Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Fabian Niculae │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, obiecţie formulată de un număr de 51 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi din Camera Deputaţilor, precum şi de Preşedintele României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 51 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi din Camera Deputaţilor a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.193 din 20 iunie 2023 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.549A/2023. 3. Obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.004 din 10 iulie 2023 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.896A/2023. 4. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate au fost formulate atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă. (1) Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă 5. În Dosarul nr. 1.549A/2023 se arată că prin natura modificărilor aduse Codului civil, considerate în mod eronat în procedura parlamentară ca ţinând de caracterul legii ordinare, sunt operate reglementări care privesc regimul general al proprietăţii circumscris în art. 73 alin. (3) lit. m) şi în art. 136 alin. (5) din Constituţie, care trebuie să fie reglementat printr-o lege organică. 6. Or, cu prilejul votului acordat în Camera Deputaţilor în data de 13 iunie 2023, propunerea legislativă a întrunit doar 140 de voturi „pentru“ faţă de necesarul de minimum 166 de voturi „pentru“ în vederea adoptării unei legi organice, procedura legislativă fiind astfel vădit viciată. 7. În aceste condiţii, încălcarea procedurii constituţionale de adoptare a unei legi, astfel cum este prevăzută de Constituţie, reprezintă o încălcare în sine a normelor constituţionale, cu consecinţa declarării proiectului de lege ca neconstituţional in integrum. Sub acest aspect sunt amintite considerentele Comisiei de la Veneţia, menţionate în Raportul denumit Rule of law checklist, care statuează rolul fundamental al respectării procedurilor de adoptare a legilor ca o garanţie a respectării statului de drept şi a valorilor democratice. 8. În aceleaşi condiţii, prin raportare inclusiv la jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 139 din 13 martie 2019 şi Decizia nr. 128 din 6 martie 2019) s-a reţinut în cadrul considerentelor decisive că dispoziţiile constituţionale care cuprind reguli cu caracter procedural incidente în materia legiferării se corelează şi sunt subsumate principiului legalităţii, consacrat deart. 1 alin. (5) din Constituţie, la rândul său acest principiu stând la temelia statului de drept, consacrat expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. 9. În Dosarul nr. 1.896A/2023 se arată că soluţiile legislative propuse vizează în mod direct exercitarea dreptului de proprietate - prin intervenţii asupra dreptului de dispoziţie, ca atribut al dreptului de proprietate, inclusiv în ceea ce priveşte moştenitorii, dar şi restrângerea sferei libertăţii contractuale a proprietarilor de terenuri agricole în situaţia arendării acestora. 10. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, regimul juridic general al proprietăţii, publică sau privată, vizează, ca esenţă, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţa, dispoziţia şi se reglementează printr-o lege organică (Decizia nr. 377 din 31 mai 2018, paragraful 56, şi Decizia nr. 5 din 14 iulie 1992). 11. De asemenea, într-o bogată jurisprudenţă, Curtea Constituţională a stabilit că acel criteriu material este definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau neapartenenţa unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice (Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, Decizia nr. 548 din 15 mai 2008, Decizia nr. 786 din 13 mai 2009 şi Decizia nr. 537 din 18 iulie 2018). 12. Prin Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul constituant a stabilit, în mod indirect, în cuprinsul conţinutului normativ al art. 73 alin. (3) din Constituţie, că reglementările derogatorii sau speciale de la cele generale în materie trebuie şi ele adoptate, la rândul lor, tot printr-o lege din aceeaşi categorie. Altfel spus, Curtea a stabilit că dispoziţiile unei legi organice nu pot fi modificate decât prin norme cu aceeaşi forţă juridică. De asemenea, modificarea poate fi operată şi prin norme cu caracter ordinar, dacă dispoziţiile modificate nu conţin norme de natura legii organice, ci se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. 13. În consecinţă, definitoriu pentru a delimita cele două categorii de legi este criteriul material al legii, respectiv conţinutul său normativ (Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998 şi Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015). 14. Domeniul legii organice este foarte clar delimitat prin textul Constituţiei, astfel încât legiuitorul este obligat să adopte legi organice numai în domeniile expres prevăzute. Ori de câte ori o lege derogă de la o lege organică, ea trebuie calificată ca fiind organică, întrucât intervine tot în domeniul rezervat legii organice (Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, Decizia nr. 876 din 9 decembrie 2020 şi Decizia nr. 77 din 10 februarie 2021). 15. Contractul de arendare ca tip de locaţiune ce are ca obiect un teren agricol va fi încheiat în mod obligatoriu, potrivit noii soluţii legislative, pe o perioadă mai mare de 3 ani [perioadă care, de lege lata, are semnificaţia unui act de dispoziţie ce presupune acordul proprietarilor/coproprietarilor, în interpretarea art. 641 alin. (4) teza întâi din Codul civil], respectiv pe o perioadă de minimum 7 ani. Durata minimă a termenului instituită de legiuitor determină considerarea contractului de arendă, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare nemodificate de legea criticată, drept un act de dispoziţie, expresie a dreptului proprietarului de a dispune material şi juridic de terenul său. 16. Acest efect al legii criticate are implicaţii semnificative asupra regimului juridic general al dreptului de proprietate privată şi asupra unei vaste categorii de terenuri din România, respectiv terenuri agricole situate în extravilan, şi ar fi impus adoptarea legii criticate ca lege cu caracter organic, nu ca lege cu caracter ordinar. 17. Se mai menţionează Decizia Curţii Constituţionale nr. 432 din 5 octombrie 2022, paragraful 43, în care, analizând incidenţa art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituţie, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, în acel caz, caracterul organic al Legii nr. 17/2014 se justifica prin obiectul de reglementare, în sensul că viza o largă categorie de terenuri din România - terenuri agricole situate în extravilan - asupra cărora se instituia o serie de condiţionalităţi pentru înstrăinarea prin vânzare-cumpărare. 18. În cazul de faţă, legea instituie limitări pentru arendarea tuturor bunurilor agricole, dar şi noi reguli privind încetarea sau menţinerea contractelor de arendare, precum şi limitări în privinţa vânzării terenurilor, prin intervenţia asupra art. 1.850 din Codul civil. Prin dimensiunea cantitativă a bunurilor agricole vizate de modificările din legea criticată şi dat fiind că acestea reprezintă o parte importantă a fondului funciar din România, regulile ce configurează regimul lor juridic de înstrăinare se circumscriu şi influenţează regimul juridic general al proprietăţii, reglementat prin lege organică (Decizia Curţii Constituţionale nr. 432 din 5 octombrie 2022, paragraful 45). 19. În concluzie, faţă de argumentele de mai sus, se susţine că adoptarea ca lege ordinară a legii criticate încălcă dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. m) şi ale art. 76 alin. (1), prin raportare la art. 147 alin. (4) din Constituţie, aspect ce atrage neconstituţionalitatea legii în ansamblul său. (2) Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă 20. În Dosarul nr. 1.549A/2023 se arată că prin instituirea unui termen minim de 7 ani proprietarii vor fi puşi în imposibilitatea de a-şi exercita dreptul de folosinţă asupra bunurilor chiar şi în condiţii care ar putea să devină mult prea oneroase în raport cu modificarea realităţilor economice. Dispoziţiile legale criticate sunt vădit disproporţionate în raport cu prevederile art. 44 alin. (1) din Constituţie şi cu cele ale art. 555 din Codul civil. 21. În varianta anterioară actului normativ criticat, contractul de arendare se încheia între arendator şi arendaş (persoană fizică sau juridică) pe durată determinată sau nedeterminată. Dacă durata nu era determinată, arendarea se considera a fi făcută pentru toată perioada necesară recoltării fructelor pe care bunul agricol urma să le producă în anul agricol în care se încheia contractul (conform art. 1.837 din Codul civil). Astfel, era asigurată libertatea părţilor de a contracta în funcţie de necesităţile acestora. 22. Deşi în expunerea de motive a proiectului de lege este precizat că se urmăreşte dezvoltarea domeniului agriculturii, prin instituirea unui termen minim de 7 ani, se va ajunge în fapt la efectul opus, respectiv la descurajarea încheierii contractelor de arendă, aşa cum este precizat şi în Avizul Consiliului Economic şi Social transmis Senatului prin Adresa nr. 2.817 din 10 mai 2022. 23. Spre exemplu, pentru suprafeţele mai mici de teren, a căror dare în arendă este justificată de cauze precum lipsa temporară a mijloacelor de producţie materiale sau financiare, de motive de sănătate sau absenţa din localitate, durata de arendare putea fi mai mică, devenind astfel imposibilă arendarea pe o perioadă mai mică de 7 ani după intrarea în vigoare a legii supuse controlului. 24. Prevederile nou-introduse referitoare la durata minimă de 7 ani a arendării, coroborate cu acelea referitoare la reînnoirea arendării, respectiv cele ale art. 1.848 alin. (1) din Codul civil, vor conduce la o veritabilă împiedicare a proprietarilor mai puţin diligenţi de a încheia noi contracte de arendă, în condiţii mai favorabile sau de a-şi exploata ei înşişi bunurile pe care le au în proprietate, pentru perioade de 14 sau 21 de ani. Prevederile legii trebuie să instituie o proporţionalitate a contraprestaţiilor şi să fie concepute ţinând seama de modul în care se desfăşoară relaţiile dintre proprietari şi arendaşi în realitate. În cele mai multe situaţii, proprietarii nu au posibilitatea de a evalua beneficiile sau pierderile generate de reînnoirea contractului cu atât de mult timp înainte de expirarea sa. 25. Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale rezultă că limitările aduse libertăţii economice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fie nediscriminatorii; b) să fie justificate de un interes general; c) să fie necesare obiectivului urmărit de legiuitor; d) să fie proporţionale cu scopul propus. 26. În speţă nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la interesul general şi proporţionalitatea cu scopul propus. Interesul general este mai degrabă unul particular, unul privat, iar limitarea dreptului de a contracta nu este proporţională cu scopul propus. 27. Mai mult, în opinia autorilor sesizării, se încalcă o serie de alte principii/drepturi, după cum urmează: principiul libertăţii contractuale, principiul egalităţii în faţa legii, înfrângerea accesului liber la justiţie, nerespectarea drepturilor de protecţie a consumatorilor, principiul proporţionalităţii şi principiul previzibilităţii şi clarităţii normelor. 28. Astfel, art. 1.847 alin. (2) din Codul civil, aşa cum a fost modificat prin legea criticată, păstrează interdicţia subarendării totale sau parţiale sub sancţiunea nulităţii, dar introduce o nouă noţiune nedefinită şi neclară, respectiv „schimbul de utilizare între arendaşi“. Or, soluţia este de natură să conducă la eludarea interdicţiei subarendării în nenumărate situaţii în care schimbul (nedefinit) ar fi făcut între bunuri neaflate în raport de egalitate a valorii lor. 29. Ambiguitatea redacţională a legii supuse controlului de constituţionalitate este evidentă, de necontestat, ceea ce determină serioase îndoieli cu privire la efectele pe care legea le-ar putea produce (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, paragraful 45). Astfel, prin modul deficitar de redactare, legea contestată încalcă exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea legii, cu consecinţa neconstituţionalităţii legii în ansamblul său. 30. Autorii sesizării mai susţin că legea criticată încalcă şi principiul securităţii juridice, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 31. În plus, se invocă crearea unui paralelism legislativ contrar art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative între dispoziţiile art. 1.811 din Codul civil, pe de o parte, şi noua soluţie legislativă introdusă prin modificarea actualului art. 1.850 alin. (2) şi (3) din Codul civil, pe de altă parte. 32. În reglementarea actuală, în situaţia în care nu există norme care să detalieze reglementarea unor situaţii specifice contractului de arendă, acestuia i se aplică art. 1.811 din Codul civil privind opozabilitatea contractului faţă de dobânditor. Însă prevederile cuprinse în normele nou-introduse, care, oricum, decurgeau integral din norma generală existentă, nu mai preiau şi distincţiile privitoare la cartea funciară/publicitate, ceea ce este de natură să creeze confuzie. 33. Astfel, completarea introdusă constituie, în opinia autorilor criticilor, un paralelism legislativ, care nu numai că este nelegal şi neconstituţional, dar instituie şi norme contradictorii, care generează o lipsă de claritate ce va conduce la litigii, aceasta fiind şi raţiunea interzicerii prin lege a paralelismului legislativ. Părţile contractului de arendare şi instanţele de judecată vor avea reale dificultăţi în a aprecia care dintre norme este cea aplicabilă. Întrucât legea criticată introduce o serie de măsuri total dezechilibrate, neclare şi vădit în favoarea arendaşilor, micii proprietari vor fi obligaţi să contracteze pentru perioade de 7 ani şi nu vor mai putea practic dispune de terenul lor, proprietate privată, fie el de 1, 2 sau 5 hectare. Dacă un mic proprietar va dori să dispună de propriul teren după un an sau doi, nu va mai putea. 34. În Dosarul nr. 1.896A/2023, Preşedintele României arată că, prin noile prevederi, legiuitorul optează pentru instituirea, chiar prin lege, a unei durate minime a oricărui contract de arendare ce va fi încheiat după intrarea acesteia în vigoare, înlăturându-se posibilitatea părţilor de a încheia un contract pe o durată mai scurtă de 7 ani. Potrivit legii în vigoare, doar în situaţia în care părţile stabileau o durată nedeterminată a contractului, arendarea se considera a fi făcută pentru toată perioada necesară recoltării fructelor pe care bunul agricol urmează să le producă în anul agricol în care se încheie contractul. 35. Reglementarea raporturilor patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil, are la bază principiile dreptului privat şi instituirea unor norme juridice ce au cu precădere caracter supletiv, dispozitiv, pentru acele situaţii în care părţile nu au stabilit prin contract altfel, iar nu un caracter imperativ, pornindu-se tocmai de la ideea că, în raporturile juridice de drept civil, părţile contractuale sunt plasate pe picior de egalitate juridică, în condiţiile în care principiul autonomiei de voinţă a acestora este unul fundamental. 36. Desigur, manifestarea de voinţă a părţilor trebuie să fie în acord cu dispoziţiile legale, în acest sens fiind menţionat art. 12 din Codul civil referitor la libertatea de a dispune. Altfel spus, legea poate stipula în mod expres în alt sens decât cel în care ar dori părţile, însă numai cu respectarea art. 53 prin raportare la art. 44 din Constituţie. 37. Din interpretarea sistematică a celor două dispoziţii constituţionale menţionate mai sus rezultă că stabilirea de către legiuitor a conţinutului şi limitelor dreptului de proprietate trebuie să se realizeze cu respectarea principiului general şi a garanţiilor stabilite de art. 53 din Constituţie. Astfel, orice intervenţie a legiuitorului în sfera modalităţii în care persoanele fizice sau juridice dispun de bunurile lor, în exercitarea dreptului de proprietate, atunci când se realizează o restrângere a exerciţiului acestui drept fundamental, trebuie să fie subscrisă regulilor constituţionale prevăzute de art. 53 din Constituţie, jurisprudenţei Curţii în materie şi standardelor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 38. Stabilirea unei durate minime de 7 ani pentru încheierea unui contract de arendare şi, corelativ, abrogarea art. 1.848 alin. (2) din Codul civil reprezintă, în mod evident, o restrângere a exerciţiului dreptului de proprietate şi a dreptului proprietarului de a dispune material şi juridic de bunul său. 39. Într-o astfel de situaţie, intervenţia legiuitorului nu a enunţat un scop legitim ce poate fi identificat în enumerarea prevăzută de art. 53 din Constituţie. Totodată, termenul minim de 7 ani impus pentru încheierea unui contract de arendare este unul arbitrar, stabilit în absenţa oricăror criterii clare, obiective, care să ţină cont de diversitatea relaţiilor sociale reglementate, şi încalcă caracterul necesar, adecvat şi proporţional pentru a se atinge obiectivul invocat de iniţiatori, cel referitor la „dezvoltarea arendării terenurilor agricole“. 40. Potrivit legislaţiei în vigoare, respectiv Codul civil, arendatorul şi arendaşul au posibilitatea de a încheia un contract de arendă pe o durată determinată, iar în cazul în care părţile prevăd o durată nedeterminată, pentru a proteja interesele şi investiţiile arendaşului şi a asigura un just echilibru, potrivit art. 1.837 din Codul civil, arendarea se consideră a fi făcută pentru toată perioada necesară recoltării fructelor pe care bunul agricol urmează să le producă în anul agricol în care se încheie contractul. 41. Or, în situaţia de faţă, potrivit modificărilor aduse de legea criticată, sarcina impusă arendatorului este una inadecvată şi disproporţionată în raport cu scopul urmărit - asigurarea unei stabilităţi a investiţiilor realizate de către arendaşi. Acest aspect este susţinut şi de faptul că doar o parte a contractelor de arendare vizează suprafeţe mari, cu investiţii realizate de către arendaşi care îşi desfăşoară activitatea cu privire la suprafeţe întinse de teren. Aplicându-se tuturor contractelor de arendare ce se vor încheia după intrarea legii în vigoare, fără distincţie, noua soluţie normativă pare că ignoră alte realităţi sociale şi stabileşte, în mod nediferenţiat, aceleaşi reguli şi limitări, indiferent de calitatea părţilor, suprafeţele de teren sau zonele în care se încheie şi se execută contractele de arendare. 42. Astfel, în realizarea testului de proporţionalitate este esenţială analizarea caracterului adecvat, necesar şi proporţional al măsurilor impuse de legea criticată, prin care se stabilesc conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, în sensul prevăzut de art. 44 alin. (1) din Constituţie, în conformitate cu etapele testului de proporţionalitate dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cu privire la principiul proporţionalităţii, sunt invocate, în acest sens, considerente din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional (Decizia nr. 320 din 12 mai 2021 şi Decizia nr. 295 din 18 mai 2022, paragraful 179) şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 5 mai 1998, pronunţată în Cauza C-157/96, National Farmers' Union şi alţii, Hotărârea din 13 decembrie 1979, pronunţată în Cauza C-44/79, Haner împotriva Land Rheinland-Pfalz). 43. Totodată, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, impunerea unor obligaţii pozitive în sarcina proprietarului unui teren intră în sfera controlului exercitării dreptului de proprietate şi, implicit, sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea Decizia din 18 ianuarie 1989 a Comisiei, pronunţată în Cauza Denev împotriva Suediei). 44. Art. I pct. 2 [cu referire la art. 1.847 alin. (2) din Codul civil] din legea criticată elimină sancţiunea nulităţii absolute în cazul subarendării. Însă sancţiunea nulităţii absolute reprezintă chiar o garanţie a dreptului de proprietate în contractele de arendare, dând substanţă voinţei iniţiale a părţilor - arendator şi arendaş - în privinţa modului în care vor fi exploatate bunurile agricole. Or, prin eliminarea unei garanţii a modalităţii de exploatare a unor bunuri agricole prin contracte de arendare, legiuitorul aduce atingere regimului general al proprietăţii, cu încălcarea art. 73 alin. (3) lit. m), prin raportare la art. 76 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie. 45. Sintagma „schimbului de utilizare a terenului“ din cuprinsul art. I pct. 2 [cu referire la art. 1.847 alin. (2) din Codul civil] din legea criticată este una neclară, lipsită de previzibilitate, contrară standardelor de calitate a legii dezvoltate de Curtea Constituţională prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Motivată de raţiuni economice şi de obiectivul eficientizării unor investiţii în sensul comasării terenurilor pentru o eficienţă economică ridicată şi o producţie crescută, legea nu reglementează niciun fel de garanţii pentru proprietarii terenurilor, în privinţa unei astfel de operaţiuni. 46. În cauza de faţă, sintagma criticată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind calitatea legii, întrucât arendatorul nu va putea anticipa condiţiile, termenele sau limitele în care poate fi aplicat acest mecanism al schimbului de utilizare a terenului de către arendaşi, nici efectele asupra valorificării bunurilor sale pe care le deţine în proprietate şi nici în ceea ce priveşte aplicarea dreptului de preempţiune recunoscut în favoarea arendaşului. 47. Legea supusă controlului de constituţionalitate intervine practic doar asupra unor articole cuprinse în secţiunea a 3-a Reguli particulare în materia arendării din capitolul V intitulat „Contractul de locaţiune“ din titlul IX din cartea V a Codului civil, nu şi asupra secţiunii 1 Dispoziţii generale a aceluiaşi capitol. 48. Este criticată şi soluţia legislativă prin care legiuitorul a eliminat din lista cazurilor care atrag încetarea contractului de arendare înainte de împlinirea termenului pe cel referitor la moartea arendaşului, adăugând unul nou, respectiv situaţia neplăţii arendei în termenul prevăzut în contract. În acelaşi timp, au fost adăugate două noi cazuri de continuare a contractului de arendare: cel referitor la obligaţia moştenitorilor de a menţine contractul de arendare, precum şi cel referitor la obligaţia cumpărătorului de a menţine contractul de arendare în situaţia vânzării terenului, ambele până la expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul. 49. Preşedintele României apreciază că prin eliminarea din lista cazurilor care atrag încetarea contractului de arendare înainte de împlinirea termenului a celui referitor la moartea arendaşului, soluţia legislativă propusă s-ar corela cu dispoziţiile generale din materia locaţiunii de la art. 1.820 alin. (1) din Codul civil, care prevăd că locaţiunea nu încetează prin moartea locatorului/arendatorului sau a locatarului/arendaşului. Cu toate acestea, moştenitorii locatarului/arendaşului vor avea în continuare posibilitatea, în cazul locaţiunii/arendării cu durată determinată, de a denunţa unilateral contractul în termen de 60 de zile de la data la care au luat cunoştinţă de moartea locatarului/arendaşului şi existenţa locaţiunii/contractului de arendare. 50. Se critică şi intervenţia legiuitorului privind instituirea, în mod expres, a unei obligaţii a moştenitorilor arendatorului, pe de o parte, şi nemodificarea dispoziţiilor art. 1.820 alin. (2) din Codul civil care permit denunţarea unilaterală a contractului de arendare de către moştenitorii arendaşului, pe de altă parte, întrucât creează un dezechilibru între părţi, în favoarea arendaşului, cu implicaţii directe asupra dreptului de dispoziţie asupra terenurilor agricole ale arendatorilor. Acest aspect nu ţine cont de faptul că în contractul civil de arendare părţile se află într-un raport de egalitate juridică şi că, în situaţia expusă, în cadrul aceleiaşi categorii juridice, cea a moştenitorilor părţilor unui contract de arendare, legea instituie un tratament diferenţiat, nejustificat obiectiv şi raţional, aspect ce contravine art. 16 din Constituţie. 51. Dintr-o altă perspectivă, obligaţia cumpărătorului de a menţine contractul de arendare până la împlinirea termenului pentru care acesta a fost încheiat afectează nu doar dreptul de proprietate, ci şi libertatea economică a arendatorului. Obligaţia instituită în sarcina cumpărătorului până la împlinirea termenului contractual, de minimum 7 ani, impus de lege, încalcă şi libertatea economică, prin limitarea posibilităţilor economice de circulaţie a terenurilor agricole, limitarea sferei cumpărătorilor interesaţi şi, implicit, favorizarea arendaşilor, contrar principiilor economiei de piaţă. 52. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 53. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate formulată în Dosarul nr. 1.549A/2023 este neîntemeiată. 54. Referitor la critica de neconstituţionalitate extrinsecă, se menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv considerentele Deciziei nr. 696 din 24 noiembrie 2016, paragraful 55. 55. De asemenea, se arată că nu poate fi reţinută nici interpretarea potrivit căreia prevederile reglementate cu privire la contractele de arendare în Codul civil, contestate prin sesizarea examinată, ar intra în contradicţie cu dispoziţiile art. 136 alin. (5) din Constituţie. Nefiind vorba despre „regimul juridic general al proprietăţii ori despre afectarea caracterului inviolabil al proprietăţii“, conform căruia dreptul de proprietate nu poate fi încălcat [cu excepţia situaţiilor înscrise în art. 44 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală], obiecţia nu poate fi reţinută. 56. Dispoziţiile legale contestate conturează în mod exclusiv trăsături ale unui contract (contractul de arendare) care sunt determinate de particularităţile obiectului său, în contextul economico-social actual. Regimul juridic general al proprietăţii, care reclamă o lege organică potrivit Legii fundamentale, are un conţinut juridic diferit faţă de regulile care reglementează condiţiile speciale incidente unui contract. Contractul de arendare reprezintă o varietate a contractului de locaţiune, în baza căruia o parte transmite celeilalte părţi bunuri agricole, în vederea exploatării pe o durată determinată şi în schimbul unui preţ stabilit convenţional. 57. Întrucât domeniile rezervate legilor organice sunt în mod expres şi limitativ prevăzute în Constituţie, iar printre ele nu se regăsesc normele specifice aplicabile diferitelor tipuri de contracte prin care se exercită diverse atribute ale dreptului de proprietate, prevederile legii contestate sunt de domeniul legii ordinare. Se mai arată că Avizul Consiliul Legislativ nr. 559 din 18 mai 2022 stabileşte că domeniul de reglementare vizat aparţine legilor ordinare. 58. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă prin care autorii acestora invocă neconstituţionalitatea prevederilor art. 1.837 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, astfel cum a fost modificat prin legea contestată, prin raportare la art. 45 din Constituţie, se apreciază că accesul liber la o activitate economică constă în facultatea abstractă a persoanei fizice sau juridice de a se constitui în participant la viaţa economică. 59. Exercitarea acestui drept comportă două aspecte: persoana (titularul) să aibă posibilitatea manifestării autonome şi libere a voinţei de a deveni actor al vieţii economice şi, în mod corelativ, preexistenţa unui cadru legal privind activităţile economice, care necesită reglementare din punct de vedere juridic. Or, dreptul persoanei de a alege şi de a desfăşura o anumită activitate economică sau de a hotărî cu privire la încetarea acesteia dă expresie unor exigenţe pe care legiuitorul este singurul competent să le stabilească, în valorificarea dreptului persoanei la liberă iniţiativă. 60. În ceea ce priveşte critica referitoare la caracterul vădit disproporţionat al duratei minime obligatorii pentru care trebuie încheiat contractul de arendă, în raport cu prevederile art. 44 alin. (1) din Constituţie şi art. 555 din Codul civil, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că acestea au semnificaţia unei alegaţii nefundamentate din punct de vedere juridic. 61. Considerentele care au fundamentat opţiunea legiuitorului de a reglementa o durată minimă a contractului de arendare reies atât din expunerea de motive a propunerii legislative, cât şi din dezbaterile care au avut loc în şedinţa Camerei Deputaţilor din data de 12 iunie 2023. Potrivit expunerii de motive, „durata minimă obligatorie se impune ca urmare a dreptului, cât şi a obligaţiei arendaşului de a investi în teren; or, orice investiţie se face într-un context de stabilitate, fiind imperios necesară o perioadă de amortizare a investiţiilor“. 62. Prevederile contestate sunt justificate din punct de vedere economic, din perspectiva dezvoltării unei agriculturi sustenabile şi a protejării mediului înconjurător, astfel cum rezultă din expunerea de motive a propunerii legislative şi din dezbaterile parlamentare. 63. Comparând forma iniţiatorilor propunerii legislative cu forma legii adoptate de Parlament, se arată că prevederile legale criticate reprezintă rezultatul amendamentelor adoptate cu prilejul dezbaterilor în prima Cameră sesizată. Astfel, urmărind parcursul legislativ al propunerii legislative în cele două Camere ale Parlamentului se observă că la Senat, prima Cameră sesizată, prevederile art. 1.837 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil din varianta iniţiatorilor au fost modificate. 64. Astfel, durata minimă a arendei de 10 ani, propusă de iniţiatorii propunerii legislative, a fost amendată şi modificată în cadrul dezbaterilor de la Senat, prevăzându-se un termen de 7 ani. Aceeaşi durată a fost menţinută cu ocazia dezbaterilor în Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. 65. Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 555 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, care reglementează cu privire la conţinutul dreptului de proprietate privată, Preşedintele Camerei Deputaţilor observă că exercitarea atributelor dreptului de proprietate se realizează conform prevederilor legale, care pot reglementa chiar limite cu privire la acest drept. Totodată, în controlul de constituţionalitate, normele juridice de referinţă trebuie să aibă valoare constituţională, nu infraconstituţională. 66. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie, se arată că în cuprinsul său există o dispoziţie expresă în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. 67. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, condiţia esenţială fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat dreptul de proprietate. 68. Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că nu se poate reţine că textul legal criticat, respectiv art. I pct. 1, reprezintă o veritabilă împiedicare a proprietarilor de a încheia noi contracte de arendă, având în vedere că art. 1.848 alin. (1) din Codul civil stabileşte că reînnoirea de drept are loc pentru aceeaşi durată doar dacă niciuna dintre părţi nu comunică, în scris, celuilalt contractant refuzul său cu cel puţin 1 an înainte de expirarea termenului. Ca urmare, reînnoirea de drept a contractului de arendare depinde în mod exclusiv de voinţa părţilor, care pot decide necondiţionat în privinţa prelungirii sau încetării contractului de arendare. 69. Astfel, în situaţia în care părţile decid prelungirea contractului de arendare, nu este necesar vreun demers din partea lor, iar în situaţia în care oricare dintre părţi decide încetarea contractului de arendare, partea interesată trebuie să comunice în scris celeilalte părţi, cu cel puţin 1 an înainte de expirarea termenului, refuzul său de a prelungi contractul. 70. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă prin care se invocă încălcarea principiului previzibilităţii şi clarităţii normelor, se arată că acestea nu sunt întemeiate şi deci nu pot fi reţinute. Se apreciază că aceste critici vizează mai degrabă interpretarea şi aplicarea normelor, nicidecum constituţionalitatea acestora, iar pentru a îndepărta îndoielile în privinţa interpretării normelor legale trebuie avută în vedere funcţia decizională acordată instanţelor judecătoreşti. 71. În ceea ce priveşte invocarea de către autorii sesizării a „unui paralelism legislativ“, având în vedere relaţia dintre prevederile contestate şi dispoziţiile din Codul civil privind contractul de locaţiune, nemodificate prin legea dedusă controlului de constituţionalitate, se arată că în Codul civil contractul de arendare este reglementat prin norme cu caracter special, în art. 1.836-1.850, iar în completarea acestor articole se aplică dispoziţiile generale din materia contractului de locaţiune, când este cazul. 72. De asemenea, în ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, se arată că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, care au fost respectate, ceea ce conduce la concluzia că nici prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie nu au fost încălcate. 73. Guvernul apreciază în Dosarul nr. 1.896A/2023 că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată. 74. Astfel, se arată că legea criticată conţine o serie de prevederi prin care intervine în domeniul legii organice, întrucât obiectul său de reglementare priveşte regimul general al proprietăţii şi al moştenirii. Astfel, soluţiile legislative propuse vizează în mod direct exercitarea dreptului de proprietate - prin intervenţii asupra dreptului de dispoziţie, ca atribut al dreptului de proprietate, inclusiv în ceea ce priveşte moştenitorii, dar şi restrângerea sferei libertăţii contractuale a proprietarilor de terenuri agricole în situaţia arendării acestora, părţile fiind libere, potrivit art. 1.169 din Codul civil, să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri. De asemenea, instituirea unei durate de minimum 7 ani a contractului de arendă conduce la o încălcare a prerogativei dreptului de dispoziţie al proprietarului. 75. Referitor la stabilirea duratei contractului de arendare trebuie avute în vedere dispoziţiile de drept comun privind durata maximă a contractului de locaţiune (art. 1.783 din Codul civil), care nu poate fi mai mare de 49 de ani, precum şi dispoziţiile art. 1.784 alin. (3) din Codul civil, potrivit cărora locaţiunile încheiate de persoanele care, potrivit legii, nu pot face decât acte de administrare nu vor depăşi 5 ani. Pentru ipoteza în care părţile nu au stipulat în contract durata arendării, art. 1.837 din Codul civil se referă la „arendarea făcută pe durată nedeterminată“, caz în care arendarea se consideră a fi făcută pentru perioada necesară recoltării fructelor pe care bunul agricol arendat urmează să le producă în anul agricol în care se încheie contractul. Anul agricol nu poate fi decât perioada de timp necesară unui ciclu de producţie, concretizat în exploatarea bunurilor agricole, indiferent de tipul acestora şi obţinerea fructelor. De altfel, prin punctul de vedere transmis, Guvernul consideră că nu este justificată nici abrogarea alin. (2) al art. 1.848 din Codul civil, astfel cum se propune prin proiectul de lege, întrucât acest text este necesar, reglementând ipoteza în care durata contractului de arendare este de un an sau mai scurtă. 76. Raportat la art. 53 din Constituţie, măsurile propuse prin actul normativ criticat - instituirea unei durate minime a contractului de arendare, implicit restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate - aduc atingere acestor dispoziţii constituţionale din perspectiva respectării caracterului necesar şi adecvat al măsurilor luate şi a proporţionalităţii acestora cu scopul legitim invocat de iniţiatori (dezvoltarea domeniului agriculturii, dezvoltare care este condiţionată de accesarea de fonduri europene, de contractarea de credite bancare, de investiţii pe termen lung şi mediu etc.). 77. În ceea ce priveşte instituirea posibilităţii schimbului de utilizare a terenului între arendaşi, se arată că o astfel de reglementare reprezintă o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice civile şi ar putea aduce prejudicii dreptului de proprietate al arendatorului, prin prisma mai multor argumente: arendarea este, în principiu, un contract comutativ, în care întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor este determinată în momentul încheierii contractului. 78. De asemenea, arenda poate consta într-o sumă de bani sau în fructe, într-un cuantum stabilit de părţi. Doctrina a menţionat, însă, unele elemente care pot influenţa nivelul arendei, cum sunt: suprafaţa de teren agricol arendat, potenţialul de producţie al bunurilor arendate, structura parcelară a terenului, relieful şi gradul de accesibilitate a mecanizării, posibilităţile de acces, distanţa faţă de locurile de depozitare, industrializare sau comercializare, starea clădirilor, amenajările de îmbunătăţiri funciare. Totodată, raţiunea interdicţiei subarendării totale sau parţiale, prevăzută la art. 1.847 alin. (2) din Codul civil, a fost justificată de caracterul intuitu personae în privinţa arendaşului, de a cărui pricepere şi capacitate depind performanţele economice ale bunurilor date în arendă. 79. O altă regulă particulară contractului de arendare este aceea că bunurile agricole ce fac obiectul arendării trebuie să fie destinate producţiei/exploatării agricole. De asemenea, potrivit art. 1.839 din Codul civil, arendaşul poate schimba numai categoria de folosinţă a terenului arendat, însă cu două condiţii: să existe acordul prealabil dat în scris de către proprietar şi să respecte dispoziţiile legale în vigoare. 80. În doctrină, au fost menţionate condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor, astfel: existenţa acordului scris al proprietarului terenului, acordul proprietarului trebuie să fie prealabil schimbării categoriei de folosinţă a terenului; în acordul scris, proprietarul trebuie să menţioneze şi categoria de folosinţă în care se cere schimbarea; acordul proprietarului trebuie dat cu respectarea normelor privind schimbarea categoriei de folosinţă din cuprinsul legislaţiei din domeniul fondului funciar (art. 7 şi următoarele din Legea fondului funciar nr. 18/1991). 81. Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiul libertăţii economice rezultă că limitările aduse acesteia trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fie nediscriminatorii; b) să fie justificate de un interes general; c) să fie necesare obiectivului urmărit de legiuitor şi d) să fie proporţionale cu scopul propus. În speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la interesul general şi proporţionalitatea cu scopul propus. Interesul general este mai degrabă unul particular, unul privat (al arendaşilor), iar limitarea dreptului nu este proporţională cu scopul propus. 82. De asemenea, anumite dispoziţii ale legii (art. I pct. 4 şi art. II) sunt impredictibile, nerăspunzând cerinţelor de calitate, accesibilitate şi previzibilitate a legii, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 83. Arendarea constituie una din varietăţile contractului de locaţiune, art. 1.778 alin. (1) din Codul civil definind cele două varietăţi ale contractului de locaţiune: închirierea, reprezentând contractul de locaţiune având ca obiect bunurile imobile sau mobile, şi arendarea, ce reprezintă contractul de locaţiune având ca obiect bunuri agricole. Celor două varietăţi ale locaţiunii le sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile dreptului comun în materie de locaţiune (art. 1.777-1.823 din Codul civil), în măsura în care sunt compatibile cu regulile particulare prevăzute pentru aceste contracte. 84. De asemenea, în caz de neplată a arendei în termenul prevăzut în contract, există reguli de drept comun în materia executării obligaţiilor, care se aplică şi în cazul de faţă. Astfel, potrivit art. 1.516 alin. (2) pct. 2 şi art. 1.549 alin. (1) din Codul civil, atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate să obţină rezilierea contractului; dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin. În aplicarea acestor reguli, art. 1.817 din Codul civil consacră dreptul părţii la rezilierea locaţiunii dacă cealaltă parte, fără justificare, nu îşi execută obligaţiile contractuale, precum şi dreptul la daune-interese. Tot potrivit regulilor generale [art. 1.523 alin. (2) lit. c) din Codul civil], în contractele cu executare succesivă, partea care refuză sau neglijează să îşi îndeplinească în mod repetat obligaţia contractuală este de drept în întârziere. De asemenea, în ceea ce priveşte instituirea continuării contractului de arendare în cazul decesului arendatorului, potrivit regulii generale, prevăzute la art. 1.820 din Codul civil, care se aplică şi în acest caz, locaţiunea nu încetează prin moartea locatorului, contractul fiind opozabil atât succesorilor universali şi cu titlu universal, cât şi succesorilor cu titlu particular, potrivit regulilor generale în materie de obligaţii patrimoniale. În ceea ce priveşte instituirea obligaţiei cumpărătorului unui teren arendat de a menţine contractul de arendă până la expirarea acestuia, trebuie precizat că arendaşului, potrivit art. 1.849 din Codul civil, i se conferă un drept de preempţiune cu privire la bunurile agricole arendate, care se exercită potrivit dispoziţiilor art. 1.730-1.739 din Cod. 85. Dacă arendaşul nu îşi exercită dreptul de preempţiune, potrivit art. 1.811 din Codul civil, coroborat cu art. 1.778 alin. (2) din acelaşi cod, cumpărătorului, dobânditor al bunurilor agricole arendate, îi este opozabil contractul de arendare încheiat anterior vânzării, astfel: în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă arendarea a fost notată în cartea funciară; în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a arendării este anterioară datei certe a înstrăinării; în cazul bunurilor agricole mobile supuse unor formalităţi de publicitate, dacă arendaşul a îndeplinit aceste formalităţi; în cazul altor bunuri mobile, dacă acestea sunt folosite de arendaş la data înstrăinării. De asemenea, referitor la art. II din lege, se arată că trebuie avute în vedere regulile cuprinse la art. 6 din Codul civil, coroborate cu cele izvorâte din art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. 86. Se mai menţionează jurisprudenţa relevantă a instanţei de contencios constituţional, respectiv Decizia nr. 230 din 14 martie 2007, Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, Decizia nr. 896 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, Decizia nr. 291 din 22 mai 2014, Decizia nr. 513 din 4 iulie 2017, Decizia nr. 223 din 17 aprilie 2018, Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, Decizia nr. 627 din 15 octombrie 2019, Decizia nr. 432 din 5 octombrie 2022 şi Decizia nr. 605 din 24 noiembrie 2022. 87. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate. 88. La termenul de judecată fixat pentru Dosarul nr. 1.549A/2023 pentru data de 13 iulie 2023, Curtea a dispus amânarea dezbaterilor asupra cauzei pentru data de 20 septembrie 2023 când a conexat Dosarul nr. 1.896A/2023 la Dosarul nr. 1.549A/2023 şi a dispus amânarea dezbaterilor asupra cauzei pentru data de 3 octombrie 2023, când a pronunţat prezenta decizie. 89. În Dosarul nr. 1.549A/2023, Federaţia Naţională Pro Agro, Liga Asociaţiilor Producătorilor Agricoli din România (LAPAR), împreună cu Uniunea Naţională a Cooperativelor din Sectorul Vegetal (UNCSV), în calitate de amicus curiae, au depus un document prin care, în esenţă, solicită respingerea sesizării de neconstituţionalitate. De asemenea, Dentons - Zizzi - Caradja şi Asociaţii SPARL din Bucureşti în calitate de amicus curiae, a depus un document prin care, în esenţă, solicită admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor şi al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 90. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care au următorul conţinut: "ART. I Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează: 1. Articolul 1837 se modifică şi va avea următorul cuprins: Durata arendării ART. 1837 "Durata arendării este de minimum 7 ani şi se consideră a fi făcută pe toată perioada necesară recoltării fructelor pe care bunul agricol urmează să le producă." 2. La articolul 1847, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(2) Subarendarea totală sau parţială este interzisă, sub sancţiunea nulităţii, cu excepţia schimbului de utilizare a terenului între arendaşi." 3. La articolul 1848, alineatul (2) se abrogă. 4. Articolul 1850 se modifică şi va avea următorul cuprins: Cazuri speciale de încetare sau de menţinere a contractelor ART. 1850 "(1) Contractul de arendare încetează înainte de împlinirea termenului prin incapacitatea sau falimentul arendaşului ori prin neplata arendei în termenul prevăzut în contract.(2) În cazul decesului arendatorului, moştenitorii sunt obligaţi să menţină contractul de arendare pe durata încheiată cu arendaşul.(3) În cazul vânzării terenului, cumpărătorul este obligat să menţină contractul de arendare până la expirarea termenului de valabilitate." ART. II Durata contractelor de arendare încheiate înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi rămâne valabilă până la încetarea acestora." 91. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt dispoziţiile art. 1 alin. (3) privind statul de drept, ale art. 1 alin. (5) în componenta sa referitoare la calitatea legii, ale art. 16 privind egalitatea în faţa legii, ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată raportat la art. 53 alin. (1) şi (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 45 - Libertatea economică, ale art. 73 alin. (3) lit. m) privind reglementarea prin lege organică a regimului general al proprietăţii şi al moştenirii, ale art. 76 alin. (1) privind adoptarea legilor şi a hotărârilor, ale art. 135 alin. (1) privind economia, ale art. 136 alin. (5) privind proprietatea, precum şi ale art. 147 alin. (4) privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale. Se mai invocă şi art. 1 privind protecţia proprietăţii din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 92. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. 93. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 94. Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de 51 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi, respectiv de Preşedintele României. 95. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. 96. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. 97. În cauză, propunerea legislativă a fost iniţiată de 20 de deputaţi şi senatori şi a fost adoptată de Senat la data de 26 iunie 2022, iar la 13 iunie 2023 legea a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. La 19 iunie 2023 legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii şi a fost trimisă la promulgare în data de 24 iunie 2023. Sesizarea în Dosarul nr. 1.549A/2023 a fost înregistrată la Curtea Constituţională la data de 20 iunie 2023, iar în Dosarul nr. 1.896A/2023, la data de 10 iulie 2023. 98. Luând act de faptul că obiecţia de neconstituţionalitate formulată de cei 51 de deputaţi a fost formulată în interiorul termenului de 5 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează a constata că aceasta este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018). De asemenea, se constată că şi sesizarea Preşedintelui României îndeplineşte condiţiile legale privind termenul în care putea fi formulată. 99. Totodată, sub aspectul obiectului sesizării, Curtea constată că acesta vizează o lege care nu a fost încă promulgată, astfel că poate forma obiectul controlului de constituţionalitate prevăzut de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. 100. În considerarea celor de mai sus, nefiind incident un fine de neprimire a sesizării formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, ale art. 10, ale art. 11 alin. (1) lit. A.a), ale art. 15 alin. (1), ale art. 16 alin. (2) şi ale art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate 101. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate arată că prin natura modificărilor aduse Codului civil, considerate în mod eronat în procedura parlamentară ca ţinând de caracterul legii ordinare, sunt operate reglementări care privesc regimul general al proprietăţii circumscris în art. 73 alin. (3) lit. m) şi art. 136 alin. (5) din Constituţie, care trebuie să fie reglementat printr-o lege organică. 102. Cu privire la obligaţia de a reglementa regimul juridic general al proprietăţii, Curtea reţine că aceasta este prevăzută în art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituţie, care prevede: „Prin lege organică se reglementează: [...] m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii.“ 103. Cu titlu preliminar, instanţa de contencios constituţional a reţinut în jurisprudenţa sa că domeniul legilor organice este foarte clar delimitat prin textul Constituţiei, art. 73 alin. (3) fiind de strictă interpretare (Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 9 noiembrie 1994), astfel încât legiuitorul este obligat să adopte legi organice numai în domeniile expres prevăzute de Constituţie. Curtea, în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 11 septembrie 2014), a statuat că ori de câte ori o lege derogă de la o lege organică aceasta trebuie calificată ca fiind organică, întrucât intervine tot în domeniul rezervat legii organice. Mai mult, având în vedere decizia mai sus citată, se poate concluziona că legiuitorul constituant a stabilit, în mod indirect, în cuprinsul art. 73 alin. (3) din Constituţie, că reglementările derogatorii sau speciale de la cele generale în materie trebuie şi ele adoptate, la rândul lor, tot printr-o lege din aceeaşi categorie. Altfel spus, Curtea a reţinut că dispoziţiile unei legi organice nu pot fi modificate decât prin norme cu aceeaşi forţă juridică. 104. De asemenea, Curtea a reţinut că modificarea poate fi operată şi prin norme cu caracter ordinar, dacă dispoziţiile modificate nu conţin norme de natura legii organice, ci se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, definitoriu pentru a delimita cele două categorii de legi este criteriul material al legii, respectiv conţinutul său normativ (a se vedea şi Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, precitată, Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 3 iunie 1998, şi Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015). Curtea, spre exemplu, prin Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, precitată, Decizia nr. 548 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008, sau Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, a stabilit că este posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de politică legislativă, şi norme de natura legii ordinare, dar fără ca aceste norme să capete natură de lege organică, întrucât, altfel, s-ar extinde domeniile rezervate de Constituţie legii organice. De aceea, printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau neapartenenţa unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice. 105. În concordanţă cu jurisprudenţa sa (Decizia nr. 5 din 14 iulie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 22 iulie 1992, şi Decizia nr. 377 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 760 din 3 septembrie 2018), Curtea Constituţională constată că regimul juridic general al proprietăţii, publică sau privată, vizează, ca esenţă, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţa şi dispoziţia, fiind preponderent un regim de drept privat. Regimul proprietăţii şi al dreptului de proprietate şi încă la nivel general reprezintă o realitate juridică care guvernează raporturile juridice de o valoare socială semnificativă ce reclamă reglementarea printr-o lege organică, pe când regulile specifice pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate reprezintă o altă realitate juridică, de o importanţă mai mică, putând fi stabilită prin legi ordinare sau, după caz, prin ordonanţe. 106. Prin legea criticată au fost aduse modificări Legii nr. 287/2009 privind Codul civil în ceea ce priveşte contractul de arendare care este reglementat la art. 1.836-1.850 din Codul civil (durata arendării, interdicţia subarendării şi efectele ei juridice, cazurile speciale de încetare sau de menţinere a contractelor de arendă), fiind, de fapt, o specie a contractului de locaţiune (reglementat la art. 1.777-1.835 din Codul civil), aşa cum reiese şi din art. 1.778 alin. (1) şi (2) din Codul civil, care prevede: „(1) Locaţiunea bunurilor imobile şi aceea a bunurilor mobile se numeşte închiriere, iar locaţiunea bunurilor agricole poartă denumirea de arendare. (2) Dispoziţiile prezentei secţiuni sunt aplicabile, în mod corespunzător, închirierii locuinţelor şi arendării, dacă sunt compatibile cu regulile particulare prevăzute pentru aceste contracte.“ 107. Practic, obiectul contractului de locaţiune şi, implicit, cel al contractului de arendare constă în transmiterea dreptului de folosinţă cu privire la un bun, ca atribut esenţial al dreptului de proprietate. 108. În considerarea importanţei efectelor juridice ale acestor două contracte, legiuitorul a reglementat pentru protecţia dreptului de proprietate şi, implicit, a proprietarului garanţii ce constituie, totodată, şi limite legale pentru încheierea acestor contracte. Astfel, art. 1.783 din Codul civil prevede că: „Locaţiunile nu se pot încheia pentru o perioadă mai mare de 49 de ani. Dacă părţile stipulează un termen mai lung, acesta se reduce de drept la 49 de ani.“ 109. De asemenea, art. 1.784 alin. (3) din Codul civil prevede că: „(3) Dacă legea nu dispune altfel, locaţiunile încheiate de persoanele care, potrivit legii, nu pot face decât acte de administrare nu vor depăşi 5 ani.“ Deşi contractul de locaţiune a fost calificat în doctrină ca fiind un act de administrare, prin excepţie, dacă durata contractului de locaţiune depăşeşte 5 ani, încheierea acestuia este asimilată unui act de dispoziţie. Cu alte cuvinte, legiuitorul apreciază că, în cazul în care durata contractului de locaţiune depăşeşte 5 ani, în anumite condiţii, încheierea acestui contract în aceste condiţii reprezintă o formă de exercitare a însuşi dreptului de dispoziţie ca atribut esenţial al dreptului de proprietate. 110. Contractul de arendare reprezintă o specie a contractului de locaţiune care prezintă şi unele reguli derogatorii de la contractul de locaţiune, ţinând cont tocmai de obiectul material al contractului. 111. Astfel, în cazul arendării, bunurile care pot constitui obiectul contractului de arendă sunt prevăzute de art. 1.836 din Codul civil, care stipulează că: „Pot fi arendate orice bunuri agricole, cum ar fi: a) terenurile cu destinaţie agricolă, şi anume terenuri agricole productive - arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbuştii fructiferi, plantaţiile de hamei şi duzi, păşunile împădurite, terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajările piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumurile tehnologice, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă; b) animalele, construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole.“ 112. Curtea reţine că arendarea priveşte orice bunuri agricole, imobile sau mobile, iar contractul de arendare are ca obiect, aşadar, transmisiunea dreptului de folosinţă asupra unuia sau mai multor bunuri agricole. Deşi contractul de arendare este un contract numit, special, fiind prevăzut în titlul IX - Diferite contracte speciale, capitolul V - Contractul de locaţiune - din Codul civil, obiectul acestui contract vizează toate cele trei atribute esenţiale ale dreptului de proprietate: în mod direct, folosinţa şi, în mod indirect, posesia şi dispoziţia. 113. În jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996), Curtea a subliniat importanţa protejării dreptului de dispoziţie al proprietarului chiar în situaţia încheierii unui contract de închiriere, statuând în acest sens că garantarea dreptului de proprietate presupune protecţia tuturor prerogativelor acestui drept şi, în mod special, a dreptului de dispoziţie. Proprietarului nu i se poate impune prin lege, în cadrul raporturilor contractuale, o obligaţie la care nu şi-a dat consimţământul. 114. Având în vedere obiectul material al contractului de arendare, respectiv bunurile agricole (în special imobile) şi importanţa lor pentru asigurarea hranei şi, implicit, pentru supravieţuirea civilizaţiei umane, prevederile constituţionale prin care proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal, precum şi măsurile legale adoptate de legiuitor pentru apărarea proprietarilor şi a dreptului de proprietate, inclusiv prin limitarea în timp a duratei acestui contract, Curtea constată că materia arendării (respectiv reglementările supuse controlului de constituţionalitate şi care vizează, direct sau indirect, atribute esenţiale ale dreptului de proprietate) ţine de regimul general al proprietăţii. De aici, rezultă cerinţa ca această materie să fie reglementată doar la nivel de lege organică, adoptată cu majoritatea prevăzută de Legea fundamentală. 115. Curtea a statuat într-un mod similar prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, arătând că prin Constituţie se garantează dreptul de proprietate cu toate dezmembrămintele sale. Pentru acest motiv, regimul general al proprietăţii este de domeniul legii organice, fiind un drept fundamental într-un stat de drept. Pe cale de consecinţă, interdicţia de înstrăinare a unor bunuri, chiar pe o durată limitată, înlăturând dreptul de dispoziţie al proprietarului, nu poate fi instituită decât tot prin lege organică, întrucât acest drept este de esenţa regimului juridic general al proprietăţii. Este de principiu că o derogare - cum este interdicţia de înstrăinare, ce reprezintă o derogare de la un atribut fundamental al dreptului de proprietate - poate fi stabilită numai printr-o lege de aceeaşi natură cu aceea a legii de la care se derogă. Altminteri, însuşi regimul juridic diferit, cu caracter imperativ, instituit de Constituţie, pentru legile constituţionale, organice şi ordinare, precum şi garanţia constituţională pe care acest regim îl asigură ar fi încălcate. 116. Durata minimă de 7 ani instituită de legiuitor pentru încheierea validă a unui contract de arendare determină calificarea acestui contract, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare nemodificate de legea criticată, drept un act de dispoziţie, expresie a dreptului proprietarului de a dispune material şi juridic de terenul său. Acest efect al legii criticate are implicaţii semnificative asupra regimului juridic general al dreptului de proprietate privată şi asupra unei categorii de terenuri deosebit de importante ca întindere şi ca valoare economică în România, respectiv terenuri agricole situate în extravilan, şi ar fi impus adoptarea legii criticate ca lege cu caracter organic, nu ca lege cu caracter ordinar, întrucât regulile ce configurează regimul lor juridic de înstrăinare (transmiterea folosinţei prin contractul de arendare) se circumscriu şi influenţează regimul juridic general al proprietăţii, reglementat prin lege organică (a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 432 din 5 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1047 din 28 octombrie 2022, paragrafele 43 şi 45). 117. În cazul de faţă, legea criticată a fost adoptată de Parlamentul României cu majoritatea prevăzută de art. 75 şi art. 76 alin. (2) din Constituţie, deci, majoritatea prevăzută pentru adoptarea legilor ordinare. Prin urmare, nu au fost respectate prevederile art. 73 alin. (3) lit. m) şi ale art. 76 alin. (1) prin raportare la cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. 118. De altfel, până la intrarea în vigoare a Codului civil actual, începând cu anul 1994, materia arendării a fost reglementată tot printr-o lege cu caracter organic, respectiv Legea arendării nr. 16/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 7 aprilie 1994. 119. Mai mult decât atât, Parlamentul a dezbătut şi votat prin procedura legii organice o iniţiativă legislativă similară (Plx nr. 519/2019), prin care s-a încercat reglementarea în mod asemănător a duratei pentru care se poate încheia contractul de arendă, iar proiectul de lege organică ce viza aceeaşi soluţie legislativă a fost respins de către Parlament. 120. În aceste condiţii, Curtea constată că respectivele critici de neconstituţionalitate extrinsecă sunt întemeiate, prin raportare la prevederile art. 73 alin. (3) lit. m) şi ale art. 76 alin. (1) prin raportare la art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi că Legea pentru modificarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil este neconstituţională, în ansamblul său. 121. Întrucât a fost constatat viciul de neconstituţionalitate de natură extrinsecă mai sus arătat, care, în final, atrage neconstituţionalitatea legii criticate în ansamblul său, Curtea reţine că nu mai este necesară examinarea criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate (a se vedea în acelaşi sens Decizia nr. 681 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 11 martie 2019, paragraful 253, Decizia nr. 747 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 11 decembrie 2015, paragraful 35, Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015, paragraful 33, Decizia nr. 545 din 5 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 25 iulie 2006, sau Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009, şi Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 13 martie 2020). 122. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 51 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi din Camera Deputaţilor, precum şi de Preşedintele României şi constată că Legea pentru modificarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil este neconstituţională, în ansamblul său. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 3 octombrie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Fabian Niculae -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
