Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 498 din 3 octombrie 2023 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 498 din 3 octombrie 2023 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 669 din 16 iulie 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, excepţie ridicată de Societatea Tehnic-Asist - S.R.L. din satul Cătămărăşti Deal, comuna Mihai Eminescu, judeţul Botoşani, prin administrator judiciar Management Reorganizare Lichidare Iaşi SPRL din Iaşi, în Dosarul nr. 2.467/40/2018/a1 al Tribunalului Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 370D/2019.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 25 mai 2023, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul prevederilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea soluţionării cauzei pentru data de 14 iunie 2023, apoi, după caz, în temeiul dispoziţiilor art. 58 alin. (1) teza întâi, ale art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea soluţionării cauzei pentru datele de 28 iunie 2023, 12 iulie 2023, 20 septembrie 2023 şi, respectiv, 3 octombrie 2023, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Încheierea din 17 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 2.467/40/2018/a1, Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, excepţie ridicată de Societatea Tehnic-Asist - S.R.L. din satul Cătămărăşti Deal, comuna Mihai Eminescu, judeţul Botoşani, prin administrator judiciar Management Reorganizare Lichidare Iaşi SPRL din Iaşi, într-o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 85/2014.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că, în ceea ce priveşte denunţarea unui contract în materie civilă, prevederile criticate creează o discriminare, pe de o parte, între părţile acestuia, respectiv între cocontractanţii şi finanţatorul unui contract de leasing, întrucât această procedură are loc în funcţie de natura contractului, fiind diferită atunci când în discuţie este denunţarea unui contract de leasing financiar. Pe de altă parte, discriminarea se creează şi între debitor şi finanţatorul unui contract de leasing, întrucât debitorul, care este parte a unui contract de leasing financiar, este lipsit de dreptul de a continua acest contract dacă finanţatorul său nu este de acord cu menţinerea contractului de leasing financiar. Practic, prin prevederile criticate, legiuitorul recunoaşte, în mod explicit, faptul că numai o parte a contractului, respectiv o societate de leasing, poate să menţină sau să denunţe un contract aflat în derulare la data deschiderii procedurilor de insolvenţă, chiar dacă debitorul şi administratorul judiciar şi-au exprimat intenţia de continuare a contractului respectiv şi şi-au asumat anumite obligaţii de plată stabilite prin contract. Astfel, debitorul se află în imposibilitatea menţinerii contractului în discuţie, fiind lipsit şi de mecanismele apărării drepturilor şi intereselor sale legitime ce decurg dintr-un asemenea contract derulat până la momentul intrării în insolvenţă, chiar şi în condiţiile în care a respectat obligaţiile de plată. În acest context se învederează că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale, iar pentru realizarea acestor aspecte legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul în care reglementează, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului, mai ales că, potrivit principiului proporţionalităţii, orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi să reflecte un just echilibru între interesele concrete avute în vedere. Faţă de această împrejurare, se menţionează că revine Curţii Constituţionale rolul de a stabili dacă normele criticate îndeplinesc aceste cerinţe.
    5. Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la principiul egalităţii, arată că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite şi, prin urmare, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Or, prevederile în discuţie creează numai în aparenţă o situaţie discriminatorie între creditorii care au calitatea de finanţatori în baza unui contract de leasing şi ceilalţi creditori, deoarece, chiar dacă art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 instituie un tratament diferit în privinţa procedurii de denunţare a contractelor aflate în derulare la data deschiderii procedurii de insolvenţă, opţiunea finanţatorului de a denunţa contractul de leasing nu este una arbitrară, urmând să fie exprimată cu respectarea condiţiei stipulate la art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 referitoare la situaţia contractului în discuţie şi care nu trebuie să fi fost executat în totalitate ori substanţial de toate părţile implicate, condiţie prin care nu s-a derogat prin reglementarea supusă controlului de constituţionalitate. Faţă de această împrejurare, instanţa opinează că dispoziţiile art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 sunt constituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul că opţiunea finanţatorului de a denunţa contractul este ţinută de respectarea condiţiei prevăzute la art. 123 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia contractul trebuie să nu fi fost executat în totalitate ori substanţial de toate părţile implicate.
    6. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), aleart. 2,3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.
