în urma demisiilor de către miniştrii aparţinând PSD drept consecinţă a deciziei PSD de a ieşi de la guvernare. În aceeaşi cauză, Curtea a mai avut de statuat dacă art. 85 alin. (3) din Constituţie se aplică fără distincţie atât în situaţia numirii unor miniştri titulari sau interimari, având în vedere că textul constituţional invocat nu face vreo menţiune în acest sens, cu consecinţa numirii - atât a noilor membri ai Guvernului, cât şi a miniştrilor interimari - pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea prim-ministrului, în cazul în care au loc schimbări în structura sau compoziţia politică a Guvernului.
    128. Prin Decizia nr. 1.559 din 18 noiembrie 2009, Curtea a stabilit că, în respectiva cauză, art. 85 alin. (3) din Constituţie nu a fost incident, deoarece „interimatul se asigură întotdeauna de către un membru al Guvernului, şi nu de către o persoană aflată în afara listei aprobate de Parlament prin acordarea votului de învestitură, iar desemnarea ministrului interimar se face pe o perioadă de timp limitată chiar prin textul constituţional - cel mult 45 de zile. Prin desemnarea unui sau a unor miniştri interimari nu are loc o remaniere guvernamentală, de esenţa acesteia fiind, aşa cum s-a arătat, înlocuirea unor membri ai Guvernului cu persoane care nu se află pe lista aprobată de Parlament la învestitură. Eventualele schimbări în structura sau compoziţia politică a Guvernului, la care se referă acelaşi text constituţional, pot fi analizate în cazul şi în legătură cu remanierea guvernamentală, iar nu cu privire la o perioadă tranzitorie, în care funcţionarea Guvernului este asigurată de miniştrii rămaşi în funcţie, până la numirea unor noi membri titulari în funcţiile de ministru. De altfel, interpretarea în sensul că şi în cazul desemnării unuia sau a mai multor membri ai Guvernului ca miniştri interimari aceştia ar trebui supuşi verificării şi aprobării de către Parlament lipseşte de eficienţă instituţia interimatului şi conduce la blocaje instituţionale, cu consecinţe negative asupra funcţionării întregului Guvern şi asupra realizării programului acestuia aprobat de Parlament.“
    129. În continuare, Curtea a reţinut: „Chiar şi în această componenţă provizorie, până la numirea noului sau noilor miniştri, Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului, în conformitate cu dispoziţiile art. 109 din Constituţie, potrivit cărora „Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia [... ]“, iar cât timp încrederea acordată Guvernului nu a fost retrasă, nu există temei constituţional pentru ca aceiaşi membri ai Guvernului aflaţi pe lista iniţială aprobată de Parlament la învestitură să fie din nou supuşi aprobării Parlamentului. În plus, dacă apreciază că Guvernul nu îşi poate realiza funcţiile constituţionale sau programul politic în componenţa sa provizorie, Parlamentul, în exercitarea funcţiei sale de control, poate să retragă Guvernului încrederea acordată, prin promovarea şi adoptarea unei moţiuni de cenzură, în condiţiile art. 113 sau art. 114 din Constituţie.“
    130. În final, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 85 alin. (3) din Constituţie nu sunt aplicabile în cazul desemnării miniştrilor interimari: „Întrucât desemnarea miniştrilor interimari, reglementată de dispoziţiile art. 107 din Constituţie, nu presupune exercitarea competenţei Parlamentului la care face referire art. 85 alin. (3) din Legea fundamentală, nu se poate susţine încălcarea de către Preşedintele României a acestei competenţe sau a «procedurii prealabile» impuse de acelaşi text constituţional.“
    131. Aplicând cele statuate de Curte la prezenta cauză, rezultă că „refuzul tacit“ al desemnării unor miniştri interimari nu poate fi justificat prin prisma incidenţei art. 85 alin. (3) din Constituţie, aşa cum pretinde, în punctul său de vedere, Preşedintele României. Întrucât nominalizările vizează, în acest caz, tot membri în funcţie ai Guvernului, rezultă că nu există, în realitate, riscul modificării componenţei politice a Guvernului şi nu se impune, deci, o aprobare prealabilă în acest sens din partea forului legislativ.
    132. Interimatul se realizează în baza art. 107 alin. (3) şi (4) din Constituţie, distinct, deci, de cele trei ipoteze reglementate de art. 85 din Constituţie. Plecând de la considerentele statuate prin Decizia nr. 1.559/2009, mai sus redate, şi având în vedere specificul instituţiei interimatului, rezultă că, în procedura desemnării unui ministru interimar, Preşedintele nu mai are aceeaşi marjă de apreciere ca în cazul propunerii de numire a unui nou membru al Guvernului, ca ministru titular, deci nu va putea refuza propunerea pe motivul necorespunderii în funcţie şi nici al neîndeplinirii condiţiilor legale. Persoana desemnată ca ministru interimar nu candidează la respectiva funcţie pentru a fi necesară o analiză a corespunderii sale profesionale pe specificul activităţii respectivului minister. Atribuţiile unui ministru interimar sunt, în esenţă, de asigurare a continuităţii activităţii ministerului, de menţinere a derulării tuturor activităţilor de rutină specifice, pentru un interval de maximum 45 de zile. Numirea unor miniştri interimari dintre membrii Guvernului reprezintă o soluţie ce asigură stabilitate activităţii ministeriale şi guvernamentale şi are caracter tranzitoriu, prim-ministrul având la dispoziţie 45 de zile pentru a identifica cea mai bună soluţie cu privire la întregirea echipei sale guvernamentale. Doar candidatul la funcţia de ministru titular va putea fi supus unei examinări sub aspectul corespunderii şi pregătirii profesionale corespunzătoare, precum şi al îndeplinirii condiţiilor de legalitate. Prin urmare, Curtea nu poate primi afirmaţiile Preşedintelui României potrivit cărora „nu se poate ignora dreptul de apreciere al Preşedintelui cu privire la momentul şi situaţiile în care acesta decide asupra instituirii interimatului“, deoarece interimatul vizează, în sine, asigurarea cu celeritate a conducerii unui minister de către unul dintre membrii în funcţie ai Guvernului.
    133. Prin utilizarea verbului „va desemna“ în cuprinsul art. 107 alin. (3) din Constituţie şi, implicit, al alin. (4) din acest articol, legiuitorul constituant a avut în vedere obligaţia, şi nu posibilitatea Preşedintelui de a acţiona în sensul numirii unui prim-ministru interimar, respectiv a unui ministru interimar. Lipsa unui text în Legea fundamentală care să instituie un termen imperativ pentru emiterea decretului Preşedintelui României de desemnare a unui prim-ministru/ministru interimar nu poate fi interpretată în sensul tergiversării sine die a îndeplinirii acestei obligaţii constituţionale (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 875/2018, paragraful 88).
    134. Numirea de urgenţă a miniştrilor interimari se justifică prin imperativul de ordin public reprezentat tocmai de interesul asigurării continuităţii funcţionării ministerelor. Procedura de reconfigurare a compoziţiei politice a Guvernului presupune un timp de analiză şi o procedură specifică, iar în toată această perioadă trebuie asigurată funcţionarea permanentă şi în condiţii de normalitate a a Guvernului, astfel că împrejurarea modificării compoziţiei politice a Guvernului nu poate reprezenta un argument valid pentru refuzul numirii de către Preşedintele statului a miniştrilor interimari, la propunerea prim-ministrului.
    135. Având în vedere, pe de o parte, propunerea prim-ministrului de constatare a vacantării posturilor în urma celor trei demisii, concomitentă cu propunerea de desemnare a unor miniştri interimari, vacantarea imediată a celor trei posturi de ministru, prin decret al Preşedintelui, şi pe de altă parte, „refuzul tacit“ al Preşedintelui de a desemna miniştrii interimari propuşi, Curtea consideră că acest comportament este contrar atât unei conduite loiale constituţionale, în spiritul asigurării bunei funcţionări a autorităţilor publice, astfel cum consacră art. 80 alin. (2) din Constituţie rolul Preşedintelui, cât şi prevederilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, referitor la obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale. Prin această conduită, Preşedintele a creat premisele blocării activităţii a trei ministere, afectând, astfel, buna funcţionare a Guvernului şi a întregii administraţii publice.
    136. Curtea reiterează, şi cu acest prilej, obligaţia constituţională pe care o au autorităţile publice ca, în exercitarea puterilor de stat conferite de Legea fundamentală, acestea să acţioneze împreună în direcţia funcţionării statului, cu bună-credinţă şi în spiritul colaborării loiale. Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, reglementat expres în art. 1 alin. (4) din Constituţie, nu urmăreşte numai asigurarea delimitării exacte a competenţelor fiecărei autorităţi în parte şi a unui sistem reciproc de control (checks and balances), ci presupune, ab initio, o cooperare loială între autorităţile şi instituţiile publice, prin reprezentanţii lor, în scopul creării unui ansamblu statal echilibrat şi funcţional. Funcţionarea în chip efectiv şi armonios a construcţiei etatice depinde în mod inevitabil de interpretarea coroborată, în mod pozitiv şi cu bună-credinţă, a normelor constituţionale, în sensul producerii de efecte juridice, şi nu în sens contrar, al blocajului instituţional.
    137. Pentru soluţionarea prezentului conflict juridic de natură constituţională, Curtea constată că Preşedintele României urmează, pe de o parte, să emită de îndată decretele de revocare a miniştrilor, solicitate de prim-ministru prin adresele nr. 5/5.321 şi nr. 5/5.324 din 26 august 2019, precum şi decretele de desemnare a miniştrilor interimari propuşi prin adresele nr. 5/5.362, nr. 5/5.363 şi 5/5.364 din 27 august 2019 şi, pe de altă parte, să răspundă, de îndată, în scris şi motivat, cu privire la refuzul propunerilor de numire în funcţia de ministru titular, înaintate de prim-ministru prin adresele nr. 5/5.321, 5/5.322, nr. 5/5.323, nr. 5/5.324, nr. 5/5.325 din 26 august 2019.


    138. Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi cu privire la pct. 1, 2 şi 3 şi cu unanimitate cu privire la pct. 4,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Admite cererea şi constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, determinat de refuzul revocării unor miniştri, la propunerea prim-ministrului, potrivit art. 85 alin. (2) din Constituţia României, republicată, precum şi de refuzul tacit al Preşedintelui României de a numi miniştri interimari, la propunerea prim-ministrului, potrivit art. 107 alin. (3) din Constituţia României, republicată.
    2. Preşedintele României urmează să emită de îndată decretele de revocare a miniştrilor, solicitate de prim-ministru prin adresele nr. 5/5.321 şi nr. 5/5.324 din 26 august 2019, precum şi decretele de desemnare a miniştrilor interimari propuşi prin adresele nr. 5/5.362, nr. 5/5.363 şi nr. 5/5.364 din 27 august 2019.
    3. Preşedintele României urmează să răspundă, de îndată, în scris şi motivat, cu privire la refuzul propunerilor de numire în funcţia de ministru titular, înaintate de prim-ministru prin adresele nr. 5/5.321, nr. 5/5.322, nr. 5/5.323, nr. 5/5.324 şi nr. 5/5.325 din 26 august 2019.
    4. Constată că nu există conflict juridic de natură constituţională între prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, generat de refuzul Preşedintelui de a numi miniştrii titulari propuşi de prim-ministru prin adresele nr. 5/5.321, nr. 5/5.322, nr. 5/5.323, nr. 5/5.324 şi nr. 5/5.325 din 26 august 2019.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică prim-ministrului şi Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din 18 septembrie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Claudia-Margareta Krupenschi


    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională, la punctele 1, 2 şi 3 din dispozitivul deciziei, formulăm prezenta opinie separată, considerând că, instanţa de contencios constituţional ar fi trebuit să constate că în cauză nu a existat şi nu există un conflict juridic de natură constituţională între prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, deoarece:
    • nu suntem în prezenţa refuzului îndeplinirii unei obligaţii ce revenea Preşedintelui României, câtă vreme nu sunt îndeplinite condiţiile procedurii simplificate de remaniere prevăzută în art. 85 alin. (2) din Constituţie, remanierea fiind solicitată de prim-ministru simultan cu ieşirea ALDE de la guvernare, situaţie în care, schimbânduse compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele are obligaţia de a exercita competenţa prevăzută în art. 85 alin. (2) din Constituţie, numai după aprobarea Parlamentului şi în urma sesizării acestuia, conform prevederilor art. 85 alin. (3) din Legea fundamentală;
    • nu suntem în prezenţa unui blocaj instituţional, condiţie esenţială pentru constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională, deoarece a existat şi există un alt mod de înlăturare a presupusului blocaj, respectiv prim-ministrul avea la dispoziţie procedura prevăzută de art. 85 alin. (3) din Constituţie, procedură care putea şi poate fi demarată doar din iniţiativa sa, în acest mod subzistând toate premisele prin care un eventual blocaj putea fi înlăturat. (În acest sens s-a pronunţat, de altfel, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 148 din 16.04.2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12.05.2003).

    1. Situaţia de fapt
    În temeiul art. 85 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României a numit Guvernul în exerciţiu prin Decretul nr. 76 din 29 ianuarie 2018, în baza Hotărârii Parlamentului nr. 1/2018.
    Din punctul de vedere al compoziţiei sale politice, Guvernul învestit în luna ianuarie 2018 era un guvern PSD-ALDE, expresie a protocolului de constituire a Coaliţiei de guvernare pentru dezvoltare şi democraţie PSD-ALDE, încheiat între cele două formaţiuni politice parlamentare la data de 19 decembrie 2016. Punctul 3 teza finală din acest protocol stabilea că guvernul de coaliţie va avea o echipă guvernamentală formată din miniştri desemnaţi proporţional de PSD şi ALDE, fără a menţiona expres portofoliile deţinute de către fiecare dintre cele două partide în cadrul Guvernului.
    În data de 26 august 2019, în jurul orelor 16,00, prim-ministrul României a transmis Preşedintelui României propuneri de remaniere referitoare la revocarea şi numirea unor miniştri, respectiv:
    • revocarea doamnei Ana Birchall din funcţia de ministru al justiţiei şi numirea doamnei Dana-Cristina Gârbovan în această funcţie;
    • numirea domnului Iulian Iancu în funcţia de viceprim-ministru;
    • numirea domnului Şerban-Constantin Valeca în funcţia de ministru al educaţiei naţionale;
    • revocarea domnului Mihai-Viorel Fifor din funcţia de viceprim-ministru pentru implementarea parteneriatelor strategice ale României şi numirea doamnei Ana Birchall în aceeaşi funcţie;
    • numirea domnului Mihai-Viorel Fifor în funcţia de ministru al afacerilor interne.

    În aceeaşi zi, după două ore de la momentul transmiterii propunerilor de remaniere, preşedintele ALDE a declarat public ieşirea de la guvernare a acestui partid, arătând că în dimineaţa zilei de luni, 26 august 2019, la ora 10,00, a avut o întâlnire cu premierul pentru a discuta rămânerea sau părăsirea coaliţiei de guvernare.
    Ulterior acestei declaraţii, prim-ministrul României a luat act de decizia ALDE de ieşire de la guvernare, iar în ziua următoare prim-ministrul a luat act şi de demisiile a trei membri ai Guvernului, transmiţând Preşedintelui României propunerile de vacantare a trei posturi din Guvern, respectiv ministrul pentru relaţia cu Parlamentul, ministrul mediului şi ministrul energiei, însoţite de propunerile de interimat.
    Faţă de noua situaţie politică generată de ieşirea ALDE de la guvernare, Preşedintele României a luat act, prin decret, de demisia din Guvern a doamnei Graţiela Gavrilescu, a domnului Anton Anton şi respectiv a domnului Viorel Ilie şi a constatat vacanţa funcţiilor de ministru deţinute de aceştia (Decretele nr. 676-678/2019), iar în ceea ce priveşte remanierea propusă de Guvern, în cadrul unei declaraţii de presă din data de 28 august 2019, Preşedintele României a respins-o în integralitate, menţionând că „actualul Guvern are nevoie de o nouă confirmare în Parlament, printr-o procedură pe care le solicit să o declanşeze“.
    În data de 5 septembrie 2019, reiterând poziţia exprimată la 28 august 2019, Preşedintele a declarat că „(...) este datoria şi obligaţia doamnei premier să meargă de urgenţă în Parlament pentru a obţine votul de validare (...). Soluţia nu este aceea de a prelungi criza prin tot felul de cârpeli, precum desemnarea unor interimari, ci de a tranşa situaţia cât mai curând în Parlament. Acesta este unicul mod prin care Guvernul poate încerca să îşi recapete măcar legitimitatea politică“.
    Cu toate acestea, în data de 11 septembrie 2019, insistând în realizarea remanierii guvernamentale potrivit art. 85 alin. (2) din Constituţie, deşi unul dintre cele două partide fusese scos de la guvernare, prim-ministrul a transmis Preşedintelui României noi propuneri pentru şase portofolii din Guvern (a înlocuit trei dintre propunerile formulate în data de 26 august şi a propus trei miniştri titulari pentru posturile vacante).
    Reiterând poziţiile publice anterior exprimate, Preşedintele României, luând act de propunerile din 11 septembrie, a declarat: „Această nouă solicitare, pe care o refuz, vine cu o noutate. Este cras neconstituţională, fiindcă, între timp, este foarte clar şi s-a anunţat şi public, şi în scris, că ALDE a părăsit coaliţia de guvernare. Deci, nu încape nicio îndoială: Guvernul trebuie să meargă în faţa Parlamentului!“.
    *
    * *
    Prezenta cauză vizează problema remanierii guvernamentale, respectiv dacă o propunere de remaniere, urmată de schimbarea compoziţiei politice a Guvernului şi materializată prin scoaterea unui partid de la guvernare, mai atrage competenţa Preşedintelui României de a-şi exercita atribuţiile prevăzute de art. 85 alin. (2), în absenţa aprobării prealabile a Parlamentului şi dacă refuzul Preşedintelui României de a desemna miniştrii interimari, în cadrul unui Guvern care şi-a schimbat compoziţia politică, generează un blocaj instituţional ce nu poate fi înlăturat altfel.

    2. Noţiunea de conflict juridic de natură constituţională. Cadrul legal
    În jurisprudenţa sa evolutivă, dezvoltată în privinţa competenţei ce i-a fost atribuită prin art. 146 lit. e) din Constituţie, instanţa de contencios constituţional a stabilit conţinutul noţiunii de „conflict juridic de natură constituţională“ dintre autorităţile publice, pentru ca, ulterior, să examineze situaţia litigioasă dedusă judecăţii prin raportare la cadrul astfel fixat.
    Potrivit dispoziţiilor articolului 146 lit. e) din Constituţia României, Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a prim-ministrului sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
    Concretizarea legislativă a acestei prevederi constituţionale o regăsim în dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora: (1) Curtea Constituţională soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a prim-ministrului sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
    (2) Cererea de soluţionare a conflictului va menţiona autorităţile publice aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea poziţiei părţilor şi opinia autorului cererii.


    3. Interpretarea sintagmei „conflict juridic de natură constituţională“
    Reamintim, mai întâi, jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a definit sintagma „conflict juridic de natură constituţională“ dintre autorităţi publice, pentru a proceda, apoi, la examinarea situaţiei dedusă judecăţii, în raport de cadrul fixat chiar de instanţa constituţională pentru acest tip de cauze.
    Astfel, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005, că un conflict juridic de natură constituţională presupune „acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe, care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor“.
    De asemenea, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reţinut: „Conflictul juridic de natură constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale.“
    În aceeaşi cauză, Curtea a constatat că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi Guvern, întrucât sesizarea privea neîndeplinirea de către Guvernul României a unei obligaţii legale în cadrul unei proceduri de legiferare care, însă, nu a afectat procesul legislativ, prin crearea unui blocaj instituţional.
    În sfârşit, Curtea a mai statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea“. Prin urmare, noţiunea de conflict juridic de natură constituţională „vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei“ (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009).
    De asemenea, cu referire la competenţa materială de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, a reţinut următoarele:
    "Este vorba de conflictele de autoritate. Într-un atare caz Curtea Constituţională soluţionează sau aplanează litigii constituţionale între autorităţi. Aceste litigii pot privi conflicte între două sau mai multe autorităţi constituţionale cu privire la conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor, decurgând din Constituţie. Aceasta este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale. Pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte politice este necesar să se prevadă că este vorba doar de blocajele instituţionale, respectiv de conflictele pozitive sau negative de competenţă“ (pct. B.1 lit. a din decizie) "

    Totodată, în Decizia nr. 108 din 5.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9.04.2014, Curtea Constituţională a stabilit că:
    "V. În ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice
    Fără a-i defini conţinutul, atât Constituţia, cât şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale utilizează sintagma de «conflict juridic de natură constituţională». Prin urmare, pentru stabilirea trăsăturilor conţinutului conflictului juridic de natură constituţională, principalul reper l-a constituit jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi doctrina în materie.
    Astfel, aceste conflicte au următoarele trăsături:
    - sunt conflicte juridice;
    – sunt conflicte juridice de natură constituţională;
    – creează blocaje instituţionale;
    – vizează nu numai conflictele de competenţă (pozitive sau negative) născute între autorităţile publice, ci şi orice situaţii conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct din textul Constituţiei;
    – se referă numai la anumite autorităţi care pot apărea ca subiecte ale acestuia.
    Toate aceste trăsături au caracter cumulativ şi nicidecum alternativ, neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării.
    1. Doctrina în materie a relevat că un conflict juridic de natură constituţională «priveşte „competenţele“ sau „atribuţiile“ autorităţilor publice; aceste „competenţe“ sau „atribuţii“ pentru a fi de „natură constituţională“ trebuie să derive din Legea fundamentală, nu exclusiv dintr-un act normativ subsecvent Constituţiei» (a se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. CH. Beck, Bucureşti, 2006, p. 867).
    Totodată, art. 146 lit. e) din Constituţie nu priveşte orice conflict, probabil şi posibil, între autorităţile publice, ci numai conflictul juridic, deci nu şi pe cel politic, şi bineînţeles numai conflictul care să privească competenţe constituţionale (a se vedea, în acest sens, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României, Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1.405)."

    *
    * *
    Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale expusă mai sus rezultă că, pentru a ne afla în prezenţa unui conflict juridic de natură constituţională, Curtea trebuie să circumscrie analizei sale următoarele aspecte:
    • să verifice dacă există o situaţie conflictuală între două autorităţi publice, de natură a crea blocaje instituţionale, care nu pot fi înlăturate în alt mod;
    • în ipoteza constatării existenţei unei situaţii conflictuale între două autorităţi publice, să verifice dacă aceasta rezidă, în mod direct, din textul Constituţiei, şi nu dintr-un act normativ subsecvent Constituţiei (a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, punctul II). Circumscris acestei din urmă condiţii, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, a statuat că: „Eventuala depăşire a limitelor de competenţă ale misiunilor de audit nu reprezintă probleme de constituţionalitate, ci strict de legalitate, astfel încât raportul acestora poate fi cenzurat în faţa instanţelor de judecată.“
    • să constate că toate aceste trăsături au caracter cumulativ şi nicidecum alternativ, neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării.


    4. Obiectul verificărilor Curţii în cadrul prezentei cereri de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională
    Faţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale relevată anterior şi prin care au fost definite, determinate, trăsăturile conflictului juridic de natură constituţională, precum şi cerinţa ca acestea să fie întrunite, în mod cumulativ, vom examina în continuare, în raport cu actele şi lucrările dosarului, dacă aspectele invocate în prezenta cerere de către autorul sesizării şi calificate de acesta ca fiind generatoare ale unui conflict juridic de natură constituţională se circumscriu sau nu dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţia României.

    4.1 Cadrul normativ de rang constituţional şi infra-constituţional care normează competenţele părţilor aflate în conflict
    Reţinem că în rezolvarea cauzei sunt incidente următoarele dispoziţii cuprinse în:
    a) Constituţia României:
    - Art. 85:
    "(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.
(2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului.
(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea prim-ministrului.“;"

    – Art. 102 alin. (3): „Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.“
    – Art. 106: „Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.“;
    – Art. 107 alin. (3) şi (4):
    "(3) Dacă prim-ministrul se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile prim-ministrului, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă prim-ministrul îşi reia activitatea în Guvern.
(4) Prevederile alineatului (3) se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile“;"


    b) Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor
    - Art. 10: „Numirea în funcţia de membru al Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, se face de Preşedintele României, la propunerea prim-ministrului.“;
    – Art. 36: „Ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de Guvernare şi întregii liste a Guvernului, la învestitură.“;
    – Art. 37 alin. (1): „prim-ministrul poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau, după caz, divizarea ori comasarea unor ministere. În astfel de situaţii prevederile art. 36 se aplică în mod corespunzător.“



    4.2. Cu privire la refuzul revocării şi, respectiv, numirii unor miniştri la propunerea prim-ministrului, propunere fundamentată de acesta pe dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Constituţia României
    Examinând dispoziţiile art. 85 din Constituţie, având ca denumire marginală „Numirea Guvernului“, constatăm că acestea reglementează procedura de desemnare a candidatului pentru funcţia de prim-ministru şi numirea Guvernului, fiind prevăzute trei situaţii distincte în care Preşedintele României numeşte Guvernul [alin. (1)] sau numai pe unii membri ai Guvernului [alin. (2) şi (3)].
    Dacă în primul alineat al articolului 85 se face referire la modalitatea de desemnare a prim-ministrului şi la numirea Guvernului, alineatul (2) al art. 85 se referă la situaţia în care avem de-a face cu o remaniere guvernamentală sau vacanţa funcţiei de membru al Guvernului, iar alineatul (3) al art. 85 se referă la situaţia în care avem de-a face cu o remaniere guvernamentală ce are drept consecinţă schimbarea structurii sau a compoziţiei politice a Guvernului.
    Remanierea guvernamentală reprezintă o modificare în componenţa Guvernului deja aprobată de Parlament, respectiv înlocuirea unor membri ai Guvernului cu alte persoane care nu se regăsesc pe lista iniţială aprobată de Parlament, prin acordarea votului de încredere.
    Schimbarea structurii sau a compoziţiei politice a Guvernului, reglementată în dispoziţiile art. 85 alin. (3) din Constituţie, reprezintă situaţia în care fie se măreşte, fie se micşorează numărul membrilor Guvernului, precum şi situaţia în care, prin remanierea guvernamentală, fie mai este cooptat la guvernare unul sau mai multe partide, fie este scos de la guvernare un partid politic sau mai multe. În acest caz, este necesar un control parlamentar exercitat printr-un vot de aprobare a noului Guvern. Practic, este nevoie de aprobarea Parlamentului pentru ca Preşedintele să poată remania şi numi alţi membri ai Guvernului în funcţie. Propunerea de remaniere aparţine prim-ministrului şi este făcută către Parlament. După ce Parlamentul aprobă propunerea prim-ministrului, acesta transmite, sub semnătura preşedinţilor Camerelor, hotărârea de aprobare a noii structuri guvernamentale. În baza hotărârii Parlamentului, Preşedintele României emite decretul sau decretele de numire a noilor membri ai Guvernului.
    De altfel, alineatul (3) al art. 85 din Constituţie a fost introdus prin procedura de revizuire a Constituţiei din anul 2003, iar în expunerea de motive a Legii de revizuire a Constituţiei se menţionează faptul că, prin adăugarea acestui alineat, „s-a întărit controlul Parlamentului asupra Guvernului, prin consacrarea constituţională a practicii parlamentare referitoare la condiţionarea remanierii guvernamentale ce are ca efect schimbarea structurii sau compoziţiei politice a Guvernului, de aprobarea prealabilă a Parlamentului“. Aşadar, după revizuirea Constituţiei, atunci când unul dintre partidele coaliţiei părăseşte Guvernul şi nu există o delimitare formală şi concretă a portofoliilor deţinute în cadrul cabinetului de fiecare dintre cele două partide ale coaliţiei, a intervenit o partajare de competenţă între Preşedinte şi Parlament în ceea ce priveşte remanierea Guvernului.
    Cu privire la interpretarea sintagmei „compoziţia politică“ din cuprinsul art. 85 alin. (3) din Constituţie, aceasta a fost realizată de către Curtea Constituţională, care a statuat următoarele: „Compoziţia politică se referă la partidele care intră în alcătuirea Guvernului, schimbarea compoziţiei politice intervenind în situaţia în care prin remanierea guvernamentală sunt cooptate sau, după caz, scoase de la guvernare un partid politic sau mai multe. (...) Astfel cum Curtea Constituţională a mai statuat, Hotărârea Parlamentului privind modificarea structurii şi compoziţiei politice a Guvernului nu poate fi un act pur formal, ci este un act de dispoziţie care încheie o procedură parlamentară complexă“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 128 din 8.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 22.04.2014, şi Decizia nr. 1.560 din 18.11.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 30.11.2009).
    Reglementând structura Guvernului, în art. 102 alin. (3), Constituţia prevede că „Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.“ Textul constituţional nu face nicio referire la numărul de ministere sau la nominalizarea acestora. Prin urmare, în lipsa unor norme exprese prevăzute prin lege organică, structura Guvernului este cea aprobată prin hotărârea Parlamentului de acordare a încrederii Guvernului sau cea aprobată prin hotărârea Parlamentului privind schimbarea structurii Guvernului, la cererea prim-ministrului. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 36 şi art. 37 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor. Potrivit art. 36 din actul normativ menţionat, „Ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de Guvernare şi întregii liste a Guvernului, la învestitură“, iar, potrivit art. 37 alin. (1), „prim-ministrul poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau, după caz, divizarea ori comasarea unor ministere. În astfel de situaţii prevederile art. 36 se aplică în mod corespunzător.“
    Prin Decizia nr. 98 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008, Curtea a statuat că, în cazurile prevăzute la alin. (1) şi (3) ale art. 85, „numirea de către Preşedintele României a miniştrilor este un act de executare a hotărârii Parlamentului şi de învestire, pe această bază, a miniştrilor, de către şeful statului. Hotărârea organului reprezentativ suprem al poporului român [art. 61 alin. (1) din Constituţia României] este un act obligatoriu, pe care Preşedintele nu l-ar putea refuza decât prin săvârşirea unor fapte grave de încălcare a Constituţiei.“
    Acesta este cadrul legal şi jurisprudenţial la care se raportează cererea adresată Curţii Constituţionale în prezenta cauză, adică cel corespunzător numirii unor membri ai Guvernului, în cazul remanierii guvernamentale care are ca efect schimbarea structurii sau a compoziţiei politice a Guvernului.
    Din toate dispoziţiile constituţionale şi legale menţionate anterior rezultă că, în ceea ce priveşte realizarea remanierii Guvernului, legiuitorul constituant a legat exercitarea competenţelor autorităţilor implicate, în mod intrinsec, de realitatea politică, aşa cum rezultă aceasta din votul Parlamentului de acordare a încrederii Guvernului la învestitura acestuia. În cazul schimbării compoziţiei politice a Guvernului - aşa cum a fost acesta învestit - în plan juridic, efectele vizează atât competenţa autorităţilor implicate, cât şi procedura de urmat.
    Aşa cum am relevat anterior, din punctul de vedere al compoziţiei sale politice, Guvernul învestit prin Hotărârea Parlamentului României nr. 1/2018 era un Guvern PSD-ALDE, expresie a protocolului de constituire a Coaliţiei de guvernare pentru dezvoltare şi democraţie PSD-ALDE, încheiat la data de 19 decembrie 2016, ce stabilea că echipa guvernamentală este formată din miniştri desemnaţi proporţional de cele două partide, fără a menţiona expres portofoliile deţinute de către fiecare dintre acestea în cadrul Guvernului.
    Nici în Protocolul de constituire a Coaliţiei de guvernare pentru dezvoltare şi democraţie PSD-ALDE, încheiat între cele două formaţiuni politice parlamentare la data de 19 decembrie 2016, nici în conţinutul Hotărârii Parlamentului României nr. 1/2018 pentru acordarea încrederii Guvernului nu s-a realizat o delimitare clară a portofoliilor între cele două partide. Aşadar, votul de încredere acordat de Parlament Guvernului Dăncilă a vizat Guvernul în ansamblul său, în compoziţia politică asumată de cele două partide. Ceea ce este indubitabil este faptul că Guvernul învestit în luna ianuarie 2018 a fost format din reprezentanţi desemnaţi de cele două partide politice parlamentare. Dovadă a acestei unităţi este atât decizia ALDE din 26 august 2019 de a ieşi de la guvernare, cât şi declaraţia publică a prim-ministrului din aceeaşi zi, prin care a luat act de decizia acestui partid de a părăsi guvernarea.
    În ceea ce priveşte repartizarea portofoliilor între PSD şi ALDE, câtă vreme coaliţia de guvernare a funcţionat, atribuirea în concret a funcţiilor de ministru reprezenta o decizie politică a celor două partide, fără consecinţe juridice sub aspectul exercitării competenţei Preşedintelui României prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie. Însă, în raport cu noua situaţie de fapt, determinată de ieşirea ALDE de la guvernare şi de faptul că portofoliile nu au fost expres delimitate între cele două partide, dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Constituţie nu mai pot fi aplicate fără acordul prealabil al Parlamentului, conform art. 85 alin. (3) din Constituţie.
    Ieşirea ALDE de la guvernare nu a rămas numai în plan politic, ci a produs efecte juridice sub aspectul compoziţiei politice a Guvernului. În acest sens, relevante sunt declaraţia preşedintelui ALDE din data de 26 august 2019, urmată de demisiile a trei miniştri din Guvern (care au făcut, de altfel, şi declaraţii publice de explicare a deciziilor lor), precum şi scrisoarea preşedintelui ALDE transmisă Preşedintelui României la data de 12 septembrie (înaintată Curţii Constituţionale), potrivit căreia protocolul Coaliţiei de guvernare PSD-ALDE a fost denunţat începând cu data de 26 august 2019. Un alt lucru cert este faptul că cel puţin un anumit portofoliu - cel al justiţiei, cuprins în propunerea de remaniere formulată în data de 26 august 2019 - a fost asumat în cadrul coaliţiei, când de ALDE, când de PSD. Şi nu în ultimul rând, prim-ministrul a decis, prin propunerile sale înaintate în data de 27 august 2019, să formalizeze scoaterea ALDE de la guvernare.
    Din toate cele expuse mai sus rezultă că, în actuala redactare a Constituţiei, legiuitorul constituant a interzis Preşedintelui României să exercite competenţa prevăzută de art. 85 cu depăşirea limitelor învestirii, schimbând compoziţia politică a Guvernului, fără acordul Parlamentului. Această interdicţie este cu atât mai mult valabilă atunci când nu se poate stabili cu certitudine ce portofoliu aparţine fiecărui partid. În consecinţă, schimbarea compoziţiei politice are efecte sub aspectul exercitării competenţei Preşedintelui prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie, ori de câte ori premierul intenţionează să remanieze echipa guvernamentală, indiferent dacă prim-ministrul menţionează sau nu expres acest lucru în propunerile sale de remaniere.
    Din acest punct de vedere este irelevant faptul că în adresele din data de 26 august 2019, respectiv din data de 11 septembrie 2019 (transmisă şi Curţii Constituţionale) prim-ministrul României nu a menţionat faptul că ALDE a decis să părăsească guvernarea. În acelaşi sens, este lipsit de relevanţă juridică faptul că solicitările adresate Preşedintelui în data de 27 august 2019 referitoare la constatarea vacanţei a trei posturi din Guvern şi desemnarea unor miniştri interimari nu cuprind astfel de menţiuni.
    Aşadar, în viziunea legiuitorului constituant şi a Curţii Constituţionale, analiza menţinerii sau schimbării compoziţiei politice a Guvernului se face prin raportare la partidele care, prin intermediul reprezentanţilor lor legali, şi-au exprimat voinţa de a alcătui Guvernul, în baza deciziei forurilor statutare, şi nicidecum prin raportare la persoane şi eventual la calitatea lor de membri sau nu ai unor formaţiuni politice. Din această perspectivă este lipsită de relevanţă juridică cooptarea unor membri ai partidului ALDE - partid care a decis să iasă de la guvernare -, încercând să se creeze aparenţa că nu au survenit modificări în compoziţia politică iniţială. O asemenea interpretare este în dezacord cu litera şi spiritul Constituţiei, dar şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
    Acţiunea prim-ministrului prin care s-a încercat a se crea o aparenţă de legalitate, insistându-se ca şeful statului să exercite o competenţă cu ignorarea Parlamentului, demonstrează lipsa de loialitate faţă de principiile constituţionale care stau la baza unui stat de drept. Din această perspectivă, încă de la debutul crizei guvernamentale, prim-ministrul s-a plasat, prin acţiunile sale, în afara cadrului constituţional, generând el însuşi această situaţie dedusă judecăţii Curţii şi pretinzând existenţa unui blocaj de natură constituţională, deşi a avut şi are la dispoziţie instrumentul constituţional prin care se poate realiza remanierea guvernamentală. Într-o conduită constituţională loială, prim-ministrul avea obligaţia de a se adresa Parlamentului, ca autoritate competentă să decidă cu privire la remaniere, ca efect al schimbării compoziţiei politice şi al împrejurării că cele două partide nu aveau delimitate portofoliile în mod formal. În acest mod este prezervată voinţa legiuitorului constituant, ca o remaniere cu schimbarea compoziţiei politice să nu se realizeze cu încălcarea competenţei Parlamentului, singurul abilitat să se pronunţe într-o procedură simetrică celei de acordare a votului de încredere. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 85 alin. (1) şi (3) din Constituţie.
    Astfel, Curtea a statuat că raţiunea procedurii constituţionale prevăzute de art. 85 alin. (3) din Constituţie şi, implicit, a necesităţii aprobării Parlamentului în cazul remanierii guvernamentale ce implică schimbarea compoziţiei politice a Guvernului este direct legată de susţinerea politică de care un guvern se bucură şi de procedura constituţională a acordării votului de încredere de către Parlament. Aprobarea propunerii prim-ministrului de modificare a structurii şi/sau a compoziţiei politice a Guvernului implică responsabilitatea Parlamentului, în calitate de autoritate reprezentativă aleasă de către corpul electoral, precum şi o răspundere politico-juridică pe care o presupun, de altfel, toate actele pe care acesta le emite (a se vedea în acest sens Decizia nr. 128 din 8.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 22.04.2014).
    Totodată, legiuitorul constituant a obligat Preşedintele României ca, atunci când este sesizat cu o remaniere guvernamentală, mai întâi să verifice dacă a intervenit sau nu o schimbare în structura sau compoziţia politică a Guvernului. În acest din urmă caz, Preşedintele îşi poate exercita atribuţia de revocare şi numire a unor miniştri, numai în baza aprobării Parlamentului. Raţiunea acestei proceduri este tocmai aceea de a prezerva dreptul Parlamentului de a menţine sau retrage încrederea acordată Guvernului.
    Această verificare de competenţă, pe care este obligat să o realizeze Preşedintele României înaintea emiterii oricărui decret, ţine în mod direct de respectarea principiului legalităţii şi, de asemenea, de îndeplinirea rolului său constituţional de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, în temeiul dispoziţiilor art. 80 alin. (2) din Legea fundamentală.
    În condiţiile destrămării coaliţiei de guvernare, Preşedintele României nu mai putea exercita atribuţiile prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie, ce includ şi dreptul de apreciere al Preşedintelui, atât din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de legalitate, cât şi de corespundere a candidatului, ci a refuzat să îşi exercite atribuţiile în alte condiţii decât cele prevăzute de Legea fundamentală.
    În opinia noastră, în condiţiile destrămării coaliţiei şi nedelimitării portofoliilor, un decret de remaniere guvernamentală, în lipsa acordului Parlamentului, ar fi fost emis prin fraudă la lege, actul fiind lovit de nulitate pentru nerespectarea unei condiţii de validitate, cu consecinţe directe în ceea ce priveşte respectarea Constituţiei, dar şi a securităţii juridice şi funcţionării Guvernului. Îndeplinirea condiţiilor de legalitate a decretului de numire în funcţia de membru al Guvernului, act administrativ cenzurabil pe calea contenciosului administrativ, se analizează prin raportare la starea de fapt şi la dispoziţiile legale aplicabile acesteia la momentul emiterii actului. Aşadar, decretele de numire sunt guvernate de principiul tempus regit actum, ceea ce înseamnă că Preşedintele nu putea proceda la emiterea decretelor de remaniere, decât cu nesocotirea principiului legalităţii.
    Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 85 din Constituţie rezultă că în situaţia ieşirii unui partid de la guvernare, când nu se poate stabili dacă portofoliile vizate sunt sau nu afectate de schimbarea compoziţiei politice, prezumţia încrederii acordate de Parlament Guvernului este răsturnată. De aceea, într-o asemenea situaţie, prim-ministrul trebuie să se întoarcă la Parlament pentru a obţine acordul pentru remanierea solicitată. În esenţă, remanierea solicitată în conformitate cu art. 85 alin. (2) din Constituţie are ca premisă faptul că Guvernul se bucură în Parlament de aceeaşi încredere cu cea primită prin votul de învestitură. Or, în momentul retragerii de la guvernare a unuia dintre parteneri - care declară şi că intră în opoziţie - această condiţie nu mai este îndeplinită. Răsturnarea prezumţiei privind existenţa beneficiului de încredere (în interiorul căruia executivul are o marjă de acţiune) s-a produs prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Decretelor nr. 676/2019, nr. 677/2019 şi nr. 678/2019 pentru constatarea vacanţei unor funcţii de membru al Guvernului, ca efect al ieşirii ALDE de la guvernare.
    Prin urmare, considerăm că dacă ar fi dat curs propunerilor de remaniere transmise de prim-ministrul României în data de 26 august 2019, Preşedintele României ar fi exercitat o competenţă în alt mod decât cel recunoscut de Legea fundamentală şi ar fi încălcat rolul constituţional al Parlamentului prevăzut de art. 85 alin. (3), nesocotind atât principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, cât şi pe cel al colaborării loiale.
    Preşedintele României nu a refuzat să îşi exercite o competenţă, ci, având în vedere votul dat în Parlament asupra listei Guvernului în structura şi compoziţia politică avute în vedere la acordarea votului de încredere, a invitat prim-ministrul să se adreseze instituţiei care are deplină competenţă în aprobarea schimbării compoziţiei politice şi a structurii Guvernului. Iar această invitaţie a fost motivată public. De altfel, un eventual răspuns al Preşedintelui, scris şi motivat, asupra propunerilor transmise de prim-ministru în data de 26 august 2019, putea fi realizat numai în situaţia în care erau incidente doar dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Constituţie.
    În plus, faţă de situaţia de fapt, nici în mod public şi nici în cererea de soluţionare a prezentului pretins conflict juridic de natură constituţională, prim-ministrul nu a motivat de ce ar fi aplicabilă procedura simplificată de remaniere prevăzută în art. 85 alin. (2) din Constituţie, deşi în conformitate cu dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, această obligaţie incumba prim-ministrului.
    Când o coaliţie de guvernare încetează să mai funcţioneze, în virtutea rolului său constituţional şi al principiului legalităţii, Preşedintele României este obligat ca, în soluţionarea oricărei propuneri de remaniere ce vizează nu numai numirea, ci şi revocarea unor miniştri, să procedeze la verificarea competenţei sale, pentru a stabili dacă se poate da direct curs propunerii prim-ministrului. Această conduită rezultă din întreaga filozofie a art. 85 din Constituţie, potrivit căreia titularul competenţei de a învesti Guvernul este Parlamentul, iar procedura prevăzută de art. 85 alin. (2) este una simplificată şi aplicabilă câtă vreme remanierea nu are ca efect schimbarea compoziţiei politice.
    Faţă de toate argumentele mai sus prezentate, considerăm că în cauză nu a existat şi nu există un conflict juridic de natură constituţională între prim-ministrul României şi Preşedintele României, generat de refuzul revocării şi, respectiv, numirii unor miniştri la propunerea prim-ministrului, câtă vreme situaţia de fapt impunea obţinerea de către Guvern, conform art. 85 alin. (3) din Constituţie, mai întâi a unui vot al Parlamentului, modificarea componenţei nominale a acestuia, în condiţiile art. 85 alin. (2), fiind posibilă numai după acordul Parlamentului.
    În plus, la data de 11 septembrie 2019, prim-ministrul a transmis Preşedintelui României noi propuneri de numire a unor miniştri titulari pentru portofoliile ale căror interimate au expirat (viceprim-ministru, ministrul educaţiei naţionale şi ministrul afacerilor interne) - înaintate, de altfel, şi Curţii Constituţionale - înlocuind astfel propunerile iniţiale formulate în data de 26 august 2019 şi care au făcut obiectul prezentului conflict juridic de natură constituţională, motiv pentru care, şi din această perspectivă, a admite că Preşedintele României ar putea fi obligat să dea curs propunerilor prim-ministrului din 26 august 2019 ar însemna totodată să fie nesocotită voinţa prim-ministrului care a desemnat ulterior alte persoane.

    4.3. Cu privire la refuzul tacit al Preşedintelui României de a numi miniştri interimari dintre membrii în funcţie ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, potrivit prevederilor art. 107 alin. (3) din Constituţia României, republicată, învederăm faptul că acesta nu a generat un blocaj instituţional pentru următoarele considerente:
    Potrivit art. 107 alin. (3) şi (4) din Constituţie
    "(3) Dacă prim-ministrul se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile prim-ministrului, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă prim-ministrul îşi reia activitatea în Guvern.
(4) Prevederile alineatului (3) se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.“"

    În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 90/2001, potrivit cărora:
    "(1) Dacă prim-ministrul se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 5 sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile prim-ministrului, până la formarea noului Guvern. Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor încetează dacă prim-ministrul îşi reia activitatea în Guvern în cel mult 45 de zile.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.
(3) În situaţiile prevăzute la alin. (2), înăuntrul termenului de 45 de zile, prim-ministrul va iniţia procedurile prevăzute de lege pentru numirea unui alt membru al Guvernului.“"


    Ca atare, şi având în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, interimatul reprezintă situaţia în care o persoană îndeplineşte, în condiţiile stabilite de lege, pe o perioadă determinată, atribuţiile unei alte persoane ce ocupă o demnitate sau o funcţie publică. Interimatul funcţiei de ministru se referă la situaţia în care conducerea unui minister este exercitată, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile, de un alt membru al Guvernului decât ministrul titular, a cărui funcţie a încetat în condiţiile art. 106 din Constituţie sau care este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.559 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 30.11.2009).
    Instituţia interimatului, în cazul unei remanieri guvernamentale prin care se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, trebuie privită în spiritul Legii fundamentale, respectiv aceea de a asigura funcţionarea Guvernului, în ansamblul său. În cazul de faţă, interimatele solicitate de prim-ministru nu au fost de natură să asigure funcţionarea Guvernului, câtă vreme au existat portofolii pentru care durata interimatului a expirat, iar Parlamentul este autoritatea competentă să aprobe numirea unor miniştri titulari.
    Or, în prezenta cauză, situaţia de fapt a fost următoarea: interimatul pentru o funcţie de vicepremier expirase încă din data de 16 august, iar pentru alte două portofolii ocupate provizoriu, împlinirea termenului de 45 de zile pentru interimate era iminentă; pentru toate aceste portofolii, în condiţiile modificării compoziţiei politice a Guvernului, competenţa numirii de noi miniştri este una partajată între Preşedinte şi Parlament, în condiţiile art. 85 alin. (3) din Constituţie. Cu privire la aceste trei funcţii, prim-ministrul nu a înţeles să se adreseze Parlamentului nici până la acest moment. În aceste condiţii, chiar dacă Preşedintele ar fi dat curs propunerilor de desemnare a altor trei miniştri interimari, acest fapt nu ar fi condus la asigurarea funcţionării Guvernului şi la respectarea votului Parlamentului, câtă vreme prim-ministrul nu a înţeles să solicite aprobarea Parlamentului pentru niciuna dintre funcţiile vacante.
    Compatibilitatea procedurii prevăzute de art. 85 alin. (3) cu cea de la art. 107 alin. (4) din Constituţie nu presupune faptul că solicitarea şi obţinerea unui acord al
    Parlamentului cu privire la remanierea guvernamentală este întotdeauna precedată de instituirea unor interimate. În cauza dedusă judecăţii, a admite că Preşedintele României era obligat să desemneze miniştri interimari pentru cele trei funcţii devenite vacante ar echivala cu admiterea interpretării că, în situaţia în care compoziţia politică a Guvernului se schimbă, procedura interimatului este obligatoriu prealabilă celei de solicitare a aprobării Parlamentului pentru remaniere. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a admis că desemnarea miniştrilor interimari nu are nevoie de acordul Parlamentului, însă în această ipoteză Curtea nu a instituit şi obligativitatea desemnării unui interimar.
    Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 107 alin. (3) şi (4), art. 80 alin. (2) şi art. 85 alin. (3) din Constituţie rezultă faptul că Preşedintele este singura autoritate competentă să desemneze un prim-ministru interimar, în situaţiile prevăzute de art. 106. În cazul miniştrilor, această atribuţie nu poate fi exercitată în mod corespunzător, la propunerea prim-ministrului, făcând abstracţie de rolul constituţional al Preşedintelui prevăzut de art. 80 alin. (2), respectiv acela de a veghea la buna funcţionare a autorităţilor publice.
    Aceasta înseamnă că ori de câte ori prin desemnarea unor miniştri interimari nu se asigură funcţionarea Guvernului în ansamblul său şi în acord cu votul de încredere acordat de Parlament, premierul este obligat să acţioneze cu celeritate pentru validarea echipei guvernamentale în Parlament, iar Preşedintele acţionează în acord cu rolul său constituţional prevăzut de dispoziţiile art. 80 alin. (2). Aceasta este una dintre raţiunile pentru care în cuprinsul art. 107 alin. (4) se foloseşte sintagma „în mod corespunzător“, sintagmă care nu vizează doar procedura prevăzută la art. 107 alin. (3), ci are în vedere ansamblul dispoziţiilor constituţionale referitoare la raporturile dintre cele două autorităţi din cadrul executivului.
    În prezenta cauză, sesizat cu propuneri succesive de remaniere, Preşedintele României a subliniat constant obligaţia prim-ministrului de a se prezenta în faţa Parlamentului în scopul obţinerii aprobării pentru remanierea guvernamentală, ca singura soluţie constituţională posibilă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, interimatul nu poate dura mai mult de 45 de zile de la vacantarea postului. Obţinerea acordului Parlamentului era cu atât mai necesară, nu numai în contextul schimbării stării de fapt în plan politic în cadrul coaliţiei de guvernare, dar şi al expirării altor două interimate (de la Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne), coroborat cu împrejurarea că prim-ministrul nu a formulat o propunere de numire a unui ministru titular pe postul de vicepremier în termenul constituţional (post vacantat ca urmare a demisiei domnului Viorel Ştefan). Astfel, deşi acest ultim interimat a expirat în data de 16 august 2019, propunerea premierului a fost transmisă 10 zile mai târziu, în data de 26 august 2019. Din această perspectivă, apreciem că funcţionarea Guvernului, în alte condiţii decât cele aprobate de Parlament, este imputabilă prim-ministrului, căruia îi incumbă obligaţia de a depune toate diligenţele pentru a asigura funcţionarea Guvernului în integralitate, în structura aprobată de Parlament. Loialitatea constituţională impune nu doar respectarea literei Constituţiei, ci şi a spiritului acesteia, numai astfel mecanismele constituţionale de reglaj şi control reciproc (checks and balances) devenind eficiente.
    În plus, considerăm că este cu atât mai necesar ca Parlamentul să îşi exercite atribuţia prevăzută de art. 85 alin. (3), acesta fiind singura autoritate în măsură să clarifice şi situaţia Ministerului Afacerilor Externe, tocmai pentru a evita un veritabil conflict viitor cu privire la delimitarea competenţelor în privinţa unei eventuale remanieri a ministrului afacerilor externe. Aprobarea Parlamentului cu privire la remanierea guvernamentală reprezenta singurul cadru constituţional în care era posibilă surmontarea evenimentelor survenite în funcţionarea Guvernului: situaţii de interimat pentru care termenul fie a expirat, fie s-a apropiat de împlinire, clarificarea situaţiei Ministerului Afacerilor Externe, stabilirea compoziţiei politice a Guvernului şi, eventual, o altă structură a cabinetului.
    Dintr-o altă perspectivă, învederăm faptul că, iniţial, prim-ministrul a admis că situaţia complexă în care se afla Guvernul impunea recurgerea la procedura prevăzută de art. 85 alin. (3) din Constituţie. Ulterior, la data de 11 septembrie 2019, prim-ministrul a transmis Preşedintelui României propuneri de numire a miniştrilor titulari pentru posturile pentru care propusese anterior desemnarea unor interimari. O atare conduită poate conduce numai la concluzia că prim-ministrul a renunţat la solicitarea de desemnare a unor miniştri interimari formulată în data de 27 august 2019.
    Pe de altă parte, refuzul desemnării unor miniştri interimari nu a fost de natură să genereze un blocaj la nivelul ministerelor, iar dacă, în fapt, acesta ar fi existat, nu îi este imputabil Preşedintelui României.
    Astfel, dispoziţiile art. 45 din Codul administrativ prevăd un termen de 15 zile în care prim-ministrul poate lua act de demisia unui membru al Guvernului, termen suficient pentru luarea tuturor măsurilor pentru asigurarea funcţionării ministerelor. Instituirea unui termen de 15 zile conferit prim-ministrului are o raţiune similară preavizului din dreptul comun. În acest context, prim-ministrul nu-şi poate invoca propria culpă. În plus, potrivit art. 43 alin. (2) din Codul administrativ, prim-ministrul dispunea şi de un termen de 5 zile în care să transmită Preşedintelui României propunerea de vacantare a funcţiei de membru al Guvernului.
    Situaţia generată de propunerea unor interimari este efectul unei crize politice determinate de ieşirea ALDE de la guvernare, şi nu un veritabil blocaj instituţional.
    Astfel, având la dispoziţie o altă opţiune, respectiv aceea de a solicita acordul Parlamentului, Guvernul şi ministerele nu s-au aflat într-o situaţie de blocaj, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile pentru existenţa conflictului juridic de natură constituţională.
    Pe de altă parte, potrivit art. 61 alin. (1) din Codul administrativ, secretarul general al ministerului şi secretarii generali adjuncţi „asigură stabilitatea funcţionării ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului, precum şi cu celelalte autorităţi şi organe ale administraţiei publice“. De asemenea, potrivit art. 38 alin. (1) din Codul administrativ, „Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa majorităţii membrilor săi. Hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens. Dacă nu se realizează consensul, hotărăşte prim-ministrul“. În aceste condiţii, Executivul format din 27 de membri poate funcţiona cu un număr de 14 membri ai acestuia, în acest fel fiind asigurat cvorumul.
    În consecinţă, în cauză nu a existat un blocaj instituţional, câtă vreme prim-ministrul dispunea de cadrul legal pentru rezolvarea situaţiei, respectiv prezentarea în faţa Parlamentului, conform art. 85 alin. (3) din Constituţie.
    *
    * *
    Având în vedere toate aspectele relevate anterior, în dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională, la punctele 1, 2 şi 3 din dispozitivul deciziei, considerăm că instanţa de contencios constituţional ar fi trebuit să constate că în cauză nu a existat şi nu există un conflict juridic de natură constituţională între prim-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, deoarece:
    • nu suntem în prezenţa refuzului îndeplinirii unei obligaţii ce revenea Preşedintelui României, câtă vreme nu sunt îndeplinite condiţiile procedurii simplificate de remaniere prevăzută în art. 85 alin. (2) din Constituţie, remanierea fiind solicitată de prim-ministru simultan cu ieşirea ALDE de la guvernare, situaţie în care, schimbându-se compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele are obligaţia de a exercita competenţa prevăzută în art. 85 alin. (2) din Constituţie, numai după aprobarea Parlamentului şi în urma sesizării acestuia, conform prevederilor art. 85 alin. (3) din Legea fundamentală;
    • nu suntem în prezenţa unui blocaj instituţional, condiţie esenţială pentru constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională, deoarece a existat şi există un alt mod de înlăturare a presupusului blocaj, respectiv prim-ministrul avea la dispoziţie procedura prevăzută de art. 85 alin. (3) din Constituţie, procedură care putea şi poate fi demarată doar din iniţiativa sa, în acest mod subzistând toate premisele prin care un eventual blocaj putea fi înlăturat.



                    Judecător,
                    Dr. Livia Stanciu


    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată, considerând că cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre prim-ministrul Guvernului României, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, cerere formulată de prim-ministrul Guvernului României trebuia respinsă şi trebuia să se constate că nu a existat şi nu există conflict juridic de natură constituţională generat de refuzul Preşedintelui României de a revoca ori numi unii miniştri titulari sau de refuzul tacit al Preşedintelui României de a numi miniştri interimari de vreme ce a avut loc o schimbare a compoziţiei politice a Guvernului.
    1.1. În prezenta cauză, la data de 11 septembrie 2019, Curtea Constituţională a fost învestită cu soluţionarea unui pretins conflict juridic de natură constituţională ce ar rezulta din refuzul Preşedintelui României de a revoca din funcţie doi miniştri, de a numi trei miniştri interimari şi de a numi cinci miniştri titulari în condiţiile în care, în ziua în care prim-ministrul României a înaintat propunerile de revocare din funcţie a doi miniştri şi, respectiv, de numire în funcţie a cinci miniştri titulari, unul dintre cele două partide politice care alcătuiau coaliţia politică aflată la guvernare şi-a anunţat public ieşirea de la guvernare şi trecerea în opoziţie.
    1.2. În fapt, începând cu data de 26 august 2019, Guvernul, în alcătuirea ce a primit votul de învestitură consemnat în Hotărârea Parlamentului nr. 1/2018, şi-a schimbat compoziţia politică. Astfel, pe 26 august 2019, prim-ministrul României a înaintat Preşedintelui României cinci adrese prin care a propus două revocări din funcţia de ministru şi cinci numiri în funcţia de membru titular al Guvernului. În aceeaşi zi, în urma unor negocieri politice care au eşuat, ALDE a denunţat public protocolul de constituire a Coaliţiei de guvernare pentru dezvoltare şi democraţie PSD - ALDE şi a declarat, de asemenea public, ieşirea sa de la guvernare. De altfel, aceste declaraţii publice au fost urmate a doua zi (27 august 2019) de demisiile a trei miniştri pe care ALDE îi avea în cadrul Guvernului. Demisia fiind un act unilateral de voinţă al titularului funcţiei, nesusceptibil de control ori aprobare, Preşedintele României a luat act de îndată de cele trei demisii prin decretele nr. 676/2019, nr. 677/2019 şi nr. 678/2019 şi a constatat vacanţa funcţiilor. În schimb, Preşedintele României a refuzat să dea curs solicitărilor de remaniere guvernamentală (revocare a unor alţi miniştri decât cei demisionari sau numire a unor miniştri titulari ori, ulterior, interimari) în absenţa unei hotărâri a Parlamentului prin care să fi fost validată noua compoziţie politică a Guvernului. Prim-ministrul Guvernului României şia întemeiat propunerile pe art. 85 alin. (2) din Constituţie, Preşedintele României şi-a întemeiat refuzul pe art. 85 alin. (3) din Constituţie.
    2.1. Art. 85 din Constituţia României cuprinde două ipoteze distincte referitoare la remanierea guvernamentală: în cazul în care remanierea presupune înlocuirea unor membri ai Guvernului fără afectarea structurii ori compoziţiei politice a acestuia ea se realizează de către Preşedinte la propunerea prim-ministrului (alineatul 2), iar în cazul în care remanierea vizează modificări ale structurii sau compoziţiei politice a Guvernului ea presupune cu necesitate un vot al Parlamentului (alineatul 3).
    2.2. Noţiunea de schimbare a compoziţiei politice a Guvernului a fost interpretată în mod constant de Curtea Constituţională după cum urmează: „Compoziţia politică se referă la partidele care intră în alcătuirea Guvernului, schimbarea compoziţiei politice intervenind în situaţia în care prin remanierea guvernamentală sunt cooptate sau, după caz, scoase de la guvernare un partid politic sau mai multe.“ (Decizia nr. 1.560 din 18.11.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 30.11.2009 şi Decizia nr. 128 din 8.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 22.04.2014).
    3. În aceste condiţii, în baza Constituţiei României, începând cu ziua de luni, 26 august 2019, dată începând cu care a intervenit schimbarea compoziţiei politice a Guvernului, orice propuneri de modificare a compunerii echipei guvernamentale ar fi fost înaintate de prim-ministru Preşedintelui României ele necesitau aprobarea Parlamentului pentru a fi încununate de succes. Altfel spus, incidente în această procedură de remaniere guvernamentală erau doar dispoziţiile art. 85 alin. (3) din Constituţie şi nu cele ale art. 85 alin. (2). Cu toate acestea, refuzând să respecte prevederile exprese şi clare ale art. 85 din Constituţie, prim-ministrul României a învestit Curtea Constituţională cu soluţionarea unui pretins conflict juridic de natură constituţională invocând exclusiv alineatul (2) al articolului 85 din Constituţie.
    4.1. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, un conflict juridic de natură constituţională dintre autorităţi publice „presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea competenţei sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor“ (Decizia nr. 53 din 28.01.2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17.02.2005). Ulterior, prin Decizia nr. 270 din 10.03.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15.04.2008, Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele de competenţă născute între acestea“. În această etapă intermediară a noţiunii evolutive de conflict juridic de natură constituţională Curtea Constituţională a precizat că de esenţa lui este blocajul instituţional, însă ulterior ea a precizat că „regula este aceea că, în măsura în care există mecanisme prin care autorităţile publice să se autoregleze prin acţiunea lor directă şi nemijlocită, rolul Curţii Constituţionale devine unul subsidiar“ (Decizia nr. 108 din 5.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9.04.2014 sau Decizia nr. 875 din 19.12.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.903 din 21.12.2018). Mai recent, potrivit jurisprudenţei Curţii, conflictele juridice de natură constituţională nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează „orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei“ (a se vedea şi Decizia nr. 901 din 17.06.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21.07.2009). Inclusiv interpretarea diferită a unui articol constituţional poate ocaziona un conflict juridic de natură constituţională (Decizia nr. 270/2008, precitată, sau Decizia nr. 538 din 12.09.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.076 din 19.12.2018). În aparenţă, în prezenta cauză ne-am afla în această din urmă situaţie, de vreme ce ambele autorităţi implicate în pretinsul conflict deferit jurisdicţiei constituţionale fac referire la art. 85 din Constituţie, dar îl interpretează diferit.
    4.2. Cu toate acestea, aceeaşi jurisprudenţă a Curţii Constituţionale a stabilit şi că nu orice conflict, probabil şi posibil, între autorităţile publice intră sub incidenţa textului constituţional, ci numai conflictele juridice de natură constituţională. (Decizia nr. 108/2014, precitată). Prin urmare, în această categorie nu pot fi incluse conflictele de natură politică. Altfel spus, aşa cum se arată în una dintre opiniile concurente la Decizia nr. 875/2018, precitată, chiar dacă sunt deduse Curţii Constituţionale „unele conflicte rămân în esenţa şi în conţinutul lor o simplă dispută politică“. Diferenţele ideologice ori de viziune politică sau chiar confruntările dintre diversele forţe politice ţin de esenţa unei democraţii pluraliste şi sunt chiar o garanţie a sa, dar nu orice astfel de confruntări devin conflicte juridice de natură constituţională în înţelesul dat acestei noţiuni de Constituţia României.
    4.3. În încercarea de a delimita cât mai clar conflictele de natură politică de cele juridice de natură constituţională, jurisdicţia constituţională a arătat că opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile unor persoane sau autorităţi publice nu constituie prin ele însele conflicte juridice de natură constituţională (Decizia nr. 53/2005, precitată, sau Decizia nr. 435 din 26.05.2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 4.07.2006).
    4.4. Mai mult, atunci când o autoritate publică nu face altceva decât să îşi îndeplinească atribuţiile care i-au fost repartizate prin Constituţie, eventualul diferend ce ar apare în relaţia cu o altă autoritate publică „nu poate fi echivalat din punct de vedere juridic cu un conflict în sensul autonom pe care îl presupune art. 146 lit. e) din Constituţie“ (Decizia nr. 285 din 21.05.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 28.06.2014). Apreciem că aceasta este situaţia şi în cauza de faţă.
    5.1. Astfel, art. 85 alin. (2) din Constituţie are în vedere cazul în care „Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea prim-ministrului, pe unii membri ai Guvernului“. Curtea Constituţională a susţinut în mod constant că „interpretarea literală a textului impune concluzia că, în acest caz, Preşedintele [...] se află în situaţia de a decide el însuşi numirea unor miniştri, la propunerea prim-ministrului. Actul de decizie în această fază fiind prin definiţie un act de voinţă, este evident că Preşedintele are libertatea de a primi propunerea prim-ministrului sau de ai cere să facă o altă propunere“ (Decizia nr. 356 din 5.04.2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 14.05.2007, Decizia nr. 98 din 7.02.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22.02.2008, Decizia nr. 799 din 17.06.2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23.06.2011). De altfel, în Decizia nr. 98/2008 Curtea a arătat şi că motivele pentru care Preşedintele poate cere prim-ministrului să facă o nouă propunere „nu pot fi cenzurate de prim-ministru, care, în procedura prevăzută de art. 85 alin. (2) din Constituţie nu are decât dreptul de a propune Preşedintelui numirea unui ministru, iar nu competenţă decizională“.
    5.2. De vreme ce textul articolului 85 din Constituţie nu face nicio diferenţă între revocare şi numire, menţionându-le împreună, legate printr-o conjuncţie şi într-o succesiune logică din punct de vedere temporal, în virtutea adagiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, înseamnă că nici interpretul nu ar putea impune un regim juridic diferit acestor două atribuţii constituţionale pe care le exercită Preşedintele României în procedura remanierii guvernamentale. Orice încercare de a crea în mod artificial o distincţie de regim juridic între revocarea şi numirea prevăzute de art. 85 din Constituţie rămâne arbitrară în absenţa unei justificări raţionale. A susţine, precum opinia majoritară, că revocarea nu are drept consecinţă directă înlocuirea unui membru al Guvernului, ci urmăreşte strict vacantarea postului de membru al Guvernului echivalează cu susţinerea ideii că un prim-ministru ar putea urmări să blocheze activitatea unui sau unor ministere din propriul Guvern. La prima vedere un astfel de raţionament pare absurd, dar nu imposibil. A duce mai departe acest sofism şi a susţine că prin refuzul acceptării unei astfel de revocări, adică una realizată exclusiv cu scopul de a vacanta unul sau mai multe posturi de ministru, o altă autoritate publică determină un blocaj în funcţionarea Guvernului, aşa cum se argumentează în cererea introductivă şi în opinia majoritară, nu relevă nici de domeniul juridic şi nici de cel al politicului.
    5.3. În acest context decizia Curţii Constituţionale nr. 875/2018, precitată, rămâne singulară prin aceea că este unica din întreaga jurisprudenţă a Curţii Constituţionale în care aceasta a identificat o diferenţă între cele două atribuţii ale Preşedintelui României reglementate de art. 85 alin. (2) din Constituţie. Este interesant şi faptul că ea pare să fie singurul reper al opiniei majoritare din prezenta decizie în această privinţă, ceea ce ignoră fără o justificare raţională o jurisprudenţă anterioară constantă şi contrară. Astfel, opinia majoritară afirmă că „motivele pentru care prim-ministrul poate solicita Preşedintelui României declararea vacanţei funcţiei de membru al Guvernului ca urmare a revocării“ nu sunt prevăzute de legislaţia în vigoare, căci aceasta „nu include vreo condiţie care să-l constrângă pe prim-ministru atunci când apreciază că este necesară revocarea unui membru al Guvernului“, pentru a dezvolta ideea prezentă deja în Decizia nr. 875/2018, conform căreia „Preşedintele nu poate cenzura motivele pentru care prim-ministrul a înaintat propunerea de revocare a unui membru al Guvernului şi nu se poate opune deciziei prim-ministrului de a opera anumite modificări în componenţa Guvernului, aceasta fiind competenţa exclusivă şi nepartajată a şefului Guvernului“. Numai că, pe de o parte, legislaţia în vigoare nu prevede nici că Preşedintele României trebuie „să răspundă de îndată, în scris şi motivat“ cu privire la refuzul de a revoca sau numi miniştri titulari ori interimari, aşa cum se solicită prin opinia majoritară. Astfel de „constrângeri“ sunt o creaţie a jurisdicţiei constituţionale, de dată extrem de recentă şi care vine în flagrantă contradicţie cu o bogată jurisprudenţă anterioară în care nu era vorba de vreun document formal, scris, prin care să se prezinte motivele refuzului, ci doar de constatarea posibilităţii Preşedintelui de a refuza, motivat, propunerea făcută de prim-ministru. Pe de altă parte, câtă vreme art. 85 alin. (2) din Constituţie face vorbire de revocarea ce este făcută de Preşedinte la propunerea prim-ministrului, este dificil de susţinut că oricare din cele două autorităţi publice ar avea competenţe exclusive şi nepartajate în materie. Dimpotrivă, ambele autorităţi trebuie să conlucreze pentru a finaliza procedura remanierii guvernamentale indiferent că este vorba de revocarea sau de numirea unor membri ai Guvernului.
    5.4. De altfel, rolul fiecăreia dintre cele două autorităţi publice din sfera Executivului este conturat precis de Legea fundamentală şi marcat, de data aceasta, printr-o diferenţă de terminologie juridică notabilă, ceea ce conduce la o diferenţă de regim juridic. Cu referire la interpretarea literală a art. 85 alin. (2) din Constituţie (menţionată în deciziile nr. 356/2007, nr. 98/2008, nr. 799/2011 precitate), din punct de vedere semantic, prim-ministrul „propune“, ceea ce în dicţionarele explicative ale limbii române este definit ca o acţiune prin care se formulează o recomandare, o sugestie, în vreme ce Preşedintele „revocă şi numeşte“, ceea ce în dicţionarele explicative ale limbii române este definit ca o acţiune prin care se decide, se stabileşte. Sensul denotativ al cuvintelor „propune“, respectiv „numeşte şi revocă“ este clar şi constant în limba română, fapt care conduce la o interpretare gramaticală şi teleologică a textului în sensul obligaţiei de colaborare între prim-ministru şi Preşedinte, nicidecum la ideea de competenţe exclusive. Conform art. 85 alin. (2) din Constituţie, aceste roluri diferite revin Preşedintelui României şi, respectiv, prim-ministrului Guvernului României indiferent că este vorba de revocarea sau de numirea unor membri ai Guvernului în cadrul remanierii ce nu implică schimbarea compoziţiei politice a Guvernului.
    5.5. Prin urmare, ideea că Legea fundamentală nu ar stabili în sarcina prim-ministrului o obligaţie constituţională de a se consulta în prealabil cu Preşedintele în vederea realizării unei remanieri guvernamentale contravine textului Constituţiei în vigoare şi jurisprudenţei constante în materie a jurisdicţiei constituţionale. În plus, această aserţiune contravine şi principiului colaborării loiale dintre autorităţile statului atât de des invocat de jurisdicţia constituţională. Constituţia României nu a consacrat o separaţie rigidă a puterilor în stat (de exemplu, ea nu interzice cumulul demnităţii de parlamentar cu cea de ministru), ci una suplă, în cadrul căreia colaborarea celor trei puteri este necesară pentru buna funcţionare a mecanismului statal. Prin urmare, pentru a fi realizată o simplă remaniere guvernamentală sunt necesare informări şi consultări reciproce între prim-ministru şi Preşedinte chiar şi în absenţa unei prevederi exprese a Constituţiei.
    5.6. De altfel, adesea invocată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, Comisia de la Veneţia a arătat în Avizul privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, aviz adoptat de la cea de-a 93-a Sesiune Plenară/Veneţia, 14-15 decembrie 2012 citat in extenso în Decizia nr. 611 din 3.10.2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7.11.2017, următoarele:
    "72. Respectarea statului de drept nu poate fi limitată numai la punerea în aplicare a prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale Constituţiei. Aceasta implică, de asemenea, comportament şi practici constituţionale, care să faciliteze conformitatea cu regulile formale de către toate organele constituţionale şi respectul reciproc între acestea.
73. În România culturile politice şi constituţionale trebuie dezvoltate. Demnitarii nu urmăresc întotdeauna interesele statului ca un întreg. [...] O astfel de lipsă de respect faţă de instituţii este strâns legată de o altă problemă în cultura politică şi constituţională, şi anume încălcarea principiului cooperării loiale între instituţii. Acest principiu este de o importanţă deosebită în cazurile în care funcţii precum, de exemplu, cea de Preşedinte şi cea de prim-ministru sunt deţinute de persoane cu convingeri politice diferite. Numai respectul reciproc poate duce la stabilirea unor practici mutual acceptate, care sunt în conformitate cu patrimoniul constituţional european şi care permit unei ţări să evite şi să depăşească crizele cu seninătate."

    5.7. Având în vedere că funcţia de ministru este una politică, informările şi consultările reciproce dintre prim-ministru şi Preşedinte au preponderent natură politică. În cadrul lor între cele două autorităţi publice pot apărea divergenţe. Toate aceste interacţiuni însă nu sunt de natură juridică, ci eminamente politică. Nu e mai puţin adevărat că interacţiuni politice între diverşi actori (Preşedinte, prim-ministru, parlamentari, partide politice, grupuri parlamentare etc.) determină consecinţe de natură juridică prin aceea că, în final, se poate ajunge la remanierea guvernamentală sau nu. Constituţia nu a stabilit detaliat modalitatea în care trebuie purtate negocierile politice în vederea unei remanieri guvernamentale, ci a precizat exclusiv modul în care se ia act în plan juridic de rezultatul negocierii politice. Dacă negocierea politică se finalizează cu o remaniere simplă este suficientă numirea unor miniştri de către Preşedintele României la propunerea prim-ministrului. Dacă negocierea politică se finalizează cu o schimbare în compoziţia politică a Guvernului devine necesar un vot al Parlamentului.
    5.8. Pe de altă parte, nu se poate susţine nici că alineatul 2 al art. 85 din Constituţie este regula în materie în vreme ce alineatul 3 ar constitui o excepţie şi nici că alineatului 2 ar trebui să i se acorde prioritate de aplicare în faţa alineatului 3 din acelaşi articol, eventual chiar lăsându-l pe acesta din urmă inoperant. Modalitatea de redactare a normei juridice din art. 85 din Constituţie nu lasă loc de interpretări. Textele alineatelor 2, respectiv 3 ale art. 85 vizează ipoteze normative alternative: „în caz de...“ şi „dacă...“. Altfel spus (şi într-o terminologie colocvială), în ipoteza în care se constată că situaţia politică este de un anumit fel (continuitate politică la guvernare) consecinţa juridică este remanierea simplă, în ipoteza în care se constată că situaţia politică este de altă natură (discontinuitate politică la guvernare) consecinţa juridică este restructurarea Guvernului. Tertium non datur.
    5.9. De altfel, distincţia de substanţă dintre cele două ipoteze normative face imposibilă şi mixarea aleatorie a consecinţelor lor juridice. Nu este posibilă revocarea unui ministru în baza art. 85 alin. (2) şi numirea unui titular doar pentru respectivul portofoliu în baza art. 85 alin. (3) din Constituţie, adică după un vot al Parlamentului. În egală măsură, nu este posibilă nici schimbarea compoziţiei politice a Guvernului în baza art. 85 alin. (3) din Constituţie urmată de numirea unor miniştri prin simpla colaborare dintre Preşedinte şi prim-ministru, cu eludarea rolului decizional pe care Parlamentul îl are în cadrul acestei proceduri.
    5.10. Situaţia particulară a numirii unor miniştri interimari, în baza art. 107 alin. (3) din Constituţie, a făcut şi ea obiectul unei bogate şi constante jurisprudenţe a Curţii Constituţionale, care a stabilit că „prin desemnarea unui sau unor miniştri interimari nu are loc o remaniere guvernamentală (s.n.)“ (Decizia nr. 1.560/2009 precitată). Jurisdicţia constituţională a precizat şi că nu se poate susţine că art. 85 alin. (3) din Constituţie nu face nicio distincţie între miniştri titulari şi miniştri interimari tocmai pentru că „ipoteza aplicării [art. 85 alin. (3)] este foarte clar definită de legiuitorul constituant, ceea ce exclude necesitatea realizării vreunei distincţii“ (Decizia nr. 1.559/18.11.2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 30.11.2009). De asemenea, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia, în cazul desemnării miniştrilor interimari, nerespectarea procedurii impuse de art. 85 alin. (3) din Constituţie ar crea un regim discriminatoriu între candidaţii la funcţia de ministru, întrucât miniştrii interimari nu sunt „candidaţi la funcţia de ministru“, ci miniştri în funcţie care exercită pe o perioadă de cel mult 45 de zile şi atribuţiile altui membru al Guvernului a cărui funcţie a fost declarată vacantă (Decizia nr. 1.559/2009, precitată). Prin urmare, instituţia ministrului interimar are ca finalitate asigurarea temporară a funcţionării Guvernului învestit de Parlament în situaţia în care survin oricare dintre cauzele de încetare a funcţiei de membru al Guvernului prevăzute de art. 106 din Constituţie. Ea nu poate fi incidentă în cadrul procedurii prevăzute de art. 85 alin. (3) din Constituţie ce presupune o nouă aprobare a Parlamentului pentru un Guvern cu o compoziţie politică diferită de cea pentru care a fost dat votul iniţial de învestitură şi nici în cadrul procedurii prevăzute de art. 85 alin. (2) din Constituţie, căci acesta se referă la numirea unor miniştri titulari, şi nu la cei interimari.
    5.11. A susţine, precum opinia majoritară, că „prin refuzul Preşedintelui României de a numi miniştri interimari s-a creat un blocaj instituţional la nivelul activităţii Guvernului“ revine cu negarea ipotezei de la care s-a pornit, anume aceea că revocarea unui ministru „reprezintă un mijloc legal pus la dispoziţia prim-ministrului pentru vacantarea unei funcţii din structura Guvernului [...] exclusiv în sensul respectării formalismului şi a principiului simetriei“. Dacă revocarea este pur formală şi serveşte doar la vacantarea unei funcţii, de ce ar mai fi nevoie de înlocuirea ministrului revocat? Iar dacă totuşi s-a ajuns la vacantarea funcţiei, adică obiectivul urmărit a fost atins, de ce pentru eventualele probleme survenite (care pot ajunge până la blocaje instituţionale) ca urmare a deciziei prim-ministrului ar fi responsabilă o altă autoritate publică? Dacă revocarea nu are alt scop decât vacantarea unei funcţii din Guvern, numirea unor miniştri interimari (sau titulari) nu mai este necesară.
    5.12. Însă desemnarea unor miniştri interimari nu este nici obligatorie în cazul de faţă, deoarece schimbarea compoziţiei politice a Guvernului face inoperante prevederile art. 107 alin. (3) şi (4) din Constituţie atâta vreme cât acestea sunt corelate cu art. 85 alin. (2) din Constituţie, precum în cererea introductivă. În Decizia nr. 1.559/2009, precitată şi invocată şi de opinia majoritară, dar pentru susţinerea unui punct de vedere contrar, Curtea Constituţională a precizat că numirea unor miniştri interimari de către Preşedintele României este posibilă, şi nu că ea ar fi obligatorie, în orice caz nu în absenţa unor imperios necesare consultări şi negocieri politice. Faptul că atât opinia majoritară, cât şi cea separată invocă aceeaşi decizie anterioară a Curţii Constituţionale, dar în sensuri diferite, poate fi o dovadă a faptului că ea nu este pe deplin relevantă în speţă.
    6.1. În cauza de faţă ne aflăm în situaţia în care o coaliţie politică aflată la guvernare s-a destrămat din motive de natură politică. Unul dintre cele două partide politice aflate în coaliţia de guvernământ a declarat public pe 26 august 2019 că a ieşit de la guvernare. Acest fapt obiectiv, de natură eminamente politică, numit de art. 85 din Constituţie „schimbarea compoziţiei politice a Guvernului“, atrage consecinţa juridică a aplicării art. 85 alin. (3) din Constituţia României. Într-o astfel de situaţie ignorarea art. 85 alin. (3) din legea fundamentală ar echivala cu frauda la Constituţie şi ar putea fi cauza unui veritabil conflict juridic de natură constituţională.
    6.2. Aceste dificultăţi politice din cadrul acum defunctei coaliţii de guvernare au generat disfuncţionalităţi în plan juridic, la nivelul Guvernului, ceea ce ar fi trebuit să conducă la negocieri politice pentru ieşirea din impas. Impasul astfel conturat nu este un blocaj instituţional apt să genereze un conflict juridic de natură constituţională în sensul dat acestei sintagme de jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale atâta vreme cât „există mecanisme prin care autorităţile publice să se autoregleze prin acţiunea lor directă şi nemijlocită“ (Decizia nr. 108/2014 sau Decizia nr. 875/2018, precitate). Chiar dacă situaţia politică este una în care divergenţele predomină, soluţiile juridice rămân aceleaşi: remanierea simplă presupune colaborarea dintre Preşedintele României şi prim-ministrul Guvernului României, adică aplicarea art. 85 alin. (2), în vreme ce schimbarea compoziţiei politice a Guvernului face necesară aprobarea Parlamentului, adică aplicarea art. 85 alin. (3).
    6.3. Jurisprudenţa constantă de până acum a Curţii Constituţionale a confirmat această interpretare a textului art. 85 din Constituţie, bazată pe buna-credinţă şi colaborarea loială dintre autorităţile statului. Ducând mai departe unele raţionamente dezvoltate anterior în cadrul acestei jurisprudenţe constante, pentru ca Preşedintele să se poată afla în situaţia de a cenzura motivele pentru care prim-ministrul a înaintat o propunere de revocare a unui membru al Guvernului (aşa cum se afirmă în Decizia nr. 875/2018), trebuie ca prim-ministrul să fi formulat astfel de motive, ceea ce ar fi posibil în cadrul unor negocieri politice, dar nu se regăseşte nicăieri în adresele trimise Preşedintelui României şi anexate cererii adresate Curţii Constituţionale de către prim-ministru. De principiu, în dreptul public revocarea este o măsură care trebuie motivată, fie şi de ineficienţa acţiunii ministrului în plan exclusiv politic ori prin raportare la programul de guvernare, dar în speţa de faţă nu se poate identifica nici măcar o intenţie de motivare pentru revocările propuse. Pentru ca prim-ministrul să se afle în situaţia de a cenzura motivele pentru care Preşedintele poate cere prim-ministrului să facă o nouă propunere (aşa cum se afirmă în Decizia nr. 98/2008), Preşedintele trebuie să aibă ocazia de a prezenta respectivele motive, ceea ce Preşedintele a făcut în repetate rânduri în mod public, dar nu în cadrul unor negocieri politice pentru că acestea nu au avut loc. Faptul că prim-ministrul a trimis adrese prin care a solicitat Preşedintelui să ia act de propunerile sale nu ţine loc de negociere politică, dar nici nu obligă Preşedintele să se conformeze unor sugestii. Politica faptului împlinit este considerată agresivă în planul relaţiilor internaţionale şi cu greu ar putea fi apreciată în mod diferit în cadrul altor tipuri de interacţiuni politice ori sociale.
    6.4. Absenţa dialogului politic nu poate fi suplinită juridic. Indiferent cât de detaliat ar fi putut fi redactată Constituţia României sau oricât de generică este percepută reglementarea sa, ea nu are cum să înlocuiască informarea şi consultarea politică dintre actori politici. Din aceste motive considerăm că nu ne aflăm în prezenţa unui conflict juridic de natură constituţională, ci a unuia exclusiv politic. La data redactării prezentei opinii separate rezolvarea sa corectă, în conformitate cu prevederile art. 85 alin. (3) din Constituţia României, încă se lasă aşteptată.
    7. În plus, merită făcută încă o precizare. Atunci când parlamentarii au dorit să revizuiască art. 85 din Constituţie şi să prevadă faptul că „Preşedintele României nu poate refuza propunerea prim-ministrului de revocare şi numire a unor membri ai Guvernului“, Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, a recomandat reformularea prevederii în sensul potrivit căruia „Preşedintele României poate refuza propunerea prim-ministrului de numire a unor membri ai Guvernului pentru neîndeplinirea condiţiilor legale“ (Decizia nr. 80/14.02.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7.04.2014). Jurisdicţia constituţională a observat că, în mod obiectiv, în situaţia remanierii guvernamentale, Preşedintele revocă şi numeşte, în vreme ce în ipoteza vacanţei postului (urmare, de exemplu, unei demisii) el poate doar să numească unii membri ai Guvernului, pe când, în cazul restructurării Guvernului, Preşedintele este ţinut de votul Parlamentului. A impune o limitare de acest tip Preşedintelui României, prin stabilirea unei unice conduite indiferent de varietatea situaţiilor avute în vedere de art. 85 din legea fundamentală, a fost calificată atunci drept „lipsită de logică juridică“ de vreme ce ea ignora şi rolul Parlamentului în cadrul acestor proceduri. „Prim-ministrul nu poate impune o anumită opţiune cu privire la persoanele care vor ocupa funcţia de membru al Guvernului nici Parlamentului şi nici Preşedintelui, autorităţile statului având obligaţia constituţională de a-şi exercita cu bună-credinţă şi în spiritul colaborării loiale competenţele pe care Legea fundamentală le stabileşte în sarcina fiecăreia“ (Decizia nr. 80/2014, precitată).
    8.1. Pe cale de consecinţă în prezenta cauză nu a existat şi nu există conflict juridic de natură constituţională între prim-ministrul Guvernului României şi Preşedintele României în legătură cu refuzul revocării unor miniştri în baza art. 85 alin. (2) din Constituţie şi nu a existat şi nu există conflict juridic de natură constituţională în privinţa refuzului tacit de a numi miniştri interimari în baza art. 107 alin. (3) din Constituţie.
    8.2. Cât despre obligarea Preşedintelui României la a răspunde de îndată, în scris şi motivat, cu privire la refuzul asupra propunerilor de numire în funcţia de ministru titular în condiţiile în care, cu unanimitate de voturi, Curtea Constituţională a constatat că nu există conflict juridic de natură constituţională în această privinţă, ea apare drept o contradictio in terminis.


                    Judecător,
                    Elena-Simina Tănăsescu

    ----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice