Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 5 din 28 februarie 2018  referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 5 din 28 februarie 2018 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 355 din 24 aprilie 2018
    Dosar nr. 3.147/1/2017

┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- preşedintele cu │
│Mirela │delegaţie al Secţiei │
│Sorina │penale a Înaltei Curţi de│
│Popescu │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Luciana Mera│- judecător la Secţia │
│ │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Simona Elena│- judecător la Secţia │
│Cîrnaru │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia │
│Valeria │penală │
│Lefterache │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Neniţă │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Anca │- judecător la Secţia │
│Mădălina │penală │
│Alexandrescu│ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Angela │- judecător la Secţia │
│Dragne │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Florentina │- judecător la Secţia │
│Dragomir │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ioana Bogdan│- judecător la Secţia │
│ │penală │
└────────────┴─────────────────────────┘


    S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 8.618/279/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
    - dacă pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la dispoziţiile art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, este necesar ca victima accidentului să prezinte leziuni consemnate într-un act medical, cuantificabile (rănirea) într-un număr de zile de îngrijiri medicale sau nu, în orice situaţie, dacă este necesară existenţa unui certificat medico-legal;
    – ce se înţelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, din punct de vedere juridic, având în vedere că Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte rana ca fiind o „ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei fiinţe vii, sub acţiunea unui agent distrugător; leziune, plagă“.

    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele cu delegaţie al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.
    La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Ivănuş, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă.
    Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 3.147/1/2017 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi faptul că au transmis puncte de vedere curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, instanţele arondate acestora, Universitatea „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti şi Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informare juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    În continuare, s-a menţionat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, doamna Luciana Mera, care a fost înaintat părţilor la data de 10 ianuarie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.
    La data de 10 ianuarie 2018, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 2.887/C/3.042/III-5/2017, prin care a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa, fiind depuse şi concluzii scrise, în sensul respingerii sesizării, ca inadmisibilă.
    Magistratul-asistent a învederat şi faptul că din verificările efectuate pe site-ul Curţii Constituţionale a rezultat că Dosarul nr. 2.607D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se află în fază de raport.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat procurorului să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 3.147/1/2017.
    Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
    Referitor la prima întrebare a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile ca aceasta să constituie o problemă de drept, iar rezolvarea care se solicită a fi dată să fie una de principiu. Astfel, instanţa de trimitere îşi fundamentează sesizarea pe împrejurări de fapt care ţin de interpretarea probatoriului în cauza cu judecata căreia a fost învestită, aspect care îi revine în competenţă exclusivă.
    Eventuala contradicţie dintre consemnările rezultate în urma examenului obiectiv şi concluziile certificatului medico-legal, chiar reală de ar fi, se rezolvă conform dispoziţiilor art. 179-181 din Codul de procedură penală, nu în procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, iar motivaţia pentru care legiuitorul a înţeles să prevadă aceeaşi pedeapsă pentru fapte pe care instanţa de trimitere le apreciază ca având gravităţi diferite ar putea eventual forma obiectul unei dezbateri doctrinare, excedând însă competenţei oricărei instanţe de judecată.
    Distinct de considerentele prin care se motivează necesitatea intervenţiei instanţei supreme, modul de formulare a întrebării prealabile pare a exprima intenţia instanţei de trimitere de a primi o listă a mijloacelor de probă necesare pentru dovedirea infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal. Un atare demers este, în mod evident, străin procedurii prevăzute de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, prin care nu s-a urmărit exonerarea judecătorului cauzei de plenitudinea de jurisdicţie a pricinii cu soluţionarea căreia a fost învestit. Aşa fiind, regulile generale prevăzute de art. 97-103 din Codul de procedură penală în materia probelor şi mijloacelor de probă rămân aplicabile şi în cazul infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, organul judiciar legal învestit fiind cel care apreciază care dintre acestea sunt apte să conducă la constatarea existenţei infracţiunii, identificarea persoanei care a săvârşit-o şi cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
    În privinţa celei de-a doua întrebări supuse dezlegării, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că nu este îndeplinită condiţia ca aceasta să constituie o chestiune de drept.
    Prin hotărârea instanţei de trimitere se tinde a se demonstra caracterul lipsit de accesibilitate şi previzibilitate al art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau, altfel spus, contrarietatea acestora cu dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi cu prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Or, un atare demers cade în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale.
    Chiar dacă, pentru beneficiul discuţiei, s-ar aprecia că instanţa de trimitere doreşte lămurirea termenului de „rănire“, cuprins într-o normă extrapenală, dar care din voinţa legiuitorului dobândeşte caracter penal, întrucât el devine un element de tipicitate al infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, cu relevanţă pe situaţia premisă a acestei infracţiuni, demersul este inutil, întrucât termenul este unul clar, nu este susceptibil de interpretare, iar destinatarii acestei norme sunt persoane şcolarizate, care urmează obligatoriu cursurile şcolii de şoferi pentru categoriile specifice. Ca atare, este vorba de un destinatar al normei care este avizat şi diligent.
    De asemenea, critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie şi a prevederilor art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este susţinută, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene şi Curţii Constituţionale, un astfel de text este de natură să respecte aceste exigenţe, atunci când justiţiabilul este în măsură să cunoască conţinutul unei astfel de norme pertinente, juridice, fie cu ajutorul interpretării pe care instanţele o dau acestui text, fie apelând la o asistenţă juridică de specialitate. În acest sens a statuat expres şi Curtea Constituţională în paragraful 19 din Decizia nr. 340/2017, în cuprinsul căreia a examinat termenul de „rănire“.
    Trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că noţiunea de drept cuprinsă în art. 7 alin. 1 cuprinde atât prevederile legale, cât şi jurisprudenţa.
    În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, a constatat că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii, soluţie menţinută şi prin deciziile nr. 140 din 14 martie 2017 şi nr. 340 din 11 mai 2017 ale Curţii Constituţionale, câtă vreme nu au fost invocate argumente noi ori supuse verificării de constituţionalitate în raport cu alte texte din Legea fundamentală. Chiar dacă prin aceste decizii s-au respins criticile aduse art. 338 alin. (1) din Codul penal, în cuprinsul acestora instanţa de contencios constituţional a definit termenul de „rănire“, statuând că se înţelege orice atingere adusă integrităţii corporale sau sănătăţii, indiferent de gravitate.
    Este nesusţinută aprecierea instanţei de trimitere în sensul că deciziile de respingere ale Curţii Constituţionale ar produce efecte exclusiv inter partes şi nu ar fi obligatorii. În acest sens înţelege să invoce Decizia Curţii Constituţionale nr. 17/2017, paragrafele 24, 25 şi 26. Aceasta este o decizie de admitere, însă Curtea Constituţională îşi motivează revirimentul jurisprudenţial provocat prin această decizie, arătând că anterior respinsese criticile aduse dispoziţiilor art. 215^1 alin. (2) din Codul de procedură penală, că a dat o interpretare care era obligatorie pentru instanţe, însă acestea nu s-au conformat obligaţiei de a respecta considerentele deciziei Curţii Constituţionale. Instanţa de contencios constituţional a apreciat ca element de noutate multitudinea de sesizări ulterioare pe care le-a primit şi care denotă că instanţele nu s-au conformat interpretării date de Curtea Constituţională.
    Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că inclusiv deciziile prin care sunt respinse excepţiile de neconstituţionalitate sunt obligatorii pentru părţi, iar instanţa de contencios constituţional a clarificat deja înţelesul noţiunii de „rănire“, deciziile acesteia fac parte din jurisprudenţă şi, ca atare, sunt obligatorii pentru destinatarii normei, respectiv destinatarii art. 338 alin. (1) din Codul penal.
    Nu în ultimul rând, a considerat că ar însemna să se adauge la lege dacă s-ar aprecia că pentru rănire sunt necesare zile de îngrijiri medicale.
    De altfel, a menţionat că, anterior, au fost formulate critici cu privire la Decizia în interesul legii nr. 66/2007, din perspectiva faptului că s-ar da conducătorului auto posibilitatea să evalueze existenţa, întinderea, durata unor eventuale zile de îngrijire medicală şi ar fi lăsat la liberul-arbitru demersul acestuia de a rămâne sau nu la locul accidentului.
    Aşadar, a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, apreciind că textul nu lasă loc de interpretări cu privire la înţelesul noţiunii de rănire.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare asupra sesizării formulate.
    ÎNALTA CURTE,
    asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    Prin Încheierea de şedinţă din data de 31 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 8.618/279/2016, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării următoarelor chestiuni de drept:
    - dacă pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la dispoziţiile art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, este necesar ca victima accidentului să prezinte leziuni consemnate într-un act medical, cuantificabile (rănirea) într-un număr de zile de îngrijiri medicale sau nu, în orice situaţie, dacă este necesară existenţa unui certificat medico-legal;
    – ce se înţelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, din punct de vedere juridic, având în vedere că Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte rana ca fiind o „ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei fiinţe vii, sub acţiunea unui agent distrugător; leziune, plagă“.


    II. Expunerea cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 8.618/279/2016 al Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie
    Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost sesizată cu apelul declarat de inculpatul B.A.V. împotriva Sentinţei penale nr. 196 din 17.03.2017, pronunţată de Judecătoria Piatra-Neamţ.
    Prin sentinţa penală sus-menţionată, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 338 alin. (1) din Codul penal, cu reţinerea art. 396 alin. (10) din Codul
    de procedură penală, s-a dispus condamnarea inculpatului B.A.V. la pedeapsa închisorii de 2 ani şi 6 luni (doi ani şi şase luni) şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe o perioadă de 3 ani.
    În esenţă, prin rechizitoriul emis la data de 26.08.2016 în Dosarul nr. 1.851/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piatra-Neamţ s-a reţinut, ca stare de fapt, că în data de 14.04.2016, în timp ce inculpatul B.A.V. conducea autoturismul marca Dacia cu numărul de înmatriculare PH-42-SPX pe str. Izvoare din municipiul Piatra-Neamţ, a acroşat, cu oglinda retrovizoare dreapta, pe numitul M.F., care se deplasa regulamentar cu bicicleta, având aceeaşi direcţie de mers, provocându-i acestuia leziuni care nu au necesitat pentru vindecare zile de îngrijiri medicale.
    În considerentele Sentinţei penale nr. 196 din data de 17.03.2017, pronunţată de Judecătoria Piatra-Neamţ, s-au reţinut următoarele:
    În drept, fapta inculpatului B.A.V., care, la data de 14.04.2016, în timp ce conducea autoturismul marca Dacia, cu numărul de înmatriculare PH-42-SPX pe str. Izvoare din municipiul Piatra-Neamţ, a acroşat, cu oglinda retrovizoare dreapta, pe numitul M.F., care se deplasa regulamentar cu bicicleta, având aceeaşi direcţie de mers, provocându-i acestuia leziuni care nu au necesitat pentru vindecare zile de îngrijiri medicale, după care a părăsit locul accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, faptă prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, pedepsită de legiuitor cu închisoarea cuprinsă între 2 şi 7 ani.
    Urmarea imediată a acestei infracţiuni o constituie o stare de pericol, organele judiciare fiind private de obţinerea imediată a unor probe esenţiale, şi anume a declaraţiei celui care a provocat accidentul ori a fost implicat în alt mod în producerea acestuia, a datelor privind eventuala existenţă a alcoolului în aerul expirat. Prin comiterea acestei infracţiuni au fost periclitate relaţiile sociale ocrotite de norma incriminatoare, relaţii care privesc valoarea socială constând în siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, pentru ocrotirea căreia legiuitorul a instituit în sarcina conducătorilor auto implicaţi în accidente rutiere obligaţia de a nu părăsi locul accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie. Raţiunea impunerii de către legiuitor a unei atare obligaţii rezidă în aceea că, în momentul producerii unui accident de circulaţie, organele judiciare sunt chemate să stabilească cu acurateţe împrejurările producerii accidentului, să identifice persoanele suspecte de comiterea acestuia, să adune probe concludente în vederea conturării unei imagini cât mai clare asupra condiţiilor reale care să servească în operaţiunea de tragere la răspundere penală a celor vinovaţi.
    Împotriva Sentinţei penale nr. 196 din data de 17.03.2017, pronunţată de Judecătoria Piatra-Neamţ, a declarat apel, în termen, inculpatul B.A.V.
    La termenul din data de 26.09.2017, Curtea de Apel Bacău, din oficiu, a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre care să dea o rezolvare de principiu asupra chestiunii de drept sesizate:
    - dacă pentru existenţa infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal este necesar ca victima accidentului să prezinte leziuni cuantificabile în număr de zile de îngrijiri medicale sau nu;
    – ce se înţelege prin termenul de rană din punct de vedere juridic, potrivit dispoziţiilor art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată.

    La cererea părţilor, Curtea de Apel Bacău a acordat termen la data de 24.10.2017, pentru a formula concluzii cu privire la aspectele invocate. La termenul din data de 24.10.2017 s-au prezentat punctele de vedere ale reprezentantului Ministerului Public şi ale apelantului inculpat B.A.V., prin apărător ales.
    Punctul de vedere al reprezentantului Ministerului Public
    S-a arătat, în esenţă, că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este inadmisibilă, întrucât noţiunea de „rană“ a fost lămurită de instanţa de control constituţional.
    Astfel, art. 338 alin. (1) din Codul penal a făcut obiectul controlului de constituţionalitate în conformitate cu deciziile nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016), nr. 140 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017), nr. 340 din 11 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017).
    Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a constatat că situaţia premisă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, constă în existenţa unui accident de circulaţie. Din motive de tehnică legislativă, pentru a nu încărca inutil textul incriminării, noţiunea de „accident de circulaţie“ nu este explicitată în norma de incriminare, având în vedere că este definită în art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările şi completările ulterioare, care constituie reglementarea-cadru în materia circulaţiei pe drumurile publice.
    Potrivit dispoziţiilor art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale; c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare.
    Curtea Constituţională a stabilit că din coroborarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal cu cele ale alin. (3) lit. a) din art. 338 din Codul penal rezultă că legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta de părăsire a locului accidentului în orice situaţie în care respectivul eveniment rutier a avut ca urmare decesul sau rănirea uneia sau a mai multor persoane. Noţiunea de „rănire“ a fost lămurită de instanţa de control constituţional, în înţelesul de „orice atingere adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, indiferent de gravitate“, continuând în sensul că „integritatea corporală şi sănătatea unei persoane implicate într-un accident de circulaţie pot fi afectate chiar dacă nu apar imediat modificări perceptibile cu ajutorul simţurilor, ci este necesară, în acest sens, examinarea medicală a victimei accidentului“ (deciziile nr. 154 din 24 martie 2016, nr. 140 din 14 martie 2017 şi nr. 340 din 11 mai 2017).
    De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a stabilit că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută şi oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal.
    Parchetul a susţinut că, potrivit Deciziei nr. 11/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014), admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal; cerinţa pertinenţei este expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului.
    Or, înţelesul juridic al noţiunii de „rănire“ din cuprinsul art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu semnificaţie determinantă în existenţa infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, a căpătat unul constituţional, potrivit deciziilor menţionate.
    În concluzie, deoarece înţelesul noţiunii de „rănire“ a fost stabilit de instanţa de control constituţional, această lămurire fiind obligatorie pentru instanţele de judecată, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv ca de această lămurire solicitată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să depindă soluţia pe fond privind apelul declarat de inculpatul B.A.V. în Dosarul nr. 8.618/279/2016.
    Punctul de vedere al inculpatului B.A.V.
    Apărătorul ales al inculpatului a apreciat că sesizarea este admisibilă, având în vedere că instanţa de apel a constatat întemeiat faptul că există o chestiune de drept asupra căreia nu s-a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii, fiind necesară o lămurire exhaustivă de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei penale.
    În esenţă, s-a considerat că se impune ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre de principiu privind infracţiunea prevăzută de art. 338 din Codul penal - părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, mai exact să se definească cu exactitate urmarea imediată specifică acestei infracţiuni, raportat la prevederile legale ce se regăsesc în Codul penal şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dar şi la Dicţionarul explicativ al limbii române.
    S-a arătat că toate aceste aspecte, coroborate cu elementele cauzei penale în care inculpatul B.A.V. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 338 din Codul penal, deşi partea vătămată nu a avut leziuni în urma impactului cu autoturismul, conduc la concluzia că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este admisibilă şi, drept consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 476 din Codul de procedură penală, s-a solicitat suspendarea Cauzei nr. 8.618/279/2016 a Curţii de Apel Bacău până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.
    Punctul de vedere al completului de judecată
    S-a reţinut că problema de drept a fost pusă în discuţie de mai multe ori cu ocazia întâlnirilor preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale curţilor de apel, dedicate discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal şi dreptului procesual penal.
    Astfel, în minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel de la Iaşi, 18-19 mai 2017, s-a consemnat: „20. Titlul problemei de drept: dacă pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal (părăsirea locului accidentului), rănirea uneia sau mai multor persoane implică sau nu în mod necesar existenţa unui anumit număr de zile de îngrijiri medicale (Tribunalul Satu Mare).“
    În minuta acestei întâlniri s-a consemnat: opinia judecătorilor este că pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal (părăsirea locului accidentului), rănirea uneia sau mai multor persoane implică în mod necesar existenţa unui anumit număr de zile de îngrijiri medicale.
    Textele legale incidente în dezlegarea chestiunii de drept puse în discuţie sunt art. 338 alin. (1) din Codul penal şi art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, văzute prin prisma dispoziţiilor art. 1 din Codul penal şi art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
    În continuare, după largi consideraţii asupra previzibilităţii normei de incriminare din perspectiva principiului nullum crimen sine lege, astfel cum este consacrat prin art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instanţa de trimitere se referă la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
    În acest sens a reţinut că decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, precum şi decizia dată în interpretarea aplicării unei legi sau ordonanţe produc efecte erga omnes, în timp ce deciziile prin care se respinge o excepţie de neconstituţionalitate produce efecte doar inter partes.
    În speţă, prin deciziile invocate de reprezentantul Ministerului Public (Decizia nr. 154/2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016; Decizia nr. 140/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017; decizia nr. 340/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017), s-a dispus respingerea excepţiilor de neconstituţionalitate.
    Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin „rănire“ se înţelege „acţiunea de a (se) răni şi rezultatul ei“, făcându-se trimitere la noţiunea de rană. DEX-ul defineşte „rana“ ca fiind „o ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei fiinţe vii, sub acţiunea unui agent distrugător; leziune, plagă“. Leziunea este „rană (căpătată prin lovire, rănire etc. sau ca urmare a unei boli)“. Plaga este definită ca fiind o „leziune a ţesuturilor corpului, provocată accidental (arsură, tăietură etc.) sau chirurgical; rană“. Contuzia este un „traumatism provocat prin lovire cu un obiect dur, care constă în strivirea ţesuturilor profunde, fără ruperea tegumentului“. Excoriaţia este o „julitură, eroziune, excoriere“. Echimoza este o „pată de culoare roşie-vineţie, evoluând până la galben, apărută pe piele prin ieşirea sângelui la suprafaţă în urma unui traumatism; vânătaie, vineţeală“. Hematomul este o „tumoare care conţine o aglomerare de sânge închistat, provocată de ruperea spontană sau traumatică a vaselor sangvine“.
    În speţă, prin certificatul medico-legal s-a consemnat că, la examenul obiectiv, numitul M.F. (persoana accidentată - nota instanţei) a prezentat pe „policele stâng, faţa dorsală, falangă proximală, două excoriaţii de 1/0,5 cm şi 0,6/0,3 cm, fără cruste hematice; pe faţa dorsală a degetului IV, mâna dreaptă, la nivelul pliului de extensie proximal, excoriaţie de 0,5/0,2 cm, acoperită cu cruste seroase. Acuze - fără acuze“. Se concluzionează prin acelaşi certificat medico-legal că „numitul M.F. prezintă leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu sau de corp dur, posibil în condiţiile unui accident rutier şi pot data din data de 14.04.2016. Nu necesită zile de îngrijiri medicale“. Curtea de Apel Bacău a observat o inadvertenţă între menţiunile făcute de medicul specialist, în sensul că acesta a constatat existenţa a trei excoriaţii, pentru ca, la final, să afirme că numitul M.F. prezintă leziuni traumatice.
    Or, având în vedere definiţiile termenilor conform Dicţionarului limbii române, aşa cum au fost redate anterior, Curtea de Apel Bacău a constatat că nu se poate pune semnul
    egal între excoriaţie şi leziune traumatică, astfel încât definirea noţiunii de rană, din punct de vedere juridic, apare ca o necesitate în soluţionarea apelului în cauză, în contextul în care în certificatul medico-legal se fac referiri la diverşi termeni medicali, cu înţeles diferit.
    Instanţa de trimitere a reţinut că, în materie penală, organele judiciare trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia sancţionarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio“ care, în materie penală, are semnificaţia comună de procedeu sau metodă ultimă sau finală, folosită pentru a atinge scopul urmărit, şi este interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat.
    Instanţa de apel a mai reţinut că scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală, în sens larg, este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim.
    Din perspectiva principiului „ultima ratio“ în materie penală nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere în concret trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală. Or, în speţă, Curtea de Apel Bacău a reţinut că, potrivit alin. (2) al art. 338 din Codul penal, „Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la faţa locului“.
    Prin vătămarea integrităţii corporale, în mod evident, se înţelege consecinţa prevăzută de art. 194 din Codul penal.
    Or, este de neconceput ca legiuitorul să fi înţeles să sancţioneze cu aceeaşi pedeapsă atât infracţiunea de „părăsire a locului accidentului“ [art. 338 alin. (1) din Codul penal], din care a rezultat rănirea unei persoane, definită ca fiind „orice atingere adusă integrităţii corporale ori sănătăţii unei persoane, indiferent de gravitate“ (conform considerentelor Deciziei nr. 154/2016 a Curţii Constituţionale şi însuşite de reprezentantul Ministerului Public), cât şi infracţiunea de „modificarea/ştergerea urmelor accidentului“ [art. 338 alin. (2) din Codul penal], din care a rezultat vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane“, care este definită ca fiind fapta prevăzută în art. 193 din Codul penal, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe: a) o infirmitate; b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; c) un prejudiciu estetic grav şi permanent; d) avortul; e) punerea în primejdie a vieţii persoanei.
    Prin prisma tuturor considerentelor anterior expuse, Curtea de Apel Bacău a apreciat că legea, respectiv art. 338 alin. (1) din Codul penal, nu este nici previzibilă, întrucât destinatarul - conducătorul auto - nu ştie ce conduită să adopte în momentul în care victima afirmă că nu a suferit leziuni, iar aceste leziuni chiar nu sunt vizibile, termenul de rană din cuprinsul art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nefiind definit în cuprinsul ordonanţei, context în care se are în vedere înţelesul obişnuit, cel din Dicţionarul limbii române, potrivit căruia rana este „o ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei fiinţe vii, sub acţiunea unui agent distrugător; leziune, plagă“, deci se poate concluziona că presupune o anumită intensitate.
    Din perspectiva definirii noţiunii de rană prin deciziile de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate, anterior enumerate, Curtea de Apel Bacău a apreciat că norma de incriminare, respectiv art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu este nici accesibilă, întrucât cetăţeanul nu poate dispune de informaţii suficiente în legătură cu normele juridice aplicabile în acest caz, neavând obligaţia de a cunoaşte deciziile Curţii Constituţionale, cu atât mai mult cele de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate.
    În raport cu cele de mai sus, instanţa de apel a apreciat că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de a sancţiona cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani (de altfel, o pedeapsă foarte aspră în economia noului Cod penal) fapta de părăsire a locului accidentului în orice situaţie din care ar rezulta „orice atingere adusă integrităţii corporale ori sănătăţii unei persoane, indiferent de gravitate“, ci a avut în vedere o gravitate anume, aspect ce rezultă atât din folosirea termenului de „rănire“, cât şi din modul în care este definită fapta de modificare/ştergere a urmelor accidentului prevăzută de art. 338 alin. (2) din Codul penal; în consecinţă, s-a susţinut că este necesar ca victima accidentului să prezinte leziuni consemnate într-un act medical, fiind necesară cuantificarea leziunilor (rănirea) într-un număr de zile de îngrijiri medicale printr-un certificat medico-legal.

    III. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi de instanţele de judecată arondate
    Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate.
    S-au conturat următoarele opinii cu privire la prima problemă de drept:
    Într-o primă opinie s-a apreciat că elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal subzistă chiar şi în condiţiile în care leziunile traumatice cauzate au produs numai suferinţe fizice în sensul dispoziţiilor art. 193 alin. (1) din Codul penal. Gravitatea leziunilor traumatice produse sau afectarea sănătăţii victimei nu este condiţionată, prin voinţa legiuitorului, de evaluarea prin zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, nefiind necesar să existe un certificat medico-legal sau alt act medical, rănirea putând fi probată prin orice mijloace de probă prevăzute de art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală.
    Într-o a doua opinie s-a considerat că pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal nu este strict necesar să se obţină un certificat medico-legal, fiind suficient să fie deţinut un document de natură medicală, care să ateste acordarea unor îngrijiri medicale (foaie de consultaţie, fişă de observaţie etc.).
    Într-o a treia opinie s-a menţionat că pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal este necesar ca victima accidentului să prezinte leziuni consemnate într-un certificat medico-legal, cuantificabile într-un număr de zile de îngrijiri medicale.
    Într-o a patra opinie s-a apreciat că pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal este necesar ca victima accidentului să prezinte un certificat medico-legal, indiferent dacă leziunile traumatice suferite sunt cuantificabile într-un număr de zile de îngrijiri medicale sau nu.
    Cu privire la a doua problemă de drept s-au conturat următoarele opinii:
    Într-o primă opinie s-a apreciat că, raportat la conţinutul deciziilor Curţii Constituţionale nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016), nr. 140 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017), nr. 340 din 11 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017), prin care se explicitează noţiunea de „rănire“ ca fiind „orice atingere adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, indiferent de gravitate“, este redundantă redefinirea acestui termen şi de către instanţa supremă.
    Într-o a doua opinie s-a considerat că prevederile art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie corelate cu dispoziţiile art. 193 alin. (1) din Codul penal, în sensul că noţiunea de rănire trebuie să aibă ca înţeles orice act de violenţă cauzator de suferinţe fizice ori atingerea adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, indiferent de gravitate sau orice tip de leziune. S-a mai menţionat că prin termenul de rănire se înţelege orice lovire, chiar fără o rană, urmarea imediată fiind cea prevăzută de art. 193 alin. (1) din Codul penal.
    Într-o a treia opinie s-a menţionat că, din punct de vedere juridic, termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie să corespundă cu definiţia din Dicţionarul explicativ al limbii române.

    IV. Jurisprudenţa naţională în materie
    Instanţele la care au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie sunt: Curtea de Apel Alba Iulia şi una dintre instanţele arondate, respectiv Judecătoria Sălişte; Curtea de Apel Bacău şi una dintre instanţele arondate, respectiv Judecătoria Bacău; Curtea de Apel Braşov şi instanţele arondate, respectiv Judecătoria Braşov, Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Sfântu Gheorghe; Curtea de Apel Bucureşti şi instanţele arondate, respectiv Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Călăraşi, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Olteniţa; Curtea de Apel Cluj şi instanţele arondate, respectiv Judecătoria Sighetu Marmaţiei, Judecătoria Vişeu de Sus; Curtea de Apel Constanţa şi instanţele arondate, respectiv Judecătoria Babadag, Judecătoria Constanţa; Curtea de Apel Craiova; Curtea de Apel Oradea şi instanţele arondate, respectiv Judecătoria Beiuş, Judecătoria Oradea, Judecătoria Satu Mare; una dintre instanţele arondate Curţii de Apel Ploieşti, respectiv Judecătoria Pătârlagele; una dintre instanţele arondate Curţii de Apel Suceava, respectiv Judecătoria Botoşani.
    Hotărârile au fost pronunţate în conformitate cu punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi de instanţele de judecată arondate, menţionate anterior la pct. III.

    V. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului
    Nu au fost identificate decizii relevante pentru problema de drept.

    VI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
    Nu au fost identificate decizii relevante pentru problema de drept.

    VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale
    Au fost identificate următoarele decizii ale Curţii Constituţionale:
    - prin Decizia nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016) s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sergiu Dîrstaru în Dosarul nr. 8.114/204/2014 al Judecătoriei Câmpina - Secţia penală şi s-a constatat că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate;
    – prin Decizia nr. 140 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017) s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adriana Pop în Dosarul nr. 14.562/271/2015 al Judecătoriei Oradea - Secţia penală şi s-a constatat că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate;
    – prin Decizia nr. 340 din 11 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017) s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dumitru Ovidiu Sebezan în Dosarul nr. 9.830/320/2015 al Judecătoriei Târgu Mureş şi s-a constatat că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.


    VIII. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    Din categoria deciziilor în interesul legii trebuie menţionată Decizia nr. LXVI/2007 (66/2007), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, privind examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la înţelesul sintagmei „vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane“, conţinută în dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
    În ceea ce priveşte deciziile de speţă a fost identificată o hotărâre pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în calea de atac a apelului (Decizia nr. 397/A din 19 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 8.079/2/2015), precum şi câteva hotărâri pronunţate în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie (Încheierea nr. 208/RC din 3 iunie 2016 dată în Dosarul nr. 19.125/233/2014, Încheierea nr. 297/RC din 12 septembrie 2016 dată în Dosarul nr. 19.230/212/2015, Decizia nr. 472/RC din 7 noiembrie 2016 dată în Dosarul nr. 3.181/1/2016, Decizia nr. 482/RC din 9 noiembrie 2016 dată în Dosarul nr. 3.541/1/2016, Decizia nr. 531/RC din 7 decembrie 2016 dată în Dosarul nr. 3.542/1/2016).
    Dintre acestea, prezintă relevanţă Decizia nr. 472/RC din 7 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în Dosarul nr. 3.181/1/2016, în cuprinsul căreia s-a reţinut: „prin actualul text de incriminare al infracţiunii de părăsirea locului accidentului, prevăzută de art. 338 din Codul penal, legiuitorul a lărgit sfera de incidenţă a acestei infracţiuni, întrucât a fost eliminată necesitatea ca în urma accidentului să fi rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau a mai multor persoane ori ca acesta să se fi produs ca urmare a unei infracţiuni. Astfel, art. 338 alin. (1) din Codul penal face referire (doar) la părăsirea locului accidentului de către conducătorul auto implicat într-un accident de circulaţie, iar situaţiile în care părăsirea locului accidentului nu constituie infracţiune sunt enumerate la art. 338 alin. (3) din Codul penal.“
    În cuprinsul aceleiaşi decizii, s-a mai reţinut că „Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate argumentele invocate de recurentul inculpat, în sensul că sunt aplicabile dispoziţiile art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal, întrucât în urma accidentului de circulaţie s-au produs doar pagube materiale. Ambele instanţe au reţinut că accidentul de circulaţie provocat de recurentul inculpat a determinat producerea unor leziuni traumatice martorului A.M.C. - victimă în cauză - apreciinduse că acestea sunt dovedite prin declaraţiile martorilor, procesul-verbal de constatare la faţa locului şi înscrisurile medicale întocmite cu privire la victimă, în momentul transportării acesteia la spital, din care rezultă că prezenta plăgi contuze şi traumatisme.“

    IX. Opinia specialiştilor consultaţi
    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor din domeniul juridic cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.
    A fost transmis punctul de vedere al specialiştilor Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti.
    Cu privire la prima problemă de drept s-a argumentat că, sub aspectul admisibilităţii, chestiunea de drept supusă dezlegării nu conduce la soluţionarea pe fond a cauzei.
    În acest sens s-a menţionat că din dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la dispoziţiile art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă cu claritate care sunt condiţiile prevăzute de lege pentru a angaja răspunderea penală în caz de părăsire a locului accidentului: sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute la alin. (1) al art. 338 din Codul penal doar în ipoteza în care accidentul a avut ca urmare decesul ori rănirea uneia sau a mai multor persoane. Textele legale analizate nu conţin nicio altă condiţie suplimentară care ar trebui să fie examinată sub cupola laturii obiective a infracţiunii, aşa încât nu pot conduce la adoptarea unor soluţii diferite în practică. Pentru ipoteza în care accidentul a produs doar pagube materiale, legiuitorul a reglementat o cauză justificativă specială în cuprinsul art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal.
    Din această perspectivă, condiţiile principiului legalităţii incriminării vizează, inter alia, necesitatea ca interpretarea legii penale să fie concordantă cu voinţa legiuitorului, adică să nu fie interpretată nici extensiv, nici restrictiv (lex stricta). Din esenţa principiului legalităţii rezultă că legea penală se interpretează restrictiv. Cu alte cuvinte, în principiu, în dreptul penal analogia este interzisă, normele dreptului penal fiind de strictă interpretare.
    În ceea ce priveşte a doua problemă de drept s-a argumentat că noţiunea de „rănire“ a fost definită, pe cale incidentală, de către instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016), referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal.
    Suplimentar s-a menţionat că, la nivelul literaturii medico-legale, de interes pentru chestiunea de drept analizată este faptul că „plăgile sau rănile sunt soluţii de continuitate (leziuni în care integritatea tegumentului este afectată, s.n.) ale tegumentelor, a căror denumire este dată de instrumentul cu care sunt produse. Plăgile pot fi superficiale sau profunde; (...) Din punctul de vedere al evoluţiei pot fi simple sau complicate, cea mai frecventă complicaţie fiind infecţia.“ Cu alte cuvinte, „sub numele de plagă sau rană se înţelege soluţia de continuitate a integrităţii pielii sau mucoaselor cu participarea ţesuturilor sau organelor subiacente.“
    Prin urmare, s-a apreciat că noţiunea de „rănire“ trebuie interpretată în sensul că aceasta vizează „orice atingere adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, indiferent de gravitate“, legislaţia neconţinând alte condiţii cu privire la intensitatea rănilor provocate, numărul de zile de îngrijiri medicale acordate etc.
    În concluzie, s-a apreciat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la prima chestiune de drept ridicată nu întruneşte, în mod cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, în timp ce, în cazul celei de-a doua probleme ridicate de instanţa de trimitere, noţiunea de „rană“ trebuie interpretată în sensul stabilit deja de către Curtea Constituţională.

    X. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    La data de 10 ianuarie 2018, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus concluzii privind rezolvarea de principiu a chestiunii de drept supuse dezlegării, iar prin Adresa nr. 2.887/C/3042/III-5/2017 din data de 10 ianuarie 2018 a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării.
    Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţionat că, urmare a analizei de admisibilitate a sesizării, a rezultat că nu este îndeplinită condiţia ca întrebarea adresată instanţei supreme să constituie o problemă de drept, iar rezolvarea ce se solicită a fi dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fie una de principiu.
    În privinţa primei întrebări supuse dezlegării s-a menţionat că, în cauza ce face obiectul prezentei dezlegări, instanţa de trimitere îşi motivează solicitarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, prin împrejurări ce vizează interpretarea probatoriului în cauza cu judecarea căreia a fost învestită, aspect ce cade în competenţa sa exclusivă, iar pe de altă parte, solicită instanţei supreme să îi valideze un raţionament de evaluare a oportunităţii sancţiunilor penale prevăzute în două norme de incriminare, aspect ce excedează competenţei instanţei supreme. Astfel, eventuala contradicţie dintre consemnările rezultate în urma examenului obiectiv şi concluziile certificatului medico-legal, chiar reală de ar fi (condiţie neîndeplinită în cauza pendinte pe rolul Curţii de Apel Bacău), se rezolvă conform dispoziţiilor art. 179-181 din Codul de procedură penală, şi nu în procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, iar motivaţia pentru care legiuitorul a înţeles să prevadă aceeaşi pedeapsă pentru fapte pe care instanţa de trimitere le apreciază ca având gravităţi diferite ar putea, eventual, forma obiectul unei dezbateri doctrinare, excedând însă competenţei oricărei instanţe de judecată.
    Distinct de considerentele prin care se motivează necesitatea intervenţiei instanţei supreme, modul de formulare a întrebării prealabile pare a exprima intenţia instanţei de trimitere de a primi o listă a mijloacelor de probă necesare pentru dovedirea infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal. Un atare demers este, în mod evident, străin procedurii prevăzute de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, prin care nu s-a urmărit exonerarea judecătorului cauzei de plenitudinea de jurisdicţie a pricinii cu soluţionarea căreia a fost învestit. Aşa fiind, regulile generale prevăzute de art. 97-103 din Codul de procedură penală în materia probelor şi mijloacelor de probă rămân aplicabile şi în cazul infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, organul judiciar legal învestit fiind cel care apreciază care dintre acestea sunt apte să conducă la constatarea existenţei infracţiunii, identificarea persoanei care a săvârşit-o şi cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi singurul la a cărui liberă apreciere sunt supuse respectivele probe.
    Pentru argumentele ce precedă s-a apreciat că prin această primă întrebare nu se urmăreşte lămurirea unei chestiuni de principiu, ci se tinde la rezolvarea a însuşi fondului cauzei.
    În privinţa celei de-a doua întrebări supuse dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a considerat că nu este îndeplinită condiţia ca aceasta să constituie o chestiune de drept.
    S-a făcut trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016), prin care s-a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. S-a menţionat că, ulterior, constatând că nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea jurisprudenţei sale, Curtea Constituţională a dispus în mod similar şi prin deciziile nr. 140 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017) şi nr. 340 din 11 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017).
    Dacă asupra caracterului general obligatoriu al deciziilor prin care s-au respins excepţiile de neconstituţionalitate nu există consens în doctrină, exprimându-se deopotrivă opinia că şi acestea produc aceleaşi efecte erga omnes ca şi cele prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale, cât şi teza contrară potrivit căreia efectele unei decizii prin care Curtea Constituţională constată constituţionalitatea unei dispoziţii legale produc efecte doar inter partes, inclusiv jurisprudenţa instanţei supreme fiind, sub acest aspect, nerelevantă, rămâne totuşi de necontestat competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra conformităţii cu Constituţia, printre altele, a dispoziţiilor din legi şi ordonanţe.
    Prin hotărârea instanţei de trimitere se tinde la a se demonstra caracterul lipsit de accesibilitate şi previzibilitate al art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau, altfel spus, contrarietatea acestora cu dispoziţiile art. 20 din Constituţie referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 7 paragraful 1 privind principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Or, un atare demers cade în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, instanţă care, prin Decizia nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016), a constatat că dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii, soluţie menţinută şi prin deciziile instanţei de contencios constituţional nr. 140 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017) şi nr. 340 din 11 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017).
    Pentru argumentele ce precedă s-a apreciat că a doua întrebare nu constituie o chestiune de drept a cărei competenţă de soluţionare să revină Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci o excepţie de neconstituţionalitate care cade în competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale.

    XI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informare juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    Cu privire la prima chestiune de drept s-a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, existenţa infracţiunii de părăsire a locului accidentului nu este condiţionată de gravitatea consecinţelor accidentului asupra unei persoane, evaluată prin zile de îngrijiri medicale. Din punct de vedere probator, stabilirea „rănirii uneia sau a mai multor persoane“, la care se referă dispoziţiile art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu este condiţionată de existenţa unui certificat medico-legal.
    Dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal nu condiţionează existenţa infracţiunii de părăsire a locului accidentului, nici explicit şi nici în mod implicit, de gravitatea consecinţelor accidentului asupra unei persoane, evaluată prin zile de îngrijiri medicale.
    S-a considerat că interpretarea corelată a dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal şi a dispoziţiilor art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal conduce la concluzia că părăsirea locului accidentului nu constituie infracţiune doar în ipoteza în care consecinţele accidentului constau exclusiv în pagube materiale. Per a contrario, în ipoteza în care accidentul produce consecinţe vătămătoare asupra unei persoane, indiferent de gravitatea acestora, iar nu exclusiv pagube materiale, fapta constituie infracţiune.
    Opţiunea legiuitorului de a nu condiţiona existenţa infracţiunii de gravitatea consecinţelor accidentului asupra unei persoane, evaluată prin zile de îngrijiri medicale, deşi este discutabilă, nu poate fi cenzurată prin introducerea acestei condiţii în norma de incriminare, pe cale de interpretare. Desigur, în raport cu gravitatea consecinţelor, procurorul poate dispune renunţarea la urmărire penală, în condiţiile art. 318 din Codul de procedură penală.
    Cu privire la a doua problemă de drept s-a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, din perspectiva inexistenţei unei veritabile chestiuni de drept.
    Termenul „rănire“, utilizat în cuprinsul art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu are o accepţiune juridică specifică în contextul dispoziţiilor menţionate anterior şi al dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, determinabilă pe baza interpretării normelor din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi din Codul penal.
    S-a apreciat că semnificaţia termenului „rănire“ poate fi dedusă de judecătorul cauzei din considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016), nr. 140 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017) şi nr. 340 din 11 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017).
    Orientativ, pentru concretizarea termenului „rănire“ s-a menţionat că pot fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 7 alin. (2) şi (3) din Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 18/2016 privind evidenţa statistică a accidentelor de circulaţie rutieră (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 5 februarie 2016).
    Totodată, semnificaţia termenului „rănire“ poate fi dedusă de judecătorul cauzei din jurisprudenţă.

    XII. Dispoziţiile legale incidente
    Codul penal
    Articolul 1 alin. 1
    "Legalitatea incriminării
    Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni."

    Art. 338
    "Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia
(1) Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la faţa locului.
(3) Nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului când:
    a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale;
    b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului;
    c) conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de îndată poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare;
    d) victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie."

    Art. 193
    "Lovirea sau alte violenţe
(1) Lovirea sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate."

    Art. 194
    "Vătămarea corporală
(1) Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe:
    a) o infirmitate;
    b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
    c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;
    d) avortul;
    e) punerea în primejdie a vieţii persoanei,
    se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Când fapta a fost săvârşită în scopul producerii uneia dintre consecinţele prevăzute în alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
(3) Tentativa la infracţiunea prevăzută în alin. (2) se pedepseşte."

    Art. 196
    "Vătămarea corporală din culpă
(1) Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârşită din culpă de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
(4) Dacă urmările prevăzute în alin. (1)-(3) s-au produs faţă de două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
(5) Dacă nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau desfăşurarea activităţii care a condus la comiterea faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (3) constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
(6) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate."


    Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările şi completările ulterioare
    "ART. 75
    Accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii:
    a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc;
    b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale;
    c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare."

    Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale Art. 7 paragraful 1: „Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional şi internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii“.

    XIII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării
    Opinia judecătorului-raportor este în sensul că sesizarea este admisibilă doar în ce priveşte întrebarea (reformulată): „Ce se înţelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului?“.
    Pe fondul sesizării s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului, termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul de „leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puţin o zi)“.

    XIV. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    A. Cu privire la admisibilitatea sesizării:
    În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
    În cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.
    În esenţă:
    - un complet de judecată al Curţii de Apel Bacău, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, a constatat că există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective. Curtea de Apel Bacău este învestită cu soluţionarea apelului declarat de inculpatul B.A.V. împotriva Sentinţei penale de condamnare nr. 196 din 17.03.2017, pronunţată de Judecătoria Piatra-Neamţ, prin care se solicită achitarea pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal (pe motiv că fapta nu corespunde tiparului de incriminare a acestei infracţiuni, nefiind îndeplinită condiţia referitoare la rănirea unei persoane, deoarece partea vătămată nu a avut leziuni în urma impactului cu autoturismul), ceea ce implică tranşarea problemei de drept ce face obiectul întrebării prealabile;
    – până în prezent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept, printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii. Admisibilitatea sesizării nu este influenţată de Decizia nr. LXVI/2007 (66/2007), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, deoarece, astfel cum se va constata cu ocazia analizării pe fond a chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, această decizie în interesul legii nu mai produce efecte faţă de modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare. Pe cale de consecinţă, în cauză se solicită interpretarea unor dispoziţii legale cu caracter de noutate;
    – chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

    Abordând pe larg admisibilitatea sesizării, se constată că instanţa de control judiciar (Curtea de Apel Bacău) a formulat următoarele întrebări:
    - dacă pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la dispoziţiile art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, este necesar ca victima accidentului să prezinte leziuni consemnate într-un act medical, cuantificabile (rănirea) într-un număr de zile de îngrijiri medicale sau nu, în orice situaţie, dacă este necesară existenţa unui certificat medico-legal;
    – ce se înţelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, din punct de vedere juridic, având în vedere că Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte rana ca fiind o „ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei fiinţe vii, sub acţiunea unui agent distrugător; leziune, plagă“.

    În ce priveşte prima întrebare se constată că problema ţine de stabilirea situaţiei de fapt şi de analiza materialului probator, instanţa de trimitere având dificultăţi în evaluarea întrunirii condiţiei privind rănirea victimei. Astfel cum reiese din încheierea de sesizare, dificultăţile decurg din analiza înţelesului dat de Dicţionarul explicativ al limbii române, dar şi din analiza termenilor utilizaţi în actele medicale depuse la dosar (consideraţi contradictorii de către instanţa de apel).
    Contextul particular al speţei, respectiv constatarea instanţei de apel că în certificatul medico-legal se fac referiri la diverşi termeni medicali, cu înţeles diferit, nu poate reprezenta, însă, un temei de sesizare a Înaltei Curţi conform art. 475 din Codul de procedură penală, căci, potrivit jurisprudenţei constante a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin hotărârea prealabilă nu se poate oferi o anume soluţie în speţa respectivă, aceasta fiind atribuţia instanţei de trimitere, învestită cu judecarea cauzei.
    Mai mult, referitor la prima întrebare, se constată că, deşi se face vorbire despre tiparul de incriminare a infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, în realitate, întrebarea vizează modalitatea de dovedire a unei împrejurări de fapt ce reprezintă un element de tipicitate al infracţiunii deduse judecăţii. Cu toate acestea, întrebarea nu are în vedere necesitatea dezlegării unei probleme de drept care să privească dispoziţiile legale ce reglementează mijloacele de probă, ci se solicită stabilirea unui anumit mijloc de probă pentru dovedirea unei condiţii de tipicitate a infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal. Or, în mod evident, rănirea victimei, ca orice alt element de fapt, poate fi dovedită prin oricare din mijloacele de probă prevăzute de art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală.
    În mod constant, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că prin hotărârile prealabile, pronunţate în temeiul art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, se dezleagă doar chestiuni de drept (in abstracto), şi nu aspecte particulare ale speţei, asupra cărora trebuie să se pronunţe instanţa de trimitere.
    În cauza de faţă, problema de drept vizează, în realitate, nu modul de dovedire a consecinţelor accidentului de circulaţie [care nu se poate realiza decât prin mijloacele de probă prevăzute de lege - art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală], ci înţelesul noţiunii de „rănire“, menţionat într-o normă extrapenală, dar care, prin voinţa legiuitorului, dobândeşte caracter penal, deoarece reprezintă un element de tipicitate al infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, cu relevanţă pentru situaţia premisă a acestei infracţiuni.
    Altfel spus, problema de drept ridicată în speţă constă în aceea de a explica ce se înţelege prin termenul de „rănire“ prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aşa cum este formulată, în esenţă, cea de-a doua întrebare din încheierea de sesizare.
    Partea a doua a respectivei întrebări, astfel cum a fost formulată de instanţa de trimitere [ce se înţelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, din punct de vedere juridic, având în vedere că Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte rana ca fiind o „ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei fiinţe vii, sub acţiunea unui agent distrugător; leziune, plagă“], este considerată inutilă, fiind de la sine înţeles că prin sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se urmăreşte stabilirea sensului juridic al noţiunii de „rană“, iar referirea la definiţia din Dicţionarul explicativ al limbii române are doar rolul de a motiva sesizarea.
    Drept urmare, sesizarea este apreciată ca admisibilă doar în ce priveşte întrebarea (reformulată):
    "Ce se înţelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului?"

    Din această perspectivă, problema de drept îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi supusă evaluării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi, numai în aceste limite, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este legal sesizată.
    Posibilitatea reformulării întrebărilor adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
    Pe de o parte, prin jurisprudenţa în materie, s-a statuat:
    - având în vedere că limitele în care trebuie să se răspundă sunt stabilite de întrebarea instanţei de trimitere - care însă nu se circumscrie unei veritabile probleme de drept -, neexistând posibilitatea legală ca obiectul sesizării să fie modificat de către Înalta Curte astfel încât să satisfacă exigenţele art. 475 din Codul de procedură penală, se apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile procesual penale pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015, Dosar nr. 2.195/1/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 2.604/189/2013);
    – modul de formulare a întrebării adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este unul deficitar, neputându-se stabili cu certitudine care este obiectul sesizării. În încheierea prin care Curtea de Apel Constanţa a învestit instanţa supremă, problema de drept este formulată ambiguu, imprecis (...) Or, caracterul determinant al rezolvării chestiunii de drept pentru soluţionarea fondului cauzei nu poate fi apreciat decât dacă obiectul sesizării este clar stabilit, iar această din urmă obligaţie revine exclusiv instanţei de trimitere, iar nu instanţei supreme (Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, Dosar nr. 4.020/1/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 685/36/2015).

    Pe de altă parte, prin Decizia nr. 27/2015 dată în Dosarul nr. 3.061/1/2015/HP/P (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 919 din 11 decembrie 2015), constatând că întrebarea a fost impropriu formulată, pornind de la premisa expusă de titularul sesizării şi „pentru a permite interpretarea dreptului“, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la reformularea întrebării, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi în Dosarul nr. 524/44/2015 şi s-a pronunţat pe fondul problemei de drept.
    Rezultă, astfel, că în acest caz, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înţeles să reformuleze întrebarea, pentru a da un înţeles clar solicitării instanţei de trimitere.
    În speţă, din perspectiva naturii şi scopului procedurii prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală (mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare), este posibilă reformularea întrebării, dacă problema de drept supusă analizei este clară şi dacă nu se schimbă sensul solicitării adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece, în acest mod, nu se aduce atingere limitelor sesizării, ci, din raţiuni de acurateţe juridică, se procedează la o modificare formală, strict în ce priveşte redactarea întrebării.
    Or, dacă se apreciază că se impune a se da un răspuns pe fondul solicitării formulate de Curtea de Apel Bacău prin cea dea doua întrebare (pentru prima întrebare, sesizarea este considerată inadmisibilă), răspunsul implică reformularea acestei întrebări, fără a afecta sensul problemei de drept supuse analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin încheierea de sesizare.
    Admisibilitatea sesizării şi necesitatea pronunţării unei hotărâri prealabile în condiţiile în care dispoziţiile legale supuse analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au făcut obiectul examinării Curţii Constituţionale. Efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate
    Sub acest aspect, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost identificată Decizia nr. 4/2017 din 28 februarie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017), prin care sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă şi pe motiv că „pune în discuţie interpretarea şi aplicarea unei decizii a Curţii Constituţionale“.
    Astfel, în cuprinsul deciziei, s-au reţinut următoarele: „Dincolo de caracterul imprecis al chestiunii de drept supusă analizei se poate constata că sesizarea instanţei supreme prin mecanismul de unificare a jurisprudenţei prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală pune în discuţie, în esenţă, interpretarea şi aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 397 din 15 iunie 2016. Prin decizia sus-menţionată, Curtea Constituţională nu a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, ci doar a stabilit care este interpretarea conformă cu Constituţia a acestui text de lege. În egală măsură, potrivit jurisprudenţei sale, Curtea Constituţională a stabilit, cu referire la sintagma „dezlegarea dată problemelor de drept“ cuprinsă în art. 414^5 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, care îşi păstrează valabilitatea şi în prezent şi se aplică mutatis mutandis şi în cazul mecanismului de unificare a jurisprudenţei prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală în vigoare, că aceasta, -«(…) pe de o parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu şi a deciziilor Curţii Constituţionale şi a efectelor pe care acestea le produc, şi, pe de altă parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, iar nu şi de către Curtea Constituţională, care este o autoritate distinctă de sistemul judecătoresc» (Decizia Curţii Constituţionale nr. 206 din 29 aprilie 2013). Prin urmare, cum în speţă se solicită instanţei supreme să se pronunţe asupra interpretării şi aplicării unei decizii a Curţii Constituţionale, iar nu a unei dispoziţii legale, sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa este, şi din această perspectivă, inadmisibilă.“
    Situaţia este diferită de speţa de faţă, deoarece sesizarea are ca obiect interpretarea unor dispoziţii legale, respectiv, art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi nu interpretarea şi aplicarea unei decizii a Curţii Constituţionale, pe când, în respectivul caz, întrebarea viza chiar „(...) interpretarea şi aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 397 din 15 iunie 2016“.
    Altă diferenţă constă în aceea că problematica din respectivul caz viza soluţia de admitere a excepţiei şi de constatare a neconstituţionalităţii unor dispoziţii legale, pe când, în speţa de faţă, este vorba despre trei decizii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.
    Astfel, dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal, incidente în sesizarea de faţă, au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate deciziile nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016), nr. 140 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017) şi nr. 340 din 11 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017), prin care excepţiile de neconstituţionalitate au fost respinse ca neîntemeiate (în acest sens, pct. VII).
    Prin aceste decizii, Curtea Constituţională a formulat un punct de vedere chiar cu privire la înţelesul sintagmei „rănire“, problemă de drept ce face obiectul sesizării de faţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut: „Din coroborarea dispoziţiilor alineatului (1) cu cele ale alineatului (3) lit. a) din art. 338 al Codului penal, rezultă că legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta de părăsire a locului accidentului în orice situaţie în care respectivul eveniment rutier a avut ca urmare decesul sau rănirea uneia sau a mai multor persoane, prin «rănire» înţelegându-se orice atingere adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, indiferent de gravitate. Curtea reţine că integritatea corporală şi sănătatea unei persoane implicate într-un accident de circulaţie pot fi afectate chiar dacă nu apar imediat modificări perceptibile cu ajutorul simţurilor, ci este necesară, în acest sens, examinarea medicală a victimei accidentului.“ (paragraful 17 din Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, acest punct de vedere fiind menţinut şi preluat apoi în deciziile nr. 140 din 14 martie 2017 şi nr. 340 din 11 mai 2017).
    Drept urmare, se pune problema dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este admisibilă, în condiţiile în care noţiunea de „rănire“ a fost analizată şi lămurită de instanţa de control constituţional. De altfel, una din opiniile exprimate de
    instanţe şi redate la pct. III de mai sus a fost în sensul că, raportat la conţinutul celor trei decizii ale Curţii Constituţionale, prin care se explicitează noţiunea de „rănire“, redefinirea acestui termen şi de către instanţa supremă este redundantă.
    Aprecierea admisibilităţii sesizării de faţă este strâns legată de problema efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, căci, dacă se acceptă că toate aceste decizii sunt obligatorii, inclusiv cele de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, problema de drept este rezolvată, iar instanţele trebuie să aplice decizia Curţii Constituţionale, nemaifiind necesară explicitarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a noţiunii de „rănire“.
    Astfel, conform punctului de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informare juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (pct. X de mai sus), semnificaţia termenului „rănire“ poate fi dedusă de judecătorul cauzei din considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 154 din 24 martie 2016, nr. 140 din 14 martie 2017 şi nr. 340 din 11 mai 2017. De asemenea, conform punctului de vedere exprimat în faţa instanţei de trimitere de către parchet, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este inadmisibilă, întrucât noţiunea de „rană“ a fost lămurită de instanţa de control constituţional.
    În acest context, din perspectiva previzibilităţii şi accesibilităţii legii penale, se apreciază că este considerată pertinentă opinia instanţei de trimitere în sensul că, în acest mod, inculpatului i se impune obligaţia de a cunoaşte, pe lângă norma de incriminare, şi deciziile Curţii Constituţionale, inclusiv cele de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate. Mai mult, este importantă posibilitatea de înţelegere a legii de către toţi destinatarii acesteia, aşa încât este nerelevantă posibilitatea instanţei de a înţelege semnificaţia termenului „rănire“ ori faptul că semnificaţia acestei noţiuni poate fi dedusă de judecătorul cauzei din conţinutul deciziilor Curţii Constituţionale.
    Referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale se constată că potrivit art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală: „[...] De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor“. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, căruia „Deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.“
    Totuşi, în ce priveşte soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale: „Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.“
    În acelaşi sens este şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, privind obligativitatea deciziilor pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, care la pct. 3 stabileşte următoarele: „Dacă prin decizie se constată neconstituţionalitatea, ea produce efecte erga omnes, adică are un efect obligatoriu general, care vizează toate autorităţile publice, cetăţenii şi persoanele juridice de drept privat. Datorită acestui fapt, o parte deloc neglijabilă a doctrinei constituţionale asimilează aceste decizii cu actele având forţa legii.“.
    Se observă, aşadar, că efectul obligatoriu general nu este atribuit şi deciziilor de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.
    Această concluzie a fost întărită prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000), prin care Curtea Constituţională a statuat că deciziile de constatare a neconstituţionalităţii „pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes. (...) În ceea ce priveşte conturarea sferei obligativităţii erga omnes a deciziilor pronunţate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, mai trebuie adăugat că, astfel cum rezultă indirect din cuprinsul art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată [art. 29 corespunzător formei actuale a legii, s.n.], nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curţii Constituţionale prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate.“
    În jurisprudenţa sa ulterioară revizuirii Constituţiei, făcând referire la cele statuate prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, Curtea Constituţională a reafirmat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (cu titlu de exemplu: Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009; Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010; Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010; Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010; Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011; Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014).
    Curtea Constituţională a statuat în mod expres şi obligativitatea deciziilor interpretative: „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare“ (Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011; în acelaşi sens, paragraful 55 din Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014).
    În completarea acestor argumente şi accentuând obligativitatea deciziilor interpretative, Curtea Constituţională a stabilit că în situaţia în care excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă, „a contesta din nou constituţionalitatea interpretărilor care au fost deja excluse din cadrul constituţional echivalează cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborat cu art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992“ (Decizia nr. 898 din 30 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 6 octombrie 2011).
    Se observă, însă, că prin toate aceste decizii, s-a constatat neconstituţionalitatea integrală sau parţială a unor dispoziţii legale (decizii simple) sau, după caz, prevederilor legale supuse controlului li s-a dat o anumită interpretare în acord cu Constituţia (decizii interpretative sau intermediare), fiind vorba despre decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate.
    Chiar şi după revizuirea Constituţiei, în doctrină s-a conturat o opinie majoritară în sensul că efectul general obligatoriu al deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, prevăzut de art. 147 alin. (4) din Constituţia României şi de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, trebuie nuanţat, iar în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate se aplică doar
    deciziilor de admitere, nu şi în cazul deciziilor de respingere a excepţiei (în acest sens: T. Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale în lumina prevederilor Constituţiei revizuite, Revista de drept public nr. 1/2004, pag. 76 şi următoarele; I. Vida, Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti - factor de stabilitate a Constituţiei şi a practicii judiciare, Pandectele Române nr. 3/2004, pag. 198; Bianca Selejan-Guţan, Excepţia de neconstituţionalitate, ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pag. 238, 249, 256; în sens contrar: I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale - în dreptul român şi în dreptul comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 894, 896).
    Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor legale, jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional şi doctrinei, în cazul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii in integrum, respectiv atât dispozitivul, cât şi motivarea, dar aceste efecte se produc numai în cazul deciziilor de admitere (fie de constatare a neconstituţionalităţii, fie de stabilire, pe cale de interpretare, a înţelesului constituţional al unei dispoziţii legale) şi în limitele atribuţiilor specifice Curţii Constituţionale, deci numai în ce priveşte cele statuate referitor la neconstituţionalitatea unui anumit text de lege.
    Chiar şi în situaţia în care s-ar accepta caracterul obligatoriu in integrum şi pentru deciziile de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, acest efect s-ar produce tot numai în limitele controlului de constituţionalitate. În acest sens trebuie menţionată Decizia nr. 17/2017 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017), în cuprinsul căreia se arată că reperele unui comportament constituţional evidenţiat în mai multe decizii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a unui anumit text de lege ar genera obligaţia pozitivă a legiuitorului de a asigura un cadru legislativ corespunzător, dar şi obligaţia instanţelor judecătoreşti nu numai de a şi le însuşi, ci şi de a le aplica în cauzele deduse judecăţii (paragrafele 24, 25, 26).
    Nu toate constatările sau aprecierile Curţii Constituţionale sunt opozabile instanţelor de judecată, deoarece, în conformitate cu art. 146 din Constituţia României, Curtea Constituţională nu are în atribuţii aplicarea dispoziţiilor legale la cazuri concrete, respectiv interpretarea şi aplicarea legii sau unificarea jurisprudenţei, acestea fiind atributul exclusiv al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al instanţelor de judecată, conform art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţia României.
    Un asemenea punct de vedere a fost exprimat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 29 din 12 decembrie 2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011), decizie pronunţată în contextul special al problemelor legate de aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, dispoziţii referitoare la eliminarea cvasimajorităţii pensiilor de serviciu, asupra cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul conformităţii acestora cu Legea fundamentală şi cu Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
    Chiar dacă prin această hotărâre s-a afirmat caracterul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curţii Constituţionale, inclusiv a celor de respingere (contrar Deciziei nr. I/1995 a Plenului Curţii Constituţionale, la care se face trimitere şi care a stabilit efecte erga omnes doar în cazul deciziilor de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate), în realitate, Înalta Curte nuanţează şi explică efectele acestor decizii, pe care le circumstanţiază, după cum urmează:
    "În raport cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi faţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995 a Plenului Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995), Înalta Curte are în vedere faptul că atât dispozitivul, cât şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept, deopotrivă, în cazul deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea unor norme, dar şi în ipoteza celor prin care se resping obiecţii sau excepţii de neconstituţionalitate.
    (...) Înalta Curte, raportat la limitele sesizării Curţii Constituţionale, consideră că instanţa constituţională statuează asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti ce soluţionează litigii între destinatari precis determinaţi ai normei respective, instanţele fiind singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situaţia de fapt a speţei.
    În consecinţă, faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte reţine că deciziile şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt obligatorii în ceea ce priveşte constatările conformităţii sau neconformităţii atât cu Constituţia, cât şi cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Însă, dacă instanţa de contencios constituţional a constatat convenţionalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una in abstracto (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituţională), iar aceasta nu împiedică instanţele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu circumstanţele fiecărei speţe, dacă aplicarea aceleiaşi norme nu antrenează pentru reclamant consecinţe incompatibile cu Convenţia, protocoalele ei adiţionale sau jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului"

    Altfel spus, deciziile Curţii Constituţionale prin care a fost respinsă o excepţie de neconstituţionalitate nu sunt obligatorii în ce priveşte modul de interpretare şi de aplicare a legii, forţa lor obligatorie fiind limitată la atribuţiile recunoscute Curţii Constituţionale prin Legea fundamentală, respectiv controlul conformităţii normei cu prevederile Constituţiei.
    Cu privire la obligativitatea interpretărilor date de Curtea Constituţională prin deciziile de respingere, deosebit de relevantă este jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv Decizia nr. 34/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017), prin care, referitor la admisibilitatea sesizării, prin raportare la existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale prin care a fost respinsă o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale ce făceau obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au reţinut următoarele (paragrafele 82-86):
    "82. Sub aspectul obligativităţii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 605/2016 asupra hotărârii prealabile ce urmează a se pronunţa în prezenta cauză, în ceea ce priveşte modul de interpretare a dispoziţiilor art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se reţine că interpretarea şi aplicarea legii constituie atributul exclusiv al instanţelor de judecată, iar unificarea jurisprudenţei este atributul exclusiv al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie potrivit cărora «Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege», iar «Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale».
83. Verificarea pe care Curtea Constituţională a făcut-o în Decizia nr. 605/2016 asupra conformităţii art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă cu unele prevederi ale Constituţiei nu priveşte propriu-zis modul de interpretare şi de aplicare a legii, ci numai înţelesul său contrar Constituţiei, întrucât art. 146 lit. d) din Constituţie stabileşte în competenţa Curţii Constituţionale numai atribuţia de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. Altfel spus, Curtea Constituţională are competenţa exclusivă să verifice dacă excepţiile de neconstituţionalitate privitoare la legi şi ordonanţe, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, sunt întemeiate sau nu.
84. În schimb, în cadrul mecanismului de unificare a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii, sunt analizate toate interpretările pe care instanţele de judecată le dau unei norme de drept în procesul de aplicare a legii, aspecte care excedează excepţia de neconstituţionalitate.
85. Potrivit art. 517 alin. (4),art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, deciziile Curţii Constituţionale şi cele ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia unificării jurisprudenţei pe calea pronunţării unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii sunt acte jurisdicţionale cu forţă obligatorie, atât în ceea ce priveşte considerentele, cât şi dispozitivul, însă această caracteristică se circumscrie doar considerentelor decisive, care fundamentează şi explică soluţia adoptată în limitele atribuţiilor recunoscute prin legea fundamentală Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Constituţionale.
86. Respingerea sesizării adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru unificarea jurisprudenţei, în considerarea caracterului obligatoriu al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 605/2016, ar însemna să se statueze că nicio altă interpretare de legalitate a art. 182 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cu excepţia celei menţionate în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 605/2016, nu ar mai fi posibilă, cu toate că în această decizie s-a decis respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. O atare interpretare ar nesocoti dispoziţiile art. 29 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, potrivit cărora numai prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale nu mai pot face obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, ceea ce înseamnă că, în cazul respingerii unei excepţii de neconstituţionalitate, pot fi invocate alte excepţii de neconstituţionalitate ale aceluiaşi text legal, în care pot fi aduse în discuţie noi interpretări date textului legal, contrare prevederilor constituţionale"

    Acest punct de vedere a fost menţinut prin Decizia nr. 77/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 10 ianuarie 2018 (paragrafele 53, 54, 57, 58, 59, 60, 63).
    Toate aceste constatări sunt pe deplin aplicabile şi în domeniul penal, iar dispoziţiile art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală şi art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală reglementează efectul obligatoriu al deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia unificării jurisprudenţei pe calea pronunţării unui recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile în materie penală.
    Nu în ultimul rând, se constată că prevederile art. 475 din Codul de procedură penală nu indică printre condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept inexistenţa unei decizii a Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile a căror interpretare se solicită (aşa cum se întâmplă în cazul hotărârilor prealabile şi a recursului în interesul legii).
    Ţinând cont de atribuţiile Curţii Constituţionale (conform art. 146 din Constituţia României şi art. 11 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată) şi atribuţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [conform art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţia României], dar şi de menirea procedurii prealabile, ca mecanism de unificare a practicii judiciare, în mod evident, excepţia de neconstituţionalitate prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, şi sesizarea în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală sunt mijloace procedurale cu natură şi finalitate diferite.
    Pe cale de consecinţă, nu se poate considera că, pronunţându-se asupra constituţionalităţii unor dispoziţii legale, Curtea Constituţională dezleagă probleme de drept de competenţa instanţelor de judecată sau a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, aşa cum s-a susţinut în punctul de vedere depus de parchet la instanţa de sesizare, că prin pronunţarea deciziilor nr. 154 din 24 martie 2016, nr. 140 din 14 martie 2017 şi nr. 340 din 11 mai 2017, „înţelesul juridic al noţiunii de rănire din cuprinsul art. 75 lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu semnificaţie determinantă în existenţa infracţiunii de părăsirea locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, a căpătat unul constituţional, potrivit deciziilor menţionate“.
    În concluzie, decizia prin care se respinge o excepţie de neconstituţionalitate nu produce efecte erga omnes, concluzie ce rezultă şi din dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, potrivit cărora numai prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale nu mai pot face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate. Pe cale de consecinţă, în cazul soluţiilor de respingere, pot fi invocate alte excepţii de neconstituţionalitate ale aceluiaşi text de lege, ceea ce dă posibilitatea instanţei de contencios constituţional să îşi schimbe jurisprudenţa şi să le admită, ca urmare a unei noi interpretări a textului legal, numai în această din urmă situaţie, deciziile Curţii Constituţionale dobândind efectul obligatoriu general.
    Or, prin cele trei decizii relevante pentru sesizarea de faţă, în limitele atribuţiilor sale, Curtea Constituţională a verificat constituţionalitatea normei de incriminare [art. 338 alin. (1) din Codul penal] din perspectiva previzibilităţii şi a respins excepţiile de neconstituţionalitate constatând că norma este constituţională (în acest sens, pct. VII de mai sus).
    Din aceste motive, interpretarea dată noţiunii de „rănire“ prin cele trei decizii ale Curţii Constituţionale nu este obligatorie pentru instanţe, în general, şi nici pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul prezentei proceduri prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, aşa încât se impune pronunţarea pe fondul chestiunii prealabile, şi nu respingerea ca inadmisibilă a sesizării prin raportare la deciziile pronunţate de Curtea Constituţională.
    În egală măsură, admisibilitatea sesizării nu este afectată de existenţa la acest moment, pe rolul Curţii Constituţionale, a Dosarului nr. 2.607/2017, ce are ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii deduse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv art. 338 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie invocată în Dosarul nr. 1.927/266/2016 al Curţii de Apel Oradea.
    Sesizarea ar fi devenit inadmisibilă doar în situaţia în care, înainte ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să o soluţioneze, Curtea Constituţională ar fi admis excepţia şi ar fi constatat neconstituţionalitatea respectivelor prevederi legale, căci, în atare situaţie, dispoziţiile supuse dezlegării nu ar mai fi existat în fondul legislativ în forma de la data sesizării.

    B. Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită:
    În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului, termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul de „leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puţin o zi) ori printr-una din urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a), c),d) şi e) din Codul penal.“
    Infracţiunea de părăsire a locului accidentului este prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal şi se regăseşte în titlul VII - Infracţiuni contra siguranţei publice, capitolul II - Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice.
    Astfel, conform art. 338 alin. (1) din Codul penal:
    "Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani."

    Sintagma „accident de circulaţie“ este definită de dispoziţiile art. 75 lit. a)-c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca fiind „evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii:
    a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc;
    b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale;
    c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare“.

    Potrivit cauzei justificative speciale prevăzute de art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal: „Nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului când: a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale“.
    Per a contrario, fapta constituie infracţiune numai în ipoteza în care accidentul produce consecinţe vătămătoare asupra unei persoane.
    Dispoziţiile art. 338 alin. (3) lit. b)-d) din Codul penal prevăd şi alte împrejurări în care fapta nu constituie infracţiune (cauze de tipicitate negativă sau de excludere a infracţiunii):
    - conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului;
    – conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de îndată poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare;
    – victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie.

    Obiectul juridic principal al infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal este reprezentat de relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, care presupun prezenţa la faţa locului a celui implicat în accidentul rutier. În subsidiar sunt protejate şi relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei, întrucât părăsirea locului accidentului poate impieta asupra stabilirii modului în care s-a produs accidentul, dar şi asupra tragerii la răspundere a persoanelor vinovate.
    Infracţiunea are o situaţie premisă ce constă în producerea unui accident de circulaţie.
    Elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal constă în acţiunea de părăsire a locului accidentului, care se poate realiza în două modalităţi, respectiv printr-un act de comisiune, ce presupune plecarea efectivă de la locul accidentului şi prin acte de omisiune - neîntoarcere la locul accidentului a persoanei care l-a părăsit legal, în baza dispoziţiilor art. 338 alin. (3) lit. b) şi c) din Codul penal ori neoprirea la locul accidentului.
    Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, dar şi pentru relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei.
    Legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată de lege şi urmarea imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei.
    În ce priveşte latura subiectivă se constată că fapta poate fi comisă cu intenţie, directă sau indirectă. Desigur, pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, autorul trebuie să aibă şi reprezentarea „rănirii“ uneia sau a mai multor persoane (deşi această urmare a accidentului se produce din culpă), căci, independent de comiterea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 din Codul penal, „rănirea“ constituie o condiţie de tipicitate a infracţiunii de părăsirea locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal.
    Este important să nu se facă o confuzie între: pe de o parte, elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, care constă în părăsirea fără încuviinţare a locului accidentului şi care se comite cu intenţie directă sau indirectă, iar, pe de altă parte, producerea accidentului de circulaţie, care constituie situaţia premisă a infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal şi care, întotdeauna, are loc din culpă. De asemenea, urmarea imediată a infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, care constă întro stare de pericol, nu trebuie confundată cu urmările produse prin accidentul de circulaţie (deces, rănirea uneia sau a mai multor persoane).
    Dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal nu prevăd cu exactitate condiţiile în care producerea unui accident de circulaţie generează obligaţia de a nu părăsi locul accidentului, aşa încât definirea acestei infracţiuni se face prin trimitere la legislaţia extrapenală, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care constituie reglementarea-cadru în materia circulaţiei pe drumurile publice.
    Drept urmare, elementele de tipicitate ale infracţiunii de părăsirea locului accidentului sunt stabilite prin interpretarea sistematică a prevederilor relevante din cele două acte normative.
    Astfel, dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal se completează cu art. 75 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare -, în ce priveşte definiţia „accidentului de circulaţie“. Luând în considerare cauza justificativă specială prevăzută de art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal, rezultă că situaţia premisă a infracţiunii are în vedere, în mod necesar, consecinţe vătămătoare constând în decesul sau rănirea uneia sau a mai multor persoane.
    Aşa fiind, infracţiunea de părăsire a locului accidentului, în accepţiunea art. 338 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate fi considerată săvârşită cu întrunirea tuturor elementelor de tipicitate decât atunci când este realizată şi cerinţa obiectivă a rănirii, ce caracterizează, alături de alte elemente, situaţia premisă a acestei infracţiuni.
    Noţiunea de „rănire“ nu are o definiţie juridică. Nu este explicată în Codul penal în titlul X - Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală şi nici în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului, nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Pe de altă parte, această noţiune nu a dobândit un înţeles juridic, consacrat în doctrină sau prin jurisprudenţă (problema are caracter de noutate, fiind determinată de modificarea tiparului de incriminare a infracţiunii de părăsirea locului accidentului, prin reglementarea acesteia în art. 338 din Codul penal).
    Prin această modificare a infracţiunii de părăsire a locului accidentului, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod penal, legiuitorul a ales să nu utilizeze noţiuni consacrate, prin referire la urmările specifice infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii [art. 193 alin. (1) din Codul penal - lovirea sau alte violenţe; art. 196 din Codul penal - vătămarea corporală din culpă, care face trimitere la urmările prevăzute de art. 193 alin. (2) din Codul penal - lovirea sau alte violenţe şi la art. 194 din Codul penal - vătămarea corporală].
    Anterior, conform art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, condiţiile accidentului de circulaţie erau prevăzute chiar în conţinutul normei de incriminare: „accident de circulaţie în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracţiuni“.
    Se constată, aşadar, că, în vechea reglementare, legiuitorul a utilizat sintagma vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii unei persoane care, prin Decizia în interesul legii nr. LXVI/2007 (66/2007) - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, a fost interpretată în sensul că se referă doar la vătămările ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi la celelalte urmări prevăzute în art. 182 alin. 2 din Codul penal din 1968, care reglementa infracţiunea de vătămare corporală gravă.
    Prin introducerea art. 338 alin. (1) din Codul penal, tiparul de incriminare a infracţiunii de părăsire a locului accidentului a fost modificat prin eliminarea necesităţii ca în urma accidentului să fi rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau a mai multor persoane ori ca acesta să se fi produs ca urmare a unei infracţiuni. Elementele de caracterizare a accidentului de circulaţie nu au mai fost prevăzute în Codul penal, urmând să se aplice dispoziţiile art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
    Dată fiind această modificare legislativă, dar şi modificarea conţinutului constitutiv al infracţiunilor de vătămare corporală şi vătămare corporală din culpă, la care decizia pronunţată în interesul legii făcea trimitere, luând în considerare dispoziţiile art. 474^1 din Codul de procedură penală, se constată că Decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. LXVI/2007 (66/2007) nu mai produce efecte. Drept urmare, dezlegarea dată prin această decizie nu mai este aplicabilă în interpretarea normei de incriminare cuprinsă în art. 338 alin. (1) din Codul penal.
    Faptul că, potrivit legii noi, legiuitorul a ales să nu mai condiţioneze existenţa infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal de vătămare a integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane nu constituie un argument concludent în sensul că a dorit să extindă incidenţa infracţiunii la orice accident de circulaţie, indiferent de gravitatea şi urmările acestuia. Intenţia legiuitorului nu poate fi interpretată în sensul unei extinderi nelimitate, indiferent de caracterizarea accidentului de circulaţie, căci noile condiţii nu au mai fost prevăzute în Codul penal, dar se regăsesc în dispoziţiile art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
    În realitate, legiuitorul a ales să impună limitele prevăzute de această normă specială, care reglementează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească accidentul de circulaţie, printre care se regăseşte şi cea privind decesul sau rănirea uneia sau a mai multor persoane.
    În altă ordine de idei, s-ar putea considera că definirea noţiunii de „rănire“ se poate realiza prin interpretarea teleologică, respectiv prin raportare la valorile sociale protejate şi scopul incriminării. În acest sens sunt considerate relevante opiniile exprimate în doctrină referitor la infracţiunea prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, potrivit cărora:
    - „valoarea socială protejată se deduce din raţiunea incriminării. În principal se urmăreşte reprimarea unui comportament susceptibil să afecteze înfăptuirea justiţiei, prin îngreunarea aflării adevărului. În subsidiar, textul are ca obiectiv diminuarea consecinţelor accidentului de circulaţie prin implicarea activă a participantului la respectivul accident de circulaţie“ (S. Bogdan, D. A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal, Partea specială. Analize, explicaţii, comentarii. Perspectiva clujeană, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2014, pag. 612);
    – „cuprinderea unor asemenea fapte în sfera ilicitului penal a fost necesară, altfel siguranţa circulaţiei pe drumurile publice ar fi fost periclitată în mod indirect prin posibilitatea participanţilor la un accident rutier de a (...) pleca de la locul faptei, îngreunând astfel sau făcând imposibilă tragerea la răspundere (penală sau civilă) a persoanelor vinovate“ (C. Rotaru în Curs universitar, Drept penal. Partea specială II, Curs tematic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, pag. 433).

    Pornind de la obiectul juridic al infracţiunii de părăsire a locului accidentului şi de la raţiunea incriminării - inclusiv prezervarea mijloacelor de probă care să permită tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de producerea accidentului, s-ar putea considera că prin introducerea art. 338 alin. (1) din Codul penal, legiuitorul a înţeles să aibă în vedere orice urmări, inclusiv cele de o gravitate redusă, neevaluate printr-un număr de zile de îngrijiri medicale (o opinie în acest sens a fost, de altfel, formulată în doctrină: C. Rotaru în Curs universitar, Drept penal. Partea specială II, Curs tematic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, pag. 436).
    Totuşi, nu trebuie să se piardă din vedere că prioritară este regula interpretării gramaticale sau literale (ce implică analiza textului de lege), că dispoziţiile de drept penal sunt de strictă interpretare şi, nu în ultimul rând, că trebuie să se ţină cont de necesitatea interpretării acestor dispoziţii în acord cu respectarea principiului previzibilităţii normei de incriminare, cu atât mai mult cu cât, prin cele trei decizii mai sus-menţionate, Curtea Constituţională a stabilit că norma de incriminare cuprinsă în dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal este constituţională, respectând condiţiile de previzibilitate.
    Aplicând principiul interpretării după scopul normei (interpretare teleologică), s-ar putea considera că norma de incriminare vizează orice situaţie care ar putea genera o vătămare fizică a unei persoane.
    Acesta poate constitui un argument de lege ferenda, însă, o atare concluzie este îndepărtată de conţinutul textului de lege în vigoare şi, implicit, de voinţa legiuitorului, care nu caracterizează accidentul de circulaţie de o manieră generală, prin referire la simpla implicare a unor persoane în evenimentul rutier, ci indică o urmare concretă - rănirea, ce reprezintă producerea unui rezultat vătămător pentru integritatea corporală a uneia sau a mai multor persoane.
    În acest context este considerat relevant şi punctul de vedere al specialiştilor Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti, potrivit căruia: „condiţiile principiului legalităţii incriminării vizează, inter alia, necesitatea ca interpretarea legii penale să fie concordantă cu voinţa legiuitorului, adică să nu fie interpretată nici extensiv, nici restrictiv (lex stricta). Din esenţa principiului legalităţii rezultă că legea penală se interpretează restrictiv“.
    Or, interpretarea teleologică conduce la o concluzie contrazisă chiar de către textul analizat, aşa încât nu poate fi primită. Mergând pe această linie de gândire s-ar ajunge la concluzia că, exceptând situaţiile prevăzute de art. 338 alin. (3) din Codul penal, obligaţia conducătorului vehiculului de a nu părăsi locul unde s-a produs evenimentul rutier ar fi nelimitată, căci, pentru a evita tragerea la răspundere penală, indiferent de urmările aparente ale accidentului, conducătorul vehiculului ar trebui să nu părăsească locul unde s-a produs evenimentul rutier, pentru ca, mai apoi, să se stabilească dacă a avut loc sau nu un accident de circulaţie în sensul art. 338 alin. (1) din Codul penal cu referire la art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
    Prioritar, înainte de aplicarea oricărei alte metode de interpretare a dispoziţiei legale, se impune interpretarea literală, pornind de la sensul cuvintelor folosite.
    În conformitate cu art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie.“
    Cum nu este vorba despre utilizarea unei terminologii juridice, înţelesul noţiunii de rănire nefiind explicat prin norme de drept substanţial penal şi nici consacrat în doctrină sau prin jurisprudenţă, definirea acestui termen utilizat într-o prevedere legală de incriminare nu poate fi alta decât cea din limbajul obişnuit, pornind de la înţelesul curent al noţiunii.
    Această concluzie este susţinută şi de prevederile art. 36 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora termenii de specialitate pot fi utilizaţi numai dacă sunt consacraţi în domeniul de activitate la care se referă reglementarea; redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea regionalismelor; redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia.
    Drept urmare, împrejurarea că în cazul infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, pentru a indica urmările accidentului de circulaţie, legiuitorul nu a folosit niciunul din termenii care se regăsesc în conţinutul infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii (lovire, suferinţe fizice, leziuni traumatice, vătămare corporală, vătămarea integrităţii corporale), nu este un argument pentru a considera că sensul noţiunii de rănire este unul extrem de larg, care include orice suferinţă fizică ce a fost cauzată unei persoane, indiferent de tipul, intensitatea sau gravitatea acesteia.
    Dimpotrivă, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, rana este vătămare de o anumită intensitate, respectiv o „ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei fiinţe vii, sub acţiunea unui agent distrugător; leziune, plagă“. În plus, faptul că legiuitorul nu a folosit noţiuni cu înţeles mai larg, de tipul „lovire“ - consacrat în art. 193 alin. (1) din Codul penal, ce constituie urmarea cea mai uşoară (minimală) a unei agresiuni corporale, conduce la concluzia că urmarea la care art. 338 alin. (1) din Codul penal face trimitere la art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, presupune o anumită specificitate şi gravitate.
    Diferenţele de înţeles între noţiuni, astfel cum sunt definite în Dicţionarul explicativ al limbii române, evidenţiază faptul că rănirea constituie o vătămare fizică de o anumită consistenţă, diferită de simpla lovire sau de rezultatul acţiunii de lovire, ceea ce conduce la concluzia că, pentru a caracteriza accidentul de circulaţie, legiuitorul nu a avut în vedere suferinţele fizice minore.
    Aceste diferenţe sunt evidenţiate de definiţiile date în Dicţionarul explicativ al limbii române, după cum urmează:
    LOVÍRE, loviri, s. f. Acţiunea de a (se) lovi şi rezultatul ei. ♦ Infracţiune care constă în atingerea corpului unei persoane prin acte de violenţă fizică.
    LOVÍ, lovesc, vb. IV. 1. Tranz., intranz. şi refl. A (se) atinge cu putere, a (se) izbi. ♦ Tranz. A bate. ♦ Tranz. Fig. A aduce prejudicii, pagube; a atinge, a leza. 2. Tranz. şi refl. A (se) atinge (fără violenţă). 3. Refl. A da peste o piedică, a se împiedica, a se izbi de... ◊ Expr. A se lovi cu capul de pragul de sus = a dobândi experienţă în urma unor întâmplări nefericite. 4. Tranz. A izbi drept în ţintă cu un proiectil, cu o săgeată etc. 5. Refl. recipr. (Înv.; despre ţări, terenuri etc.) A se învecina. 6. Tranz. (Despre stări fiziologice, boli etc.) A veni brusc asupra cuiva, a cuprinde, a apuca, a copleşi. 7. Refl. recipr. (Înv.) A se asemăna, a se potrivi. ◊ Expr. A se lovi ca nuca-n perete = a nu se potrivi deloc. 8. Tranz. (Înv.) A ataca. ♦ Refl. recipr. A se lupta. - Din sl. loviti „a vâna, a prinde, a pescui“.
    A LOVÍ ~ésc 1. tranz. 1) A atinge cu putere. 2) A atinge în mod violent (şi repetat), producând durere (cu mâna sau cu un obiect). 3) A atinge din întâmplare (fără violenţă).
    RĂNÍRE, răniri, s. f. Acţiunea de a (se) răni şi rezultatul ei. - V. răni.
    RĂNÍRE s. (MED.) (livr.) lezare, (pop.) vătămare.
    RÁNĂ, răni, s. f. 1. Ruptură internă sau exterioară a ţesutului unei fiinţe vii, sub acţiunea unui agent distrugător; leziune, plagă.
    RUPTÚRĂ, rupturi, s. f. 1. Faptul de a se rupe; întrerupere a continuităţii materiei.
    RÚPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material solid sub acţiunea unor solicitări mecanice; a despărţi (intenţionat) un obiect în două sau în mai multe bucăţi
    RĂNÍ, rănesc, vb. IV. Tranz. şi refl. A(-şi) face o rană, a (se) vătăma. ♦ Tranz. Fig. A produce cuiva o durere morală, a-l îndurera sufleteşte; a jigni, a ofensa. - Din sl. raniti.
    A RĂNÍ ~ésc tranz. 1) A vătăma printr-o rană; a leza; a traumatiza. 2) fig. A îndurera printr-o traumă psihică; a traumatiza. / <sl. Raniti
    RĂNÍ vb. (MED.) (livr.) a (se) leza, (rar) a (se) vulnera, (pop.) a (se) vătăma, (reg.) a (se) săgni, (Transilv. şi Ban.) a (se) prizări, (înv.) a (se) plăgui. (S-a ~ la mână.).

    Drept urmare, noţiunea de rănire din art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate avea ca înţeles orice suferinţă fizică ori atingerea minimă adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, indiferent de gravitate, sau orice tip de leziune.
    Deşi gravitatea leziunilor traumatice produse sau afectarea sănătăţii victimei nu este condiţionată, în mod expres, de evaluarea prin zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, terminologia folosită de legiuitor conduce la concluzia că este vorba despre o consecinţă de o anumită gravitate, superioară ca intensitate urmării specifice acţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (1) din Codul penal, deci, pentru a fi îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este necesar să se stabilească, cel puţin, producerea unei leziuni traumatice cuantificată printr-un număr de zile de îngrijiri medicale, ceea ce ar corespunde urmărilor specifice infracţiunii prevăzute de art. 193 alin. (2) din Codul penal.
    O asemenea concluzie a fost exprimată şi în doctrină, în sensul că „noţiunea de rănire subliniază ideea de leziune corporală, motiv pentru care ar trebui să existe cel puţin o zi de îngrijiri medicale în ceea ce o priveşte pe victimă, astfel încât fapta să fie tipică. Credem că aceasta este singura interpretare raţională. Rănirea este mai aproape de leziunea traumatică prevăzută de art. 193 alin. (2) NCP - Noul cod penal, s.n., o simplă echimoză nu implică per se necesitatea unor îngrijiri medicale“ (S. Bogdan, D. A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal, Partea specială. Analize, explicaţii, comentarii. Perspectiva clujeană, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2014, pag. 614).
    În concluzie, „rănirea“, în sensul dispoziţiilor art. 338 alin. (1) cu referire la art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu constă în orice suferinţă fizică, ci, cel puţin, în leziuni traumatice sau în afectarea sănătăţii unei persoane, urmări a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puţin o zi), după caz, în una din urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a),c), d) şi e) din Codul penal.
    Această interpretare corespunde sensului comun al termenului de „rănire“, astfel cum este enunţat de Dicţionarul explicativ al limbii române, ceea ce asigură respectarea condiţiei de previzibilitate a legii penale, având în vedere că noţiunea de „rănire“ reprezintă un reper obiectiv de conformare a conduitei destinatarului normei de incriminare. Drept urmare, nu se poate considera că prin această explicitare a normei de incriminare, obligaţia de a nu părăsi locul accidentului ar fi lăsată la liberul arbitru al conducătorului auto.
    Modalitatea de dovedire a producerii acestor urmări ce caracterizează accidentul de circulaţie ca situaţie premisă (latura obiectivă a infracţiunii), dar şi a posibilităţii inculpatului de a constata existenţa urmărilor (latura subiectivă a infracţiunii) constituie chestiuni ce ţin de stabilirea situaţiei de fapt în fiecare caz în parte, respectiv de analiza materialului probator, ce trebuie efectuate de instanţa de judecată învestită cu respectiva cauză, fără să aibă legătură cu definirea, la nivel abstract, a tiparului de incriminare a infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal. Drept urmare, aceste chestiuni nu pot face obiectul dezlegării unor chestiuni de drept, conform art. 475 din Codul de procedură penală.
    De lege ferenda se impune intervenţia legiuitorului, fie prin modificarea art. 338 alin. (1) din Codul penal, prin menţionarea în conţinutul normei de incriminare a tuturor elementelor de tipicitate, inclusiv a consecinţelor accidentului de circulaţie, fie prin definirea noţiunii de „rănire“ în titlul X - Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală.
    Necesitatea acestui demers este susţinută şi de raţiuni de tehnică legislativă, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de art. 338 alin. (1) din Codul penal, în care nu se menţionează urmările accidentului de circulaţie, în conţinutul alin. (2) al aceluiaşi articol, care reglementează infracţiunea de modificare a stării locului sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie (sancţionată cu aceeaşi pedeapsă), se face vorbire expresă de vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane.


    Pentru toate argumentele mai sus expuse, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 8.618/279/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „Ce se înţelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului?“.
    În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului, stabileşte că termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, se interpretează în sensul de „leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puţin o zi) ori printr-una din urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a),c),d) şi e) din Codul penal“.
    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2018.



                    PREŞEDINTELE CU DELEGAŢIE AL SECŢIEI PENALE A
                    ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
                    judecător MIRELA SORINA POPESCU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ivănuş

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016