Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ingrid Alina Tudora│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Asociaţia pentru Protecţia şi Documentarea Patrimoniului din România (Pro Do Mo), cu sediul în municipiul Bucureşti, şi Asociaţia Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu, cu sediul în municipiul Cluj-Napoca, în Dosarul nr. 2.910/1/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 561D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 1 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.910/1/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Asociaţia pentru Protecţia şi Documentarea Patrimoniului din România (Pro Do Mo), cu sediul în municipiul Bucureşti, şi Asociaţia Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu, cu sediul în municipiul Cluj-Napoca, cu prilejul soluţionării cererii de revizuire formulate împotriva Deciziei civile nr. 266/A/2017 din 25 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarele acesteia susţin că prevederile art. 511 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale în măsura în care se aplică atunci când redactarea primei hotărâri prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 este ulterioară rămânerii definitive a ultimei hotărâri. Astfel, raportat la încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 124 alin. (2) din Constituţie, susţin că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că instituirea unui tratament diferit în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a soluţionat cauza în primă instanţă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă şi că încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. 6. Apreciază că situaţia coincide întru totul cu cazul invocării autorităţii de lucru judecat a considerentelor determinante ale unei hotărâri judecătoreşti anterioare. Dacă ea este redactată anterior pronunţării celei de-a doua hotărâri, considerentele sale determinante au autoritate de lucru judecat pentru a doua, iar dacă ea nu este redactată anterior, art. 511 alin. (1) pct. 8 împiedică luarea sa în considerare. Invocă, astfel, prevederile art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care consacră autoritatea de lucru judecat a considerentelor, o noutate faţă de codul de procedură civilă anterior, prevederi potrivit cărora „autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă“. În acest context, apreciază că norma legală criticată din Codul de procedură civilă, art. 511 alin. (1) pct. 8, instituie un tratament juridic diferit în funcţie de momentul redactării unei hotărâri judecătoreşti, care nu reprezintă un criteriu obiectiv şi rezonabil. 7. Cu privire la încălcarea art. 20 şi art. 148 din Constituţie, acestea învederează faptul că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, autoritatea de lucru judecat este o manifestare a dreptului la un proces echitabil şi invocă, în acest sens, Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, prin care, la paragraful 99, Curtea europeană a subliniat „că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX)“. 8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă subliniază faptul că revine instanţelor de drept comun rolul de a interpreta şi aplica normele juridice în cauzele pendinte, rolul Curţii Constituţionale rămânând esenţial cel de unic for de verificare a conformităţii textelor legale cu dispoziţiile constituţionale, pe căile şi în cadrul instituit de Constituţie şi de Legea nr. 47/1992. Arată, de asemenea, că textul criticat a mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 524 din 5 iulie 2016, Curtea a statuat că acesta respectă cerinţele de constituţionalitate, aceeaşi concluzie fiind pronunţată, de altfel, de instanţa de contencios constituţional şi cu privire la reglementarea cuprinsă în vechiul Cod de procedură civilă, care avea acelaşi conţinut normativ, în acest sens fiind Decizia nr. 310 din 13 iunie 2013. Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie învederează faptul că în prezenta cauză nu sunt invocate critici suplimentare, de natură a conduce la reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 511 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, potrivit cărora „(1) Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: [...] 8. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri“. Curtea reţine că art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, la care face trimitere textul de lege criticat, prevede unul dintre cazurile în care poate fi cerută revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul, şi anume atunci când există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. 13. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), potrivit cărora „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări“, ale art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 124 alin. (2), potrivit cărora „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi“, şi ale art. 148 intitulat Integrarea în Uniunea Europeană. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că soluţia legislativă criticată din Codul de procedură civilă a mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 310 din 13 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 15 iulie 2013, Decizia nr. 524 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 16 noiembrie 2016, Decizia nr. 258 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 22 octombrie 2018, Decizia nr. 458 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 26 octombrie 2018, Decizia nr. 743 din 22 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 16 mai 2019, şi Decizia nr. 8 din 14 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 27 mai 2020, decizii prin care a statuat în sensul constituţionalităţii reglementării criticate. 15. Prin deciziile mai sus menţionate, Curtea a reţinut că textul de lege criticat stabileşte termenul în care poate fi introdusă o cerere de revizuire justificată de existenţa unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Acesta este de o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, în condiţiile în care, potrivit art. 634 alin. (2) din Codul de procedură civilă, unele hotărâri devin definitive la data pronunţării (este vorba despre hotărârile date în recurs şi cele pentru care legea nu prevede posibilitatea atacării lor cu apel sau cu recurs). În acest sens, Curtea a reţinut că obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor. 16. Astfel, în acord cu jurisprudenţa sa în materie, Curtea a reţinut că hotărârea atacată prin intermediul revizuirii - cale extraordinară de atac - nu este criticată în raport cu materialul dosarului existent la data pronunţării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanţa de judecată la data pronunţării. De aceea, formularea şi motivarea unei cereri de revizuire nu depind în mod direct de cunoaşterea argumentării instanţei care a stat la baza pronunţării hotărârii atacate. În acest context, Curtea a arătat că prin art. 511 din Codul de procedură civilă s-au instituit termene diferite pentru formularea revizuirii, în funcţie de motivele pe care se întemeiază cererea, stabilind şi momentul de la care acestea încep să curgă. Astfel, în ceea ce priveşte termenul de revizuire în cazul prevăzut la art. 511 alin. (1) pct. 8 cu trimitere la prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, respectiv acela în cazul încălcării autorităţii de lucru judecat prin pronunţarea unei hotărâri contrare, termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri. 17. Curtea observă că, potrivit art. 634 din Codul de procedură civilă, sunt hotărâri definitive: 1. hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului; 2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs; 3. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel; 4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs; 5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii; 6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs; aceste hotărâri devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării. 18. Curtea reţine că în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, art. 430 din Codul de procedură civilă stipulează că hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului; când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre. 19. Curtea a subliniat, de asemenea, că, potrivit art. 513 alin. (4) teza a doua din Codul de procedură civilă, efectul admiterii revizuirii îl constituie anularea celei din urmă hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă. De aceea, în cadrul judecării acesteia nu este permisă şi soluţionarea fondului pricinii. În ipoteza în care constată existenţa motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire nu examinează temeinicia hotărârii atacate şi nu decide care dintre hotărârile în discuţie este cea judicioasă, ci se rezumă la a anula ultima hotărâre cu privire la care constată că nesocoteşte autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare. Pentru a decide astfel, instanţa se pronunţă asupra identităţii de părţi, obiect şi cauză în procesele soluţionate prin hotărârile comparate, care indică încălcarea autorităţii de lucru judecat a celei mai întâi pronunţate. Or, în verificarea existenţei triplei identităţi menţionate, nu este necesar ca instanţa care soluţionează cererea de revizuire să analizeze considerentele pe care instanţele şi-au fondat soluţiile pronunţate, ci soluţia pronunţată şi impusă prin dispozitivul hotărârilor. Art. 461 alin. (1) din Codul de procedură civilă clarifică obiectul asupra căruia poartă orice cale de atac, stabilind că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă aceasta este soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii. 20. Aşadar, revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia - ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă -, se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepţia actuală a Codului de procedură civilă, se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2) din acest act normativ, revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorităţii de lucru judecat nu poate viza decât soluţia pronunţată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, aşa cum s-a arătat mai sus, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăţi existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuţie. 21. Este adevărat că art. 461 alin. (2) din Codul de procedură civilă reglementează şi problema considerentelor, în sensul că, potrivit acestuia, calea de atac poate să vizeze anumite considerente ale hotărârii, şi anume cele prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Într-o asemenea situaţie, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Această ipoteză este valabilă însă numai în ceea ce priveşte căile de atac de reformare, întrucât necesită un control judiciar efectiv al hotărârii, iar nu şi în ceea ce priveşte căile de atac de retractare, aşa cum este revizuirea. Astfel, Curtea observă că în ceea ce priveşte considerentele decizorii, prin care a fost soluţionată pe cale incidentală o chestiune litigioasă, acestea nu pot constitui motiv de revizuire a celei de-a doua hotărâri ca urmare a faptului că ar contraveni considerentelor decizorii cuprinse într-o altă hotărâre anterioară. Aceasta deoarece o astfel de ipoteză este exclusă de existenţa unei alte căi procedurale puse la îndemâna părţii interesate încă din timpul soluţionării celui de-al doilea proces, şi anume posibilitatea acesteia de a invoca excepţia autorităţii de lucru judecat cu referire la soluţia dată cu privire la aceeaşi chestiune litigioasă rezolvată pe cale incidentală într-o cauză precedentă. Prin urmare, în condiţii de diligenţă procesuală, se poate preveni apariţia unor considerente decizorii contradictorii, astfel încât să nu se mai pună problema unei eventuale revizuiri întemeiate pe un asemenea motiv. 22. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la pretinsul tratament discriminatoriu, Curtea o apreciază ca fiind neîntemeiată, întrucât, astfel cum a statuat de principiu în jurisprudenţa sa, violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996). Or, din examinarea prevederilor criticate, Curtea constată că acestea se aplică în mod egal tuturor celor care se află în ipoteza prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, fără discriminări. Faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunţarea ultimei hotărâri nu este de natură a aduce atingere principiului egalităţii, întrucât demonstrarea existenţei motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă nu presupune cu necesitate cunoaşterea considerentelor dezvoltate de instanţa care a pronunţat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenţei identităţii de părţi, obiect şi cauză din cele două procese, lucru posibil şi în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită. 23. De altfel, Curtea învederează faptul că în virtutea dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, precum şi ale art. 129, care statuează că „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“, legiuitorul are prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv cu privire la condiţiile de exercitare a căilor de atac. 24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 25. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 20 şi art. 148 din Constituţie, Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cauză. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Asociaţia pentru Protecţia şi Documentarea Patrimoniului din România (Pro Do Mo), cu sediul în municipiul Bucureşti, şi Asociaţia Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu, cu sediul în municipiul-Cluj Napoca, în Dosarul nr. 2.910/1/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi constată că prevederile art. 511 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ingrid Alina Tudora ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
