Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 485 din 12 iulie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 7 şi ale art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, precum şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 485 din 12 iulie 2018  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 7 şi ale art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, precum şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 485 din 12 iulie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 7 şi ale art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, precum şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 960 din 13 noiembrie 2018

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 7 şi ale art. 10 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, precum şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Joulani Yousef - cu privire la dispoziţiile art. 3, art. 7 şi ale art. 10 din Legea nr. 255/2013 - şi de Cornel Constantin Ghemuleţ - referitor la dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală - în Dosarul nr. 4.433/91/2010 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.217D/2016.
    2. Dezbaterile au avut loc la data de 28 iunie 2018, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 222 alin. (2) din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, ţinând cont de cererea de amânare a pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise, a amânat pronunţarea la 5 iulie 2018. La această dată, constatând că nu sunt prezenţi, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, toţi judecătorii care au participat la dezbateri, Curtea a amânat pronunţarea pentru 12 iulie 2018.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    3. Prin Încheierea din 21 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.433/91/2010, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 7 şi ale art. 10 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, precum şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Joulani Yousef - cu privire la dispoziţiile art. 3, art. 7 şi ale art. 10 din Legea nr. 255/2013 - şi de Cornel Constantin Ghemuleţ - referitor la dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală - cu ocazia soluţionării unei cauze penale.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia Joulani Yousef susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 3, art. 7 şi ale art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 7 privind principiul legalităţii infracţiunii şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât deciziile pronunţate în apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală sunt definitive şi executorii - cu consecinţa încarcerării imediate a persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii cu executare -, în condiţiile în care eliminarea căii ordinare de atac a recursului nu putea fi prevăzută de niciun justiţiabil diligent, nici la momentul săvârşirii faptelor şi nici la momentul declarării apelului. Invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), precum şi deciziile cu privire la admisibilitate din 12 februarie 2004, 10 iulie 2007 şi 12 aprilie 2007, pronunţate în cauzele Mione împotriva Italiei, Rasnik împotriva Italiei şi Martelli împotriva Italiei. Arată că, pentru a stabili dacă prevederile art. 7 din Convenţie sunt aplicabile şi unor texte de procedură penală, Curtea de la Strasbourg se bazează pe următoarele criterii: textul procedural să fie utilizat în cursul procesului pentru judecarea unei infracţiuni, să fie calificat ca penal în dreptul intern şi să aibă un scop represiv şi disuasiv.
    5. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei Cornel Constantin Ghemuleţ susţine, în esenţă, că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) cu privire la dreptul la apărare, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât încheierea prin care este respinsă cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile nu este supusă niciunei căi de atac. Invocă, în acest sens, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 7 februarie 2008, pronunţată în Cauza Arsenovici împotriva României).
    6. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Astfel, arată că lipsa căii de atac, în cazul de faţă, este în consonanţă cu întreaga filosofie a noului Cod de procedură penală, care a instituit principiul unicităţii căii ordinare de atac. Or, dacă în cazul judecării unei cauze în apel, când se statuează asupra vinovăţiei persoanei trimise în judecată, nu este recunoscută nicio altă cale ordinară de atac, legiuitorul nu putea avea o altă opţiune în materia asigurării unei practici judiciare unitare.
    7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, invocă considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 631 din 11 noiembrie 2014, şi anume paragrafele 20-22 şi 28-35.
    9. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 631 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 24 din 3 februarie 2015, în sensul că prevederile art. 3 şi ale art. 10 din Legea nr. 255/2013 sunt constituţionale. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 255/2013, arată că acestea sunt norme de procedură, care sunt de imediată aplicare, potrivit principiului activităţii legii, astfel că nu aduc atingere prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, menţionează că textele de lege criticate reprezintă norme tranzitorii menite să dea eficienţă aplicării în timp a noilor proceduri, realizând o conciliere între principiul activităţii legii, pe de o parte, şi ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, pe de altă parte.
    10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 3, art. 7 şi ale art. 10 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, precum şi dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, modificate prin art. 102 pct. 285 din Legea nr. 255/2013. Din notele scrise ale autorilor excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese că excepţia priveşte, în realitate, dispoziţiile art. 3, art. 7 şi ale art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013, precum şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra acestor texte de lege, care au următorul cuprins:
    - Art. 3 din Legea nr. 255/2013: „Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi.“;
    – Art. 7 din Legea nr. 255/2013: „Cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe, judecata urmând a se desfăşura potrivit legii noi.“;
    – Art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013:
    "(1) Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel.
    [....]
(3) Deciziile pronunţate în apelurile soluţionate potrivit alin. (1) şi (2) sunt definitive, în condiţiile art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală. [Art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că: „Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.“];"

    – Art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 475, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 475, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.“

    13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) cu privire la dreptul la apărare, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 7 privind principiul legalităţii infracţiunii şi pedepsei şi ale art. 13 referitor la dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată, referitor la dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 255/2013 - care vizează cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală -, că acestea nu au legătură cu soluţionarea speţei în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, întrucât, la data de 1 februarie 2014, cauza se afla în cursul soluţionării apelului. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]“. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că „legătura cu soluţionarea cauzei“ presupune atât aplicabilitatea dispoziţiilor de lege criticate în cauza dedusă judecăţii, cât şi pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele impuse de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, condiţia incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15, Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014, paragraful 20, Decizia nr. 329 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 14 septembrie 2017, paragraful 14, Decizia nr. 462 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 25 septembrie 2017, paragraful 13, Decizia nr. 735 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 29 martie 2018, paragraful 15, Decizia nr. 783 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 26 martie 2018, paragraful 18, şi Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018, paragraful 18).
    15. Aşadar, ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 255/2013 este inadmisibilă.
    16. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 şi ale art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013, Curtea reţine că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare.
    17. Astfel, prin Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 29 ianuarie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că, în Codul de procedură penală din 1968, recursul era prevăzut ca o cale ordinară de atac, în Partea specială, titlul II, capitolul III, secţiunea II, art. 385^1-385^19. În concepţia noii reglementări, recursul a devenit o cale extraordinară de atac - recursul în casaţie -, fiind reglementat în Partea specială, titlul III, capitolul V, secţiunea a 2-a, art. 433-451, putând fi exercitat numai pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de lege. Astfel, apelul devine singura cale de atac integral devolutivă, în fapt şi în drept, împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, efectul devolutiv şi limitele recursului în casaţie fiind prevăzute de art. 442 din Codul de procedură penală. Odată epuizată calea de atac a apelului, potrivit art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală, hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel. Totodată, hotărârea instanţei de apel, potrivit art. 550 alin. (1) din Codul de procedură penală, este executorie. Curtea a mai observat că o altă deosebire importantă între cele două reglementări este aceea că recursul în casaţie nu mai este, de drept, suspensiv de executare. Potrivit art. 441 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2). Având în vedere aceste modificări de substanţă, Curtea a reţinut că legiuitorul a trebuit să facă tranziţia între vechile prevederi şi noua reglementare, adoptând Legea nr. 255/2013, care, la art. 3, prevede că noul Cod de procedură penală se aplică de la data intrării în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul Legii nr. 255/2013, iar la art. 10 alin. (3) stabileşte că deciziile pronunţate în apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală sunt definitive, în condiţiile art. 552 alin. (1) din acest cod (paragrafele 20-22).
    18. Cu privire la critica referitoare la încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prin aplicarea imediată a normelor procesual penale, Curtea a observat că autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită, în realitate, ca - prin declararea neconstituţionalităţii textelor de lege criticate - să se permită o ultraactivitate a legii procesuale vechi. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că o normă juridică acţionează în timp din momentul intrării ei în vigoare şi până în momentul ieşirii sale din vigoare şi se bucură de prezumţia de constituţionalitate. Sunt şi excepţii de la acest principiu general, cum sunt retroactivitatea şi ultraactivitatea legii penale şi contravenţionale mai favorabile (Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Astfel, orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare (Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007). Referitor la domeniul de aplicare a legii procesual penale, prin Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, mai sus menţionată, Curtea a observat că a fost consacrat principiul activităţii acesteia, care presupune că aceasta este de imediată aplicare, vizând şi cauzele în curs de urmărire penală sau judecată. Plecând de la aceste premise, Curtea a reţinut că, în materie penală, în exercitarea legitimării sale constituţionale de a adopta norme de procedură, conferite de art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul a înţeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanţe. Totodată, legiuitorul, prin norme tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni şi cu privire la procesele începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală şi aflate în faza judecăţii în primă instanţă sau în apel. În această împrejurare, Curtea a observat că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea „sunt prevăzute numai de lege“ (Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004). Având în vedere cele mai sus arătate, prin Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, citată anterior, Curtea a reţinut că susţinerea referitoare la încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii nu este întemeiată, fiind vorba de o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (în acelaşi sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014) - (paragrafele 28-30 din Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014).
    19. Referitor la invocarea principiului previzibilităţii legii, Curtea a observat că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate. Cu privire la aceste cerinţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunţată în Cauza Petra împotriva României), iar cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit). Totodată, Curtea a constatat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora, legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). Din analiza dispoziţiilor de lege deduse controlului de constituţionalitate, Curtea a constatat că acestea îndeplinesc cerinţele mai sus menţionate, nefiind lipsite de previzibilitate. În continuare, Curtea a observat că, în acelaşi context, autorul excepţiei invocă dispoziţiile art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, făcând referire la mai multe cauze soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Din această perspectivă, Curtea de la Strasbourg a reţinut că prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenţie, reglementând principiul legalităţii incriminării, dispun în sensul că nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, la momentul când ea a fost comisă sau s-a produs, nu constituia o infracţiune, potrivit normelor de drept naţional sau internaţional; de asemenea, nimeni nu poate fi pedepsit cu o pedeapsă mai mare decât cea care era prevăzută, pentru fapta săvârşită, la momentul când a fost comisă acea infracţiune. Scopul dispoziţiilor art. 7 paragraful 1 din Convenţie este acela de a asigura o protecţie efectivă împotriva urmăririlor şi condamnărilor penale arbitrare, scop ce se circumscrie respectării principiului legalităţii. Potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenţie consacră, la modul mai general, principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi dispune să nu se aplice legea penală în mod extensiv în detrimentul acuzatului, mai ales prin analogie, de unde reiese că o infracţiune trebuie să fie definită clar de lege. Această condiţie este îndeplinită în cazul în care justiţiabilul poate şti, pornind de la textul dispoziţiei relevante şi, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe, ce acte şi omisiuni angajează răspunderea sa penală (Hotărârea din 17 mai 2010, pronunţată în Cauza Kononov împotriva Letoniei, paragraful 185). Astfel, este evident că textul art. 7 din Convenţie are în vedere normele penale de drept substanţial, iar nu pe cele de drept procesual. În aplicarea acestei norme, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că regulile privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă şi, prin urmare, pot fi interpretate ca reglementând o condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei. În consecinţă, deoarece modificarea denunţată de reclamant a privit o lege de procedură, în absenţa arbitrariului, Convenţia nu împiedică legiuitorul să reglementeze aplicarea respectivei modificări cu privire la procesele în curs la momentul intrării ei în vigoare, neexistând în aceste circumstanţe nicio violare a prevederilor art. 7 din Convenţie, dată fiind calificarea prescripţiei ca o instituţie de drept procedural, iar nu de drept material (Decizia cu privire la admisibilitate din 12 februarie 2013, pronunţată în Cauza Previti împotriva Italiei, paragrafele 78, 81-85). Aşa fiind, Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 7 din Convenţie - (paragrafele 31-36 din Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014).
    20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 şi ale art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013, pronunţată de Curte prin Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014, mai sus citată, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    21. Pentru aceleaşi considerente, Curtea constată că nu poate fi primită nici critica de neconstituţionalitate formulată sub aspectul încălcării dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    22. De asemenea, Curtea nu poate reţine nici pretinsa încălcare - prin dispoziţiile art. 3 şi ale art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 - a prevederilor art. 53 din Constituţie, textul constituţional invocat fiind aplicabil numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, restrângere care, în cauza de faţă, nu s-a constatat.
    23. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei, Cornel Constantin Ghemuleţ, critică faptul că încheierea prin care este respinsă cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - nu este supusă niciunei căi de atac. Curtea observă că autorul excepţiei critică textul menţionat pentru ceva ce acesta nu conţine - ca soluţie legislativă -, având în vedere că dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală statuează cu privire la caracterul definitiv al încheierii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără a face nicio referire la încheierea de respingere a unei eventuale cereri de sesizare.
    24. Noul Cod de procedură penală instituie competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a pronunţa, la sesizarea instanţelor de judecată, hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pentru realizarea obiectivului de unificare a practicii judiciare. Spre deosebire de recursul în interesul legii, care urmăreşte acelaşi scop, hotărârile preliminare nu intervin după soluţionarea definitivă a cauzelor, ci înainte de soluţionarea acestora.
    25. Procedura de sesizare a Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine apariţia unei practici neunitare în aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti, mecanism asemănător cu cel instituit prin prevederile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene referitor la cererea adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de către instanţele naţionale cu privire la modul de interpretare a dreptului Uniunii.
    26. Obiectul sesizării instanţei supreme cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile îl constituie chestiunile de drept de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzelor, iar titular al cererii de sesizare pentru pronunţarea unei astfel de hotărâri prealabile poate fi numai un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.
    27. Părţile procesului penal şi persoana vătămată pot solicita instanţei de judecată să sesizeze Înalta Curte în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, însă instanţa are dreptul suveran de a aprecia asupra sesizării, nefiind obligată să motiveze respingerea ei. Raţiunea soluţiei de nerecunoaştere a calităţii procesuale active a părţilor şi a persoanei vătămate, în această procedură, este aceea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - chemată să pronunţe o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală - nu este la dispoziţia părţilor şi a persoanei vătămate, care ar veni să o consulte, ci răspunde, în mod necesar, instanţei de judecată, întrucât aceasta are nevoie de rezolvarea de principiu a respectivei chestiuni din partea instanţei supreme. Pentru acest motiv, instanţa în faţa căreia se solicită de către părţi formularea unei astfel de sesizări poate arăta că respectiva chestiune de drept nu este una susceptibilă de interpretări diferite, fără să fie obligată să dezvolte motivarea, având în vedere că va motiva acest aspect în hotărârea pe care o va pronunţa.
    28. Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată, după dezbateri contradictorii, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac şi care va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 475, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.
    29. Este aplicabilă în acest caz teoria actului clar sau a actului clarificat, teorie dezvoltată în dreptul francez, care a fost adoptată şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. Potrivit acestei teorii, instanţa poate să nu formuleze o sesizare pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în cazul în care soluţia chestiunii de drept poate fi desprinsă din jurisprudenţa anterioară sau atunci când aceasta este clară.
    30. Teoria actului clar (clarificat) poate sta atât la baza deciziei instanţei de a nu sesiza instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, cât şi la baza deciziilor celorlalte instanţe de a nu suspenda judecarea cauzei, dacă s-a formulat deja o sesizare pentru pronunţarea unei astfel de hotărâri, suspendare permisă de prevederile art. 476 alin. (4) din Codul de procedură penală.
    31. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea nu poate reţine critica autorului excepţiei, Cornel Constantin Ghemuleţ, potrivit căreia dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă principiul legalităţii, egalitatea în faţa legii, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi dreptul la un recurs efectiv, pe motiv că încheierea prin care este respinsă cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este definitivă.
    32. Lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care este respinsă o astfel de cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile nu este de natură a afecta constituţionalitatea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât prevederile art. 129, cât şi cele ale art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată urmând a fi prevăzute „numai prin lege“.
    33. Aşa fiind, dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc atingere accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate prin prevederile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Textul de lege criticat nu contravine, astfel, nici prevederilor constituţionale ale art. 24 privind dreptul la apărare, deoarece asigură garanţiile procesuale specifice exercitării acestui drept, care semnifică posibilitatea părţilor procesului penal şi a persoanei vătămate de a-şi formula apărările pe care le consideră necesare, personal sau prin intermediul unui avocat, ales sau numit din oficiu. Nicio prevedere din Legea fundamentală şi din Convenţie nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză şi, cu atât mai puţin, cu privire la un incident procedural prin care se soluţionează o chestiune de drept ivită într-un proces penal, chiar dacă de aceasta depinde dezlegarea pe fond a cauzei. În acest sens, prevederile art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. În fine, prevederile art. 13 din Convenţie nu au aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragraful 25, Decizia nr. 563 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 961 din 5 decembrie 2017, paragrafele 15 şi 16, şi Decizia nr. 801 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 16 februarie 2018, paragrafele 24 şi 25).
    34. De asemenea, referitor la presupusa atingere adusă prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea reţine că dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală nu sunt contrare principiului egalităţii în drepturi, deoarece instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare (Decizia nr. 434 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 2 noiembrie 2017, paragraful 26).
    35. Din cele mai sus menţionate reiese că dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt clare, precise şi previzibile, îndeplinind condiţiile referitoare la calitatea legii, astfel că nu încalcă nici prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la principiul legalităţii.
    36. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Joulani Yousef în Dosarul nr. 4.433/91/2010 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Joulani Yousef şi de Cornel Constantin Ghemuleţ în Dosarul nr. 4.433/91/2010 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 3 şi ale art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, precum şi ale art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 12 iulie 2018.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof.univ.dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Oana Cristina Puică


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016