Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Iurie Naduh în Dosarul nr. 16.497/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.363D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă, întrucât excepţia a fost ridicată în cursul judecăţii, or, camera preliminară este faza procesuală în cadrul căreia se pot formula critici cu privire la modul de administrare a probelor în cursul urmăririi penale. În subsidiar, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Consideră că autorul excepţiei face o paralelă greşită cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, deoarece, în timp ce supravegherea tehnică vizează obţinerea în mod nemijlocit a probelor, motiv pentru care trebuie să fie efectuată numai de organele judiciare, efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice priveşte o probă care a fost deja obţinută de organele de urmărire penală şi care mai trebuie doar să fie supusă interpretării şi evaluării din perspectiva fiabilităţii sale în procesul penal. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 18 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 16.497/3/2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Iurie Naduh cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală încalcă principiul legalităţii şi dreptul la un proces echitabil. Astfel, arată că sintagma „sau din afara acestora“ este lipsită de claritate şi previzibilitate, întrucât nu se poate determina cu exactitate care sunt specialiştii din afara organelor judiciare care pot să întocmească rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică, ce constituie mijloace de probă în procesul penal. De asemenea, susţine că textul de lege criticat se aplică în defavoarea inculpatului. Invocă, în acest sens, considerentele Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care Curtea Constituţională a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Subliniază faptul că „operaţiunile de prelucrare a imaginilor puse la dispoziţie pentru identificarea persoanelor care, pe raza municipiului Bucureşti, au acţionat asupra unor bancomate în vederea compromiterii şi extragerii de sume de bani din interiorul lor reprezintă procedee probatorii care au stat la baza întocmirii rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică şi care actualmente reprezintă mijloace de probă“. Consideră că organele care puteau participa la realizarea acestor rapoarte erau doar cele enumerate de dispoziţiile art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală şi în niciun caz lucrătorii specializaţi din cadrul Institutului pentru Tehnologii Avansate, aflat în subordinea Serviciului Român de Informaţii. 6. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată, astfel, că aspectele invocate de autorul excepţiei nu vizează previzibilitatea legii, sub aspectul corelării sau al aptitudinii acesteia de a fi aplicată efectiv şi eficient, ci însăşi voinţa legiuitorului de a reglementa activitatea desfăşurată de anumiţi specialişti - din domenii strict specializate - la solicitarea organelor de urmărire penală, în situaţia în care acestea au nevoie de o opinie de specialitate pentru înţelegerea probelor. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. În acest sens, apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt suficient de clare, predictibile şi neechivoce, în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. De asemenea, arată că, în materia clarităţii şi previzibilităţii unui text de lege, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, printr-o jurisprudenţă constantă, a statuat că, având în vedere principiul generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută, astfel că folosirea unor formule generale este preferată unor liste exhaustive. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, introduse prin prevederile art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Textul de lege criticat are următorul cuprins: „(10) Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.“ 12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză, fiind însă criticată sintagma „specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare“, în principal, pe motiv că există o suspiciune rezonabilă cu privire la lipsa de imparţialitate a inspectorilor antifraudă din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală detaşaţi în cadrul parchetelor pe posturi de specialişti, în condiţiile în care aceştia din urmă efectuează, din dispoziţia procurorului, constatări tehnico-ştiinţifice care vizează stabilirea prejudiciului suferit de Agenţie prin săvârşirea unor infracţiuni economico-financiare, constituind mijloace de probă în procesul penal. Astfel, prin Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 17 martie 2017, Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, Decizia nr. 437 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 953 din 12 noiembrie 2018, Decizia nr. 860 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 27 februarie 2019, Decizia nr. 112 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 30 mai 2019, Decizia nr. 292 din 9 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 28 august 2020, Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 900 din 5 octombrie 2020, Decizia nr. 623 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 15 ianuarie 2021, şi Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 25 februarie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală. 14. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că legea procesual penală în vigoare, în varianta iniţială, reglementa numai cu privire la dispunerea efectuării expertizei în cadrul procesului penal, instituţia constatării tehnico-ştiinţifice fiind introdusă ulterior, prin prevederile art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013. În prezent, dispoziţiile art. 172 din Codul de procedură penală reglementează atât condiţiile dispunerii efectuării expertizei, cât şi pe cele cu privire la efectuarea constatării. Potrivit prevederilor art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit dispoziţiilor art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, pe când constatarea este efectuată de un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. În cazul expertizei, spre deosebire de constatare, părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de aceştia. Referitor la constatare, Curtea a observat că dispoziţiile art. 181^1 din Codul de procedură penală reglementează obiectul constatării şi conţinutul raportului de constatare. Astfel, Curtea a reţinut că regula este aceea că, atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Ca atare, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 19 iunie 2019, paragrafele 17-19, şi Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, mai sus citată, paragraful 12). 15. Curtea a statuat că procedeul probatoriu numit „constatare“ presupune examinarea unor situaţii de fapt, mijloace de probă sau persoane de către specialişti, medici legişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul organului de urmărire penală ori în cadrul altor organe, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente care constituie probe în procesul penal înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală. Efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. Aceasta se efectuează asupra persoanei, materialului şi datelor puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală. Potrivit prevederilor art. 181^1 din Codul de procedură penală, obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul şi termenul în care urmează să fie efectuată lucrarea sunt stabilite de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar rezultatul activităţii desfăşurate de specialist se consemnează într-un raport de constatare, care cuprinde descrierea operaţiilor efectuate de specialist, a metodelor, a programelor şi a echipamentelor utilizate, precum şi concluziile constatării (Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, precitată, paragrafele 13 şi 14). 16. De asemenea, Curtea a reţinut că raportul de constatare este, potrivit prevederilor art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, un mijloc de probă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevăd că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. La rândul său, judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul verifică, evaluează şi coroborează probele şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, probele neavând valoare prestabilită. Aşadar, constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate atât în cadrul procedurii de cameră preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, conform prevederilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, paragrafele 22 şi 26, şi Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, precitată, paragraful 28). 17. Totodată, Curtea a constatat că - deşi, după introducerea în Codul de procedură penală a instituţiei constatării, legiuitorul a reglementat în dispoziţiile art. 172 alin. (12) din cod obligaţia dispunerii efectuării unei expertize atunci când concluziile raportului de constatare erau contestate - această normă a fost modificată prin prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Astfel, în prezent, nu mai subzistă obligaţia organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, ci dispunerea efectuării expertizei rămâne la aprecierea organului judiciar (Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, mai sus citată, paragraful 30). 18. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 729 din 21 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 16 februarie 2018, Decizia nr. 262 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 587 din 11 iulie 2018, şi Decizia nr. 531 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 29 noiembrie 2019, Curtea a observat că dispoziţiile art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală nu refuză dreptul suspectului/inculpatului sau al oricărei alte persoane interesate de a contesta concluziile raportului de constatare, ci conferă organului judiciar competenţa de a aprecia asupra utilităţii efectuării unei expertize. De asemenea, Curtea a constatat că se poate dispune efectuarea unei expertize şi atunci când, deşi raportul de constatare nu este contestat, faţă de complexitatea cauzei, organul judiciar apreciază că este necesară întocmirea unui raport de expertiză. Curtea a reţinut că organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are obligaţia de a adopta concluziile raportului de constatare sau de expertiză, iar valoarea probantă a acestora nu este prestabilită de Codul de procedură penală, ele fiind supuse, potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (1) din acest act normativ, liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Aşadar, toate probele, inclusiv cele tehnico-ştiinţifice, trebuie raportate la ansamblul probator. 19. Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea a constatat că sintagma „specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală vizează persoane cu o înaltă calificare în varii domenii de competenţă, şi anume specialişti în domeniul prelucrării şi valorificării informaţiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, care sunt încadraţi, în condiţiile legii, în structura organelor judiciare în vederea clarificării unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, paragrafele 24-26, şi Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, precitată, paragraful 18). Totodată, Curtea a constatat că desfăşurarea activităţii acestor specialişti sub directa conducere şi supraveghere şi sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparţialitate a specialiştilor respectivi. Mai mult, soluţia legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precitată, paragraful 21, şi Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, precitată, paragraful 36). 20. Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută critica autorului excepţiei potrivit căreia sintagma „sau din afara acestora“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală este lipsită de claritate şi previzibilitate, pe motiv că legiuitorul nu precizează, în mod concret, care sunt specialiştii din afara organelor judiciare care pot să întocmească rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică, ce constituie mijloace de probă în procesul penal, fiind astfel încălcat dreptul inculpatului la un proces echitabil. 21. Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, rapoartele de constatare sunt mijloace prin care se obţine o probă care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Norma de procedură criticată nu permite însă o enumerare exhaustivă a tuturor specialiştilor din afara organelor judiciare care pot să întocmească rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică, interpretarea textului de lege revenind organelor judiciare. Principiul legalităţii, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii şi formule generale. Astfel, apreciem că textul de lege criticat nu încalcă cerinţele de claritate şi previzibilitate a legii impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală având o formulare clară şi previzibilă, care nu aduce nicio atingere dreptului inculpatului la un proces echitabil, drept consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. 22. Sub acest aspect, prin Hotărârea din 2 iunie 2005, pronunţată în Cauza Cottin împotriva Belgiei, paragraful 29, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că, potrivit prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, unul dintre elementele procedurii echitabile este caracterul contradictoriu al acesteia, astfel că fiecare parte trebuie să aibă, în principiu, posibilitatea nu doar de a prezenta elementele necesare apărării sale şi succesului pretenţiilor sale, ci şi de a lua cunoştinţă şi de a discuta toate dovezile sau observaţiile prezentate judecătorului în scopul de a influenţa decizia instanţei (Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Mantovanelli împotriva Franţei, paragraful 33, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei, paragraful 31, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Vermeulen împotriva Belgiei, paragraful 33, şi Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Nideröst-Huber împotriva Elveţiei, paragraful 24). Tot prin Hotărârea din 2 iunie 2005, pronunţată în Cauza Cottin împotriva Belgiei, paragraful 30, Curtea de la Strasbourg a subliniat că este de competenţa instanţelor naţionale să evalueze dovezile pe care le-au obţinut şi pertinenţa celor pe care părţile doresc să le prezinte, de vreme ce Convenţia nu reglementează regimul probelor ca atare. Sarcina Curţii Europene a Drepturilor Omului este aceea de a stabili dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obţinute probele, a respectat caracterul echitabil impus de prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Hotărârea din 12 iulie 1988, pronunţată în Cauza Schenk împotriva Elveţiei, paragraful 46). Ca atare, Curtea de la Strasbourg a afirmat că principiul contradictorialităţii - ca şi celelalte garanţii procedurale prevăzute de dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţie - are ca scop derularea procedurii în faţa unei instanţe, esenţial fiind faptul ca părţile să poată participa într-o manieră adecvată la respectiva procedură în faţa instanţei (Hotărârea din 19 iulie 1995, pronunţată în Cauza Kerojδrvi împotriva Finlandei, paragraful 42). 23. Or, revenind la sintagma „sau din afara acestora“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, remarcăm că, în faza de urmărire penală, suspectul/inculpatul are, printre altele, dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, precum şi dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei. De asemenea, în cursul procedurii de cameră preliminară, inculpatul poate formula cereri şi excepţii cu privire la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar în faza de judecată, poate propune probe, caz în care trebuie să arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Inculpatul poate cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti, urmând ca, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, să se procedeze la administrarea probelor încuviinţate [art. 374 alin. (9) şi art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Potrivit prevederilor art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală, în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale, având în vedere că, după evaluarea tuturor probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) fraza a doua din Codul de procedură penală]. Aşadar, pe lângă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor - consacrat de prevederile art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală - nu este unul absolut, fiind limitat de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure existenţa unui echilibru suficient între acuzare şi apărare. Aşa fiind, lăsarea de către legiuitor la aprecierea organelor judiciare a necesităţii efectuării unei constatări de către un specialist din afara organelor judiciare reprezintă o aplicare a rolului activ pe care acestea îl au în scopul aflării adevărului în cadrul procesului penal, astfel cum acest scop este reglementat de prevederile art. 5 din Codul de procedură penală, iar nu o manieră de a încălca, prin sintagma criticată, cerinţele cu privire la calitatea legii şi dreptul la un proces echitabil. 24. Prin urmare, sintagma „sau din afara acestora“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală nu aduce atingere prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât partea interesată beneficiază de garanţiile dreptului la un proces echitabil, eventualele dificultăţi cauzate apărării în condiţiile în care organele judiciare dispun efectuarea unei constatări fiind suficient contrabalansate de procedurile urmate de autorităţile judiciare, astfel că inculpatul poate susţine în faţa judecătorului de cameră preliminară şi a instanţei de judecată toate apărările necesare în condiţii de contradictorialitate cu acuzarea. În procesul deliberării, judecătorul/instanţa verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-ştiinţifice întocmite de specialiştii vizaţi de textul de lege criticat, astfel că informaţiile conţinute în respectivele rapoarte de constatare nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură. 25. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Iurie Naduh în Dosarul nr. 16.497/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