    9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, care au următorul cuprins: „(12) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) teza I, în cazul contractului de leasing financiar, dacă finanţatorul nu îşi exprimă, în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii, acordul expres pentru menţinerea contractului, acesta se consideră denunţat la data expirării acestui termen. În cazul care, în acelaşi termen, finanţatorul transmite administratorului judiciar o notificare prin care i se cere să denunţe contractul, acesta se consideră denunţat la expirarea unui termen de 30 de zile de la data recepţionării notificării de către administratorul judiciar. În vederea maximizării averii debitorului, lichidatorul judiciar poate să denunţe orice contract de leasing financiar, contractul considerându-se denunţat la data notificării denunţării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar.“ Dispoziţiile art. 123 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 85/2014, la care fac referire prevederile criticate, au următorul cuprins: „(1) Contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 din Legea nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, nefiind aplicabil.“ De asemenea, prevederile antereferite, cuprinse în art. 1.417 din Codul civil, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, au următorul cuprins: „(1) Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise. (2) În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanţă, care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea. (3) Decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută şi atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă drept esenţială.“
    10. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 16 - Egalitatea în drepturi şi ale art. 21 - Accesul liber la justiţie. Totodată, având în vedere motivarea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate cuprinsă în notele scrise, prin care face referire la faptul că legea trebuie să fie accesibilă şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale şi la faptul că normele criticate conduc la îndepărtarea principiului unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiabililor în faţa legii, precum şi Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea reţine ca temeiuri constituţionale şi art. 1 alin. (5) - Principiul legalităţii (în componenta privind calitatea legii) şi art. 124 - Înfăptuirea justiţiei. De asemenea, în coroborare cu dispoziţiile constituţionale sunt menţionate şi prevederile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil şi ale art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit Legii nr. 85/2014, scopul procedurilor de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia şi la baza căreia stau anumite principii, cum ar fi: (i) maximizarea gradului de valorificare a activelor şi de recuperare a creanţelor, (ii) acordarea către debitori a unei şanse de redresare eficientă şi efectivă a afacerii, fie prin intermediul procedurilor de prevenire a insolvenţei, fie prin procedura de reorganizare judiciară, pentru menţinerea activităţii economice şi protejarea locurilor de muncă, prin accesul efectiv al debitorului la mijloace de avertizare timpurie, prin intermediul procedurilor de prevenire a insolvenţei sau prin procedura de reorganizare judiciară, fără a aduce atingere altor soluţii de redresare, (iii) asigurarea unui tratament egal al creditorilor de acelaşi rang, (iv) recunoaşterea drepturilor existente ale creditorilor şi respectarea ordinii de prioritate a creanţelor, având la bază un set de reguli clar determinate şi uniform aplicabile, (v) asigurarea accesului la surse de finanţare în procedurile de prevenire a insolvenţei, în perioada de observaţie şi de reorganizare, cu crearea unui regim adecvat pentru protejarea acestor creanţe, şi care sunt aplicabile în diferite etape ale acestor proceduri.
    12. De asemenea, Curtea observă că procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă se desfăşoară în diferite etape, având reglementări specifice atât aferente fiecăreia dintre ele, cât şi comune, aplicabile pe întreg parcursul acestor proceduri. Astfel, în acest context, Curtea reţine că prevederile art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014, criticate în prezenta cauză, fac parte din titlul II - Procedura insolvenţei, capitolul I - Dispoziţii comune, secţiunea a 5-a - Situaţia unor acte juridice ale debitorului, iar art. 123 din această lege, în ansamblul său, stabileşte regimul juridic al contractelor în derulare, în general, şi reglementează situaţia celor în care este angrenat debitorul la deschiderea procedurii insolvenţei, cu anumite particularităţi, întrucât, la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, debitorul este implicat într-un ansamblu de activităţi economice cu diferiţi parteneri, care sunt materializate prin contracte în derulare.
    13. Potrivit art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să denunţe, într-un termen de prescripţie de 3 luni de la data deschiderii procedurii, orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate. Astfel, potrivit reglementării antereferite, practicianul în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii şi desemnat să exercite atribuţiile prevăzute de lege sau stabilite de instanţa judecătorească, este cel îndrituit să aprecieze asupra asumării sau denunţării contractului, după o evaluare a rentabilităţii contractului din punct de vedere economic şi o evaluare juridică a efectelor denunţării, având în vedere posibilitatea cocontractantului de a formula cerere de despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a încetării intempestive a efectelor contractului. Întrucât, potrivit art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, dreptul de apreciere asupra îndeplinirii condiţiilor legale şi asupra oportunităţii menţinerii sau denunţării contractului aparţine practicianului în insolvenţă, aceasta implică o responsabilitate sporită a acestuia. Denunţarea contractului este o opţiune, iar nu o obligaţie a administratorului/lichidatorului judiciar care poate fi exercitată într-un termen de prescripţie de 3 luni de la data deschiderii procedurii şi cu scopul creşterii la maximum a valorii averii debitorului, în timp ce menţinerea contractului de către administratorul/lichidatorul judiciar presupune asumarea executării obligaţiilor debitorului pe viitor. Tocmai de aceea, pentru o mai accentuată responsabilizare a practicianului în insolvenţă desemnat să exercite atribuţiile prevăzute de lege sau stabilite de instanţa judecătorească, în această reglementare s-a prevăzut că atunci când optează pentru menţinerea contractului, „administratorul judiciar/lichidatorul judiciar precizează trimestrial, în cadrul rapoartelor de activitate, dacă debitorul dispune de fondurile băneşti necesare achitării contravalorii bunurilor sau prestaţiilor furnizate de cocontractant“ [art. 123 alin. (2) din Legea nr. 85/2014]. Aşadar, art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 stabileşte pentru aceste contracte un regim particular, considerându-le menţinute la data deschiderii procedurii, prin această reglementare legiuitorul subliniind caracterul special şi derogatoriu al procedurii prevăzute de legislaţia privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, înlăturând expres de la aplicare dispoziţiile art. 1.417 din Codul civil, care stabilesc decăderea din beneficiul termenului.
    14. Curtea reţine că, în ceea ce priveşte menţinerea/ denunţarea contractelor de leasing financiar, prin art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014, legiuitorul instituie o excepţie de la regula menţinerii contractelor potrivit alin. (1) teza I şi stabileşte condiţia existenţei acordului expres al finanţatorului pentru menţinerea contractului de leasing financiar, în lipsa exprimării acestui acord în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii, contractul fiind considerat denunţat la data expirării acestui termen. Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar păstrează posibilitatea de a denunţa orice contract de leasing financiar în vederea maximizării averii debitorului, contractul considerându-se denunţat la data notificării denunţării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar [art. 123 alin. (12) teza finală]. Aşadar, chiar şi în cazul în care administratorul judiciar/lichidatorul judiciar optează pentru menţinerea unui contract de leasing financiar, este necesar acordul expres al finanţatorului. În schimb, în cazul denunţării contractului de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, finanţatorul nu poate opune propria manifestare de voinţă în sensul menţinerii contractului, acesta fiind considerat denunţat la data notificării denunţării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar.
    15. Faţă de această împrejurare, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate consideră că o asemenea modalitate de reglementare este neconstituţională, deoarece este încălcat principiului legalităţii, în special în ceea ce priveşte criteriile de calitate a legii, şi conduce la o discriminare între părţile contractului de leasing financiar, prin prisma faptului că debitorul se află în imposibilitatea menţinerii contractului în discuţie, context în care apreciază că este lipsit şi de mecanismele apărării drepturilor şi intereselor sale legitime ce decurg dintrun asemenea contract derulat până la momentul intrării în insolvenţă, chiar şi în condiţiile în care a respectat obligaţiile de plată.
    16. În ceea ce priveşte principiul legalităţii, cuprins în art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, Curtea, având în vedere dezvoltarea jurisprudenţială în materie, învederează că acesta cuprinde anumite exigenţe ce ţin de principiul legalităţii, de asigurarea interpretării unitare a legii, de calitatea legii (căreia i se subsumează claritatea, precizia, previzibilitatea şi accesibilitatea legii), de principiul securităţii juridice care consacră securitatea juridică a persoanei şi a raporturilor juridice, concept care se defineşte ca un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68). Având în vedere principiul generalităţii legilor, atât Curtea Constituţională, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au arătat că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 16-20 şi 26; Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Mai mult, dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, însă, pe baza principiilor aplicabile sistemului de drept, acesta lasă posibilitatea persoanelor îndrituite într-un anumit domeniu să interpreteze legea şi recunoaşte judecătorului competenţa de a tranşa ceea ce a scăpat atenţiei legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conţinutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret. Astfel interpretarea autentică, legală, poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicaţie corectă înţelesului, scopului şi finalităţii acesteia, însă legiuitorul nu poate şi nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică, ce urmează să fie aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează să fie interpretată de subiecţii de drept dintro anumită materie, precum şi de instanţele judecătoreşti (interpretare judiciară şi cazuală) pentru a emite un act de aplicare legal (în acest sens a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016).
    17. În ceea ce priveşte principiul egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a reţinut într-o jurisprudenţă constantă, începând cu Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 55). De asemenea, principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite (Decizia nr. 20 din 24 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 10 aprilie 2002, Decizia nr. 156 din 15 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 339 din 26 iunie 2001, Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019). Nesocotirea principiului egalităţii are drept consecinţă neconstituţionalitatea discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Curtea a mai stabilit că discriminarea se bazează pe noţiunea de „excludere de la un drept“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012). În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă. Mai mult decât atât, pentru ca o problemă să apară în temeiul art. 14 trebuie să existe o diferenţă în tratamentul persoanelor în analoage sau clar similare (Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe, paragraful 175, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în Cauza Carson şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 61).
    18. Or, având în vedere considerentele de principiu mai sus enunţate cu privire la art. 1 alin. (5) şi art. 16 din Constituţie, mai întâi, Curtea reţine că, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 12 ianuarie 2000, operaţiunile de leasing sunt acelea prin care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun (bunuri imobile prin natura lor sau care devin imobile prin destinaţie, precum şi bunuri mobile, aflate în circuitul civil, cu excepţiile prevăzute de lege), al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale. Locatarul/ Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părţile convin astfel şi dacă achită toate obligaţiile asumate prin contract [art. 1 alin. (1) şi (2)]. Contractul de leasing se încheie în scris şi trebuie să cuprindă, pe lângă părţile contractante, cel puţin următoarele elemente: a) clauza privind definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operaţional; b) denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing şi caracteristicile de identificare a acestuia; c) valoarea exactă a sumelor ratelor lunare de leasing şi data exactă de plată a acestora; d) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului; e) clauza privind obligaţia asigurării bunului; f) valoarea totală a contractului de leasing, iar contractul de leasing financiar trebuie să cuprindă, pe lângă elementele antereferite, şi următoarele elemente: (i) valoarea de intrare a bunului; (ii) valoarea reziduală a bunului convenită de părţi, când este cazul; (iii) valoarea avansului; (iv) rata de leasing (art. 6 şi art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997).
    19. De asemenea, Curtea reţine că acest tip de contract - contractul de leasing financiar - este definit şi în dispoziţiile titlului I - Dispoziţii generale, capitolul III - Definiţii din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, la art. 7, cu denumirea marginală Definiţii ale termenilor comuni, pct. 7, ca fiind orice contract de leasing care îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele condiţii: a) riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte; b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului; c) utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar valoarea reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferenţa dintre durata normală de funcţionare maximă şi durata contractului de leasing, raportată la durata normală de funcţionare maximă, exprimată în procente; d) perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă a bunului care face obiectul leasingului; în înţelesul acestei definiţii, perioada de leasing include orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit; e) valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului. Totodată, Curtea observă că în virtutea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 21 aprilie 2009, leasingul financiar este circumscris activităţilor de creditare, respectiv unui contract de credit.
    20. Referitor la contractul de leasing operaţional, Curtea învederează că, potrivit Codului fiscal, acesta este orice contract de leasing încheiat între locator şi locatar, care transferă locatarului riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate, mai puţin riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală, şi care nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile prevăzute la art. 7 pct. 7 lit. b)-e) din Codul fiscal, mai sus menţionate; riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală există atunci când opţiunea de cumpărare nu este exercitată la începutul contractului sau când contractul de leasing prevede expres restituirea bunului la momentul expirării contractului (art. 7 pct. 8 din Legea nr. 227/2015).
    21. Din evaluarea cadrului legislativ antereferit în materie reiese că acest tip de contract - contractul de leasing - este un contract special ce împrumută diferite elemente de la alte contracte prevăzute de alte instituţii juridice, spre exemplu, contractul de locaţiune, promisiunea unilaterală de vânzare, contractul de vânzare-cumpărare, dar care prezintă şi numeroase elemente specifice, care nu permit asimilarea cu un alt contract.
    22. În acest context, Curtea observă că prevederile Legii nr. 85/2014 reglementează, distinct de cele cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, chestiuni ce ţin de regimul juridic al contractelor de leasing şi al creanţelor aferente în situaţia în care intervine procedura insolvenţei, respectiv au în vedere mai multe aspecte legate de contractele de leasing financiar, în funcţie de momentul temporal în care se regăseşte derularea acestuia, astfel: (i) contracte reziliate anterior deschiderii procedurii insolvenţei - art. 105 alin. (3); (ii) contracte în derulare la data deschiderii procedurii şi menţinute - art. 105 alin. (4); (iii) contracte în derulare la data deschiderii procedurii: menţinerea de către practicianul în insolvenţă, cu acordul finanţatorului - art. 123 alin. (12) teza întâi; denunţarea de către practicianul în insolvenţă - art. 123 alin. (12) teza a treia; denunţarea de către finanţator - art. 123 alin. (12) teza a doua; rezilierea contractului de către finanţator - art. 123 alin. (11).
    23. Curtea observă că în sensul celor de mai sus precizate sunt prevederile art. 105 din Legea nr. 85/2014, care fac parte din titlul II - Procedura insolvenţei, capitolul I - Dispoziţii comune, secţiunea a 4-a - Primele măsuri. Întocmirea tabelului de creanţe. Contestaţiile. În concret, dispoziţiile art. 105 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2014 circumscriu regimul juridic al creanţelor provenite din contractele de leasing în procedura insolvenţei şi prevăd, pe de o parte, procedura de înscriere la masa pasivă a creanţei locatorului din leasingul operaţional şi, pe de altă parte, procedura de înscriere la masa pasivă a creanţei finanţatorului din leasingul financiar.
    24. Aşadar, Curtea reţine că Legea nr. 85/2014 conţine norme exprese cu privire la tratamentul aplicabil contractelor de leasing şi creanţelor aferente acestor tipuri de contracte, respectiv: regimul creanţelor ce provin din contracte de leasing reziliate înainte de data deschiderii procedurii insolvenţei; denunţarea contractelor de leasing; modalitatea în care un contract de leasing în derulare poate înceta în contextul dat; menţinerea contractului de leasing financiar în derulare la data deschiderii procedurii; denunţarea contractului de leasing; problema transferului dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul contractului de leasing; notificările necesare şi termenele în care se poate denunţa contractul de leasing; regimul creanţelor aferente contractelor de leasing; modul de înscriere a creanţelor rezultând din contractele de leasing în tabelul creanţelor; situaţia unor rate neachitate şi înscrierea acestora în tabelul de creanţe; rezilierea contractului de leasing de către finanţator etc.
    25. Ca atare, reiterând cele mai sus expuse, Curtea învederează că atât scopul normelor privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, respectiv instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia, cât şi necesitatea maximizării averii debitorului au impus, în virtutea principiilor constituţionale ale libertăţii economice, protecţiei concurenţei loiale şi creării cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie, reglementarea unor principii care stau la baza tratamentului juridic al contractelor în derulare, în general, instituindu-se prin art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 regula menţinerii de drept a contractelor în derulare la data deschiderii procedurii, continuarea acestora neputând fi întreruptă pentru motivul deschiderii procedurii sau pentru obligaţii neîndeplinite anterior datei deschiderii procedurii. Cu titlu particular, în cazul contractelor de leasing financiar în care locatorul/finanţatorul păstrează dreptul de proprietate (nuda proprietate) asupra bunului cedat în folosinţa locatarului/utilizatorului, tot în vederea maximizării averii debitoarei a fost reglementat dreptul administratorului judiciar/lichidatorului judiciar de a denunţa orice contract de leasing financiar, contractul considerându-se denunţat la data notificării denunţării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 123 alin. (12) teza finală din Legea nr. 85/2014. Faţă de această împrejurare, Curtea constată că, astfel cum reiese din coroborarea prevederilor legale mai sus menţionate, în cazul contractelor de leasing financiar în derularea cărora intervine procedura insolvenţei, prin art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 se instituie, pentru cazul nedenunţării contractului de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar şi în scopul menţinerii contractului, condiţia existenţei acordului expres al finanţatorului. În lipsa acordului pentru menţinerea contractului, care să fie exprimat de finanţator în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii, contractul se consideră denunţat la data expirării acestui termen chiar dacă ar exista opţiunea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar pentru continuarea contractului. Aşadar, Curtea reţine că, din analiza normelor legale în discuţie, în cazul leasingului financiar pot să apară diferite situaţii de continuare/denunţare a contractului de leasing financiar: (i) menţinerea contractului de leasing (în măsura în care se obţine acordul expres al finanţatorului în acest sens în termen de 3 luni de la deschiderea procedurii, iar administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu denunţă contractul); (ii) denunţarea de drept la expirarea unui termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii (dacă finanţatorul nu şia exprimat acordul expres pentru menţinerea contractului); (iii) denunţarea la iniţiativa finanţatorului înainte de expirarea termenului de 3 luni de la deschiderea procedurii (dacă finanţatorul transmite administratorului judiciar o notificare prin care îi cere să denunţe contractul; acesta se consideră denunţat la expirarea unui termen de 30 de zile de la data recepţionării notificării); (iv) denunţarea de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar a contractului în temeiul prerogativei de denunţare a oricărui contract în derulare.
    26. Or, Curtea reţine că prevederile criticate cuprinse în Legea nr. 85/2014 sunt în consonanţă cu cele care reglementează regimul juridic al contractelor de leasing, întrucât, potrivit art. 13 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997: (i) drepturile locatorului/finanţatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic, în situaţia în care locatarul/utilizatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau faliment, în conformitate cu prevederile legale în materie; (ii) dacă locatarul/utilizatorul se află în dizolvare şi/sau lichidare, dispoziţiile alin. (1) se aplică şi lichidatorului numit potrivit Legii societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare; (iii) drepturile locatarului/utilizatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic şi creditorilor în situaţia în care locatorul/finanţatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau faliment, în conformitate cu prevederile legale în materie; (iv) dacă locatorul/finanţatorul se află în dizolvare şi/sau lichidare, dispoziţiile alin. (3) se aplică şi lichidatorului numit potrivit Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare; (v) în cazurile prevăzute la alin. (3) şi (4), drepturile locatarului/utilizatorului prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 şi cele stipulate în contractul de leasing vor urmări bunul aflat în proprietatea oricărui dobânditor al acestuia, în condiţiile în care au fost respectate întocmai drepturile locatorului/finanţatorului.
    27. Faţă de această împrejurare, având în vedere natura juridică a contractului de leasing financiar, în care locatorul/finanţatorul rămâne proprietarul bunului sub promisiunea de a-l vinde utilizatorului la sfârşitul perioadei de leasing potrivit opţiunii acestuia, Curtea observă că dispoziţiile art. 123 alin. (12) dau efectivitate dispoziţiilor cuprinse în Legea fundamentală cu privire la respectarea şi ocrotirea dreptului de proprietate privată, întrucât, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, legiuitorul având competenţa de a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecţi de drept (pentru identitate de raţiune, a se vedea Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, sau Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993).
    28. Ca atare, având în vedere natura juridică a contractului de leasing financiar, care este diferită de a altor tipuri de contracte, precum şi faptul că printr-un contract de leasing financiar este păstrat de către finanţator dreptul de proprietate sub forma nudei proprietăţi asupra bunului, fiind transmise utilizatorului doar posesia şi folosinţa bunului, nu se poate reţine pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi art. 16 din Constituţie prin prisma criticilor formulate, întrucât dispoziţiile supuse controlului de constituţionalitate constituie o veritabilă garanţie a dreptului de proprietate deţinut de finanţator care, nefiind un creditor privilegiat precum creditorul ipotecar sau vânzătorul unui bun cu drept de ipotecă legală asupra preţului/restului de preţ neplătit, şi neavând nici posesia bunului dat în leasing, trebuie să aibă posibilitatea legală de a cunoaşte şi accepta modificarea intervenită ulterior încheierii contractului de leasing în situaţia financiară a locatarului/utilizatorului, care a dus la deschiderea procedurii insolvenţei, şi, în consecinţă, de a avea dreptul să îşi exprime acordul pentru continuarea contractului cu locatarul/utilizatorul aflat în insolvenţă, asumându-şi implicit un eventual risc contractual determinat de neplata ratelor de leasing. Aşadar, prevederile criticate ale art. 123 alin. (12) nu trebuie privite în mod singular, ci în coroborare cu întreg ansamblul legislativ în materia contratelor de leasing prin care sunt învederate în mod concret situaţiile şi efectele ce ar rezulta dintr-o posibilă aplicare a procedurilor de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă asupra societăţii debitoare care este parte a unui contract de leasing financiar în care părţile nu se află obiectiv în aceeaşi situaţie juridică de egalitate.
    29. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 21 din Constituţie, menţionate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că procedura insolvenţei este o procedură execuţională, concursuală şi colectivă desfăşurată sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic şi în care drepturile procesuale ale debitoarei şi ale creditorilor nu sunt identice în considerarea intereselor lor diferite. Prin urmare, limitarea unor drepturi ale debitoarei în procedura insolvenţei nu poate fi considerată o situaţie discriminatorie sau dezavantajoasă pentru debitoare faţă de ceilalţi participanţi la procedură, nici o restrângere a dreptului de acces liber la justiţie, aspect reţinut şi prin Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 25 februarie 2020. Prevederile art. 21 din Constituţie garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime, iar dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile (Decizia nr. 705 din 28 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 19 ianuarie 2022, paragraful 17). Or, întrucât prevederile Legii nr. 85/2014 cuprind norme care circumscriu condiţiile privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, inclusiv în ceea ce priveşte analizarea situaţiei aferente denunţării sau menţinerii unui contract de leasing financiar, nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 21.
    30. Referitor la dispoziţiile art. 124 din Constituţie, menţionate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că nici aceste critici nu sunt întemeiate, motivat de faptul că înfăptuirea justiţiei, în numele legii, are semnificaţia că actul de justiţie izvorăşte din normele legale, iar forţa lui executorie derivă tot din lege (a se vedea Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012), respectiv competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, care în prezenta cauză este reprezentată de Legea nr. 85/2014.
    31. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Tehnic-Asist - S.R.L. din satul Cătămărăşti Deal, comuna Mihai Eminescu, judeţul Botoşani, prin administrator judiciar Management Reorganizare Lichidare Iaşi SPRL din Iaşi, în Dosarul nr. 2.467/40/2018/a1 al Tribunalului Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 3 octombrie 2023.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Ioniţa Cochinţu

    *
    OPINIE SEPARATĂ
    la Decizia Curţii Constituţionale nr. 498 din 3 octombrie 2023
    În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate trebuia admisă şi constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă pentru motivele ce urmează a fi expuse în continuare.
    Cu titlu prealabil, este de învederat faptul că scopul Legii nr. 85/2014 este instituirea unor proceduri de prevenire a insolvenţei la care pot recurge debitorii aflaţi în dificultate şi, respectiv, a unor proceduri colective de insolvenţă pentru acoperirea pasivului debitorului, în cadrul cărora debitorul beneficiază, atunci când este posibil, de şansa de redresare a activităţii sale (art. 2) şi care se realizează pe baza unor principii (art. 4), spre exemplu: (i) maximizarea gradului de valorificare a activelor şi de recuperare a creanţelor, (ii) acordarea unei şanse debitorilor de redresare eficientă a afacerii, pentru menţinerea activităţii economice şi protejarea locurilor de muncă, prin accesul efectiv al debitorului la mijloace de avertizare timpurie, prin intermediul procedurilor de prevenire a insolvenţei sau prin procedura de reorganizare judiciară, fără a aduce atingere altor soluţii de redresare, (iii) asigurarea unor proceduri de prevenire a insolvenţei şi insolvenţă eficiente, inclusiv prin mecanisme adecvate de comunicare şi derulare a procedurii într-un timp util şi rezonabil, într-o manieră obiectivă şi imparţială, cu un minim de costuri, de natură a duce la descărcarea de obligaţii şi la care se adaugă, (iv) administrarea procedurilor de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă de către practicieni în insolvenţă şi desfăşurarea acestora sub controlul instanţei de judecată, în limitele prevăzute de prezenta lege. La aceste principii se adaugă alte reguli şi proceduri cu valoare de principiu, respectiv faptul că organele care aplică procedura insolvenţei prevăzută de această lege sunt, potrivit art. 40 din aceeaşi lege, instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, precum şi administratorul judiciar şi lichidatorul judiciar care, astfel cum prevede şi textul criticat, au rolul maximizării averii debitorului şi care se poate converti în principiul activităţii administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, întrucât, în funcţie de ţinta şi de criteriul maximizării averii debitorului depind continuarea sau denunţarea contractelor aflate în derulare la data deschiderii procedurii insolvenţei debitorului, precum şi stabilirea procedurii de urmat.
    Astfel, de principiu, la deschiderea procedurii insolvenţei, astfel cum s-a reţinut şi prin Decizia nr. 142 din 16 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 21 iunie 2022, paragraful 17, regula este aceea că, potrivit art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, iar finalitatea pe care trebuie să o aibă în considerare practicianul în insolvenţă la luarea deciziei constă în maximizarea valorii activului patrimoniului debitorului. În contextul dat, Curtea a apreciat că menţinerea contractelor în derulare ale debitorului, la deschiderea procedurii insolvenţei, chiar şi în ciuda opoziţiei cocontractantului, constituie o măsură menită să dea posibilitatea maximizării averii debitorului, pentru a-l ajuta să îşi acopere pasivul şi să aibă o şansă reală de redresare. Pentru ca un contract să fie considerat în derulare şi deci menţinut, este esenţial şi necesar ca niciuna dintre cauzele de încetare a contractului, stabilite legal sau convenţional, să nu fi intervenit cu caracter definitiv până Ia data deschiderii procedurii insolvenţei. Regimul juridic, original, al continuării contractelor în curs după deschiderea procedurii insolvenţei are drept scop crearea unor pârghii menite, pe de o parte, să întrerupă unele raporturi contractuale a căror execuţie este prea oneroasă, inutilă sau neprofitabilă pentru debitor, iar pe de altă parte, să permită continuarea contractelor utile pentru redresarea debitorului. În urma analizei economico-financiare, subsumată ideii de a fi obţinute sau păstrate elemente de activ cât mai mari, practicianul în insolvenţă va hotărî fie menţinerea, fie denunţarea contractelor. Opţiunea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar va fi subsumată interesului prevăzut de lege, şi anume obţinerea unei valori cât mai mari a averii debitorului insolvent. De altfel, prin Decizia nr. 42 din 7 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1009 din 22 octombrie 2021, s-a reţinut că „măsura menţinerii contractului în derulare, luată în scopul maximizării averii debitorului şi redresării acestuia, este urmată de alte măsuri menite să garanteze creditorilor că drepturile şi interesele lor sunt, de asemenea, urmărite şi respectate în procedură. Aşa fiind, este stabilită o perioadă relativ scurtă (de 3 luni) în care să se stabilizeze raportul contractual, sunt prevăzute măsuri pentru asigurarea executării exemplare pe viitor a contractului, în măsura menţinerii şi de către administratorul/lichidatorul judiciar, se prevede posibilitatea modificării clauzelor contractuale în vederea reechilibrării contractului, sunt prevăzute remediile atât pentru neexecutările anterioare (executarea silită colectivă prin înscrierea creanţelor restante la masa credală), cât şi pentru cele ulterioare (posibilitatea introducerii unei acţiuni în reziliere ce urmează a fi soluţionată în cadrul procedurii insolvenţei de judecătorul-sindic). Ceea ce se urmăreşte în mod evident este o împiedicare a ruperii intempestive a contractului pe motiv de insolvenţă, fie că aceasta are loc prin efectul unor clauze preexistente în contract, fie că ar putea fi urmărită de creditor printr-o acţiune în reziliere ulterioară, grefată pe creanţele restante, fără solicitarea expresă a acestora“.
    Prin urmare, toate cele de mai sus prezentate sunt subsumate principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind o aplicare la nivel infraconstituţional în materia insolvenţei şi în materia contractelor de leasing financiar, iar nerespectarea prevederilor legale în materie se poate converti într-o încălcare a acestui principiu. Astfel, Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie că una dintre cerinţele respectării Constituţiei şi a supremaţiei acesteia este respectarea legilor pe care puterea legislativă le-a edictat, obligaţie care incumbă inclusiv legiuitorului. Cu privire la incidenţa principiului legalităţii în cadrul procesului de adoptare a actelor normative, Curtea Constituţională, spre exemplu prin Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, paragraful 85, a subliniat că acest principiu constituţional, interpretat în coroborare cu celelalte principii subsumate statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, impune ca atât exigenţele de ordin procedural, cât şi cele de ordin substanţial să fie respectate în cadrul legiferării. Astfel, regulile referitoare la fondul reglementărilor şi procedurile de urmat nu reprezintă scopuri în sine, ci instrumente menite să asigure calitatea normelor, care să slujească cetăţeanului. Atât prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei) s-a statuat că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). De asemenea, instanţa de contencios constituţional a mai stabilit că o normă juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi şi să nu permită arbitrarul sau abuzul (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, sau Decizia nr. 588 din 21 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 20 octombrie 2017, paragraful 25).
    Or, în situaţia contractelor de leasing financiar aflate în derulare la deschiderea procedurii insolvenţei, legiuitorul a înlăturat ope legis aplicarea principiilor şi regulilor antereferite în ceea ce priveşte dreptul exclusiv al organelor care aplică procedura insolvenţei de a aprecia şi a decide măsurile menite să conducă la maximizarea averii debitorului, pentru a-l ajuta să îşi acopere pasivul şi să aibă o şansă reală de redresare şi, totodată, de a asigura efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de lege, inclusiv realizarea, în condiţiile legii, a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni. Mai mult, legiuitorul a ignorat aspecte ce ţin de contractul de leasing financiar în ceea ce priveşte condiţiile încheierii, derulării şi existenţei sale, care constituie clauze ale contractului dintre debitor şi finanţatorul contractului de leasing financiar.
    Astfel, pe de o parte, în situaţia contractelor de leasing financiar decizia privind menţinerea lor se realizează exclusiv cu acordul expres al finanţatorului în termenul prevăzut de lege. Administratorul/Lichidatorul judiciar nu are posibilitatea de a opta în vreun fel pentru menţinerea acestora, chiar dacă aceste contracte au fost executate în totalitate ori într-o măsură substanţială de către toate părţile implicate sau chiar dacă bunurile (spre exemplu: utilaje de producţie etc.) ce fac obiectul contractului de leasing financiar ar putea fi esenţiale pentru redresarea societăţii, având o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de reorganizare, în cazul în care se optează pentru această variantă a procedurii insolvenţei. Pe de altă parte, prin normele criticate sunt înlăturate condiţiile care stau la baza existenţei contractelor de leasing financiar, întrucât debitorul care este parte a unui contract de leasing financiar este lipsit de dreptul de a continua contractul în condiţiile în care, deşi şi-a respectat toate obligaţiile de plată a ratelor scadente aferente împrumuturilor, întâmpină refuzul finanţatorului de a menţine contractul, fie în mod direct prin exprimarea opţiunii de denunţare, fie prin neexprimarea acordului expres pentru menţinerea contractului. Într-o atare situaţie, debitorul este pus în imposibilitatea apărării drepturilor ce decurg din contractul de leasing financiar, fiind constrâns să accepte o consecinţă care nu corespunde cu realitatea executării obligaţiilor sale contractuale. Opţiunea finanţatorului, care este convertită de legiuitor într-o condiţie pur potestativă de continuare a contractului de leasing, menţinerea contractului depinzând doar de voinţa societăţii de leasing, este de natură a afecta principiile care stau la baza încheierii contractelor, precum şi principiile şi scopul procedurilor de insolvenţă, textul criticat fiind insuficient pentru a da expresie cadrului legal incident în materie şi deficitar din punctul de vedere al calităţii legii. Într-adevăr, finanţatorul are dreptul de dispoziţie cu privire la bun, fiind proprietarul acestuia, însă decizia sa de a denunţa contractul de leasing financiar nu poate fi una discreţionară, independentă de existenţa unor motive care să îi justifice opţiunea, bazate pe criterii obiective şi rezonabile.
    Faţă de această împrejurare, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, având în vedere dezvoltarea jurisprudenţială în materie, constatăm că acestea cuprind anumite exigenţe ce ţin de principiul legalităţii, de asigurarea interpretării unitare a legii, de calitatea legii (căreia i se subsumează claritatea, precizia, previzibilitatea şi accesibilitatea legii), de principiul securităţii juridice care consacră securitatea juridică a persoanei şi a raporturilor juridice, concept ce se defineşte ca un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).
    Având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia „omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat“ (Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 2 august 2016, paragraful 41, şi Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 28 mai 2010), constatăm că dispoziţiile criticate nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la principiul legalităţii în componenta privind calitatea legii, deoarece nu întrunesc cerinţele de calitate a legii, respectiv claritate, precizie şi previzibilitate. Această imprecizie a normei produce efecte neconstituţionale şi în ceea ce priveşte accesul efectiv la justiţie al debitorului şi, implicit, afectează rolul constituţional al instanţelor judecătoreşti de a înfăptui justiţia în numele legii, întrucât lipsesc criteriile pe care acestea să se sprijine în aprecierea aspectelor referitoare la executarea şi denunţarea contractelor de leasing unilateral de către finanţatorul acestui tip de contract.
    În concluzie, în considerarea argumentelor mai sus prezentate, apreciem că legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în coroborare cu cele art. 21 şi ale art. 124 din Legea fundamentală.

                    Judecător,
                    Gheorghe Stan

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 498 din 3 octombrie 2023

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 498 din 3 octombrie 2023 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 498 din 3 octombrie 2023 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă