Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 49 din 22 ianuarie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244 alin. (2) din Codul penal     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 49 din 22 ianuarie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244 alin. (2) din Codul penal

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 309 din 19 aprilie 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Afrodita Laura │- │
│Tutunaru │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Gabriela Anişoara Cherciu (Fusus) şi Ionel Cherciu în Dosarul nr. 896/325/2016 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.363D/2017.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că autorii acesteia invocă două motive pentru care art. 244 alin. (2) din Codul penal ar fi neconstituţional. Astfel, una dintre critici are în vedere expresia „orice alte mijloace frauduloase“ despre care se susţine că ar fi imprevizibilă, iar cealaltă critică are în vedere consecinţa unei duble incriminări prin articolul criticat. Cu privire la prima critică se susţine că nu are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât autorii excepţiei au fost trimişi în judecată în esenţă pentru că au încredinţat unei persoane acte false pentru ca aceasta să obţină credite. Or, aceasta nu este o înşelăciune săvârşită prin „alte mijloace frauduloase“, ci este o înşelăciune prin folosirea unui înscris care ar atesta neadevărat calitatea de salariat şi venituri nereale. Prin urmare, este o înşelăciune prin atestarea de calităţi mincinoase, fiind incidentă teza întâi, şi nu teza a doua din art. 244 alin. (2) din Codul penal. Cu privire la cea de-a doua critică referitoare la pretinsa dublei incriminări face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, sens în care menţionează Decizia nr. 50 din 14 februarie 2002 şi Decizia nr. 866 din 23 iunie 2011. Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 22 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 896/325/2016, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Gabriela Anişoara Cherciu (Fusus) şi Ionel Cherciu în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în apel în care se fac cercetări, între altele, cu privire la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la libertatea individuală, precum şi prevederile art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, sintagma „ori de alte mijloace frauduloase“ nu îndeplineşte exigenţele de previzibilitate, claritate, precizie şi accesibilitate necesare unei legi. Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte termenul „fraudulos“ ca ceva făcut cu înşelăciune, bazat pe fraudă, pe rea-credinţă. Or, prin folosirea sintagmei „ori de alte mijloace frauduloase“ se naşte un pleonasm, întrucât dacă se înlocuieşte termenul „fraudulos“ cu cel din dicţionar se ajunge la următorul text: „înşelăciunea săvârşită prin folosirea [...] de alte mijloace de înşelăciune“.
    6. Totodată, se mai susţine că teza a doua a art. 244 alin. (2) din Codul penal, „dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni“, conduce la o dublă incriminare a unei fapte săvârşite ca urmare a unei singure rezoluţii infracţionale. Drept urmare, acest mod de sancţionare încalcă principiul „ne bis in idem“.
    7. Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală opinează că sintagma „ori de alte mijloace frauduloase“ din art. 244 alin. (2) din Codul penal satisface condiţiile de accesibilitate şi claritate. În acest sens face trimitere la Decizia nr. 866 din 23 iunie 2011, prin care Curtea Constituţională a statuat că menţiunea potrivit căreia dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni, nu are semnificaţia unei duble sancţionări a aceleiaşi infracţiuni. Acest fapt nu poate schimba caracterul agravat al incriminării, care însă nu semnifică o pluralitate de sancţiuni stabilite contrar prevederilor art. 4 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci aplicarea unei pedepse principale stabilite potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni.
    8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, formularea textului de lege nu este de natură a genera dificultăţi de interpretare, termenul „fraudulos“ nefiind unul susceptibil de interpretări diferite. De altfel, acest termen este adesea folosit în legislaţia penală, fără a pune dificultăţi de interpretare. Legiuitorul a dorit să sancţioneze mai aspru, prin această teză, comiterea unei fapte de înşelăciune prin mijloace care presupun ele însele, analizate separat, acte de rea-credinţă, de încălcare a legii.
    10. Formularea textului de lege nu este de natură a afecta previzibilitatea normei penale, orice destinatar al acesteia fiind de aşteptat a cunoaşte înţelesul incriminării.
    11. De altfel, chiar Curtea Constituţională a precizat în jurisprudenţa sa că prevederile supuse criticii trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra predictibilităţii acestora (a se vedea Decizia nr. 92 din 3 martie 2015). Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate sunt formulate clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce şi reglementează cu claritate conduita de urmat pentru destinatarul normei penale.
    12. În ceea ce priveşte critica fundamentată pe încălcarea principiului ne bis in idem, Guvernul face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 50 din 14 februarie 2002.
    13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 244 alin. (2) din Codul penal, cu denumirea marginală Înşelăciunea, care au următorul conţinut: „(2) Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.“
    16. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 23 referitor la Libertatea individuală, precum şi prevederile art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate reglementează cu privire la infracţiunea de înşelăciune săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase şi cu privire la faptul că, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
    18. Autorii excepţiei susţin că sintagma „ori de alte mijloace frauduloase“ nu îndeplineşte exigenţele de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate necesare unei legi. Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte termenul „fraudulos“ ca ceva făcut cu înşelăciune, bazat pe fraudă, pe rea-credinţă. Or, prin folosirea sintagmei „ori de alte mijloace frauduloase“ se naşte un pleonasm, întrucât dacă se înlocuieşte termenul „fraudulos“ cu cel din dicţionar se ajunge la următorul text: „înşelăciunea săvârşită prin folosirea [...] de alte mijloace de înşelăciune“. Totodată, se mai susţine că teza a doua a art. 244 alin. (2) din Codul penal, potrivit căreia „dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni“, conduce la o dublă incriminare a unei fapte săvârşite ca urmare a unei singure rezoluţii infracţionale. Drept urmare, acest mod de sancţionare încalcă principiul „ne bis in idem“.
    19. Cu privire la critica formulată din perspectiva lipsei de claritate a sintagmei „ori de alte mijloace frauduloase“, Curtea constată că, dacă o noţiune nu are înţeles autonom, înseamnă că se aplică înţelesul/semnificaţia sa din limbajul comun/curent/uzual, care trebuie aplicat prin corelare cu întreg ansamblul legislativ aplicabil într-o cauză. De aceea, nu se poate impune legiuitorului să definească prin lege practic fiecare noţiune folosită în definirea altei noţiuni, cu atât mai mult cu cât, potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, termenul "fraudulos" desemnează ceva bazat pe o fraudă, iar prin „fraudă“ se înţelege hoţie, act de rea-credinţă făcut cu scopul de a realiza profituri personale, înşelătorie.
    20. Astfel, în varianta tip a infracţiunii, mijloacele şi modalităţile concrete prin care subiectul activ îl face pe subiectul pasiv să creadă neadevărurile prezentate, adică îl induce sau îl menţine în eroare ori îi produce iluzia adevărului, pot fi foarte diferite, ca de exemplu: viclenie, şiretenie, uneltiri, stratageme, şiretlicuri, mistificări, prefăcătorii, ademeniri, amăgiri, trucaje, intrigi etc. Prin urmare, aceste mijloace sau moduri prin care se realizează inducerea în eroare a subiectului pasiv nu pot fi decât sub forma unor simple minciuni, întrucât dacă sunt frauduloase, adică susţinute sau întărite şi prin alte mijloace, cum ar fi nume, calităţi, înscrisuri, înscenări de fapte etc., astfel ca minciuna să fie mai convingătoare, fapta va fi încadrată în varianta agravată. Această din urmă variantă a infracţiunii de înşelăciune se deosebeşte de varianta tip numai prin mijloacele prin care a fost săvârşită infracţiunea de amăgire, de inducere în eroare a subiectului pasiv şi care sunt de natură să asigure mai uşor reuşita acestei acţiuni.
    21. Faptul că în textul art. 244 alin. (2) din Codul penal pentru desemnarea acestor mijloace frauduloase se foloseşte expresia „mijloace frauduloase“, dându-se ca exemplu „nume sau calităţi mincinoase“, nu înseamnă că acestea sunt exhaustive.
    22. Dispoziţiile legale criticate sunt clare şi neechivoce, întrucât destinatarul normei penale de incriminare are posibilitatea să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea ei, sens în care îşi poate adapta conduita în mod corespunzător. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011).
    23. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.
    24. Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).
    25. Totodată, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din convenţie [a se vedea García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I; Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34.044/96, 35.532/97 şi 44.801/98, paragraful 50, CEDO 2001-II; şi Sud Fondi S.r.l. şi alţii, citată anterior, paragraful 108].
    26. De aceea, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia destinatarii dispoziţiilor legale criticate nu îşi pot adapta conduita în funcţie de conţinutul lor, deoarece acestea sunt suficient de clare şi de previzibile, sens în care Curtea constată că formularea textului de lege nu este de natură a genera dificultăţi de interpretare, termenul „fraudulos“ nefiind susceptibil de interpretări diferite. De altfel, acesta este adesea folosit în legislaţia penală, fără a pune dificultăţi de interpretare, legiuitorul urmărind să sancţioneze mai aspru comiterea unei fapte de înşelăciune prin mijloace care presupun ele însele acte de reacredinţă, de încălcare a legii.
    27. De asemenea, cu privire la critica formulată din perspectiva încălcării principiului ne bis in idem, Curtea constată că art. 244 alin. (2) din Codul penal nu operează cu o dublă incriminare, ci reprezintă doar o formă agravată a infracţiunii de înşelăciune săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. De altfel, legiuitorul a preluat în mod identic în noua legislaţie penală varianta infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2 din Codul penal din 1969, unica modificare vizând limitele de pedeapsă, care au fost reduse.
    28. Totodată, prin Decizia nr. 676 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.115 din 28 decembrie 2018, paragraful 23, şi următoarele, şi Decizia nr. 50 din 14 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 25 februarie 2002, Curtea Constituţională a statuat că o variantă agravată a infracţiunii de înşelăciune se realizează atunci când înşelăciunea se săvârşeşte prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori prin alte mijloace frauduloase. Menţiunea din fraza a doua a alineatului, potrivit căreia, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni, nu contravine dispoziţiilor art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dispoziţii care interzic urmărirea sau pedepsirea persoanei care a mai fost condamnată sau achitată anterior, printr-o hotărâre definitivă, pentru aceleaşi fapte. Faptul că se reţine în toate cazurile, inclusiv atunci când folosirea mijlocului fraudulos constituie prin el însuşi infracţiune, înşelăciunea calificată, nu înseamnă dubla sancţionare a infracţiunii. Mijloacele frauduloase folosite de făptuitor pot fi o diversitate de fapte ilicite. Simpla existenţă a acestora, indiferent de numărul sau gravitatea lor, conferă infracţiunii de înşelăciune caracterul calificat, fiind necesară, potrivit voinţei legiuitorului, o sancţionare mai aspră a acestei categorii de infractori. Faptul că mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune nu poate schimba caracterul agravant al incriminării. A-l pune pe acelaşi plan pe escrocul care foloseşte mijloace frauduloase ce nu sunt infracţiuni cu acela care foloseşte astfel de mijloace, dar care constituie prin ele însele infracţiuni, înseamnă a acorda impunitate acestuia din urmă pentru infracţiunile respective, ceea ce este inadmisibil. Existenţa pluralităţii de infracţiuni în această situaţie nu semnifică o pluralitate de sancţiuni stabilite contrar prevederilor art. 4 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci aplicarea unei pedepse principale stabilite potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni.
    29. Codul penal român nu a acceptat aşa-numita teorie a unităţii între infracţiunea-mijloc şi infracţiunea-scop în reglementarea infracţiunii de înşelăciune, însuşindu-şi principiul, în sensul că, dacă mijlocul fraudulos folosit pentru inducerea sau menţinerea în eroare a păgubitului constituie prin el însuşi infracţiune, această infracţiune trebuie să fie reţinută în concurs cu înşelăciunea calificată, fiind considerate o pluralitate de infracţiuni şi pedepsite ca atare. Aceasta este o opţiune a legiuitorului şi, astfel cum s-a arătat, nu este contrară Constituţiei sau Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În consecinţă, fiind vorba despre două infracţiuni, este firesc să se aplice infractorului două pedepse, după regulile prevăzute pentru concursul de infracţiuni, fără ca prin aceasta să îi fie afectat în vreun fel dreptul la un proces echitabil.
    30. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
    31. Distinct de aceste argumente, Curtea mai arată că în cauză dispoziţiile legale criticate reglementează cu privire la existenţa concursului formal sau ideal care există atunci când o acţiune sau inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni - a se vedea art. 38 alin. (2) din Codul penal.
    32. Aşa cum s-a menţionat anterior, varianta agravată a infracţiunii de înşelăciune se deosebeşte de varianta tip numai prin mijloacele prin care a fost săvârşită acţiunea de amăgire, de inducere în eroare a subiectului pasiv şi care sunt de natură să asigure mai uşor reuşita acestei acţiuni. Potrivit art. 244 alin. (2) teza a doua din Codul penal, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, va exista concurs între infracţiunea de înşelăciune varianta agravată şi infracţiunea care se referă la mijlocul fraudulos (de exemplu, infracţiunea de folosire de înscrisuri false, prevăzută de art. 323 din Codul penal, uzurparea de calităţi oficiale, prevăzută de art. 258 din Codul penal, infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută de art. 348 din Codul penal).
    33. Instanţa de la Strasbourg a statuat, în cazul concursului ideal tipic de infracţiuni, că acesta se caracterizează prin aceea că faptul unic se descompune în două infracţiuni distincte. Întro astfel de situaţie, nu există nimic care să contrazică art. 4 din Protocolul nr. 7, deoarece acesta interzice ca o persoană să fie judecată de două ori pentru aceeaşi infracţiune, în timp ce, în cadrul concursului ideal de infracţiuni, acelaşi fapt comportă o analiză în cadrul a două infracţiuni distincte (a se vedea Hotărârea din 30 iulie 1998, pronunţată în Cauza Oliveira împotriva Elveţiei, paragrafele 26-27).
    34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriela Anişoara Cherciu (Fusus) şi Ionel Cherciu în Dosarul nr. 896/325/2016 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 244 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 22 ianuarie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Afrodita Laura Tutunaru


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice