Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 50 din 4 februarie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. (3) şi (10) din Codul de procedură penală
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 50 din 4 februarie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. (3) şi (10) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 50 din 4 februarie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. (3) şi (10) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 306 din 13 aprilie 2020

┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. (3) şi (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cătălin Corneliu Ancuţa şi Marcel Dudaş în Dosarul nr. 1.718/108/2017 al Tribunalului Arad - Secţia penală, şi care formează obiectul Dosarului nr. 2.478 D/2017 al Curţii Constituţionale.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2019, cu participarea părţilor şi a apărătorilor autorilor excepţiei prezenţi, precum şi a reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de amânare a pronunţării formulată de apărătorul ales al autorului excepţiei Cătălin Corneliu Ancuţa, pentru a depune concluzii scrise, în temeiul dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 12 decembrie 2019. La acea dată, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat din nou pronunţarea asupra cauzei pentru data 4 februarie 2020, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Încheierea din 18 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.718/108/2017, Tribunalul Arad - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 148 alin. (3) şi (10) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Cătălin Corneliu Ancuţa şi Marcel Dudaş în dosarul menţionat, având ca obiect soluţionarea unei cauze penale.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul Cătălin Corneliu Ancuţa a susţinut lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a textelor criticate. Astfel, dacă în forma sa fixă alin. (3) al art. 148 din Codul de procedură penală respectă exigenţele de calitate inerente unei norme legale, forma flexibilă, aplicată corespunzător cu prevederile alin. (10) al aceluiaşi articol devine abuzivă. Aceasta deoarece se ştie că orice persoană poate îndeplini calitatea de colaborator într-o cauză penală, în baza autorizării procurorului. Dacă procurorul consideră că este necesar, poate delega acest colaborator să realizeze fotografieri sau înregistrări audiovideo, adică să realizeze măsura supravegherii tehnice prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, începând cu faza de urmărire penală in rem. Făcând o paralelă, se mai arătă că, în pofida faptului că sintagma „alte organe specializate ale statului“ din conţinutul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală implica existenţa unor „organe ale statului“, aceasta fiind declarată neconstituţională prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, în cazul colaboratorului care poate folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video nu mai există niciun fel de garanţii, putându-se înţelege că oricine poate folosi astfel de dispozitive. Nu se poate înţelege de ce atunci când se vorbeşte de înregistrări audiovideo şi fotografieri, acestea ar putea fi realizate, fără restricţii, folosind aparatura tehnică din dotarea organelor de stat, practic, de orice persoană care ar fi delegată în acest sens de către procuror. Prin normele criticate se ajunge să se ofere oricărui cetăţean prerogative de cercetare penală, „orice persoană fizică putând deveni în acest fel anchetator“. Astfel, „legea trebuie să definească suficient de clar limitele acţiunii colaboratorului persoană fizică, modalităţile în care o poate face, strângere şi arhivare a datelor, să existe o definiţie în acest sens, o sancţiune a nerespectării unor norme, oferind în acest fel un ţel legitim, cu scopul de a oferi persoanei protecţie adecvată împotriva arbitrariului“.
    5. Autorul Marcel Dudaş a susţinut că excepţia este oarecum asemănătoare cu cea care a format obiectul Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale. Cu alte cuvinte, din moment ce art. 142 alin. (1^1) stabileşte că în mod nemijlocit pot folosi mijloace tehnice de supraveghere exclusiv procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, este evident, pe de o parte, că aceste persoane pot delega aceste atribuţii unor terţi ce nu au atribuţii de organe de cercetare penală, chestiune similară cu cele constatate în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, iar, pe de altă parte, că legea nu permite o astfel de delegare. Practic, dacă nici Serviciul Român de Informaţii nu are voie să efectueze astfel de activităţi, atunci niciun colaborator care este persoană civilă nu are acest drept. Natura fundamental diferită a organelor de urmărire penală faţă de simplii cetăţeni fără vreo calitate atribuită de lege (căci procurorul nu poate delega decât ceea ce îi permite legea) şi care nu pot oferi garanţii efective în vederea respectării drepturilor fundamentale impune neimplicarea acestora din urmă în procesul penal.
    6. Curtea observă că atât în concluziile orale, la termenul de judecată, cât şi în concluziile scrise depuse la dosarul cauzei se fundamentează motivarea pe o analogie cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, fiind invocate mai multe paragrafe din această decizie. Astfel, cu referire la paragraful 34 din decizie, potrivit căruia „Curtea conchide că actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale“, se subliniază faptul că neconstituţionalitatea se regăseşte „strict în acordarea colaboratorului a unor prerogative extraordinare, respectiv cele de a obţine direct, nemijlocit, înregistrări/fotografii, pentru ca mai apoi acestea să fie utilizate în mod direct ca probă în procesul penal, încălcându-se în acest fel exigenţele de claritate a legii, de previzibilitate şi de precizie“. Aceasta, întrucât un colaborator nu poate realiza activitate de supraveghere tehnică, deoarece nu face parte din categoriile de persoane enumerate limitativ de art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoane ce pot folosi dispozitive tehnice pentru realizarea activităţilor prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. Scopul pentru care legiuitorul a înţeles să ofere această posibilitate în mod limitativ anumitor persoane calificate a fost şi acela de a asigura integritatea şi confidenţialitatea informaţiilor colectate, or, o persoană fizică nu asigură şi nu va putea asigura niciodată confidenţialitatea datelor şi a informaţiilor colectate. În plus, simpla autorizare în calitate de colaborator din partea procurorului de caz nu îi conferă persoanei fizice calificarea necesară în vederea strângerii de date, iar mandatul judecătorului de drepturi şi libertăţi nu are menirea de a transforma colaboratorul persoană fizică în organ de cercetare penală. Cu trimitere şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 323 din 9 mai 2017 în care este caracterizată instituţia colaboratorului, se conchide că, preluând raţionamentul din Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, este evident că în situaţia în care nici măcar altor organe, calificate din punct de vedere profesional, nu le este permis să pună în executare mandatul de supraveghere tehnică emis în baza art. 139 din Codul de procedură penală, cu atât mai puţin „nu trebuie să îi fie permis oricărui individ devenit colaborator să pună în executare acest mandat, acţiunea colaboratorului de a folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio-video reprezentând o adevărată măsură de supraveghere, ce este pusă în executare direct de către o persoană fizică“. Se invocă şi paragrafele 29, 30, 31 şi 32 din Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, arătându-se că actele realizate de colaborator în situaţia în care realizează fotografii sau înregistrează reprezintă un adevărat procedeu probator. Doar organele de urmărire penală pot participa la realizarea procedeelor probatorii, iar colaboratorul nu este organ de urmărire penală. Se apreciază că modalitatea edictării normei arată intenţia legiuitorului de a nu îi conferi unei persoane nepregătite prerogative absolute, posibilităţi de incriminare, de discreditare, de realizare a unei adevărate operaţiuni de cercetare penală. Se mai susţine şi că o eventuală expertiză criminalistică asupra autenticităţii celor aparent înregistrate nu va putea fi niciodată realizată, „organele de urmărire penală nedorind să îşi asume eventualele operaţiuni efectuate de colaborator asupra tehnicii pentru perioada cât acesta a purtat-o, a folosit-o, înregistrând, având echipament asupra sa“.
    7. Tribunalul Arad - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, investigatorul este lucrător operativ în cadrul poliţiei judiciare sau, după caz, în cadrul organelor de stat care desfăşoară activităţi de informaţii în vederea asigurării securităţii naţionale, iar calitatea de „colaborator“ o poate avea orice altă persoană care a interacţionat sau poate interacţiona cu suspecţii sau cu zona infracţională şi poate, prin contribuţia sa, să aducă probe pentru dovedirea faptelor. Aşa cum rezultă chiar din dispoziţiile art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală, folosirea colaboratorilor are caracter excepţional şi în subsidiar în raport cu utilizarea investigatorilor, putând fi dispusă de procuror numai „în situaţii excepţionale“ şi doar atunci când folosirea investigatorului sub acoperire „nu este suficientă“ sau „este imposibilă“ din cauza condiţiilor concrete (natura grupurilor infracţionale, modalitatea de organizare a acestora, relaţiile existente în cadrul grupului). De asemenea, trimiţând la condiţiile prevăzute de art. 148 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceleaşi dispoziţii îl obligă pe procuror să motiveze necesitatea utilizării colaboratorului şi proporţionalitatea măsurii cu scopul urmărit (prin raportare la particularităţile cauzei, la gravitatea infracţiunii, la importanţa informaţiilor sau probelor ce urmează a fi obţinute), precum şi cu faptul că obţinerea probelor respective nu este posibilă în alt mod ori ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
    10. Se mai arată că, potrivit art. 148 alin. (2) din Codul de procedură penală, în cuprinsul ordonanţei, procurorul trebuie să indice exact activităţile pe care colaboratorul este autorizat să le desfăşoare, precum şi perioada pentru care s-a autorizat măsura. Întrucât respectarea acestor condiţii constituie o chestiune de legalitate a administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, ea se verifică de judecătorul de cameră preliminară în procedura prevăzută de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, asigurându-se astfel caracterul echitabil al procesului penal sub acest aspect. Potrivit art. 148 alin. (3) şi (10) din Codul de procedură penală, în cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire sau colaboratorul să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video, sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică. Într-o asemenea situaţie, mandatul judecătorului de drepturi şi libertăţi este necesar întrucât, pe de o parte, fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora constituie o metodă specială de supraveghere [art. 138 alin. (1) lit. c) şi alin. (6) din Codul de procedură penală], iar, pe de altă parte, punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică excedează activităţilor pe care investigatorul sau colaboratorul este autorizat să le desfăşoare, căci, conform art. 148 alin. (5) din Codul de procedură penală, în baza ordonanţei emise potrivit alin. (1)-(3) investigatorul/colaboratorul culege date şi informaţii, pe care le pune, în totalitate, la dispoziţia procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, întocmind un proces-verbal. Aşadar, întrucât „folosirea dispozitivelor tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video“ nu se identifică cu activitatea de „punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică“ (aceasta din urmă realizându-se în mod distinct conform art. 142 din Codul de procedură penală, de către procuror sau, după caz, în baza dispoziţiei acestuia, de către organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei), în opinia Guvernului, dispoziţiile criticate nu pot primi interpretarea dată de autorul excepţiei, în sensul căreia persoana ce are calitatea de „colaborator“ ar fi autorizată să îndeplinească activităţi de supraveghere tehnică.
    11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, susţinerile autorilor excepţiei, raportul judecătorului-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 148 alin. (3) şi (10) cu denumirea marginală Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: „(3) În cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video, sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică. Dispoziţiile art. 141 se aplică în mod corespunzător. [...] (10) În situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispoziţiile alin. (2)-(3) şi (5)-(9) se aplică în mod corespunzător.“
    14. În susţinerea excepţiei s-au invocat prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul român, ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie şi ale art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi ale art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că art. 148 din Codul de procedură penală permite folosirea a trei categorii de persoane în cadrul aceleiaşi metode de cercetare: investigatorul sub acoperire, investigatorul cu identitate reală şi colaboratorul. Investigatorul sub acoperire este, potrivit art. 148 alin. (4) din cod, lucrător operativ din cadrul poliţiei judiciare sau, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale şi al infracţiunilor de terorism, lucrător operativ din cadrul organelor de stat ce desfăşoară activităţi de informaţii în vederea asigurării securităţii naţionale. Pentru a îndeplini activităţi de investigator sub acoperire, trebuie să primească o identitate falsă, cu care să se infiltreze în mediul infracţional de unde doreşte să culeagă probe. Investigatorul cu identitate reală este, de asemenea, lucrător operativ în cadrul poliţiei judiciare, care acţionează sub propriul nume. Colaboratorul poate fi, în principiu, orice persoană care a interacţionat cu suspecţii sau cu zona infracţională şi care, prin contribuţia lui, poate să aducă probe pentru dovedirea faptelor. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 323 din 9 mai 2017, Curtea Constituţională a reţinut că „Potrivit dispoziţiilor art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală, «În situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispoziţiile alin. (2)-(3) şi (5)-(9) se aplică în mod corespunzător.» Aşa fiind, prin exceptarea aplicării în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Codul de procedură penală, rezultă că un colaborator nu este membru al poliţiei judiciare şi poate fi orice persoană din cercul suspecţilor sau care a interacţionat cu zona infracţională şi care poate aduce probe în dovedirea infracţiunilor. Astfel, întrucât, în numeroase situaţii infiltrarea unui investigator sub acoperire sau cu identitate reală este imposibil de realizat din cauza condiţiilor concrete referitoare la clandestinitatea structurii infracţionale sau a relaţiilor din cadrul grupurilor, organele judiciare pot racola un membru al reţelei infracţionale sau o persoană care poate pătrunde în interiorul ei graţie încrederii de care beneficiază în rândul membrilor.» (paragraful 22)
    16. Având în vedere asocierea noţiunii de „colaborator“, în cuprinsul textului de lege citat, cu aceea de „investigator sub acoperire“, în doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia termenul „colaborator“ nu este sinonim cu acela de „informator“. De altfel, şi Codul de procedură penală distinge între noţiunile de „informator“ şi de „colaborator“, în cuprinsul art. 149 - Măsurile de protecţie a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor, fără însă ca noţiunea de „informator“ să fie definită sau circumstanţiată în sensul reglementării unui regim juridic. Cât priveşte instituţia colaboratorului, Curtea reţine că a fost introdusă prin noul Cod de procedură penală, alături de cea a investigatorului sub acoperire, în vederea dezvoltării cadrului legal necesar pentru a răspunde evoluţiei criminalităţii, pentru facilitarea investigării infracţiunilor grave şi care presupun dificultăţi specifice de strângere a probelor. Raportul de evaluare GRECO întocmit în prima rundă, având ca temă independenţa, specializarea şi mijloacele disponibile organismelor naţionale implicate în prevenirea şi combaterea corupţiei, adoptat la cea de-a 8-a Sesiune Plenară din 4-8 martie 2002, remarcă faptul că la acel moment legislaţia României nu conţinea opţiunea de negociere sau obţinere a colaborării de la un suspect sau o persoană condamnată în schimbul achitării, reducerii pedepsei sau protecţiei (paragraful 46). Instituţia colaboratorului era prevăzută doar în art. 22 din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, potrivit căruia „(1) Poliţiştii din formaţiunile de specialitate, care acţionează ca investigatori acoperiţi, precum şi colaboratorii acestora pot procura droguri, substanţe chimice, esenţiale şi precursori, cu autorizarea prealabilă a procurorului, în vederea descoperirii activităţilor infracţionale şi a identificării persoanelor implicate în astfel de activităţi. (2) Actele încheiate de poliţiştii şi colaboratorii acestora, prevăzuţi la alin. (1), pot constitui mijloace de probă.“ Introducerea acestei instituţii în noul Cod de procedură penală s-a realizat printr-o reglementare ce îi conferă un regim strict şi o utilizare subsidiară, responsabilitatea sub acest aspect revenindu-i procurorului care dispune autorizarea folosirii colaboratorului şi, respectiv, în ipoteza legii criticate în prezenta cauză, judecătorului de drepturi şi libertăţi care emite mandatul de supraveghere tehnică în condiţiile art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    17. Curtea observă în acest sens că, potrivit art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală, criticat în prezenta cauză, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator numai „în situaţii excepţionale“, dacă sunt întrunite condiţiile de autorizare a folosirii investigatorilor sub acoperire, iar folosirea acestora din urmă „nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă“. Cât priveşte condiţiile de autorizare, acestea au o reglementare expresă în cuprinsul aceluiaşi articol, în alin. (1), după cum urmează: există suspiciunea rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni grave, acolo caracterizate, măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii; probele sau localizarea şi identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Potrivit art. 148 alin. (2) din Codul de procedură penală, ordonanţa procurorului trebuie să cuprindă şi indicarea activităţilor pe care colaboratorul este autorizat să le desfăşoare, perioada pentru care s-a autorizat măsura, identitatea atribuită colaboratorului (căruia i se poate atribui o altă identitate decât cea reală).
    18. Având în vedere acest mod de configurare a instituţiei colaboratorului, chiar dacă, teoretic, poate fi colaborator orice persoană din cercul suspecţilor sau care a interacţionat cu zona infracţională şi care poate aduce probe în dovedirea infracţiunilor, condiţiile stricte de autorizare stabilite de cadrul legal de referinţă în ceea ce priveşte sfera infracţiunilor, proporţionalitatea măsurii cu restrângerea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, necesitatea măsurii impun atenta identificare/alegere de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, ceea ce restrânge în mod corespunzător nu doar situaţiile în care se poate autoriza folosirea colaboratorilor, ci şi sfera persoanelor care pot avea această calitate. Este foarte important, din această perspectivă, modul de recrutare a colaboratorilor, trebuind să fie avute în vedere loialitatea după recrutare şi posibilitatea furnizării de informaţii, inclusiv un nivel de pregătire care să permită utilizarea unor dispozitive tehnice. Aceste aspecte privesc însă modul de aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor Codului de procedură penală care reglementează instituţia colaboratorului, iar nu neconstituţionalitatea, în sine, a acestor dispoziţii.
    19. Ca urmare, nu se poate susţine o lipsă de claritate a reglementării instituţiei colaboratorului şi nici analogia, făcută, din această perspectivă, cu Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, unde Curtea a constatat neconstituţionalitatea, în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, a sintagmei „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală. Spre deosebire de sintagma acolo criticată şi constatată ca fiind neconstituţională, sensul noţiunii de „colaborator“ este univoc. Dezvoltarea unor critici pornind de la un sens propriu atribuit de autor acestei noţiuni şi care, practic, plasează într-o zonă de derizoriu nu numai ipoteza criticată, ci şi întreaga instituţie a colaboratorului nu poate susţine neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 148 alin. (3) şi (10) din Codul de procedură penală. Tot astfel, aplicarea acestor dispoziţii nu poate fi controlată de Curtea Constituţională. Sub acest aspect, Curtea s-a învestit, considerându-se competentă să soluţioneze excepţii de neconstituţionalitate în care s-au ridicat aspecte de interpretare şi aplicare a legii, în situaţii în care s-a demonstrat o practică cvasiunanimă în sens neconstituţional, ceea ce nu este cazul în speţă. Este adevărat că şi doctrina în materie semnalează deficienţe în planul aplicării instituţiei, însă Curtea a constatat că este abilitată să intervină atunci când este sesizată cu privire la existenţa unei practici unitare/neunitare de interpretare şi aplicare a legii, de natură a încălca exigenţele Constituţiei, iar interpretările izolate, vădit eronate, nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate, ci al controlului judecătoresc (paragraful 20 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016).
    20. Tot astfel, nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, cu raportare la dispoziţiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, instituţia investigatorului sub acoperire a fost criticată pentru nivelul maxim de intruziune în viaţa privată a unei persoane, precum şi pentru lipsa de control din partea organelor statului în ceea ce priveşte activităţile provocative. Curtea contată însă că, faţă de Codul de procedură penală anterior, unde activitatea investigatorului sub acoperire se desfăşura cu preponderenţă în etapa actelor premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, ceea ce conducea la un control extrem de redus al procurorului sau al instanţei de judecată asupra activităţii acestuia, în actualul Cod de procedură penală, activitatea investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului este cuprinsă în întregime în cadrul procesului penal, fiind subiect de verificare şi control din partea procurorului şi, ulterior, a instanţei de judecată. Actualul Cod de procedură penală a instituit patru faze ale procesului penal, respectiv: faza de urmărire penală, faza camerei preliminare, faza de judecată şi faza de executare. Partea specială a Codului de procedură penală reglementează în titlul I cu privire la „Urmărirea penală“, în titlul II cu privire la „Camera preliminară“, în titlul III cu privire la „Judecată“ şi în titlul V cu privire la „Executarea hotărârilor penale“. Pentru a se dispune autorizarea utilizării colaboratorilor este necesar să fi fost începută urmărirea penală cu privire la fapta prevăzută de legea penală, act procesual care creează întregul cadru pentru desfăşurarea activităţilor de urmărire penală, inclusiv administrarea probelor, obţinerea de date şi informaţii prin intermediul metodelor de cercetare, ceea ce atrage incidenţa tuturor garanţiilor aferente dreptului la un proces echitabil.
    21. Cât priveşte folosirea de către colaborator a dispozitivelor tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video, ipoteză criticată în prezenta cauză, Curtea constată că, pe lângă respectarea condiţiilor de autorizare mai sus menţionate, legiuitorul a impus ca procurorul să sesizeze judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică [art. 148 alin. (3)], dispoziţiile art. 141 din Codul de procedură penală, referitoare la autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror aplicându-se în mod corespunzător. Aceasta reprezintă o garanţie expresă a respectării condiţiilor restrângerii exerciţiului dreptului la respectarea vieţii private şi de familie prevăzute de lege şi a dreptului la un proces echitabil, în sensul interpretării date şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a subliniat în repetate rânduri că este conştientă de dificultăţile implicate de lupta împotriva infracţiunilor grave şi de necesitatea ca autorităţile să recurgă uneori la metode de anchetă mai elaborate. Convenţia nu împiedică, în stadiul de pregătire a materialului de urmărire penală şi când natura infracţiunii o poate justifica, folosirea de surse precum informatori anonimi. Cu toate acestea, utilizarea ulterioară a declaraţiilor lor de către instanţa de judecată pentru a stabili o condamnare este o chestiune diferită (Hotărârea din 9 iunie 1998, în Cauza Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, pct. 35, a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 20 noiembrie 1989 în Cauza Kostovski împotriva Olandei, paragraful 44). Recurgerea la astfel de surse este acceptabilă doar dacă este însoţită de garanţii adecvate şi suficiente împotriva abuzurilor, în special în cadrul unei proceduri clare şi previzibile pentru autorizarea, punerea în aplicare şi controlul măsurilor de anchetă în cauză [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 februarie 2008, în Cauza Ramanauskas împotriva Lituaniei (MC), pct. 51]. În ceea ce priveşte autoritatea de control al operaţiunilor de infiltrare, Curtea a reţinut că, deşi controlul efectuat de instanţă ar reprezenta modul cel mai adecvat, pot fi utilizate şi altele cu condiţia să existe o procedură şi garanţii adecvate, de exemplu, prin controlul efectuat de un procuror (Hotărârea din 4 februarie 2011 în Cauza Bannikova împotriva Rusiei, pct. 50).
    22. Or, astfel cum s-a arătat, procedura care reglementează utilizarea colaboratorilor este clar şi strict reglementată sub controlul procurorului şi, respectiv, al judecătorului de drepturi şi libertăţi. Din această perspectivă nu poate fi reţinută nici critica autorului excepţiei în sensul că, prin folosirea de dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video, i se oferă unei persoane nepregătite „prerogative (...) de realizare a unei adevărate operaţiuni de cercetare penală“. Se constată în acest sens că, inclusiv în situaţia folosirii de dispozitive tehnice, activitatea colaboratorului este circumscrisă de art. 148 alin. (5) din Codul de procedură penală la „culegerea de date şi informaţii“ dispuse prin ordonanţa procurorului, „pe care le pune în totalitate la dispoziţia procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, întocmind un proces-verbal“.
    Astfel fiind, nu poate fi reţinută critica în sensul că „orice persoană fizică poate deveni în acest fel anchetator“, fiind exclusă, din punctul de vedere al reglementării legale, „incriminarea“ de către colaborator sau efectuarea de către acesta a „cercetării penale“.

    23. Din această perspectivă nu poate fi reţinută analogia cu Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 a Curţii Constituţionale, precitată, câtă vreme acolo Curtea a constatat că „nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică“. Curtea a apreciat, „pornind de la datele concrete din speţa dedusă controlului de constituţionalitate“, că „reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragrafele 67 şi 94)“. Totodată, având în vedere aceste argumente şi caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, Curtea a constatat că „este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei“.
    24. Or, utilizarea colaboratorului este prevăzută de lege, condiţiile în care aceasta se poate autoriza sunt clar şi limitativ prevăzute de lege, fiind permisă numai „în situaţii excepţionale“, iar activitatea colaboratorului priveşte exclusiv culegere de date şi informaţii, sub controlul procurorului, supuse aprecierii instanţelor de judecată în diversele etape ale procesului penal, cu respectarea tuturor garanţiilor prevăzute de lege. În plus, dacă sensul Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016 (care constituie baza argumentării autorilor excepţiei) ar fi fost acela de a exclude şi folosirea de către colaboratori a dispozitivelor tehnice pentru culegerea de informaţii, ar fi fost incidentă ipoteza art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care impune ca, în caz de admitere a excepţiei, Curtea să se pronunţe şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare. Curtea nu a făcut însă aplicarea acestui articol, întrucât sensul deciziei pronunţate este unul de clarificare a normei acolo criticate sub aspectul circumscrierii exacte a „organelor specializate ale statului“ care pot pune în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu acela de a exclude alte norme din Codul de procedură penală care prevăd soluţii pentru situaţii excepţionale, în vederea obţinerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
    25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cătălin Corneliu Ancuţa şi Marcel Dudaş în Dosarul nr. 1.718/108/2017 al Tribunalului Arad - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 148 alin. (3) şi (10) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Arad - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 4 februarie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Prim-magistrat-asistent,
                    Marieta Safta

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016