Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 498 din 17 octombrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) teza finală, ale art. 239 alin. (1) şi ale art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 498 din 17 octombrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) teza finală, ale art. 239 alin. (1) şi ale art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 437 din 13 mai 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) teza a doua, ale art. 239 alin. (1) şi ale art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Neculai Vreme în Dosarul nr. 10.410/196/2020 al Judecătoriei Brăila - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.854D/2020.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 615 din 21 noiembrie 2023 şi nr. 59 din 1 februarie 2024.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 16 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 10.410/196/2020, Judecătoria Brăila - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) teza a doua, ale art. 239 alin. (1) şi ale art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Neculai Vreme într-o cauză în care acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de furt calificat şi punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, instanţa de judecată menţinând măsura arestării preventive a acestuia, dispusă în cursul urmăririi penale.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că instanţele de judecată nu au respectat drepturile fundamentale invocate, prin aceea că au pus în libertate inculpaţi acuzaţi pentru fapte grave şi foarte grave, încadraţi de la 5 la 30 de ani de detenţie, iar faţă de autorul excepţiei, care este acuzat doar pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, încadrat între 1 şi 5 ani de detenţie, au dispus şi au menţinut, de peste 16 luni, măsura arestării preventive, fiind obligat să suporte regimul de detenţie într-un penitenciar de maximă siguranţă, cu toate că fapte precum cea săvârşită de acesta se execută în penitenciare cu regim semideschis. Susţine, totodată, că de la momentul arestării preventive şi până în prezent autorul excepţiei nu s-a încadrat în condiţiile prevăzute de art. 223 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală pentru ca organele judiciare să dispună măsura arestării preventive ori să prelungească această măsură cu mai mult de 16 luni. Din această perspectivă, susţine că dispoziţiile art. 223 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare“, sunt neconstituţionale, întrucât nu respectă principiile de claritate şi predictibilitate. Cât priveşte prevederile art. 239 alin. (1) din Codul de procedură penală, susţine că legiuitorul nu a stabilit, în conţinutul dispoziţiei criticate şi nici în cuprinsul altor dispoziţii, termenul şi durata minimă, respectiv durata maximă a măsurii arestării preventive în primă instanţă, prin raportare la categoriile de infracţiuni săvârşite şi la periculozitatea acestora, cu scopul de a se pune presiune pe justiţiabili pentru a recunoaşte şi ceea ce nu au săvârşit. Din această perspectivă, susţine că noţiunea de „termen rezonabil“ a fost lăsată la aprecierea instanţei de judecată, iar sintagma „jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată“ nu ţine cont de calificarea dată de legiuitor pentru fiecare categorie de infracţiune prevăzută de lege.
    6. Judecătoria Brăila - Secţia penală apreciază că prevederile criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, deoarece acestea îndeplinesc condiţiile previzibilităţii, preciziei şi clarităţii legii din perspectiva textelor constituţionale pretins încălcate, existând elementele necesare pentru a permite, în mod rezonabil, destinatarilor să prevadă care este conduita căreia trebuie să i se conformeze, sfera de cuprindere a textelor criticate putând fi determinată. Reţine că cerinţa ca pedeapsa prevăzută de lege să fie de 5 ani sau mai mare nu se aplică şi cu privire la infracţiunile enumerate în prima teză a art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, întrucât, în cazul acestora din urmă, pericolul generic justifică privarea de libertate. Stabilirea faptului că, pentru infracţiunea pentru care s-a formulat propunerea de arestare preventivă, legea prevede pedeapsa închisorii de cel puţin 5 ani se realizează prin raportare la maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru forma consumată a infracţiunii, pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală. Totodată, apreciază că, deşi legiuitorul nu a definit noţiunea de „termen rezonabil“, acest aspect nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate de autor. Reţine că practica unanimă a instanţelor naţionale, dar şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat faptul că termenul rezonabil al detenţiei unei persoane nu poate fi evaluat în abstract, ci se va evalua de la caz la caz, după o serie de criterii, precum complexitatea cauzei, gradul de pericol social al infracţiunilor săvârşite, situaţia inculpatului etc. În mod similar, legiuitorul nu poate stabili durata minimă şi maximă a unei arestări preventive în funcţie de tipul de infracţiune săvârşită.
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 223 alin. (2) teza a doua, ale art. 239 alin. (1) şi ale art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală. Având în vedere că, în cauză, instanţa de judecată a aplicat norma de drept procedural prevăzută de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, în forma în vigoare la data sesizării Curţii, Curtea se va pronunţa asupra soluţiei legislative cuprinse în dispoziţiile art. 223 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin art. 29 pct. 1 din capitolul VI din Legea nr. 49/2018 privind precursorii de explozivi, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 2 martie 2018. Astfel, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 223 alin. (2) teza finală, ale art. 239 alin. (1) şi ale art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:
    - Art. 223 alin. (2) teza finală: „(2) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de droguri, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, o infracţiune privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.“;
    – Art. 239 alin. (1): „(1) În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani.“;
    – Art. 242 alin. (2): „(2) Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai uşoară, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).“

    11. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, normele procesual penale criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 22 alin. (1) referitor la dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, ale art. 23 alin. (1) şi (2) privind libertatea individuală, ale art. 25 alin. (1) privind libera circulaţie, ale art. 26 alin. (2) privind viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 41 alin. (1) referitor la munca şi protecţia socială a muncii şi ale art. 53 alin. (1) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
    12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai uşoară este suficientă“, Curtea constată că, astfel cum a fost formulată, aceasta ridică o problemă de admisibilitate din punctul de vedere al structurii excepţiei de neconstituţionalitate, expres consacrată de dispoziţiile art. 10 alin. (2) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, câtă vreme autorul invocă dispoziţiile constituţionale privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, dreptul la un proces echitabil, dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, libertatea individuală, libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, munca şi protecţia socială a muncii şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, fără să formuleze o motivare din care să rezulte în ce constă contrarietatea faţă de prevederile constituţionale invocate. Or, reţinerea acestei cauze de inadmisibilitate constituie un motiv dirimant, cu efect peremptoriu în ceea ce priveşte analiza pe fond a excepţiei.
    13. Prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea a statuat că, chiar dacă excepţia de neconstituţionalitate este în mod formal motivată, dar motivarea în sine nu are nicio legătură cu textul de lege criticat, iar textul de referinţă este unul general, Curtea va respinge excepţia ca inadmisibilă, fiind contrară art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Curtea a precizat că aceeaşi soluţie va fi urmată şi în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituţional invocat nu se poate desluşi în mod rezonabil vreo critică de neconstituţionalitate, fie din cauza generalităţii sale, fie din cauza lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat. În acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil, însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi»“.
    14. Prin urmare, având în vedere că, în prezenta cauză, autorul excepţiei de neconstituţionalitate a procedat la simpla enumerare a dispoziţiilor legale criticate şi la enumerarea normelor constituţionale pretins încălcate, fără a prezenta motive sau argumente în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, şi cum din această formulare a excepţiei nu se poate deduce, în mod rezonabil, vreo critică de neconstituţionalitate, ţinând seama de exigenţele dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc că sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai uşoară este suficientă“, este inadmisibilă.
    15. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor procesual penale ale art. 223 alin. (2) teza finală, cu referire la sintagma „pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare“, Curtea reţine că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra scopului acestuia. Întrucât prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental la inviolabilitatea persoanei, aşadar, libertăţii individuale, atât legislaţia naţională (Codul de procedură penală şi art. 23 din Constituţia României), cât şi cea europeană (art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) au instituit o serie de garanţii procesuale care să prevină abuzul şi arbitrarul în luarea, menţinerea, prelungirea şi confirmarea acestora, transpuse în numeroase condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ. De altfel, legea procesual penală în vigoare prevede posibilitatea luării unor măsuri privative sau restrictive de libertate „doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege“ [art. 9 alin. (2)].
    16. Scopul şi condiţiile generale pentru luarea măsurilor preventive sunt reglementate în art. 202 din Codul de procedură penală şi sunt aplicabile indiferent de măsura preventivă care se instituie, condiţiile specifice de luare a fiecărei măsuri şi procedura de urmat, conţinutul şi efectele dispunerii lor fiind reglementate prin norme procesual penale cu caracter special cuprinse în secţiunile a 2-a (Reţinerea), a 3-a (Controlul judiciar), a 4-a (Controlul judiciar pe cauţiune), a 5-a (Arestul la domiciliu) şi a 6-a (Arestarea preventivă) ale capitolului privind măsurile preventive. Totodată, Codul de procedură penală stabileşte obligaţia organului judiciar ca, la alegerea măsurii preventive, să analizeze cumulativ următoarele condiţii generale: să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune [art. 202 alin. (1)], măsura aleasă să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei [art. 202 alin. (3)], măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [art. 202 alin. (3)] - condiţia necesităţii măsurilor privative sau restrictive de libertate fiind exprimată prin caracterul excepţional al acestora [art. 9 alin. (2)] - şi să nu existe, la momentul dispunerii, confirmării, prelungirii sau menţinerii măsurii preventive, vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale.
    17. De asemenea, potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsurile preventive pot fi dispuse doar în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Aşadar, luarea măsurilor preventive este condiţionată de existenţa cel puţin a unuia dintre scopurile enumerate anterior, prin aceasta fiind subliniat caracterul preventiv pe care aceste măsuri trebuie să îl aibă în cursul procesului penal. Totodată, existenţa unuia dintre scopurile menţionate se impune să fie verificată atât la momentul luării măsurii preventive, cât şi atunci când se dispune confirmarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau, după caz, menţinerea unei astfel de măsuri. Prin scopul măsurii preventive se înţelege ce pericol anume trebuie să fie preîntâmpinat sau înlăturat, organul judiciar având obligaţia să aleagă măsura potrivită şi suficientă pentru atingerea acelui scop.
    18. Cu privire la măsura arestării preventive, Curtea reţine că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 4 decembrie 1979, pronunţată în Cauza Schiesser împotriva Elveţiei, paragraful 31, s-a statuat că „magistratul“ (împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare) care soluţionează cauze privind persoane arestate sau deţinute preventiv, la care se referă dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţie, trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv: (i) independenţa faţă de executiv şi de părţi; (ii) o exigenţă de procedură, respectiv magistratul să asculte personal persoana adusă în faţa sa; şi (iii) o exigenţă de fond, şi anume competenţa de a examina circumstanţele care impun sau nu detenţia şi competenţa de a se pronunţa, pe criterii juridice, cu privire la existenţa raţiunilor care justifică arestarea, iar, în absenţa lor, să poată ordona eliberarea persoanei arestate. Deşi paragraful 3 al art. 5 din Convenţie foloseşte două noţiuni, respectiv „judecător“ şi „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare“, în economia textului aceştia au aceleaşi atribuţii, aceeaşi competenţă, respectiv controlul judiciar, exercitat „de îndată“, asupra arestării sau reţinerii unei persoane, în condiţiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie, şi, astfel, asigurarea înlăturării arbitrarului cu privire la punerea în valoare a dreptului fundamental la libertate şi siguranţă apărat de Convenţie.
    19. În ceea ce priveşte a treia condiţie, dintre cele menţionate anterior, pe care judecătorul trebuie să o îndeplinească, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv competenţa să examineze circumstanţele care impun sau nu detenţia şi să se pronunţe, pe criterii juridice, cu privire la existenţa raţiunilor care justifică arestarea, iar, în absenţa lor, să poată ordona eliberarea persoanei arestate, Curtea constată că art. 223 din Codul de procedură penală, care stabileşte condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, prevede că această măsură privativă de libertate poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre situaţiile prevăzute la lit. a)-d) ale alin. (1) al art. 223 din Codul de procedură penală. Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit una dintre infracţiunile enumerate la alin. (2) al art. 223 din Codul de procedură penală pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare, cumulativ cu condiţia ca, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care provine inculpatul, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, să se constate că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Toate aceste condiţii prevăzute de normele procesual penale sunt apreciate de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, care, potrivit art. 226 şi 227 din Codul de procedură penală, poate admite propunerea procurorului şi poate dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată, ori poate respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut. În baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau, după caz, de la instanţa ierarhic superioară emite de îndată mandatul de arestare preventivă (art. 230 din Codul de procedură penală), de vreme ce, conform art. 2 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, arestarea preventivă se execută numai în baza mandatului de arestare preventivă, emis potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală.
    20. Analizând ultima condiţie menţionată, judecătorul reţine că există „pericol pentru ordinea publică“ atunci când este posibil să se producă o încălcare a regulilor de convieţuire socială, vizând toate valorile sociale ocrotite prin normele legii penale în vigoare, ca urmare a unei reacţii declanşate de faptă sau ca urmare a unei activităţi ulterioare a infractorului. Criteriile necesare pentru a se putea reţine existenţa/inexistenţa „stării de pericol pentru ordinea publică“ sunt reglementate expres de dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală şi constau, astfel cum Curtea a reţinut anterior, în gravitatea faptei, modul şi circumstanţele de comitere a acesteia, anturajul şi mediul din care provine inculpatul, antecedentele penale şi alte împrejurări referitoare la persoana inculpatului. Aplicând aceste criterii la situaţia de fapt din cauza penală, judecătorul reţine gravitatea faptelor de care sunt acuzaţi inculpaţii, pe care o deduce, de asemenea, din natura infracţiunii. Sintagma „pericol pentru ordinea publică“ desemnează o stare de fapt, şi nu un fapt, ce ar putea periclita în viitor relaţiile sociale referitoare la suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, la persoană, drepturile şi libertăţile acesteia, la proprietate (detenţia şi posesia bunurilor mobile şi imobile), precum şi la întreaga ordine de drept. În ceea ce priveşte circumstanţele reale ale săvârşirii faptelor, judecătorul va reţine din probatoriul administrat dacă rezultă suficiente elemente de fapt pentru a putea presupune că inculpatul se face vinovat de săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa.
    21. Aşadar, Curtea reţine că normele procesual penale ce reglementează scopul şi condiţiile generale de aplicare a măsurilor preventive, respectiv condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive sunt în deplin acord cu dispoziţiile constituţionale invocate de autor.
    22. De altfel, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, instanţa de la Strasbourg a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârşit o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pronunţată în Cauza Stögmüller împotriva Austriei, paragraful 15); riscul ca acesta, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Hotărârea din 27 iunie 1968, pronunţată în Cauza Wemhoff împotriva Germaniei, paragraful 14, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în Cauza Jiga împotriva României, paragraful 75), să săvârşească noi infracţiuni (Hotărârea din 10 noiembrie 1969, pronunţată în Cauza Matzenetter împotriva Austriei, paragraful 9) sau să tulbure ordinea publică (Hotărârea din 26 iunie 1991, pronunţată în Cauza Letellier împotriva Franţei, paragraful 51). Instanţa de la Strasbourg a hotărât că pericolul de împiedicare a bunei desfăşurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorităţi, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Hotărârea din 4 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Becciev împotriva Republicii Moldova, paragraful 59, Hotărârea din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Calmanovici împotriva României, paragraful 94). Nevoia de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei au fost, de asemenea, recunoscute de instanţa europeană drept motive ce pot justifica prelungirea privării de libertate (Hotărârea din 6 februarie 2007, pronunţată în Cauza Garycki împotriva Poloniei, paragraful 48). De asemenea, în Hotărârea din 10 iunie 2014, pronunţată în Cauza Voicu împotriva României, paragrafele 75-77, instanţa de la Strasbourg a reţinut că instanţele naţionale şi-au întemeiat hotărârile de menţinere a arestului preventiv pe (i) riscul ca reclamantul să încerce să influenţeze probatoriul în cauză şi pe (ii) impactul pretinselor fapte asupra ordinii publice. În acest sens, instanţele au analizat fiecare circumstanţă a cauzei, realizând o motivare care a avut în vedere situaţia particulară a reclamantului. Acestea au examinat de fiecare dată oportunitatea aplicării unei măsuri preventive mai blânde. În consecinţă, instanţa europeană a considerat că instanţele naţionale au oferit motive suficiente şi relevante pentru respingerea cererilor de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu o măsură mai blândă, iar perioada arestului preventiv nu a fost excesiv de lungă.
    23. Curtea Constituţională reţine că, potrivit art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală, măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai uşoară, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    24. Prin urmare, evaluarea împrejurărilor concrete ale cauzei şi conduita inculpatului determină luarea măsurii preventive mai uşoare în vederea atingerii obiectivului consacrat de art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv cel al asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni, în aşa fel încât măsura preventivă luată să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei şi să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Cu alte cuvinte, în situaţia în care temeiurile iniţiale care au impus luarea măsurii arestării preventive se menţin sau în ipoteza în care au apărut noi temeiuri care impun menţinerea acesteia, instanţa va aprecia de la caz la caz dacă se impune sau nu menţinerea măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu. Aşa fiind, inculpatul are dreptul să solicite unei instanţe înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, nu şi să obţină această înlocuire, aprecierea îndeplinirii tuturor condiţiilor pentru dispunerea înlocuirii măsurii revenind exclusiv judecătorului de drepturi şi libertăţi, celui de cameră preliminară ori, după caz, instanţei de judecată.
    25. De asemenea, Curtea reţine că dreptul constituţional al persoanei arestate preventiv de a cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune nu se poate realiza decât în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, care arată în ce împrejurări poate funcţiona o măsură procesuală, oricare ar fi aceasta. Condiţiile de acordare a acestei liberări provizorii sub control judiciar (dispusă, în cauză, de către instanţa de fond, dar revocată, ulterior, de instanţa de control judiciar) sunt prevăzute de normele procesual penale, în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt stabilite numai prin lege“, fiind atributul legiuitorului să le stabilească (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 6 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 5 martie 2012, şi Decizia nr. 608 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 2 iulie 2012).
    26. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor procesual penale ale art. 239 alin. (1), cu referire la sintagmele criticate, în raport cu criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că, potrivit normelor referitoare la durata maximă a arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani. Or, ţinând seama de aceste prevederi coroborate cu alin. (2) al art. 239 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat, în jurisprudenţa sa, că termenele mai sus arătate curg de la data sesizării instanţei de judecată, în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv, şi, respectiv, de la data punerii în executare a măsurii, când faţă de arestat s-a dispus arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii ori în lipsă. Cu alte cuvinte, în cazul în care măsura arestării preventive a fost luată şi prelungită succesiv în faza de urmărire penală, iar, ulterior, a fost întocmit rechizitoriul, atunci durata totală a măsurii în prima fază a procesului penal nu poate fi mai mare de 180 de zile - a se vedea art. 236 alin. (4) din Codul de procedură penală -, iar, ulterior, de la data sesizării instanţei de judecată, deci din momentul trecerii cauzei în procedura de cameră preliminară, curge termenul prevăzut de art. 239 alin. (1) din acelaşi cod, care are în vedere atât camera preliminară, cât şi judecata în primă instanţă. În consecinţă, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 23, 25 şi 26 (în acelaşi sens sunt Decizia nr. 217 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016, Decizia nr. 476 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 7 septembrie 2017, Decizia nr. 179 din 21 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 19 mai 2017, şi Decizia nr. 348 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 3 august 2017).
    27. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
    28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Neculai Vreme în Dosarul nr. 10.410/196/2020 al Judecătoriei Brăila - Secţia penală.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 223 alin. (2) teza finală şi ale art. 239 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Brăila - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2024.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    -------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 498 din 17 octombrie 2024

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 498 din 17 octombrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) teza finală, ale art. 239 alin. (1) şi ale art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 498 din 17 octombrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) teza finală, ale art. 239 alin. (1) şi ale art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală