Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 479 din 20 octombrie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 479 din 20 octombrie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1036 din 10 noiembrie 2025

Comenteaza legea


┌───────────────┬───────────────────────┐
│Elena-Simina   │- preşedinte           │
│Tănăsescu      │                       │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Asztalos       │- judecător            │
│Csaba-Ferenc   │                       │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Mihai Busuioc  │- judecător            │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela        │- judecător            │
│Ciochină       │                       │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Cristian       │- judecător            │
│Deliorga       │                       │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Dacian-Cosmin  │- judecător            │
│Dragoş         │                       │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan│- judecător            │
│Licu           │                       │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Iuliana  │- judecător            │
│Scântei        │                       │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan  │- judecător            │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Benke Károly   │-                      │
│               │prim-magistrat-asistent│
└───────────────┴───────────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate privind Legea privind unele măsuri fiscal-bugetare, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.911 din 4 septembrie 2025 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.008A/2025.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt formulate critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă.
    (1) Critici de neconstituţionalitate extrinsecă

    (1.1) Încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie privind principiul statului de drept
    4. Se arată că repunerea în discuţie a statutului magistraţilor, fără o justificare reală, la numai un an de la reforma legislativă ce l-a vizat, este contrară principiilor statului de drept şi principiului stabilităţii juridice, încălcându-se, astfel, art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Principiul securităţii juridice, element fundamental al statului de drept, interzice readucerea constantă în discuţie a normelor privind statutul magistraţilor la doar un an de la adoptarea unei legi, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare pentru modificarea imediată a unui domeniu abia reglementat. Totodată, regulile cooperării loiale, care guvernează orice intervenţie legislativă, impun obligaţia autorităţilor statului de a menţine securitatea juridică pe care actul normativ este menit să o garanteze.
    5. Se apreciază că o asemenea conduită afectează în mod grav independenţa justiţiei, întrucât un sistem judiciar „reformat“ de la un an la altul, în funcţie de voinţa politică a celor aflaţi temporar la putere, nu mai poate fi considerat independent. Se menţionează şi Opinia Comisiei de la Veneţia nr. 950/2019, potrivit căreia modificările frecvente şi accelerate ale legislaţiei privind statutul judecătorilor şi procurorilor pot aduce atingere severă independenţei justiţiei. Este, aşadar, esenţial ca orice reformă să rezulte dintr-un proces legislativ transparent, fundamentat pe consultări ample cu profesioniştii din sistemul judiciar şi cu societatea civilă, pentru a se asigura stabilitatea şi previzibilitatea normelor legale.
    6. Noul demers normativ, adoptat la doar un an de la reforma realizată prin Legea nr. 282/2023 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu şi a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, fără ca între timp să fi intervenit vreo schimbare a relaţiilor sociale pe care le reglementează, constituie o încălcare a principiului securităţii juridice şi a principiului încrederii legitime şi creează discriminări între generaţii de magistraţi, în condiţiile în care generează mai multe regimuri succesive de pensionare total diferite, fără nicio justificare raţională şi obiectivă, cu atât mai mult cu cât la data intrării în profesie cadrul normativ referitor la condiţiile de pensionare a fost acelaşi pentru toţi magistraţii.
    7. Prin urmare, efectul combinat al soluţiilor normative propuse se concretizează într-o încălcare gravă a principiului independenţei justiţiei, în componenta sa instituţională.
    8. Se menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principul securităţii juridice (Deciziile nr. 51 din 25 ianuarie 2012, nr. 454 din 4 iulie 2018, nr. 900 din 15 decembrie 2020, nr. 467 din 2 august 2023), la cel al aşteptărilor legitime (Decizia nr. 765 din 15 iunie 2011), precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la principiul încrederii legitime (Cauza 74/74, Cauza C-152/88, Cauza T-203/96, Cauza 151/98, Cauza C-362/2012, Cauza C-62/00, Cauza C-762/2023).
    9. Se apreciază că, în accepţiunea instanţei de contencios constituţional, stabilitatea legislativă reprezintă o garanţie a principiului încrederii legitime, astfel că instabilitatea normativă cauzată de modificările succesive şi la intervale scurte de timp (în ultimii 7 ani au fost 10 modificări ale statutului judecătorilor şi procurorilor) constituie o încălcare flagrantă a acestui principiu. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor a fost modificată succesiv de 8 ori prin Legea nr. 242/2018, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 privind unele măsuri temporare referitoare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 12/2019 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, Legea nr. 239/2019 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, Legea nr. 86/2021 privind modificarea art. I pct. 142 din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi privind abrogarea art. V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, Legea nr. 313/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Ulterior, Legea nr. 303/2004 a fost abrogată prin Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care a fost modificată la mai puţin de un an prin Legea nr. 282/2023, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2024. Totodată, în toamna aceluiaşi an, tot în contextul campaniei electorale, tema pensiilor de serviciu a fost repusă în discuţie de decidenţii politici, iar din luna martie 2025 a fost reluată intens sub pretextul evaluării Comisiei Europene din 25 martie 2025.
    10. Încălcarea principiului securităţii juridice şi al încrederii legitime este cu atât mai evidentă în condiţiile în care intervenţia normativă vizează exclusiv personalul din sistemul justiţiei, deşi magistraţii reprezintă singura categorie profesională pentru care pensia de serviciu se bucură de protecţie constituţională. Prin urmare, nu există nicio justificare obiectivă pentru un demers legislativ care să vizeze doar pensiile de serviciu ale personalului din justiţie, cu atât mai mult cu cât impactul bugetar generat de plata acestora este nesemnificativ, în timp ce restul categoriilor de pensii de serviciu, care reprezintă peste 90% din valoarea efortului bugetar pentru plata pensiilor de serviciu, nu sunt vizate de acest demers.

    (1.2) Încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 133 alin. (1) din Constituţie, sub aspectul solicitării formale a avizului Consiliului Superior al Magistraturii (denumit în continuare CSM)
    11. În conformitate cu art. 39 alin. (3) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii, plenul acestuia avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti, aşadar, inclusiv aspectele referitoare la pensionarea magistraţilor (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 221 din 2 iunie 2020, paragraful 48). Astfel, raportat la obiectul de reglementare al legii adoptate, ce vizează modificarea pensiilor de serviciu ale magistraţilor - element ce ţine de statutul acestei categorii profesionale -, se apreciază că adoptarea acesteia era condiţionată de existenţa avizului CSM.
    12. În cazul de faţă, la data de 20 august 2025, Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului şi Solidarităţii Sociale a transmis CSM proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu, în vederea comunicării unui punct de vedere. Ulterior, la data de 22 august 2025, acelaşi minister a revenit la adresa anterioară şi a solicitat CSM avizul asupra proiectului de lege menţionat. Cu toate acestea, deşi iniţiatorul a învestit CSM cu solicitarea de emitere a avizului cu privire la proiectul de lege, la 29 august 2025 Guvernul a aprobat o altă formă, substanţial diferită, a actului normativ decât cea transmisă CSM spre avizare, iar la 1 septembrie 2025 Guvernul şi-a angajat răspunderea în Parlament pe acest proiect de lege, ceea ce echivalează cu inexistenţa solicitării avizului pe proiectul de lege pe care Guvernul şi-a angajat răspunderea.
    13. A admite că ar exista posibilitatea de a se transmite un proiect incipient pentru ca, în final, angajarea răspunderii să se facă pe un cu totul alt proiect ar echivala cu lipsirea de orice finalitate a procedurii consultării puterii judecătoreşti, procedură căreia îi corespunde avizul CSM. Or, avizul nu este o simplă formalitate care trebuie îndeplinită în procedura de adoptare a unui act normativ, ci este un act emis de o instituţie/autoritate cu competenţe/specializată în respectivul domeniu, sprijinind fundamentarea temeinică a actelor normative.
    14. Se consideră că, deşi Curtea Constituţională a admis în jurisprudenţa sa că, în cazul procedurii legislative ordinare derulate în Parlament, nu ar fi necesară consultarea pe fiecare amendament (paragraful 99 din Decizia nr. 467 din 2 august 2023), situaţia este substanţial diferită în cazul procedurii angajării răspunderii, procedură excepţională care se abate de la regulile legiferării, atribut al puterii legislative, pentru că nu suntem în prezenţa unui amendament adus unui proiect de lege iniţiat, ci modificarea intervine din chiar momentul declanşării procesului legislativ, prin angajarea răspunderii pe un alt proiect decât cel cu privire la care s-a efectuat consultarea. Prin urmare, o asemenea situaţie nu este echivalentă unei intervenţii exterioare voinţei iniţiatorului proiectului de lege, ci aduce în discuţie intenţia vădită a iniţiatorului de a supune aprobării un alt proiect decât cel cu privire la care a efectuat consultarea şi de a nu oferi o posibilitate reală de exprimare a unui punct de vedere pe proiectul iniţiat.
    15. Din modalitatea în care Guvernul a înţeles să îşi îndeplinească această obligaţie legală rezultă în mod evident că nu s-a urmărit decât îndeplinirea formală a unei etape din procedura de legiferare, iar nu realizarea unei consultări reale şi efective a sistemului judiciar, menită să contribuie la adoptarea unui act normativ care să răspundă cerinţelor de calitate a legii.
    16. Se subliniază că, prin Decizia nr. 221 din 2 iunie 2020, Curtea a statuat că principiul legalităţii, interpretat în coroborare cu celelalte principii subsumate statului de drept, impune ca atât exigenţele de ordin procedural, cât şi cele de ordin substanţial să fie respectate în cadrul legiferării. Regulile referitoare la fondul reglementărilor, procedurile de urmat, inclusiv solicitarea de avize de la instituţiile prevăzute de lege, nu sunt însă scopuri în sine, ci mijloace, instrumente pentru asigurarea dezideratului calităţii legii, o lege care să slujească cetăţenilor, iar nu să creeze insecuritate juridică.
    17. Se arată că, în conformitate cu art. 33 alin. (2) din Legea nr. 305/2022, termenul legal de emitere a avizului de către CSM este de 30 de zile de la sesizare, iar acest termen nu a fost respectat de către iniţiator în procedura de adoptare a actului normativ, neputându-se susţine cu suficient temei că un interval de timp de 7 zile calendaristice este un termen rezonabil de analizare a proiectului de lege, de dezbatere şi adoptare a avizului de către un organ colegial, cum este CSM.
    18. Prin Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, paragraful 107, Curtea Constituţională a arătat că statul de drept presupune punerea în aplicare a prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale Constituţiei. Cu alte cuvinte, sub aspectul colaborării loiale dintre instituţiile/autorităţile statului, o primă semnificaţie a conceptului o constituie respectarea normelor de drept pozitiv, aflate în vigoare într-o anumită perioadă temporală, care reglementează în mod expres sau implicit competenţe, prerogative, atribuţii, obligaţii sau îndatoriri ale instituţiilor/ autorităţilor statului. Prin urmare, colaborarea loială presupune, dincolo de respectul faţă de lege, respectul reciproc al autorităţilor/ instituţiilor statului, ca expresie a unor valori constituţionale asimilate, asumate şi promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Loialitatea constituţională poate fi caracterizată, deci, ca fiind o valoare-principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială între autorităţile/ instituţiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituţiei.
    19. Or, raportând aceste repere stabilite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale la modul în care Guvernul a înţeles să îşi îndeplinească obligaţia de a solicita avizul CSM, rezultă că Executivul nu a fost interesat şi nu a permis ca acest organ consultativ să îşi îndeplinească rolul său constituţional, ignorând Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi art. 1 alin. (5) din Constituţie ce urmăresc asigurarea calităţii actelor normative.
    20. Sesizarea CSM cu o altă formă a proiectului de lege decât cel adoptat în mod real şi adoptarea legii cu nesocotirea termenului legal instituit pentru emiterea avizului CSM, în contextul în care un termen de 5-6 zile lucrătoare nu poate fi considerat rezonabil pentru analizarea, consultarea, convocarea şi adoptarea avizului de către organul colegial, conduc la concluzia că solicitarea avizului CSM a fost doar formală, contrar art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 133 alin. (1) din Constituţie.

    (1.3) Încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 şi art. 124 alin. (3) din Constituţie cu referire la principiul securităţii juridice şi al încrederii legitime, precum şi la interzicerea discriminării, corelate cu principiul independenţei justiţiei, în componenta sa instituţională
    21. Legea adoptată generează coexistenţa a trei regimuri distincte de pensionare a magistraţilor, rezultat al unor intervenţii legislative succesive într-un interval extrem de scurt, ceea ce conduce la nesocotirea principiilor stabilităţii şi securităţii juridice şi creează o nouă falie între generaţiile de magistraţi. Astfel, o categorie de magistraţi va beneficia de pensia de serviciu conform reglementărilor valabile până la 1 ianuarie 2024, alta în temeiul Legii nr. 282/2023, aplicabilă între 1 ianuarie 2024 şi momentul intrării în vigoare a noii propuneri legislative, iar ultima categorie va ieşi la pensie în condiţiile stabilite de aceasta din urmă. Având în vedere diferenţele majore dintre cele trei regimuri şi lipsa unor motive obiective care să justifice condiţii atât de divergente pentru magistraţi aflaţi în situaţii comparabile, cadrul normativ actual conduce la discriminări evidente cu privire la elemente esenţiale ale statutului magistratului, încălcând astfel principiul constituţional al egalităţii în drepturi.
    22. Singurul criteriu de diferenţiere între aceşti magistraţi este vechimea în funcţie la data intrării în vigoare a noilor norme, o simplă diferenţă de o zi putând determina modificări substanţiale în statut. O asemenea deosebire nu poate justifica, în nicio situaţie, o schimbare atât de radicală a unei componente esenţiale a statutului, mai ales că, la data intrării în profesie, cadrul legal referitor la pensionare era identic pentru toţi judecătorii şi procurorii.
    23. Prin urmare, modificarea de asemenea amploare a statutului magistraţilor, într-un aspect fundamental pentru garantarea independenţei justiţiei, este incompatibilă cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, în dimensiunea securităţii juridice şi a calităţii legii, coroborat cu art. 124 alin. (3) din Constituţie.
    24. În acest sens, pentru identitate de raţiune, sunt pe deplin aplicabile considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 467 din 2 august 2023, paragraful 157, care au sancţionat lipsa de previzibilitate a unor modificări similare privind actualizarea pensiei de serviciu, subliniind că legiuitorul trebuie să facă distincţia între magistraţii aflaţi deja în sistem şi cei care îl vor accesa ulterior.
    25. Noul demers legislativ reia nu doar soluţia deja declarată neconstituţională, ci introduce şi alte măsuri ce afectează grav elemente fundamentale ale statutului judecătorilor şi procurorilor, deşi acestea, cel puţin pentru magistraţii în funcţie, trebuie recunoscute ca fiind consolidate încă de la momentul intrării lor în profesie, potrivit statuărilor instanţei de contencios constituţional.
    26. Se subliniază că legea adoptată generează discriminări şi între judecătorii şi procurorii civili şi cei militari, care, deşi desfăşoară activitatea în condiţii identice şi pot avea aceeaşi vechime şi vârstă la data intrării în vigoare a noii legi, ar urma să se pensioneze în condiţii substanţial diferite. În timp ce magistraţii civili vor fi supuşi noilor condiţii restrictive (pensionare la 65 de ani, vechime de 35 de ani, pensie de 55% din media veniturilor brute, plafonată la 70% din ultimul venit net, eliminarea vechimilor asimilate şi o tranziţie inaplicabilă celor mai mulţi), judecătorii şi procurorii militari vor continua să beneficieze de regimul mult mai avantajos prevăzut de Legea nr. 223/2015 (pensionare între 45 şi 52 de ani, reducere a vârstei cu până la 13 ani, vechime totală de 25 de ani, dintre care 15 în funcţie, şi pensie de 65% din media veniturilor brute, fără plafon sub ultimul venit net). Discriminarea devine şi mai evidentă în comparaţie cu regimul ofiţerilor de poliţie judiciară. Astfel, un ofiţer care îşi desfăşoară întreaga activitate în echipă şi sub coordonarea procurorului va putea ieşi la pensie la o vârstă cuprinsă între 45 şi 52 de ani (în 2035, la finalul perioadei de tranziţie), cu vechime totală de 25 de ani, dintre care 15 în funcţie, beneficiind de o pensie de 65% din media veniturilor brute şi plafonată la ultimul venit net. În schimb, procurorul care l-a coordonat se va putea pensiona abia la 65 de ani, cu o vechime de 35 de ani, dintre care 25 în funcţie, şi va primi o pensie de doar 55% din media veniturilor brute, plafonată la 70% din ultimul venit net - cuantum similar celui al ofiţerului, dar obţinut după două decenii în plus de activitate.

    (1.4) Încălcarea art. 114 din Constituţie cu referire la condiţiile în care Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege
    27. Se arată că, în interpretarea art. 114 din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat asupra condiţiilor ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca Guvernul să îşi poată angaja răspunderea: existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea; necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate; importanţa domeniului reglementat şi aplicarea imediată a legii în cauză (a se vedea Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010 sau Decizia nr. 29 din 29 ianuarie 2020). Guvernul nu are, aşadar, o competenţă discreţionară de a-şi angaja răspunderea, ci trebuie să ia în considerare o serie de criterii obiective anterior menţionate referitoare la necesitatea reglementării cu celeritate a domeniului vizat.
    28. Se apreciază că Guvernul nu avea deschisă posibilitatea constituţională de a modifica regimul juridic al pensiilor de serviciu ale magistraţilor pe calea angajării răspunderii, câtă vreme nu era îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea.
    29. Din analiza expunerii de motive reiese faptul că necesitatea adoptării acestei legi se fundamentează, în esenţă, pe două considerente: (a) obligaţia aducerii la îndeplinire a angajamentelor asumate de România în faţa Comisiei Europene în cadrul Mecanismului de Redresare şi Rezilienţă, adoptat prin Regulamentul (UE) 2021/241, respectiv a jalonului nr. 215 din cadrul Planului naţional de redresare şi rezilienţă (PNRR), care priveşte „intrarea în vigoare a cadrului legislativ pentru reducerea cheltuielilor cu pensiile speciale“, şi (b) situaţia economică dificilă în care România se află la momentul actual, deficitul bugetului general consolidat atingând, în anul 2024, un nivel de 9,3% din PIB, datoria publică exprimată ca procent din PIB crescând cu 5,9 puncte procentuale în raport cu anul precedent în condiţiile în care accentuarea dezechilibrului bugetar este generată inclusiv de cheltuielile privind pensii şi salarii.
    30. Niciunul dintre cele două considerente nu poate, în realitate, justifica caracterul urgent al măsurilor ce se doresc adoptate pe calea angajării răspunderii guvernamentale.
    31. Astfel, în ceea ce priveşte argumentul ce vizează angajamentele asumate în faţa Comisiei Europene în cadrul Mecanismului de Redresare şi Rezilienţă, se poate observa că acesta este dezvoltat cu omiterea unor elemente esenţiale privind modul de apreciere a îndeplinirii jalonului 215 din PNRR. Prin expunerea de motive se încearcă acreditarea ideii că forma legii actuale, adoptată după pronunţarea Deciziei nr. 467 din 2 august 2023, nu corespunde, în privinţa principiilor pe care este construită, cerinţelor asumate de România în faţa Comisiei Europene în privinţa reformei pensiilor speciale, drept care Comisia Europeană ar fi suspendat plata unei sume de 869 de milioane de euro din cadrul PNRR. Or, modificarea cadrului normativ al pensiilor de serviciu ale magistraţilor intervenită prin intermediul Legii nr. 282/2023 (aşadar, cu luarea în considerare a statuărilor Curţii Constituţionale făcute în Decizia nr. 467 din 2 august 2023) a fost apreciată de către Comisia Europeană, la data de 15 octombrie 2024, ca îndeplinind obligaţiile asumate de România în cadrul jalonului 215 din PNRR. Astfel, suspendarea plăţii sumei de bani antereferite a intervenit abia ulterior, ca urmare a modificării cadrului legal privind pensiile de serviciu intervenite, pe de o parte, în privinţa pensiilor militare de stat şi, pe de altă parte, în privinţa modului de impozitare a anumitor categorii de pensii de serviciu (după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 724 din 19 decembrie 2024, prin care a fost constatată neconstituţionalitatea măsurii impozitării progresive). În acest sens este invocat şi avizul CSM referitor la propunerea legislativă care s-a aflat pe rolul Parlamentului cu nr. PL-x nr. 103 din 8 aprilie 2025. Mai mult, nicio condiţionalitate care decurge din PNRR nu poate justifica derogarea de la reperele stabilite de instanţa de contencios constituţional, cu atât mai mult cu cât acest aspect a fost analizat deja de Curtea Constituţională în Decizia nr. 467 din 2 august 2023.
    32. Or, reglementările propuse nu numai că nu au nicio justificare din perspectiva vreunei cerinţe a Comisiei Europene, dar, în egală măsură, se constituie într-o veritabilă nesocotire a jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la statutul judecătorilor şi procurorilor.
    33. În plus, existenţa în procedură parlamentară, din luna aprilie 2025, a unui proiect de lege (promovat în considerarea aceluiaşi motiv legat de necesitatea deblocării procedurilor PNRR aferente jalonului 215), fără ca Guvernul, anterior punerii în dezbatere publică a propriului proiect de lege, să fi întreprins vreun demers pe lângă Parlamentul României în condiţiile permise de art. 76 alin. (3) din Constituţia României, face ca argumentul privind caracterul urgent al intervenţiei legislative să nu beneficieze de suport real. De altfel, prin iniţierea, în paralel cu procedura legislativă desfăşurată de Parlament, a unui demers legislativ propriu, având acelaşi obiectiv şi vizând aceeaşi materie de reglementare, Guvernul a ales practic să ignore cu desăvârşire activitatea desfăşurată anterior de Legislativ cu privire la problematica în discuţie şi, desconsiderând rolul procedurilor clasice de legiferare, a preferat să ia în propriile mâini problema modificării cadrului legislativ al pensiilor de serviciu din sistemul de justiţie, prin forţarea limitelor constituţionale ale mecanismului asumării răspunderii guvernamentale.
    34. Lipsa unei legături reale între argumentul invocat de Guvern referitor la necesitatea închiderii jalonului PNRR privind reforma în domeniul pensiilor de serviciu, pe de o parte, şi conţinutul normativ al legii, pe de altă parte, este relevată, în plus, de faptul că, deşi jalonul în cauză vizează toate categoriile de pensii de serviciu, intervenţia Guvernului le-a vizat exclusiv pe cele din domeniul justiţiei. Această împrejurare nu face altceva decât să demonstreze lipsa caracterului urgent al măsurii legislative impuse de Guvern, în condiţiile în care nu este deloc clar motivul pentru care în privinţa celorlalte pensii de serviciu este posibilă temporizarea intervenţiei legislative (până în prezent nefiind demarată nicio intervenţie legislativă sub acest aspect), iar pentru pensiile de serviciu din justiţie este necesară declanşarea unei proceduri legislative cu caracter excepţional.
    35. Argumentele invocate în legătură cu situaţia economică dificilă în care se află la acest moment statul român nu sunt nici ele de natură să justifice urgenţa legii, având în vedere faptul că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o motivare bazată pe argumente de natură economică ar putea acredita ideea unei urgenţe a măsurilor în cauză şi a necesităţii de adoptare cu celeritate a modificărilor legislative dacă ar fi însoţită şi de o fundamentare, în conformitate cu Legea nr. 24/2000 (paragraful 38 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 29 din 29 ianuarie 2020). O astfel de fundamentare ar fi fost necesară cu atât mai mult cu cât din expunerea de motive nu se înţelege cu claritate în ce fel „cea mai amplă creştere produsă în ultimii 30 de ani“ a deficitului bugetar comparativ cu anul anterior a fost generată de pensiile de serviciu ale magistraţilor, în condiţiile în care cifrele indicate în cuprinsul expunerii sunt aferente anului 2024, an în care nici pensiile şi nici salariile din sistemul de justiţie nu au înregistrat vreo creştere comparativ cu cele stabilite pentru anul 2023.
    36. Urgenţa cu care Parlamentul a reuşit să se mobilizeze pentru a respinge definitiv proiectul similar de lege, aflat pe rolul său încă din luna aprilie 2025, face dovada deplină a posibilităţii ca legea (dacă era, în mod real, necesară) să fie adoptată în cadrul procedurilor parlamentare obişnuite. De aceea, respingerea proiectului legislativ iniţial, având un obiect de reglementare şi o motivare identice cu cele ale proiectului legislativ adoptat în procedura reglementată de art. 114 din Constituţie, face dovada deplină a faptului că Parlamentul a apreciat că legea în vigoare trebuie menţinută, o modificare a actualei reglementări nefiind necesară şi, în niciun caz, urgentă.
    37. Nu în ultimul rând, modificarea legislativă are ca obiect exclusiv personalul din sistemul judiciar, deşi magistraţii constituie singura categorie profesională pentru care pensia de serviciu beneficiază de protecţie constituţională, neexistând vreo justificare obiectivă pentru o intervenţie legislativă ce vizează doar pensiile de serviciu ale magistraţilor. Din chiar expunerea de motive rezultă că impactul bugetar estimat este 0, astfel încât justificarea urgenţei prin ieşirea din situaţia de criză financiară este evident o premisă falsă, ceea ce echivalează cu lipsa justificării adoptării soluţiei legislative a asumării răspunderii.
    38. Se apreciază că nu era îndeplinită nici condiţia ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate. Faptul că încă din luna aprilie 2025 pe rolul Parlamentului a fost înregistrat un proiect de lege cu obiect de reglementare identic (PL-x nr. 103/2025), care - dacă motivele promovării sale (similare cu cele avute în vedere în expunerea de motive a prezentei legi) ar fi avut un caracter justificat - ar fi putut fi adoptat în marja de timp aferentă procedurilor parlamentare clasice, astfel încât să fie asigurată intrarea lui în vigoare la aceeaşi dată la care este prevăzută intrarea în vigoare a legii criticate, reprezintă, în sine, cea mai clară dovadă a faptului că în cauză nu erau îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii Guvernului.
    39. Este adevărat că acest proiect de lege a fost respins definitiv de Camera decizională (Senatul) la data de 22 august 2025, însă acest aspect nu este de natură să înlăture viciul de neconstituţionalitate extrinsecă legat de încălcarea art. 114 din Constituţie. În acest sens se consideră că repunerea proiectului PL-x nr. 103/2025 pe ordinea de zi a Camerei decizionale (Senatul) exclusiv în scopul evitării suprapunerii acestuia cu proiectul unei legi având un obiect de reglementare identic şi asupra căruia Guvernul anunţase public că intenţionează să îşi asume răspunderea nu poate acoperi viciul de neconstituţionalitate creat, încălcarea Legii fundamentale fiind, dimpotrivă, agravată. Faptul că repunerea în dezbaterea Parlamentului s-a făcut cu scopul vădit de a înlătura o posibilă piedică procedurală în calea asumării răspunderii Guvernului este relevat de demararea în regim de sesiune extraordinară a procedurilor parlamentare necesare respingerii proiectului iniţial, însă abia ulterior punerii în dezbatere publică a proiectului dorit de Guvern. Procedând astfel, cele două puteri au făcut dovada unui caracter vădit neloial al comportamentului lor în raporturile avute cu puterea judecătorească, în condiţiile în care puterea executivă şi cea legiuitoare au conlucrat pentru adoptarea, într-o procedură lipsită de dezbateri şi de posibilitatea de a formula amendamente, a unui act normativ cu consecinţe destabilizatoare asupra sistemului de justiţie.
    40. Simplul fapt al respingerii proiectului PL-x nr. 103/2025 nu este de natură să ofere condiţiile procedurale necesare adoptării legii criticate sub aspectul condiţiei vizând inexistenţa în dezbatere parlamentară a unei legi având acelaşi obiect.
    41. Se menţionează că şi în ipoteza în care utilizarea mecanismului angajării răspunderii Guvernului ar fi admisibilă, aceasta capătă un evident caracter abuziv în raport cu faptul că Guvernul nu a făcut altceva decât să refuze să accepte voinţa Legislativului, forţând o revenire a puterii legislative asupra soluţiei adoptate, imediat după adoptarea ei. În acest fel, pe calea asumării răspunderii, Guvernul a reuşit să îşi impună propria voinţă în materie legislativă, peste cea exprimată cu claritate de Parlament. Astfel, prin respingerea definitivă a proiectului de lege înregistrat la Camera Deputaţilor cu nr. PL-x 103/2025, Parlamentul şi-a manifestat cu claritate voinţa de a menţine legea în vigoare, respectiv Legea nr. 282/2023.
    42. Nu în ultimul rând, soluţia adoptată în data de 22 august 2025 de Parlament, de respingere a proiectului de lege similar celui asumat de Guvern, face dovada cea mai clară a faptului că motivul vizând necesitatea îndeplinirii condiţiilor asumate în PNRR este neîntemeiat, atâta vreme cât, în caz contrar, importanţa mizei ar fi făcut să fie puţin probabilă soluţia de respingere definitivă a PL-x nr. 103/2025, care a fost motivat, în esenţă, pe acelaşi considerent.
    43. Se consideră că nu erau întrunite elementele care vizau cerinţa legată de importanţa domeniului reglementat. În acest sens sunt invocate numeroasele încercări legislative anterioare de eliminare a pensiilor de serviciu ale magistraţilor, bogata şi îndelungata jurisprudenţă a Curţii Constituţionale în această materie, dar şi dezbaterile multiple din spaţiul public (inclusiv în mass-media), care sunt de notorietate.
    44. Se consideră că nu era îndeplinită cerinţa vizând aplicarea imediată a legii. Sub acest aspect prezintă relevanţă faptul că odată neîndeplinită cerinţa privind caracterul urgent al intervenţiei legislative, nici ultima condiţie referitoare la necesitatea aplicării imediate a legii nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită. Astfel, simpla stabilire a unei date calendaristice apropiate ca moment în timp de data adoptării legii pe calea procedurii excepţionale prevăzute de art. 114 din Constituţie nu poate reprezenta, per se, o dovadă a necesităţii intrării imediate în vigoare a noii legi, câtă vreme data de 1 octombrie 2025, ca dată a intrării în vigoare a noii legi, nu poate fi justificată obiectiv, ca fiind absolut necesară.
    45. Se arată că, prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, Curtea a statuat că acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, ar echivala cu transformarea acestei autorităţi în autoritate publică legiuitoare, concurentă cu Parlamentul în ceea ce priveşte atribuţia de legiferare. Or, o astfel de interpretare dată art. 114 din Legea fundamentală este în totală contradicţie cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi, prin urmare, în contradicţie cu art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    46. Se arată că tehnica de angajare a răspunderii încalcă normele de tehnică legislativă şi a fost folosită abuziv. În acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, angajarea răspunderii în maniera în care a fost făcută, asupra unui număr de peste 20 de acte normative, care reglementează domenii din cele mai diverse, încalcă normele de tehnică legislativă. Simpla divizare în 5 pachete legislative nu poate acoperi viciul de neconstituţionalitate de vreme ce asumarea răspunderii s-a făcut într-o şedinţă unică, printr-un procedeu artificial menit să confere o aparenţă de legalitate. În realitate, nu se poate susţine că asumarea răspunderii Guvernului este divizată în 5 pachete, asumarea răspunderii Guvernului fiind unică, indiferent de denumirea sub care ar fi grupate actele normative asupra cărora se angajează răspunderea. În concluzie, comportamentul Guvernului este contrar exigenţelor art. 114 din Constituţie, iar legea trebuie declarată neconstituţională în ansamblul ei.

    (2) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă

    (2.1) Încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie privind principiul legalităţii
    47. Se arată că noţiunea de „vechime totală în muncă“ nu este definită în cuprinsul legii şi nici nu sunt prezentate elemente în baza cărora să poată fi determinată, aspect ce conduce la neclaritatea normei, câtă vreme Legea nr. 303/2022, în forma actuală, foloseşte noţiunile de „vechime în muncă“, „vechime în funcţie“, „vechime în specialitate“ şi „vechime în magistratură“.
    48. Noţiunea de „vechime în muncă“ are înţeles diferit în cuprinsul normelor care ar putea constitui dreptul comun (Codul muncii, Legea nr. 360/2023) şi cu care dispoziţiile Legii nr. 303/2022 şi ale Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice se completează; astfel, Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii se referă exclusiv la vechimea în muncă, ce include perioade necontributive şi perioade asimilate stagiului de cotizare, fiind astfel indisolubil legată de conceptul de contributivitate; Codul muncii reglementează vechimea în muncă drept activitatea prestată în temeiul unui contract individual de muncă.
    49. Introducerea condiţiei suplimentare de vechime în muncă este necorelată cu celelalte două condiţii impuse cumulativ, respectiv cea de vechime în magistratură şi vârsta, fiind neclar chiar din perspectiva unui magistrat cum se interpretează previzibil textul de lege. Astfel, o primă interpretare pe care ar putea-o primi textul este aceea că îndeplinirea condiţiei de vechime în muncă ar trebui să se facă în 2031. În această interpretare, prin introducerea condiţiei suplimentare de vechime în muncă, încă de la etapa din 2031, persoanele care au intrat la 22 ani în magistratură şi fac vechimea în magistratură în 2031, vor trebui să îndeplinească suplimentar şi condiţia de vechime în muncă de 26 de ani şi 6 luni (care creşte progresiv ulterior), astfel încât această categorie în mod evident nu va îndeplini condiţia de vechime în muncă în 2031 (decât dacă ar fi lucrat în timpul facultăţii), ceea ce înseamnă că, de fapt, începând cu anul 2031, beneficiul etapizării nu poate în mod obiectiv profita niciunei persoane care a intrat în magistratură la 22 ani, creându-se astfel o discriminare între magistraţi în funcţie de vârsta la care au intrat în magistratură (discriminare pe criteriu de vârstă). Într-o altă posibilă interpretare s-ar putea susţine că o persoană s-ar putea pensiona începând cu vârsta de 56 de ani şi 6 luni, sub condiţia vechimii în muncă de cel puţin 26 de ani şi 6 luni. În această interpretare, textul ar fi lipsit de utilitate practică, fiind evident că o persoană care avea vechime de 25 de ani în funcţie la 47 de ani va îndeplini şi condiţia de vechime în muncă la 56 de ani şi 6 luni. În realitate, condiţia nou-introdusă este lipsită de orice logică, în oricare dintre variante s-ar putea susţine că se interpretează textul.
    50. Interpretarea noţiunii de vechime totală în muncă în sensul rezultat din legislaţia din domeniul pensiilor din sistemul public ar putea conduce la excluderea persoanelor care au contribuit în alte sisteme de pensii (spre exemplu, avocaţii). Mai mult, din perspectiva cerinţelor de previzibilitate şi stabilitate juridică, ce alcătuiesc principiul securităţii legislative, reglementarea unei condiţii suplimentare de vechime totală în muncă de 35 de ani (specifică regimului pensiei de drept comun) suprapusă peste cea de vechime de 25 de ani numai în funcţiile prevăzute de lege (specifică fundamentului acordării pensiei de serviciu) diluează noţiunea de pensie de serviciu a magistraţilor, strâns legată de conceptul de „carieră în magistratură“, prin preluarea unor elemente specifice stabilirii pensiei în sistemul de drept comun şi aplicarea acestora la regimul juridic al pensiei de serviciu.
    51. Condiţionarea beneficiului pensiei de serviciu de existenţa unei vechimi totale în muncă de 35 de ani, care poate fi compusă din tranşe de vechime fără legătură cu specialitatea/ domeniul juridic, este străină de fundamentul acordării pensiei de serviciu a magistraţilor.
    52. Art. V alin. (3) din lege este neclar, întrucât nu indică modul în care se stabileşte „data pensionării“ - care, potrivit textului, nu este data reală a pensionării, ci o valoare ipotetică, de calcul, din moment ce din ea se scad cei maxim 5 ani care se valorifică -, permiţând două variante de calcul, pe care autoarea obiecţiei de neconstituţionalitate le expune şi le dezbate din perspectiva aplicării legii. Se mai arată că textul legal criticat stabileşte tranşe de vechime foarte scurte, prima doar de 1 an şi 3 luni, iar următoarele de 2 ani, cu consecinţa că se va aplica unui număr redus de magistraţi, deşi dovedirea unei vechimi de 5 ani în alte profesii juridice a fost şi este încă o condiţie pentru admiterea directă în magistratură. Aceste tranşe se opresc la anul 2034, mai devreme decât tranşele în care se eşalonează creşterea vârstei de pensionare, care se opresc la anul 2036, deşi nu există niciun motiv pentru care eliminarea vechimii asimilate să fie tratată într-un mod mai defavorabil.
    53. Se mai apreciază că normele tranzitorii sunt neclare şi în ceea ce priveşte categoria magistraţilor ale căror decizii de pensionare sunt valorificate, respectiv a judecătorilor ale căror decizii sunt emise, dar nepuse în plată, în condiţiile în care nici pentru aceste categorii nu rezultă dacă pensia mai poate depăşi salariul în plată şi nu sunt indicate elemente suficiente pentru determinarea exactă a cuantumului pensiei de serviciu.
    54. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit, în Decizia nr. 467 din 2 august 2023, paragraful 126, că modificarea condiţiilor de pensionare a magistraţilor - în care se include şi eliminarea vechimii asimilate - trebuie să se facă cu prevederea de dispoziţii tranzitorii care să fie efective, adică să atingă obiectivul urmărit şi să privească o perioadă de timp suficient de lungă, pentru a nu afecta securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în actul de legiferare.
    55. Sintagma „vârsta standard de pensionare prevăzută de legislaţia care reglementează sistemul public de pensii“ este neclară întrucât se circumscrie unei norme care trimite la dispoziţiile generale, care prevăd expres condiţii de vârstă etapizate pe ani, pe sexe, amintind faptul că vârsta de pensionare pentru femei de 65 de ani este etapizată până în anul 2035, iar art. 216 alin. (1) din Legea nr. 303/2022 prevede că judecătorii, procurorii, magistraţii asistenţi, precum şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor pot fi menţinuţi în funcţie până la vârsta de 70 de ani cu condiţia împlinirii vârstei de 65 de ani; astfel, apare evidentă imprecizia legiuitorului în folosirea unei sintagme cu rol de trimitere, aceasta devenind redundantă în condiţiile în care există norma clară, precisă cu caracter special în legea organică privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

    (2.2) Încălcarea art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie prin raportare la art. 124 alin. (3) şi art. 147 alin. (4) sub aspectul nesocotirii principiului securităţii raporturilor juridice şi principiului independenţei justiţiei
    56. Se arată că dreptul la securitate juridică este unul fundamental, în sensul că determină obligaţia corelativă absolută a statului de a elabora, adopta şi implementa norme juridice cu asigurarea unui climat de stabilitate. Obligaţia respectării legilor, consacrată de art. 1 alin. (5) din Constituţie, nu presupune, prin conţinutul său, asigurarea unui cadru legislativ inflexibil. Intervenţia legislativă este necesară atât pentru a adapta actele normative la realităţile economice, sociale şi politice existente, cât şi pentru a asigura un cadru legislativ unitar, care să contribuie la o mai bună aplicare a legii şi la îndepărtarea oricăror situaţii echivoce sau inechităţi în aplicarea legii.
    57. Totuşi, este necesar să se constate că stabilitatea legislativă este în mod serios afectată atunci când, aşa cum este cazul de faţă, o lege este modificată la un interval de timp extrem de scurt (mai înainte chiar de împlinirea perioadei de aplicare a normelor sale tranzitorii), aceasta neapucând practic să producă decât prea puţin timp efectele juridice urmărite la adoptarea ei, pentru a putea permite identificarea unui indiciu real şi serios privind riscul apariţiei unor dificultăţi sau inechităţi în aplicarea ei viitoare. Modificarea legislativă atât de rapid intervenită este cu atât mai gravă prin consecinţele produse cu cât obiectul reglementării sale se află sub protecţia cerinţei de stabilitate dintr-o dublă perspectivă: domeniul asigurărilor sociale şi statutul magistraţilor, statut de a cărui stabilitate se leagă în mod structural independenţa justiţiei ca atribut constituţional al statului de drept.
    58. Prin urmare, succesiunea modificărilor legislative, adoptate la intervale scurte de timp (după doar un an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2022 şi la doi ani de la adoptarea Legii nr. 282/2023), este de natură să afecteze grav securitatea juridică. Or, dreptul suveran al puterii legiuitoare de a reglementa o realitate socială trebuie exercitat în condiţii de maximă responsabilitate, legea trebuind să fie rezultatul unei reflecţii serioase şi a unui proces de chibzuire profund. Prin urmare, simpla schimbare de optică a legiuitorului, intervenită la scurt timp după adoptarea unei legi, nu poate justifica, ut singuli, o nouă activitate de legiferare.
    59. Securitatea juridică este afectată şi sub aspectul încălcării principiului respectării încrederii legitime, principiu în baza căruia, dacă un particular de bună-credinţă a crezut, în deplină încredere, în comportamentul organelor statului şi în menţinerea liniei de conduită astfel create, atunci autorităţile trebuie să ţină cont de aşteptările legitime suscitate pentru fiecare asemenea particular - care trebuie să suporte cel mai mic inconvenient posibil în caz de schimbare - adică nu trebuie să rupă încrederea, modificând de o manieră neaşteptată şi brutală această linie de conduită, în orice caz, în măsura în care niciun interes public imperios nu o cere. Încrederea legitimă se referă, în ceea ce priveşte adoptarea normelor juridice, la predictibilitatea schimbărilor normative. Or, noua lege creează un sistem pentru accederea persoanei la dreptul la pensia de serviciu triplu condiţionat (de vârstă, de vechime în muncă şi de vechime în specialitate), a cărui aplicare riscă să devină intempestivă, prin lipsa reglementării unei eşalonări rezonabile a perioadei de trecere la aplicarea integrală a condiţiilor astfel impuse, şi mai ales în lipsa unei corelări armonioase a modalităţilor de eşalonare a perioadelor stabilite pentru fiecare dintre ele.
    60. Se arată că, prin jurisprudenţa sa anterioară, Curtea Constituţională a intervenit cu fermitate ori de câte ori a constatat lipsa unor dispoziţii tranzitorii care să permită o trecere armonioasă de la o reglementare la alta, sancţionând deficienţele - unele redacţionale sau de concepţie, de natură să determine, pe de o parte, o anumită inconsistenţă şi incongruenţă la nivelul concepţiei de ansamblu a legii, iar, pe de altă parte, să afecteze securitatea juridică prin promovarea unor norme intertemporale cărora le lipseşte raţionalitatea în realizarea trecerii la noile reglementări (a se vedea deciziile nr. 467 din 2 august 2023 şi nr. 402 din 19 septembrie 2024). Or, legea criticată se abate de la toate aceste rigori, creând un sistem de eşalonare a aplicării condiţiilor de pensionare necorelat, neclar şi nerezonabil, aspect cu atât mai grav cu cât, chiar în privinţa modului de eşalonare a aplicării condiţiilor de dobândire a dreptului la pensia de serviciu, Curtea Constituţională îl sancţionase nu cu mult timp înainte, indicându-i, totodată, prin Decizia nr. 467 din 2 august 2023, reperele clare de urmat pentru realizarea unei eşalonări corecte din punct de vedere constituţional. Ca atare, legea criticată încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    61. Astfel, la un interval foarte scurt de la adoptarea Legii nr. 282/2023, legea criticată elimină respectiva eşalonare şi introduce una nouă, mult mai restrictivă, care încalcă principiul securităţii raporturilor juridice prin raportare la principiul independenţei justiţiei, în condiţiile în care noul mecanism se îndepărtează semnificativ de la exigenţele stabilite de instanţa de contencios constituţional în paragrafele 117, 123-126 din Decizia nr. 467 din 2 august 2023, consecinţa fiind creşterea semnificativă a vârstei de pensionare pentru o parte din destinatarii legii (în temeiul pretinsei etapizări, fără a se realiza o tranziţie coerentă şi fluentă), în contextul efectului combinat al condiţiilor nou-instituite pentru accesarea dreptului la pensie, respectiv trecerea direct la vârsta standard de pensionare a unei alte categorii de beneficiari, fără a exista vreo eşalonare/ etapizare a condiţiilor de pensionare în privinţa acestora (vârstă, perioadă asimilată, vechime în muncă).
    62. Se menţionează că art. V alin. (3) din lege instituie o nouă etapizare a vechimilor asimilate, în sensul eliminării acestora până în anul 2034, prin diminuarea la fiecare 2 ani cu câte un an a vechimii asimilate recunoscute, ceea ce reprezintă o soluţie asemănătoare celei declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 467 din 2 august 2023, aspect contrar art. 1 alin. (3) şi (5), art. 124 şi 147 alin. (4) din Constituţie. Mai mult, această pretinsă etapizare a eliminării vechimilor asimilate face de fapt inaplicabilă şi etapizarea creşterii vârstei de pensionare pentru o mare parte dintre magistraţii vizaţi formal de norma tranzitorie care reglementează acest aspect.
    63. Etapizarea creşterii vârstei de pensionare, prin limitarea luării în considerare a vechimii asimilate doar până la 31 decembrie 2034, apare ca fiind o măsură favorabilă doar la nivel formal. În realitate, beneficiul dreptului de pensionare după 25 de ani de vechime în magistratură, anterior împlinirii vârstei standard din sistemul public, este iluzoriu pentru cei aflaţi deja în funcţie. Aceasta rezultă atât din corelarea cu vârsta efectivă de pensionare şi situaţia concretă a instanţelor, cât şi din faptul că un magistrat născut cu doar un an mai târziu decât generaţia anterioară se îndepărtează cu un an şi jumătate, anual, de momentul în care ar putea beneficia de pensia de serviciu. Astfel, pentru majoritatea magistraţilor aflaţi astăzi în activitate, acest drept rămâne mai degrabă teoretic. În plus, această etapizare are doar o aparenţă tranzitorie, întrucât, pentru cei mai mulţi dintre magistraţii în funcţie, vârsta de pensionare se ridică direct la 65 de ani, soluţie contrară considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 467 din 2 august 2023, care impune necesitatea unei creşteri graduale şi raţionale a condiţiilor necesare accesării dreptului la pensie.
    64. Prin efectul cumulat al majorării vârstei de pensionare cu 18 ani într-un interval de doar 12 ani (1 an şi jumătate anual până în 2036) şi al eliminării integrale a vechimii asimilate din 2034 (după ce, până la această dată, se reduc anual câte 2 ani din vechimea asimilată), numai o categorie restrânsă de persoane ar putea beneficia de o veritabilă etapizare. Pentru ceilalţi magistraţi în funcţie creşterea se produce brusc, până la pragul de 65 de ani, fără niciun mecanism gradual, ceea ce contravine cerinţelor stabilite de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 467 din 2 august 2023.
    65. O tranziţie firească spre noile condiţii ar trebui să includă în mod real şi efectiv toţi magistraţii aflaţi în funcţie, cu atât mai mult cu cât aceştia, la momentul intrării în profesie, în baza unei legislaţii constante de peste două decenii, şi-au format o aşteptare legitimă privind stabilitatea acestei componente esenţiale a statutului lor.
    66. În realitate, nici pentru majoritatea generaţiilor vizate formal de norma tranzitorie nu se poate vorbi despre o etapizare efectivă, ci doar despre una declarativă. Vârsta de pensionare creşte ex abrupto cu perioade considerabile, în unele cazuri cu 10, 11 sau chiar 12 ani. Dacă se adaugă şi creşterile deja aplicate prin Legea nr. 282/2023, caracterul profund neconstituţional al noii reglementări devine evident. Toate cele 11 generaţii de magistraţi vizate de art. V alin. (5) din lege aveau deja o vârstă de pensionare majorată potrivit legii menţionate, iar noua intervenţie le aduce o suplimentară şi bruscă creştere, de amploare considerabilă, sens în care se face trimitere la magistraţii cu vechime efectivă de 14-17 ani în privinţa cărora vârsta de pensionare va creşte cu perioade de peste 12 ani.
    67. Încălcarea principiului forţei obligatorii a deciziilor Curţii Constituţionale reglementat de art. 147 alin. (4) din Constituţie devine evidentă mai ales în raport cu împrejurarea că efectele noii eşalonări se răsfrâng inclusiv asupra unei părţi din magistraţii aflaţi în funcţie la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 467 din 2 august 2023 şi care, la momentul adoptării legii criticate, trebuiau să beneficieze de dreptul la pensia de serviciu în condiţiile formei iniţiale a Legii nr. 303/2022, dar, întrucât aceasta a fost modificată, intraseră sub imperiul regulilor de eşalonare stabilite prin Legea nr. 282/2023, tocmai în considerarea celor stabilite de instanţa constituţională prin decizia menţionată. Cu alte cuvinte, persoane care intraseră deja sub efectul eşalonării condiţiilor lor de pensionare şi care se aflau foarte aproape de îndeplinirea lor se văd a doua oară în situaţia de a le fi eşalonate condiţiile de pensionare, într-o modalitate care îi îndepărtează din nou de perspectiva ieşirii la pensie. O astfel de insecuritate juridică este cu atât mai gravă cu cât afectează un drept la pensie ce face parte din statutul profesional al magistraţilor, a cărui stabilitate este garantată la nivel constituţional.
    68. Trecerea intempestivă de la o etapizare realizată prin raportare la o creştere din 4 în 4 luni la una raportată la o creştere din 18 în 18 luni este nerezonabilă. Astfel, multiplicarea de aproximativ 4,5 ori a unităţii de timp care a stat la baza eşalonării iniţiale evidenţiază excesivitatea măsurii adoptate. Mai mult, începând cu anul 2031 se adaugă cea de-a treia condiţie necesară pentru accederea la pensia de serviciu, respectiv condiţia unei vechimi minime în muncă, iar adăugarea în fiecare an a unei creşteri cu 1 an şi şase luni, pentru stabilirea condiţiei vizând vechimea în muncă, nu poate fi considerată nici ea ca având un caracter rezonabil.

    (2.3) Încălcarea art. 147 alin. (4) prin raportare la art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 124 din Constituţie cu referire la obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale în privinţa actualizării pensiei de serviciu în funcţie de indicele de inflaţie
    69. Prin Decizia nr. 467 din 2 august 2023, paragraful 157, Curtea a statuat că actualizarea pensiei de serviciu a magistraţilor aflaţi în funcţie la intrarea în vigoare a noii reglementări cu indicele de inflaţie în loc de actualizarea în raport cu indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru magistraţii în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad profesional, aduce în discuţie o lipsă de previzibilitate a statutului juridic al persoanelor care, la data intrării în vigoare a legii, fac parte din sistemul justiţiei. Aceste persoane pierd un element al statutului lor consolidat la data intrării în profesie. Prin urmare, legiuitorul trebuie să facă diferenţa între persoanele deja aflate în structura sistemului judiciar şi cele care încă nu au accesat acest sistem la data intrării în vigoare a legii. În primul caz, actualizarea în raport cu indicele de inflaţie reprezintă o soluţie legislativă neconstituţională, în timp ce în cel de-al doilea caz legiuitorul are o marjă de apreciere tocmai pentru că persoana va fi capabilă să previzioneze parcursul său profesional, precum şi drepturile care decurg din acesta, încă de la momentul intrării în profesie.
    70. Soluţia cuprinsă la art. V alin. (6) din lege prevede eliminarea pentru magistraţii în funcţie, dar care nu îndeplinesc la acest moment condiţiile de pensionare, a actualizării pensiei de serviciu prin raportare la venitul unui magistrat în activitate, deşi o soluţie identică a fost anterior declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 467 din 2 august 2023. Astfel, menţinerea modalităţii de actualizare a pensiilor de serviciu ale magistraţilor prin raportare la nivelul remuneraţiei celor din activitate nu mai putea fi pusă în discuţie în cazul persoanelor aflate în sistemul judiciar la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 282/2023, intervenţia legiuitorului sub acest aspect, prin care se readuce în discuţie exact aceeaşi soluţie care a fost sancţionată anterior ca fiind neconstituţională (aplicarea, de îndată, a sistemului de actualizare anuală cu rata medie anuală a inflaţiei), constituind o nesocotire a efectelor obligatorii erga omnes ale deciziilor Curţii Constituţionale.
    71. Se apreciază că soluţia adoptată cu privire la modalitatea de actualizare a pensiei de serviciu încalcă nu doar art. 147 alin. (4) din Constituţie, ci şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, prin crearea a două regimuri juridice distincte de echilibrare a pensiilor magistraţilor în raport cu evoluţiile economice ulterioare, pe unele supunându-le actualizării în raport cu remuneraţia magistraţilor în activitate, iar pe altele indexării, în funcţie de data ieşirii la pensie. Caracterul discriminatoriu al unei astfel de soluţii legislative este evidenţiat în paragraful 63 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 126 din 11 martie 2025, care se impune să fie reţinut mutatis mutandis şi în analiza legii analizate. În esenţă, Curtea a statuat că este neconstituţională o soluţie legislativă care creează două regimuri juridice distincte de echilibrare a pensiilor militare în raport cu fluctuaţiile monetare, pe unele supunându-le indexării, iar pe altele actualizării. Nu este vorba doar despre o diferenţă semantică între cei doi termeni, ci de regimuri juridice asociate acestora, care conduc la valorificarea în condiţii mai favorabile sau mai puţin favorabile a însuşi dreptului la pensie, fără a exista o justificare obiectivă şi raţională în acest sens.
    72. Totodată, sunt nesocotite deciziile Curţii Constituţionale (spre exemplu, deciziile nr. 900 din 15 decembrie 2020 şi nr. 467 din 2 august 2023) şi cele ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea din 5 iunie 2025, pronunţată în Cauza C-762/2023) în care se statuează, cu valoare de principiu, că pensia magistraţilor trebuie să fie stabilită într-un cuantum cât mai aproape de ultimul salariu.
    73. Prin urmare, elementul de raportare este reprezentat de valoarea ultimului salariu înainte de pensionare. Or, prin stabilirea actualizării pensiei în raport cu indicele de inflaţie, soluţia normativă se îndepărtează atât de la reperul statuat în mod constant în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi a instanţei europene, cât şi de la cuantumul avut în vedere în fundamentarea acestor decizii.
    74. De altfel, sub acest aspect, Curtea a reţinut că, prin adoptarea unei soluţii legislative similare cu cea constatată, în precedent, ca fiind contrară dispoziţiilor Constituţiei, legiuitorul acţionează ultra vires, încălcând art. 147 alin. (1) şi (4), prin raportare la art. 1 alin. (5) (a se vedea, inter alia, Decizia Curţii Constituţionale nr. 528 din 17 iulie 2018).
    75. Totodată, această conduită a legiuitorului, care, după o ajustare iniţială a actului normativ în concordanţă cu decizia Curţii Constituţionale, revine după o scurtă perioadă de timp la soluţiile legislative care au ridicat şi prima oară probleme de neconstituţionalitate şi care au şi fost sancţionate ca atare de Curtea Constituţională, este de natură să pună în discuţie însăşi loialitatea comportamentului său constituţional şi, implicit, încălcarea art. 1 alin. (3) din Constituţie.

    (2.4) Încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie privind principiul egalităţii în drepturi
    76. Se arată că legea criticată instituie un sistem triplu condiţionat pentru ieşirea la pensie a magistraţilor (respectiv condiţia de vechime totală în muncă, de vechime minimă în funcţie şi de vârstă), în timp ce pentru beneficiarii sistemului general de pensii publice accesarea dreptului la pensie este condiţionat doar din dublă perspectivă (stagiul minim de cotizare şi vârsta standard), ceea ce reprezintă o încălcare a principului egalităţii de tratament şi al nediscriminării, reglementat de art. 16 din Constituţie, diferenţa de tratament fiind de această dată lipsită de justificare.
    77. Totodată, stabilirea unei vechimi totale în muncă de cel puţin 35 de ani se îndepărtează de sistemul public de pensii, care prevede în art. 47 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii un stagiu minim de cotizare contributiv de 15 ani şi un stagiu complet de cotizare de 35 de ani, neexistând un criteriu obiectiv pentru instituirea unui asemenea regim restrictiv în contextul în care vizează aceeaşi ipoteză a vechimii în muncă. Or, dacă stagiul de cotizare în sistemul public de pensii este justificat pentru determinarea punctajului şi, implicit, a cuantumului pensiei, vechimea în muncă, stabilită de legea criticată la un nivel superior celui din sistemul public de pensii, drept condiţie pentru dobândirea pensiei de serviciu a magistraţilor, nu prezintă nicio justificare.
    78. Caracterul profund nejustificat al reglementării unei condiţii suplimentare de vechime totală în muncă de 35 de ani, suprapusă peste cea de vechime de 25 de ani numai în funcţiile prevăzute de lege, este o dată în plus evidenţiat de faptul că pensia de serviciu a magistraţilor este strâns legată de conceptul de „carieră în magistratură“, astfel încât vechimea în muncă (ce poate include şi perioade de activitate în profesii nonjuridice) nu poate reprezenta temeiul legal al acordării ei.
    79. În egală măsură, se produce o discriminare în raport cu alte categorii profesionale care desfăşoară o activitate strâns legată de cea a magistraţilor. Astfel, se remarcă o diferenţă de tratament între condiţiile de pensionare ale magistraţilor - procurori - prin raportare la condiţiile de pensionare ale ofiţerilor de poliţie judiciară, aspect anterior reliefat.

    (2.5) Încălcarea art. 124 din Constituţie privind independenţa justiţiei coroborat cu art. 147 alin. (4) şi art. 148 alin. (2) şi (4) privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale şi a dreptului Uniunii Europene
    80. Prin adoptarea unor soluţii legislative succesive diferite, într-o perioadă relativ scurtă, legiuitorul a diminuat beneficiul pensiei de serviciu a magistraţilor până la diluarea lui la nivelul la care acesta nu mai poate constitui un răspuns adecvat scopului instituirii sale: acela de a asigura una dintre garanţiile structurale ale principiului independenţei justiţiei, ca atribut al statului de drept.
    81. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale relevă protecţia constituţională de care se bucură independenţa justiţiei, precum şi garanţiile aferente acesteia, inclusiv pensia de serviciu al cărei cuantum trebuie să fie la un nivel cât mai apropiat posibil de cel avut de ultima remuneraţie primită, însă legea criticată a ales să ignore importanţa deţinută de pensia de serviciu a magistraţilor în economia principiului independenţei justiţiei.
    82. Astfel, diminuarea drastică a cuantumului pensiei de serviciu rezultată, pe de o parte, din micşorarea procentului luat în calcul pentru stabilirea acestui cuantum, iar, pe de altă parte, ca urmare a creşterii numărului lunilor care sunt avute în vedere pentru stabilirea mediei veniturilor salariale care intră în baza de calcul asupra căruia se aplică procentul astfel diminuat (procentul este scăzut de la 80% la 55%, iar numărul lunilor luate în calcul pentru stabilirea mediei salariale este crescut de la 48 la 60 de luni de activitate înainte de data pensionării coroborat cu limitarea cuantumului pensiei de serviciu la maxim 70% din venitul net aferent venitului brut din ultima lună de activitate), la care se adaugă celelalte condiţionări impuse de lege, cum ar fi majorarea vârstei de pensionare, majorarea procentului aplicat ca penalizare pentru accesarea anticipată a pensiei de serviciu, înlăturarea pentru viitor a beneficiului bonificaţiei de 1% pentru fiecare an adăugat peste vechimea de 25 de ani, înlăturarea începând cu data de 1 octombrie 2025 a beneficiului actualizării procentuale a pensiei de serviciu în raport cu indemnizaţia brută lunară a magistraţilor din activitate etc., este de natură să afecteze dreptul magistraţilor la pensia de serviciu, în substanţa sa, şi astfel să aducă o atingere gravă principiului independenţei justiţiei.
    83. Cu privire la cuantumul pensiei de serviciu, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a consacrat la nivel de „obiectiv primordial“ obligaţia legiuitorului de a asigura în favoarea magistraţilor o pensie cât mai apropiată posibil de valoarea ultimei indemnizaţii. Or, legea criticată reduce atât de mult cuantumul pensiei încât nu se mai poate considera că acesta respectă cerinţa de a fi cât mai apropiat posibil de cel al ultimei remuneraţii primite, indicată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale ca standard de constituţionalitate. Se arată că legea criticată realizează atât o reducere a procentelor aplicate la baza de calcul pentru determinarea cuantumului pensiei, ci şi o diluare a înseşi bazei de calcul prin creşterea numărului de luni de activitate care o compun de la 48 de luni la 60 de luni, coroborată cu plafonarea valorii astfel obţinute la un nivel de 70% din venitul net aferent venitului brut din ultima lună de activitate, ceea ce este contrar Deciziei nr. 467 din 2 august 2023, paragraful 118.
    84. Un alt element care creează premisele reducerii cuantumului pensiilor de serviciu ale magistraţilor sub nivelul la care acesta mai poate fi considerat corespunzător cerinţei de a reprezenta o garanţie reală de independenţă pentru sistemul judiciar este caracterul lipsit de proporţionalitate al sistemului de gratificare a depăşirii, respectiv de sancţionare a neatingerii standardului impus de lege vizând condiţia minimă de vechime în funcţie sau vârsta de pensionare (sens în care se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 433 din 29 octombrie 2013). Or, regula proporţionalităţii este încălcată, întrucât legea criticată prevede exclusiv micşorarea cuantumului pensiei în cazul magistraţilor care nu ating condiţiile de vechime de 25 de ani sau de vârstă standard de 65 de ani, fără a reglementa ipoteza simetrică a celor care, deşi îndeplinesc condiţiile de pensionare, aleg să îşi continue activitatea. În acest mod se încalcă art. 16 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât diferenţa de tratament juridic dintre cele două situaţii nu are un caracter rezonabil.
    85. În raport cu aceste argumente, se poate concluziona că, prin toate aceste măsuri cumulate, reducerea drastică a procentului, extinderea perioadei de referinţă şi plafonarea la 70% a cuantumului pensiei din venitul net, pensia de serviciu nou-reglementată se apropie de regimul contributiv şi îşi pierde, astfel, caracterul sui generis, cu încălcarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale (Decizia Curţii Constituţionale nr. 900 din 15 decembrie 2020), care a statuat că pensia de serviciu trebuie să reflecte natura şi garanţiile statutului constituţional al magistratului.
    86. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, dispoziţiile constituţionale privind independenţa justiţiei şi statutul magistraţilor nu pot avea doar un caracter declarativ, ci constituie norme obligatorii pentru Parlament, care are obligaţia de a legifera măsuri corespunzătoare prin care să asigure, în mod real şi efectiv, independenţa justiţiei, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie. În consecinţă, un act normativ care are ca efect indirect anularea pensiei de serviciu a magistraţilor este contrar art. 124 alin. (3) din Constituţie (Decizia Curţii Constituţionale nr. 900 din 15 decembrie 2020).
    87. Se mai arată că, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, s-a statuat că asigurarea unei remuneraţii adecvate pentru magistraţi reprezintă o garanţie a independenţei justiţiei, egală ca importanţă şi forţă juridică cu alte garanţii specifice acestui principiu (Hotărârea din 27 februarie 2018, Associaçăo Sindical dos Juízes Portugueses, C-64/16, paragrafele 44 şi 45, precum şi Hotărârea din 7 februarie 2019, Escribano Vindel, C-49/18, paragraful 66). Legea adoptată încalcă Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 5 iunie 2025 din Cauza C-762/23, pct. 38, prin care se instituie principiul garantării unui nivel al pensiilor judecătorilor cât mai apropiat de ultimul salariu încasat, precum şi art. 148 din Constituţie.
    88. Se mai invocă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la independenţa justiţiei, ca pilon structural al construcţiei europene şi fundament al asigurării aplicării dreptului european al respectării garanţiilor jurisdicţionale pe care acest drept îl oferă cetăţenilor Uniunii Europene. Se concluzionează în sensul că argumentele vizând justificarea reducerii drastice a cuantumului pensiei magistraţilor ca soluţie impusă de necesitatea ducerii la îndeplinire a unor obligaţii asumate în plan economic de România în cadrul mecanismelor UE nu pot fi primite, acestea fiind de natură să conducă la o inversare a importanţei oferite de Curtea de Justiţie obligaţiei de garantare a independenţei justiţiei şi, implicit, a ordinii corecte de îndeplinire a obligaţiilor statelor membre.
    89. Se mai arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie, raţiunile de natură economică pot justifica măsurile care vizează reducerea cuantumului indemnizaţiei sau pensiei de serviciu ale magistraţilor, doar atunci când acestea sunt similare altor măsuri cu caracter general, prin care să se fi urmărit ca totalitatea membrilor funcţiei publice naţionale să contribuie la efortul de austeritate (cu alte cuvinte, măsurile ar fi trebuit să vizeze toate celelalte categorii de pensii de serviciu) şi doar atunci când acest tip de măsuri au un caracter temporar (paragrafele 49 şi 50 din Hotărârea din 27 februarie 2018, pronunţată în Cauza C-64/16, Associaθăo Sindical dos Juízes Portugueses). Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a dezvoltat în jurisprudenţa sa ulterioară condiţiile în care un stat membru poate lua măsuri de reducere a remuneraţiei magistraţilor, arătând că acestea trebuie să fie de natură să garanteze realizarea obiectivului de interes general urmărit, să se limiteze la strictul necesar pentru atingerea acestui obiectiv şi să nu fie disproporţionată în raport cu obiectivul menţionat, ceea ce presupune ponderarea importanţei acestui obiectiv cu gravitatea ingerinţei în principiul independenţei judecătorilor. Prin urmare, o măsură de această natură, deşi poate fi aptă pentru realizarea obiectivului de interes general, trebuie totuşi să rămână excepţională şi temporară, în sensul că nu trebuie să se aplice dincolo de durata necesară pentru realizarea obiectivului legitim urmărit, cum este cel al eliminării unui deficit public excesiv.
    90. Or, din moment ce legea criticată a fost adoptată în lipsa unei fundamentări care, pe de o parte, să ofere o imagine clară a felului concret în care soluţia legislativă anterioară a fost de natură să contribuie la creşterea deficitului bugetar în anul 2024, în raport cu anul 2023 (aşa cum s-a susţinut în cuprinsul expunerii de motive), iar pe de altă parte, să ofere parametrii clari ai efectului economic pozitiv pe care reducerea cuantumului pensiilor magistraţilor l-ar avea, printr-o indicare concretă a nivelului reducerii deficitului bugetar asigurat prin această măsură, este evident că analiza caracterului proporţionat al acesteia este imposibil de realizat. Motivarea în termeni generici a măsurii de reducere a cuantumului pensiei magistraţilor în raport cu situaţia economică actuală este, dimpotrivă, de natură să ofere toate indiciile caracterului lipsit de proporţionalitate al acestei măsuri, rigorile impuse de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene sub acest aspect fiind, astfel, încălcate.
    91. În aceste condiţii, întrucât măsura criticată nu are caracter excepţional şi temporar, rezultă că legea supusă controlului de constituţionalitate este de natură să încalce standardele referitoare la principului independenţei justiţiei, astfel cum sunt reflectate prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În consecinţă, legea criticată încalcă art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie.

    (2.6) Încălcarea art. 15 alin. (2) prin raportare la art. 124 alin. (3) şi la art. 1 alin. (5) din Constituţie cu referire la neretroactivitatea legii
    92. Potrivit art. V alin. (1) şi (2) din lege, persoanelor din sistemul justiţiei cărora le-au fost emise decizii de pensionare anterior datei de 1 octombrie 2025, precum şi celor cărora li se emit decizii după această dată în baza unor cereri formulate anterior ori celor care îndeplinesc condiţiile de pensionare anterior acesteia li se aplică regimul juridic al sistemului de ieşire la pensie de la momentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de acesta. În aceste condiţii, eliminarea bonificaţiei de 1% pentru aceste persoane, începând cu data de 1 octombrie 2025, în conformitate cu art. V alin. (3), pentru viitor, afectează cu caracter retroactiv un element al statutului acestor destinatari, care s-a consolidat în temeiul legii vechi şi a fost, în concret, recunoscut şi prin alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol. Eliminarea, pe viitor, a majorării pensiei de serviciu a magistraţilor pentru fiecare an ce depăşeşte vechimea de 25 de ani necesară obţinerii acesteia, în cazul celor care îndeplineau sau îndepliniseră condiţiile de pensionare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 282/2023, încalcă principiul neretroactivităţii, deoarece suprimă un drept cert şi determinat, recunoscut persoanelor care, din loialitate faţă de profesie, şi-au continuat activitatea dincolo de momentul în care aveau o vocaţie efectivă la pensionare.
    93. Se mai subliniază caracterul contradictoriu al regimului juridic al pensiei de serviciu, în contextul modalităţii de coroborare a prevederilor art. V alin. (1) şi (2) cu alin. (4) din lege, atâta vreme cât, deşi persoanelor cărora le-au fost emise decizii de pensionare anterior datei de 1 octombrie 2025, precum şi celor cărora li se emit decizii după această dată în baza unor cereri formulate anterior ori celor care îndeplinesc condiţiile de pensionare anterior acesteia li se aplică regimul juridic al sistemului de ieşire la pensie de la momentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de acesta, art. V alin. (4) din lege le exceptează de la acest regim.
    94. Se mai arată că aspectele învederate anterior referitoare la caracterul nerezonabil al modului de eşalonare a condiţiilor de pensionare, precum şi la măsura reducerii drastice a cuantumului pensiei de serviciu sunt în egală măsură valabile şi în ceea ce priveşte categoria pensiilor de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti. În contextul noii reglementări, pensiile grefierilor nu mai pot fi considerate, în esenţă, pensii de serviciu, atât timp cât prin creşterea condiţiilor de vechime şi de vârstă, coroborată cu scăderea procentului aplicat bazei de calcul, s-a ajuns ca drepturile aferente pensiei de serviciu a grefierilor să fie extrem de apropiate de cele care ar fi stabilite în temeiul legii generale, Legea nr. 360/2023. Or, în condiţiile în care această categorie profesională are un rol esenţial la bunul mers al sistemului judiciar, fiind deopotrivă supusă unui statut profesional caracterizat de un înalt grad de răspundere, dar şi de un regim strict al incompatibilităţilor şi interdicţiilor, argumentele care fundamentează dreptul la o pensie de serviciu în lumina jurisprudenţei Curţii Constituţionale sunt pe deplin aplicabile în continuare, în ceea ce priveşte personalul auxiliar de specialitate al instanţelor şi parchetelor. Prin urmare, se apreciază că art. III din legea criticată este neconstituţional pentru motivele anterior expuse.
    95. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele de vedere.
    96. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    97. Cu privire la încălcarea principiului statului de drept se arată că, potrivit pct. 2.2 Descrierea situaţiei actuale din cadrul expunerii de motive aferente actului normativ în discuţie, sunt evidenţiate justificarea, necesitatea şi urgenţa intervenţiei asupra cadrului legislativ care reglementează sistemul de pensii de serviciu din domeniul justiţiei, fiind, în esenţă, vorba despre o motivare bipartită: situaţia generată de nevoia îndeplinirii angajamentelor asumate prin PNRR şi faptul că România se regăseşte într-o „situaţie economică dificilă manifestată prin existenţa unui deficit bugetar crescut şi a unei datorii publice semnificative“. Se mai arată că nu pot fi reţinute nici criticile autoarei sesizării care fac referire la încălcarea principiului încrederii legitime, care impune obligaţia ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile. Or, legea criticată respectă exigenţele de claritate şi previzibilitate impuse de necesitatea respectării principiului constituţional invocat, precum şi de normele de tehnică legislativă. Limbajul juridic folosit de legiuitor este clar, predictibil şi neechivoc, din conţinutul acestuia lipsind pasajele obscure sau soluţiile normative contradictorii. Dispoziţiile sunt redactate într-un stil specific normativ, prezentând norma instituită fără explicaţii sau justificări, prin folosirea cuvintelor în sensul lor curent din limba română, previzibil şi univoc, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Prin urmare, legea criticată nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
    98. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 133 alin. (1) din Constituţie se arată că legea adoptată vizează modificarea pensiilor de serviciu ale magistraţilor, motiv pentru care Guvernul, prin raportare la obiectul de reglementare, a parcurs etapele procedurale obligatorii, în concret, a respectat obligaţia solicitării avizului pe proiectul de lege pe care şi-a asumat răspunderea. Susţinerile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit cărora Executivul nu a permis CSM să îşi îndeplinească rolul său constituţional sunt întru totul greşite, întrucât caracter obligatoriu are exclusiv solicitarea avizului, nu şi însuşirea opiniei emise. Prin urmare, legea criticată nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 133 alin. (1) din Constituţie, sub aspectul solicitării formale a avizului CSM.
    99. Se susţine că, în contextul social-economic existent, legea supusă controlului de constituţionalitate elimină treptat privilegiul nejustificat acordat magistraţilor, acela de a ieşi la pensie la o vârstă cu mult sub cea standard, prevăzută de lege pentru toate categoriile profesionale, instituind derogări de la principiul aplicării imediate a legii noi. Când criteriul în funcţie de care îşi găseşte aplicarea un regim juridic sau altul are caracter obiectiv şi rezonabil, fiind constituit de o anumită situaţie prevăzută de ipoteza normei, nu există temei pentru calificarea reglementării deduse controlului ca fiind discriminatorie.
    100. În ceea ce priveşte critica adusă cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, cu referire la condiţiile în care Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege, se arată că, potrivit expunerii de motive a legii criticate, în mod independent de necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate prin PNRR, România se află în momentul actual într-o situaţie economică dificilă, confirmată şi de Comisia Europeană. Astfel, potrivit Raportului anual pentru anul 2024, publicat de Banca Naţională a României, deficitul bugetului general consolidat a înregistrat în 2024 cea mai amplă creştere produsă în ultimii 30 de ani. Potrivit aceloraşi surse, datoria publică exprimată ca procent în PIB a crescut. Potrivit Băncii Naţionale a României, cauza exclusivă a accentuării dezechilibrului bugetar menţionat este reprezentată de majorarea abruptă a cheltuielilor bugetare exprimate ca procent în PIB, fapt generat inclusiv de cheltuielile privind pensii şi salarii. Necesitatea finanţării acestui dezechilibru bugetar a dus la o creştere semnificativă a cheltuielilor statului român cu dobânzile aferente datoriei publice. Astfel, în lipsa unor măsuri urgente, nivelul crescut al cheltuielilor publice va genera o continuă creştere a datoriei guvernamentale şi a costurilor aferente acesteia, precum dobânzile. O evoluţie în acest sens va face inevitabilă depăşirea pragului impus de actele de drept primar cu privire la datoria publică, în condiţiile în care normele privind limitarea deficitului bugetar la 3% au fost deja încălcate. Având în vedere acest context ce implică deopotrivă obligaţiile asumate prin cadrul normativ pentru implementarea PNRR, precum şi situaţia economică dificilă manifestată prin existenţa unui deficit bugetar crescut şi a unei datorii publice semnificative, Guvernul şi Parlamentul, în baza principiului cooperării loiale dintre acestea, au obligaţia de a lua cu maximă celeritate măsuri de limitare a cheltuielilor publice. În acest sens, prin legea criticată, se reduc în viitor cheltuieli privind pensiile, parte a unei serii limitate de reducere a cheltuielilor. Ţinând seama de urgenţa măsurilor care se impun, Guvernul are deschisă calea utilizării angajării răspunderii sale, ca procedură rapidă de legiferare. Prin urmare, apelarea la această procedură, în condiţiile date, este necesară.
    101. Se mai arată că domeniul justiţiei este de o importanţă critică pentru România. Puterile statului trebuie să acţioneze în mod coerent şi consecvent pentru a furniza servicii publice importante şi a răspunde nevoilor în continuă schimbare. Iniţiative interinstituţionale complexe, cum ar fi îmbunătăţirea funcţionării sistemului judiciar din România, lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate şi digitalizarea sectorului justiţiei, evidenţiază necesitatea imperativă a unei viziuni şi a unei abordări strategice. Acest demers legislativ are ca scop reaşezarea sistemului de pensii de serviciu, atât din punctul de vedere al apropierii de principiul contributivităţii, cât şi din punctul de vedere al respectării principiului echităţii între toţi beneficiarii de pensii plătite din fonduri publice. Importanţa crescută a domeniului justiţiei şi, în mod particular, a pensiilor de serviciu acordate persoanelor active în acest domeniu, precum şi caracterul urgent al intervenţiei propuse, necesar reducerii cheltuielilor publice, justifică apelarea la mecanismul constituţional prevăzut de art. 114 din Constituţie.
    102. Cu privire la critica referitoare la faptul că legea nu se aplică imediat se arată că, potrivit art. VI din legea criticată, aceasta intră în vigoare la 1 octombrie 2025, în considerarea unor aspecte raţionale necesar a fi avute în vedere pentru buna aplicare a legii, referitoare la menţinerea deciziilor de pensionare existente, precum şi la acordarea drepturilor astfel cum erau reglementate în legislaţia anterioară, în vigoare la momentul îndeplinirii lor, celor care îndeplinesc condiţiile de pensionare până la 1 octombrie 2025. Astfel, se asigură protejarea drepturilor câştigate şi respectarea principiului securităţii juridice, evitându-se retroactivitatea noilor dispoziţii, oferind, în acelaşi timp, previzibilitate şi predictibilitate.
    103. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie se arată că legea criticată respectă în ansamblul său cerinţele privind claritatea, precizia şi previzibilitatea normelor juridice. Legea contestată, prin mecanismele de etapizare şi tranziţie, conferă predictibilitate modificărilor aduse cadrului legal în vigoare, permiţând adaptarea conduitei destinatarilor ei la noile condiţii. Faptul că legiuitorul intervine din nou în materia pensiilor de serviciu ale magistraţilor, la scurt timp după o reformă anterioară, nu atrage automat neconstituţionalitatea reglementării, fiind o decizie de politică legislativă, justificată de necesitatea de a asigura sustenabilitatea sistemului şi de a răspunde unor cerinţe de echitate. Sub aceste aspecte, se consideră că argumentele prezentate de autoare vizează ipoteze circumstanţiale din perspectivă interpretativă. Anumite aprecieri cuprinse în sesizarea de neconstituţionalitate nu au relevanţă pentru soluţionarea acesteia, iar susţinerile privind înţelegerea conţinutului normelor juridice criticate prin corelare cu alte dispoziţii legale vizează interpretarea şi aplicarea legilor în cauzele deduse judecăţii, operaţiuni care în niciun caz nu se pot circumscrie controlului de constituţionalitate. Neconstituţionalitatea unui text de lege presupune în mod exclusiv nerespectarea unor principii ori dispoziţii din Legea fundamentală, iar eventualul caracter neconvenabil ori deranjant al unei dispoziţii legislative faţă de anumite subiecte de drept, precum şi modalităţile de punere în practică a acesteia nu pot echivala cu neconstituţionalitatea măsurii legislative preconizate.
    104. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 124 alin. (3) şi ale art. 147 alin. (4), se arată că principiul securităţii juridice, deşi fundamental, nu poate fi interpretat ca o interdicţie absolută a oricărei modificări legislative. Dimpotrivă, un sistem juridic dinamic, capabil să se adapteze la realităţile socioeconomice în continuă schimbare, este o componentă esenţială a statului de drept. Legiuitorul are nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a interveni pentru a corecta disfuncţionalităţi, a asigura echitatea şi a garanta sustenabilitatea sistemelor publice, inclusiv a celui de pensii. Modificările aduse legislaţiei privind pensiile de serviciu prin actul normativ dedus controlului instanţei de contencios constituţional nu reprezintă „simpla schimbare de optică a legiuitorului“, ci o ajustare necesară în contextul unor obiective legitime de politică publică, cum ar fi asigurarea echităţii intergeneraţionale şi sustenabilitatea financiară a sistemului de pensii. Faptul că o reformă anterioară a avut loc recent (Legea nr. 282/2023) nu exclude posibilitatea unor noi intervenţii, mai ales dacă acestea vizează perfecţionarea cadrului normativ în vederea alinierii la standarde de echitate şi eficienţă. În acest sens Curtea Constituţională a recunoscut că „principiul securităţii juridice nu poate fi invocat pentru a menţine o situaţie juridică contrară standardelor europene în domeniu“, interesului public sau principiilor constituţionale (Decizia nr. 150 din 12 martie 2020).
    105. Cu privire la susţinerile referitoare la „lipsa reglementării unei eşalonări rezonabile a perioadei de trecere la aplicarea integrală a condiţiilor altfel impuse“ se arată că art. V din lege cuprinde norme tranzitorii raţionale referitoare la menţinerea deciziilor de pensionare existente la data intrării în vigoare a modificărilor aduse prin legea contestată, precum şi la acordarea drepturilor corespunzător legislaţiei în vigoare la momentul dobândirii lor persoanelor care îndeplinesc condiţiile de pensionare până la data de 1 octombrie 2025, menite să asigure etapizarea procesului de implementare a noilor reglementări, prin protejarea drepturilor câştigate şi evitarea retroactivităţii legii. Dispoziţiile legii contestate îşi au sorgintea în angajamentele asumate de România prin PNRR - componenta C8 - Reforma fiscală şi reforma sistemului de pensii R 6. Reforma sistemului public de pensii - jalonul 215 - şi au în vedere identificarea unor „soluţii concrete care să vizeze corectarea inechităţilor dintre beneficiarii pensiilor de serviciu şi beneficiarii din sistemul public de pensii din punctul de vedere al aspectului contributivităţii şi luând în considerare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale“. În considerarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 467 din 2 august 2023, „reglementarea propusă este proiectată astfel încât să asigure o creştere treptată a vârstei pentru fiecare generaţie de magistraţi“.
    106. Se consideră că, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi cu angajamentele asumate prin PNRR, legea criticată nu afectează fundamental dreptul la pensie de serviciu de care beneficiază anumite categorii profesionale. Fără a aduce atingere principiilor constituţionale evocate de autoarea sesizării - al securităţii raporturilor juridice şi al independenţei justiţiei - legiuitorul a urmărit exclusiv adoptarea unor măsuri menite să diminueze inechităţile existente între beneficiarii pensiei de serviciu raportat la beneficiarii din sistemul public de pensii, pe fondul realităţilor socioeconomice actuale. Legiferarea presupune normarea unor acţiuni/conduite/comportamente de la cele mai generale la cele mai concrete, chiar cazuale, fiind determinată, în mod exclusiv, de decizia de oportunitate a legiuitorului. Acesta deţine competenţa exclusivă de a opta pentru o soluţie legislativă pe care o apreciază ca fiind în concordanţă cu scopurile politicii sale legislative, în speţă asumate la nivel de stat.
    107. Invocându-se jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la pensiile de serviciu ale magistraţilor, se arată că legea criticată, izvorâtă din complexitatea circumstanţială a momentului, urmăreşte respectarea angajamentelor asumate de România privind principiul contributivităţii la stabilirea pensiei, păstrând, în acelaşi timp, în cazul pensiilor magistraţilor şi ale categoriilor de personal asimilate acestora, o componentă care nu este bazată pe contributivitate, în considerarea interdicţiilor şi îngrădirii exercitării anumitor drepturi fundamentale pe perioada întregii cariere. De facto, independenţa justiţiei, deşi fundamentală, nu poate fi interpretată ca o imunitate absolută a magistraţilor la orice modificare legislativă care le-ar putea influenţa statutul material. Independenţa justiţiei vizează, în primul rând, garantarea imparţialităţii şi a libertăţii de decizie a judecătorilor în exercitarea actului de justiţie, fără presiuni externe sau interne. Garanţiile financiare sunt o componentă a acestei independenţe, dar nu pot fi absolutizate în detrimentul altor principii constituţionale, cum ar fi echitatea socială şi sustenabilitatea financiară a sistemului public.
    108. Prin urmare, legea criticată nu încalcă art. 124 din Constituţie privind independenţa justiţiei, coroborat cu art. 147 alin. (4) şi art. 148 alin. (2) şi (4) privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, întrucât raţiunile de reglementare ale legiuitorului, materializate prin dispoziţiile legii în discuţie (referitoare la creşterea treptată a vârstei de pensionare pentru fiecare generaţie de magistraţi, introducerea a 12 etape până la atingerea vârstei standard de pensionare prevăzute de sistemul public de pensii, introducerea etapizată a condiţiei de 35 de ani vechime în muncă etc.), sunt în deplină concordanţă cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, potrivit căreia introducerea unei condiţii privind vârsta standard de pensionare impune o obligaţie corelativă a legiuitorului, aceea de a identifica o soluţie legislativă raţională care să permită trecerea treptată şi firească la noul sistem, fără a fi afectate securitatea juridică şi previzibilitatea normativă (a se vedea Decizia nr. 467 din 2 august 2023, paragraful 125). Modificările propuse de lege, care vizează o ajustare a condiţiilor de pensionare şi a cuantumului pensiilor, sunt măsuri de natură sistemică, aplicabile tuturor categoriilor vizate, şi nu au ca scop subminarea independenţei justiţiei, ci asigurarea unui sistem de pensii echitabil şi sustenabil. Acestea nu afectează inamovibilitatea, imparţialitatea sau libertatea de decizie a judecătorilor în exercitarea funcţiei lor.
    109. Cu privire la critica ce implică o pretinsă încălcare a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie privind principiul egalităţii în drepturi se constată că susţinerea autoarei sesizării, potrivit căreia „instituirea prin legea de faţă a unui sistem triplu condiţionat pentru ieşirea la pensie a magistraţilor (...), câtă vreme pentru beneficiarii sistemului general de pensii publice, accesarea dreptului la pensie este condiţionat doar din dublă perspectivă (a stagiului minim de cotizare şi a vârstei standard), reprezintă o evidentă încălcare a principiului egalităţii de tratament şi al nediscriminării“, nu poate fi reţinută în raport cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi se concluzionează în sensul că legiuitorul are dreptul exclusiv să dispună, în funcţie de politica socială şi fondurile disponibile, asupra cuantumului pensiilor de serviciu şi a condiţiilor de acordare. Diferenţa de regim juridic dintre cele două categorii de pensii - pensii de serviciu, respectiv pensii acordate în sistemul public de pensii - reprezintă, fără îndoială, o raţiune obiectivă şi rezonabilă care justifică pe deplin diferenţierea condiţiilor de pensionare între beneficiarii acestora. Totodată, comparaţia pe care autoarea sesizării o face cu regimul ofiţerilor de poliţie judiciară este irelevantă, aceştia neavând statut de magistrat, nefiind, deci, beneficiari ai aceloraşi garanţii de independenţă şi inamovibilitate. Fiecare din cele două categorii profesionale are un regim juridic propriu, iar principiul egalităţii se aplică în cadrul aceleiaşi categorii, nu între categorii diferite, cu statute şi responsabilităţi distincte. Diferenţele referitoare la condiţiile legale privind vârsta de pensionare, vechimea, precum şi cuantumul pensiei sunt justificate de specificul fiecărei profesii, precum şi de contribuţia la sistemul de pensii.
    110. Se apreciază că ţine de opţiunea liberă a legiuitorului stabilirea condiţiilor şi criteriilor de acordare a pensiei de serviciu, lucru ce a fost evidenţiat şi în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Beian împotriva României, paragraful 59. Or, în cazul legii analizate, o atare cauză obiectivă şi raţională o reprezintă necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităţilor existente în sistem şi, nu în ultimul rând, situaţia de criză economică şi financiară cu care se confruntă statul, necesitate care la nivel european a determinat adoptarea Regulamentului (UE) 2021/241 al Parlamentului European şi al Consiliului, de instituire a Mecanismului de redresare şi rezilienţă.
    111. Cu privire la critica referitoare la eliminarea bonificaţiei de 1% începând cu data de 1 octombrie 2025 se arată că susţinerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este întru totul greşită, fiind fundamentată exclusiv pe aspecte de ordin interpretativ. Astfel, din interpretarea teleologică a normei criticate, se apreciază că legea criticată îndeplineşte întru totul cerinţele privind respectarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii, întrucât nu afectează drepturile la pensie stabilite anterior şi aflate în plată la momentul intrării sale în vigoare, după cum nu afectează nici drepturile persoanelor care îndeplinesc condiţiile de pensionare până la data de 1 octombrie 2025. În mod evident, dispoziţiile art. V alin. (4) teza a doua din lege se aplică perioadelor de vechime acumulată după data de 1 octombrie 2025, fără a afecta dreptul legal consacrat prin reglementările anterioare datei de intrare în vigoare a prezentei legi.
    112. Preşedintele Senatului apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    113. Cu privire la motivele de neconstituţionalitate extrinsecă se arată că actualele modificări aduse statutului judecătorilor şi procurorilor au avut la bază nevoia de a adapta legislaţia în faţa unor schimbări în contextul social şi economic al României, ce implică deopotrivă obligaţiile asumate prin codul normativ pentru implementarea PNRR. Chiar dacă este adevărat că stabilitatea juridică este un principiu constituţional, Curtea Constituţională a susţinut, în jurisprudenţa sa, că modificările legislative sunt permise atunci când există un interes public şi o raţiune obiectivă. Principiul securităţii juridice, desigur, presupune protejarea cetăţenilor împotriva incertitudinii legislative, dar acest principiu nu înseamnă că statul nu poate interveni atunci când este necesar pentru a corecta anumite inechităţi sau pentru a adapta legislaţia la noile realităţi economice şi sociale. În ceea ce priveşte discriminarea dintre generaţiile de magistraţi, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020, a statuat că astfel de diferenţieri pot fi justificate atunci când există motive obiective şi rezonabile pentru acestea. În plus, schimbările propuse nu sunt radicale, iar acestea urmează să fie implementate gradual, în conformitate cu principiul echităţii şi al proporţionalităţii prevăzut de art. 16 din Constituţie, care garantează tratament egal pentru toţi cetăţenii, inclusiv pentru magistraţi.
    114. Principiul încrederii legitime se referă la protecţia aşteptărilor legitime ale cetăţenilor în raport cu stabilitatea legislaţiei. Totuşi, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 765 din 15 iunie 2011, a clarificat faptul că acest principiu nu interzice modificările legislative, ci se aplică doar în situaţiile în care modificările nu sunt previzibile sau nu se bazează pe un interes public obiectiv. În cazul de faţă, modificările privind pensiile magistraţilor sunt parte a unui proces legislativ transparent, iar Guvernul şi autorităţile competente pot demonstra raţiunea acestor schimbări, în concordanţă cu cerinţele economice şi cu sustenabilitatea bugetului public.
    115. Argumentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform căruia pensia de serviciu a magistraţilor este protejată de Constituţie, iar modificările propuse ar echivala cu eliminarea acesteia este nejustificat, întrucât protecţia pensiilor de serviciu ale magistraţilor nu exclude modificarea acestora, mai ales în condiţiile în care statul poate demonstra că măsurile propuse sunt necesare pentru asigurarea unei gestionări sustenabile a resurselor financiare. Curtea Constituţională, în Decizia nr. 467 din 2 august 2023, a recunoscut că, deşi pensia de serviciu este protejată, aceasta poate fi reglementată prin măsuri care nu aduc atingere esenţială dreptului la pensie. Modificările propuse nu vizează eliminarea pensiilor de serviciu, ci doar adaptarea acestora pentru a răspunde noilor realităţi economice şi sociale, fără a le reduce semnificativ şi, astfel, a pune în pericol independenţa justiţiei. Guvernul are obligaţia să adopte măsuri echilibrate pentru a asigura sustenabilitatea bugetului public, mai ales în contextul crizelor economice şi financiare care pot apărea. Modificările vizează doar pensiile de serviciu ale magistraţilor, dar acest lucru poate fi justificat prin raţiuni legate de protejarea independenţei justiţiei şi asigurarea unui sistem judiciar funcţional. În acest context, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020, a apreciat că legislaţia poate reglementa în mod diferenţiat grupuri profesionale, atunci când există o raţiune obiectivă pentru aceste diferenţieri.
    116. În privinţa lipsei avizului CSM, invocată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se arată că acesta este consultativ şi nu are caracterul unei obligaţii imperioase. Conform art. 133 alin. (1) din Constituţie, CSM este un organ de specialitate consultativ, iar avizul său nu impune modificarea proiectului de lege. De altfel, prin Decizia nr. 467 din 2 august 2023 se reiterează faptul că în cadrul procedurii parlamentare nu este necesară consultarea CSM pe fiecare amendament. Avizul CSM trebuie solicitat doar atunci când legea prevede explicit acest lucru, dar nu se poate considera că autoritatea judecătorească are puterea de a opri procedura legislativă în cazul unui aviz negativ. Se subliniază că Guvernul nu a încălcat niciun principiu constituţional prin simpla solicitare a avizului CSM. Din punct de vedere legal este suficient ca avizul să fie solicitat conform procedurilor legale prevăzute, iar restul procedurii aparţine iniţiatorului actului normativ şi Parlamentului. Mai mult, Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului şi Solidarităţii Sociale, respectând principiul colaborării loiale între instituţiile statului, a transmis CSM proiectul de lege în data de 20 august 2025, în vederea întocmirii unui aviz, şi a revenit cu această solicitare în data de 22 august 2025, fără ca această solicitare să aibă succes. În consecinţă, având în vedere urgenţa adoptării acestui proiect de lege şi faptul că acest proces a fost întârziat prin neacordarea avizului, Guvernul şi-a asumat răspunderea în Parlament pe acest proiect legislativ în data de 1 septembrie 2025. Chiar dacă avizul CSM este consultativ, Guvernul a respectat procedura instituţională, solicitând opinia autorităţii judiciare înainte de adoptarea actului normativ. În acest fel, Guvernul a respectat obligaţiile legale privind consultarea autorităţii judecătoreşti, chiar dacă avizul nu este obligatoriu pentru adoptarea proiectului de lege. Solicitarea avizului CSM este conformă şi cu reglementările acestei legi, care subliniază faptul că avizul este un instrument de consultare a autorităţii judecătoreşti, fără a fi obligatoriu pentru adoptarea actului normativ. Se menţionează că art. 7 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 prevede că termenul în care autorităţile consultate trebuie să emită un aviz este stabilit de iniţiator, iar lipsa avizului sau faptul că avizul este emis tardiv nu afectează legalitatea procedurii de adoptare a actului normativ. Avizul CSM a fost solicitat pentru un proiect de lege care a fost ulterior modificat prin angajarea răspunderii Guvernului. Aceasta este o prerogativă exclusivă a Guvernului, iar solicitarea avizului CSM nu a fost decât un pas procedural obligatoriu, fără a impune o legătură directă între forma finală a legii şi avizul dat de CSM. Guvernul nu a încălcat niciun principiu constituţional prin faptul că a aprobat un proiect modificat faţă de cel avizat.
    117. În ceea ce priveşte critica conform căreia proiectul de lege supus controlului de constituţionalitate încalcă securitatea juridică şi încrederea legitimă, se consideră că modificările legale trebuie să fie previzibile şi stabile, astfel încât persoanele să poată prevedea consecinţele acţiunilor lor în cadrul unui sistem legal stabil. Legea nu afectează retroactiv drepturile deja dobândite ale magistraţilor, deoarece noile reglementări se aplică doar celor care vor ieşi la pensie după intrarea în vigoare a noilor norme. Prin urmare, cei care au intrat în profesie în baza unui anumit regim de pensionare nu vor fi afectaţi de modificările introduse, ceea ce face ca legea să nu încalce principiul securităţii juridice. Aceasta este o distincţie importantă, fiind o caracteristică a legislaţiei moderne că aceasta poate suferi modificări, dar modificările nu afectează retroactiv drepturile deja consolidate. De asemenea, modificările legislative pot fi considerate justificate de raţiuni de îmbunătăţire a sustenabilităţii financiare a sistemului de pensii şi de aliniere cu standarde internaţionale, fără a încălca în mod direct încrederea legitimă a celor care sunt afectaţi, dacă aceştia aveau cunoştinţă de posibilitatea unor modificări de regim.
    118. Referitor la independenţa justiţiei şi la faptul că regimul diferenţiat de pensionare ar putea afecta această independenţă, se consideră că independenţa justiţiei nu depinde doar de regimul de pensionare, ci şi de faptul că judecătorii şi procurorii îşi exercită funcţiile fără influenţe externe. Modificările privind pensiile nu au un impact direct asupra independenţei acestora, deoarece regimul de pensionare nu condiţionează exerciţiul activităţii profesionale sau comportamentul magistraţilor în cadrul sistemului judiciar. Independenţa justiţiei este garantată prin prevederi mai largi, precum imunitatea judecătorilor şi asigurarea unui statut protejat pentru magistraţi. De asemenea, nu există nicio reglementare care să sugereze că modificările pensiilor de serviciu ale magistraţilor ar avea impact asupra modului în care aceştia îşi exercită funcţiile judiciare. Stabilirea unor condiţii diferite de pensionare pentru diverse categorii de magistraţi poate fi interpretată ca o măsură de flexibilitate economică, dar nu afectează în mod direct independenţa acestora.
    119. În ceea ce priveşte discriminarea dintre judecătorii şi procurorii civili şi cei militari trebuie subliniat că diferenţele de regimuri de pensionare între diverse categorii de magistraţi pot fi justificate de specificitatea regimului profesional al fiecărei categorii. De exemplu, judecătorii şi procurorii militari sunt supuşi unor reglementări specifice, având în vedere natura activităţii lor, care presupune un regim specializat şi o activitate ce poate implica riscuri diferite faţă de magistraţii din cadrul instanţelor civile. De asemenea, diferitele regimuri de pensionare pentru ofiţerii de poliţie judiciară şi magistraţii civili pot fi văzute ca o consecinţă a specificului funcţiei de poliţie judiciară, care presupune riscuri şi responsabilităţi diferite. Statutul lor nu este echivalent cu cel al magistraţilor, iar legislaţia poate distinge între diverse categorii profesionale, având în vedere natura activităţilor lor. În acest sens, diferenţele de vârstă şi vechime pot fi justificate obiectiv de cerinţele funcţiei.
    120. Referitor la principiul egalităţii în drepturi, modificările aduse pensiilor nu sunt în mod necesar incompatibile cu acest principiu, având în vedere că modificările nu se aplică retroactiv şi nu afectează drepturile deja dobândite ale magistraţilor aflaţi deja în sistem. Principiul egalităţii nu presupune că toţi magistraţii trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi în orice moment al carierei lor, ci că legea trebuie să aplice un tratament similar în condiţii similare. Diferenţierea dintre regimurile de pensionare poate fi văzută ca o măsură rezonabilă şi proporţională, având în vedere specificul diferitelor categorii de magistraţi (civili, militari, poliţie judiciară etc.).
    121. Se subliniază că, prin Decizia nr. 467 din 2 august 2023, Curtea a sancţionat modificările pensiilor de serviciu doar atunci când acestea afectează drepturile dobândite ale magistraţilor în mod retroactiv. În cazul de faţă, modificările sunt aplicate doar pentru magistraţii care vor ieşi la pensie în viitor, iar cei care au intrat în profesie sub un anumit regim de pensionare nu vor fi afectaţi, ceea ce face ca legea să fie compatibilă cu principiul previzibilităţii şi cu protecţia drepturilor dobândite.
    122. Cu privire la criticile conform cărora proiectul de lege încalcă art. 114 din Constituţie cu privire la angajarea răspunderii Guvernului pe acest proiect legislativ, se consideră că urgenţa nu se limitează la evenimente imprevizibile - jurisprudenţa Curţii Constituţionale arată că procedura nu este rezervată exclusiv situaţiilor excepţionale, ci şi celor în care interesul public reclamă adoptarea rapidă a unei măsuri legislative importante (Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009). Condiţionalităţile PNRR şi blocarea fondurilor europene reprezintă o urgenţă obiectivă şi concretă, având consecinţe directe şi imediate asupra stabilităţii economice a României. Suspendarea unei tranşe de aproape 900 milioane euro justifică adoptarea imediată a unei soluţii legislative. De asemenea, situaţia economică dificilă în care se află România cheamă instituţiile statului la responsabilitate şi la eforturi comune, care ţin de principiul colaborării loiale între instituţiile statului, în vederea depăşirii acestor probleme financiare. Aşa cum rezultă şi din expunerea de motive a proiectului legislativ supus controlului de constituţionalitate în 2024, deficitul bugetului general consolidat este de 9,3% din PIB, iar datoria publică a României este de 5,9% din PIB. Se menţionează că era necesar ca Guvernul să apeleze la această procedură, întrucât procedura parlamentară obişnuită sau chiar cea de urgenţă putea dura prea mult şi România risca suspendarea fondurilor europene şi ca ratingul de credit al ţării să fie retrogradat la statutul de „junk“, ceea ce s-ar traduce prin costuri mai mari la împrumuturile statului, devalorizarea monedei naţionale, investiţii străine mai reduse, creşterea preţurilor. De aceea, reforma pensiilor de serviciu ale magistraţilor are impact direct asupra echilibrului bugetar şi a relaţiei României cu UE. Se subliniază importanţa domeniului, precum şi faptul că legea se aplică imediat intrării sale în vigoare.
    123. Cu privire la încălcarea normelor de tehnică legislativă şi la caracterul abuziv al actului normativ se arată că angajarea răspunderii Guvernului nu este condiţionată de unicitatea obiectului. Constituţia nu impune limitarea la un singur act normativ sau la un singur domeniu. Curtea Constituţională a criticat situaţiile în care se „camuflează“ reglementări diverse, dar în cazul de faţă există o legătură funcţională între toate măsurile (reforma pensiilor de serviciu şi stabilitatea financiară). Divizarea în pachete legislative demonstrează tocmai respectarea normelor de tehnică legislativă, iar Guvernul a încercat să structureze coerent actele, nu să le amestece într-un conglomerat haotic.
    124. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă se arată că dispoziţiile legii sunt suficient de clare pentru destinatarii lor, adică magistraţii, care beneficiază de expertiză juridică şi pot interpreta noţiunile în corelaţie cu legislaţia muncii şi a pensiilor. Noţiunea de „vechime totală în muncă“ nu este inedită, ea este utilizată şi în alte acte normative (Codul muncii, Legea nr. 360/2023 privind pensiile publice). Chiar dacă are nuanţe diferite, aceasta nu afectează previzibilitatea - destinatarii pot determina prin interpretare sistematică şi prin normele metodologice aplicabile exact care perioade se iau în calcul. Nedetalierea exhaustivă a definiţiilor nu echivalează cu neclaritate, ci cu trimitere la legislaţia generală aplicabilă. Practica judiciară şi normele de aplicare vor uniformiza interpretarea. Nu se creează nicio discriminare între magistraţi în funcţie de vârstă, pentru că diferenţele decurg din etapa de carieră, şi nu dintr-un criteriu arbitrar. Toţi magistraţii sunt supuşi aceloraşi reguli obiective şi etapizate, ceea ce asigură tratament egal. Introducerea unei vechimi totale este justificată prin apropierea de principiul contributivităţii - unul dintre jaloanele PNRR. Astfel, condiţia suplimentară nu este „lipsită de logică“, ci urmăreşte să reducă discrepanţa dintre pensiile de serviciu şi pensiile din sistemul public.
    125. Se arată că reglementările tranzitorii nu sunt lipsite de claritate, ci stabilesc tranşe progresive tocmai pentru a evita şocurile sistemice. Critica legată de „două posibile variante de calcul“ nu arată lipsă de claritate, ci necesitatea interpretării sistemice, care revine instanţelor şi CSM, după caz. Curtea Constituţională a recunoscut (Decizia nr. 467 din 2 august 2023) că normele tranzitorii trebuie să fie rezonabile şi etapizate - ceea ce se aplică în situaţia de faţă. Durata etapizării nu este „prea scurtă“, ci calibrată la urgenţa îndeplinirii angajamentelor PNRR şi la menţinerea unui echilibru între drepturile magistraţilor şi interesul public de sustenabilitate bugetară. Aşadar, principiul securităţii juridice este respectat, pentru că niciun magistrat nu pierde drepturi deja câştigate; legea operează numai pentru viitor, cu o etapizare rezonabilă.
    126. Sintagma „vârsta standard de pensionare prevăzută de legislaţia care reglementează sistemul public de pensii“ nu este redundantă, ci asigură corelarea cu dreptul comun şi cu evoluţia legislativă ulterioară. Dacă în viitor vârsta standard se modifică în sistemul public, şi statutul magistraţilor se va ajusta în mod coerent. Prin urmare, critica de neconstituţionalitate întemeiată pe art. 1 alin. (5) din Constituţie nu poate fi reţinută.
    127. Se arată că stabilitatea legislativă nu înseamnă rigiditate absolută. Curtea Constituţională a României a reţinut constant în jurisprudenţa sa (deciziile nr. 454 din 4 iulie 2018 şi nr. 402 din 19 septembrie 2024) că normele trebuie să fie adaptabile realităţilor sociale, economice şi politice. Domeniul pensiilor este unul sensibil, dar şi unul supus ajustărilor repetate, pentru a asigura sustenabilitatea financiară şi respectarea angajamentelor internaţionale (inclusiv a PNRR). De asemenea, Decizia nr. 467 din 2 august 2023 statuează la paragraful 116 că independenţa justiţiei nu impune eo ipso conservarea şi perpetuarea ad aeternum a ansamblului de reglementări din sistemul de pensionare a magistraţilor. Acest sistem cunoaşte atât constante, cât şi variabile sub aspectul elementelor pe care le cuprinde. Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale se deduce că, în privinţa pensiilor de serviciu din sistemul justiţiei, constantele sunt vechimea efectivă în funcţie şi baza de calcul.
    128. Existenţa unor modificări succesive nu echivalează cu arbitrarul legislativ. Modificările operate în anii 2023 şi 2025 răspund unor imperative obiective: deficit bugetar ridicat, angajamentele PNRR şi recomandările Comisiei Europene. Acestea constituie un interes public imperios, justificând intervenţia legiuitorului chiar într-un interval scurt de timp.
    129. În privinţa criticilor privind lipsa normelor tranzitorii şi ignorarea Deciziei nr. 467 din 2 august 2023, se consideră că legea respectă obligaţia de a reglementa o tranziţie. Art. V introduce o etapizare clară, prin eliminarea treptată a vechimilor asimilate până în 2034 şi creşterea graduală a vârstei de pensionare până în 2036. Aşadar, nu există o aplicare ex abrupto a legii, ci un calendar normativ care permite adaptarea la prescripţiile acesteia.
    130. Diferenţele faţă de Legea nr. 282/2023 nu constituie o ignorare a Deciziei nr. 467 din 2 august 2023, ci o ajustare în sensul compatibilizării cu exigenţele de sustenabilitate. Curtea Constituţională nu a interzis introducerea unor condiţii mai restrictive, ci a cerut ca acestea să fie implementate prin norme tranzitorii rezonabile. Acest criteriu este respectat.
    131. În privinţa încălcării art. 124 alin. (3) din Constituţie privind independenţa justiţiei se consideră că independenţa justiţiei nu presupune intangibilitatea pensiilor de serviciu. Curtea Constituţională (Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020) a arătat că legiuitorul are libertatea de a stabili condiţiile de acordare a pensiei de serviciu, atât timp cât aceasta nu este eliminată în substanţa sa. Or, pensia de serviciu a magistraţilor rămâne în vigoare, cu condiţii ajustate gradual. Măsurile legislative nu subminează independenţa judecătorilor. Acestea nu vizează cariera, inamovibilitatea sau garanţiile procesului decizional, ci doar alinierea regimului de pensionare la principiile sustenabilităţii şi contributivităţii. Pretinsa încălcare a art. 147 alin. (4) din Constituţie, cu privire la forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale, nu este susţinută, având în vedere că legea actuală nu reproduce soluţia declarată neconstituţională, ci reglementează explicit norme tranzitorii. Critica nu vizează lipsa tranziţiei, ci nemulţumirea faţă de parametrii aleşi - ceea ce este o chestiune de opţiune politică, nu de neconstituţionalitate. Forţa obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale a României nu împiedică legiuitorul să adopte soluţii noi, chiar mai restrictive, atât timp cât respectă reperele generale trasate de Curte. În acest caz, reperele privind necesitatea etapizării şi a evitării aplicării bruşte sunt respectate.
    132. Constituţia nu garantează un mod unic de actualizare a pensiei. Atât timp cât dreptul la pensie rămâne efectiv şi rezonabil, legiuitorul are libertatea de a alege mecanismul de echilibrare (actualizare versus indexare). Modalitatea de actualizare nu este un drept câştigat, ci doar o speranţă legitimă, care poate fi ajustată pentru a răspunde echilibrului bugetar şi interesului general. Prin urmare, legiuitorul are dreptul să stabilească reguli particulare de pensionare care să reflecte responsabilitatea, garanţiile şi incompatibilităţile specifice statutului de magistrat. Instituirea unor condiţii suplimentare de pensionare pentru magistraţi nu constituie o discriminare, ci o diferenţiere justificată prin natura funcţiei, scopul legitim al legii şi necesitatea protejării interesului public. Prin urmare, art. 16 alin. (1) din Constituţie nu este încălcat.
    133. Se subliniază că modul de calcul diferit al pensiei reglementat de legea criticată nu echivalează cu desfiinţarea acesteia, întrucât magistraţii continuă să beneficieze de un regim distinct, diferit de pensia contributivă obişnuită. Atât timp cât există în continuare un regim special, cu un procent superior faţă de pensia contributivă, nu se poate vorbi despre încălcarea principiului independenţei justiţiei.
    134. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    135. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie privind principiul statului de drept se arată că legea criticată nu aduce atingere niciuneia dintre componentele menţionate drept constante ale jurisprudenţei celor trei instanţe referitoare la principiul securităţii juridice. Astfel, dispoziţiile legii sunt accesibile destinatarilor acestora, stabilind criterii clare şi precise privind dreptul la pensie şi drepturile accesorii acestuia; sunt previzibile, stabilind prin normele tranzitorii o etapizare pentru o durată de peste 12 ani a aplicării regulilor generale privind dreptul la pensie; nu produc efecte retroactive, fiind expres stabilită intrarea în vigoare a noilor dispoziţii la o dată ulterioară adoptării legii (respectiv 1 octombrie 2025). În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale, acestea urmează să fie asigurate printr-o practică stabilă a instituţiilor publice competente, precum şi printr-o jurisprudenţă constantă a instanţelor competente, un rol esenţial în acest sens revenind chiar Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie.
    136. Se arată că stabilitatea juridică trebuie percepută drept o consecinţă a respectării normelor de tehnică legislativă şi a criteriilor accesibilităţii, previzibilităţii, interpretării unitare şi neretroactivităţii, iar nu drept constrângere a legiuitorului în sensul stabilirii unor intervale de timp în care acesta nu poate reglementa, fapt ce ar constitui o îngrădire a competenţelor constituţionale ale acestuia. Desigur, acest considerent nu elimină dezirabilitatea existenţei unor reglementări unitare pentru o perioadă extinsă de timp, fără a putea afecta, în acelaşi timp, modificarea normelor ca urmare a schimbării contextului economic sau social.
    137. Se consideră că prezintă relevanţă în analiza criticilor necesităţile stringente existente în sistemul de justiţie la momentul adoptării normelor supuse analizei, precum şi contextul mai larg economic şi social ce a determinat intervenţia legislativă, ambele stând la baza adaptării dispoziţiilor legale privitoare la condiţiile de pensionare. Astfel, în ceea ce priveşte situaţia actuală a resursei umane existente în cadrul instanţelor şi parchetelor din România se impune o creştere urgentă a numărului de judecători şi procurori, principalul mijloc de a asigura această creştere fără a afecta calitatea actului de justiţie fiind rămânerea în funcţie pentru o perioadă mai lungă a magistraţilor existenţi. În susţinerea acestei observaţii trebuie semnalat faptul că, potrivit informaţiilor făcute publice de către CSM şi Institutul Naţional al Magistraturii, în intervalul 2005-2020, aşadar, ulterior intrării în vigoare a anteriorului cadru normativ privitor la funcţionarea sistemului de justiţie, respectiv Legea nr. 303/2004, Legea nr. 304/2004 şi Legea nr. 317/2004, s-a menţinut un număr mediu anual de 7.300 de posturi de judecător sau procuror ocupate. Stabilitatea a fost asigurată în acest interval şi printr-un număr mediu de 162 de pensionări anuale, compensate printr-un număr mediu de 301 noi magistraţi admişi anual în cadrul sistemului de justiţie. Totuşi, ca urmare a modificărilor legislative ce au intervenit începând cu anul 2018 cu privire la condiţiile de vechime şi vârstă, precum şi cu privire la cuantumul pensiei, s-a putut observa o creştere exponenţială a numărului de pensionări: astfel, în 2018 numărul de pensionări a crescut cu aproape 50% faţă de anul anterior, instituind o traiectorie ce a dus în 2022 la un număr maxim de 707 pensionări, de 4,6 ori mai mult decât numărul mediu de pensionări anuale din intervalul 2005-2020. Coroborată cu numărul scăzut de noi magistraţi admişi în sistem, aceasta a făcut ca doar 72% din posturile de judecător sau procuror existente să fie ocupate în 2023, an în care a fost înregistrat cel mai scăzut număr de magistraţi aflaţi în funcţie în ultimii 25 de ani, respectiv 5.966, în timp ce 2.144 de posturi erau vacante. Drept consecinţă, în Raportul din 2023 privind statul de drept întocmit de către Comisia Europeană, s-a arătat că „deficitul tot mai mare de magistraţi constituie o problemă îngrijorătoare, deoarece ar putea avea, în timp, un impact asupra calităţii şi eficienţei sistemului judiciar“.
    138. Se arată că impactul unui grad atât de scăzut de ocupare a posturilor de magistrat are drept consecinţă o creştere a numărului de dosare pe care fiecare magistrat trebuie să le soluţioneze şi, inevitabil, o creştere a termenelor în care acestea sunt soluţionate, precum şi o posibilă afectare a calităţii actului de justiţie. Astfel, potrivit Tabloului de bord privind justiţia, publicat de Uniunea Europeană în 2025, timpul necesar pentru soluţionarea cauzelor (civile, comerciale, de contencios administrativ) a crescut cu peste 40% într-un interval de doar doi ani, de la 160 de zile în 2021 la 228 de zile în 2023. Simultan, a avut loc o scădere a ratei de soluţionare a dosarelor, de la 102% în 2021 la 87% în 2023, consecinţă a unui volum din ce în ce mai mare de cauze pentru un număr din ce în ce mai redus de magistraţi. Astfel de evoluţii sunt de natură să aducă atingere unor elemente esenţiale ale unor valori constituţionale, precum independenţa justiţiei ori accesul liber la justiţie. Mai mult, dat fiind istoricul cauzelor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului la care România este sau a fost parte cu privire la componenta termenului rezonabil din cadrul dreptului la un proces echitabil, este preconizată o creştere a numărului de cauze în care instanţa de la Strasbourg va constata încălcări ale Convenţiei de către România.
    139. Deficitul de personal care a generat această afectare a actului de justiţie poate fi soluţionat deopotrivă prin creşterea numărului de noi magistraţi care sunt admişi în sistemul de justiţie şi prin scăderea numărului de magistraţi care părăsesc sistemul de justiţie prin pensionare. Aplicând parţial acest principiu, ca urmare a organizării mai multor concursuri pentru admitere în magistratură, în 2024 s-a ajuns la un grad de ocupare a posturilor de judecător şi procuror de aproximativ 78%.
    Totuşi, potrivit Raportului din 2025 privind statul de drept întocmit de Comisia Europeană, CSM a arătat că posturile vacante din sistemul judiciar reprezintă un „motiv de îngrijorare permanent“, deoarece multe instanţe nu dispun încă de personal suficient şi au un volum de muncă foarte ridicat, în special în apel şi la nivelul parchetelor. Astfel, se poate constata că, în ciuda sporirii la maximum a capacităţilor de pregătire ale Institutului Naţional al Magistraturii, creşterea numărului noilor admişi în sistemul de justiţie nu a putut compensa creşterea numărului de magistraţi care părăsesc anual sistemul prin pensionare. Dat fiind că magistraţii admişi în sistem vor ocupa posturi exclusiv la nivelul judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă acestea, nu va exista pe termen scurt un impact şi cu privire la resursa umană de la nivelul instanţelor şi parchetelor de la un nivel superior şi, implicit, nici cu privire la gradul de încărcare al acestora. Dimpotrivă, aceste instanţe şi parchete sunt afectate atât de existenţa unui număr mare de dosare cu un grad sporit de dificultate, cât şi de existenţa unui număr limitat de magistraţi care îndeplinesc condiţiile de experienţă pentru a activa în cadrul lor. Astfel, pentru a deveni judecător în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, un magistrat trebuie să îndeplinească şi condiţia unei vechimi de minimum 18 ani, cu doar şapte ani mai puţin faţă de vechimea minimă necesară pentru pensionare. Implicit, un număr semnificativ al magistraţilor activi la instanţele şi parchetele de grad superior se află, la scurt timp după începerea activităţii în cadrul acestora, în situaţia de a îndeplini condiţiile de vechime şi vârstă în vederea pensionării. În multe situaţii continuarea activităţii instanţelor şi parchetelor de nivel superior se bazează pe opţiunea unor magistraţi de a-şi continua activitatea, în ciuda îndeplinirii condiţiilor legale pentru pensionare. Totuşi, astfel de conduite voluntare, deşi binevenite, nu pot asigura rezilienţa sistemului pe termen mediu, demonstrând lipsa de viabilitate a normelor existente.

    140. Toate aspectele anterior menţionate reprezintă o schimbare semnificativă a relaţiilor sociale privitoare la funcţionarea sistemului de justiţie, de natură să impună o modificare a reglementărilor în vigoare, chiar dacă la termen relativ scurt de la adoptarea ultimei modificări.
    141. Această situaţie este completată de contextul economic şi social, ce a avut un rol determinant în adoptarea modificărilor legislative supuse controlului de constituţionalitate. Potrivit datelor puse la dispoziţie de către Ministerul Finanţelor, dezechilibrele bugetare au dus la un deficit bugetar de 9,3% în 2024, cu un risc semnificativ ca acesta să ajungă până la 10% în 2025, precum şi la creşterea semnificativă a datoriei guvernamentale, în curs de a atinge pragul maxim de 60% din produsul intern brut, impus prin Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa. O astfel de situaţie financiară a determinat Guvernul să iniţieze mai multe măsuri privind limitarea cheltuielilor publice şi creşterea veniturilor la bugetul de stat. Drept consecinţă, Guvernul a iniţiat o serie extinsă de reduceri ale cheltuielilor bugetare inclusiv prin raportare la venituri obţinute în baza unor raporturi de muncă.
    142. Se arată că limitarea cheltuielilor publice se impune şi în privinţa pensiilor de serviciu. Potrivit informaţiilor puse la dispoziţia Guvernului de către Ministerul Finanţelor, în anul 2025 a fost alocată o sumă de 3,64 miliarde de lei pentru un număr mediu de 11.713 beneficiari de pensii de serviciu (excluzând beneficiarii din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, al Ministerului Afacerilor Interne şi pe cei cu un statut asimilat acestora), dintre care, la începutul anului 2025, aproximativ 50% (5.624) erau foşti magistraţi. Prin comparaţie, în anul 2015 a fost necesară o sumă de doar 0,35 miliarde lei pentru plata aceluiaşi tip de pensii. Nesustenabilitatea acestui sistem este demonstrată de creşterea de 10 ori a cheltuielilor aferente pensiilor de serviciu în ultimii 10 ani, fapt constatat şi de Comisia Europeană.
    143. Condiţiilor economice şi bugetare dificile şi nesustenabilităţii sistemului de pensii de serviciu li se adaugă urgenţa îndeplinirii de către România a unor angajamente în raport cu Uniunea Europeană, stabilite prin intermediul PNRR, în mod special în cadrul jalonului 215, referitor la eliminarea pensiilor de serviciu. De altfel, trebuie menţionat că urgenţa reglementării în vederea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de jalonul 215 este rezultatul unei succesiuni complexe de evenimente. Odată cu adoptarea Legii nr. 282/2023 au fost aduse o serie de modificări Codului fiscal, inclusiv cu privire la impozitarea distinctă a pensiilor de serviciu, fapt justificat de îndeplinirea jalonului menţionat. Drept consecinţă, ca urmare a unei evaluări preliminare, Comisia Europeană a stabilit la data de 15 octombrie 2024 că jalonul 215 a fost îndeplinit satisfăcător. Totuşi, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 724 din 19 decembrie 2024, dispoziţiile legale ce au determinat poziţia Comisiei au fost declarate neconstituţionale. Ca urmare a acestei situaţii, prin Decizia nr. 3.847 din 28 mai 2025, Comisia Europeană a dispus suspendarea plăţii către România a unei sume de 231 de milioane de euro, reprezentând peste 90% granturi, constatându-se că nu sunt îndeplinite cerinţele jalonului 215 referitor la limitarea pensiilor de serviciu. În justificarea acestei măsuri, Comisia a arătat, în documentul intitulat „Comunicarea către România a evaluării Comisiei cu privire la jalonul 215 din cea de-a treia Cerere de Plată a sprijinului nerambursabil în conformitate cu articolul 24, alineatul (6) din Regulamentul UE 241/2021“, faptul că: „În urma Deciziei nr. 724/2024 a Curţii Constituţionale a României, adoptată la 19 decembrie 2024, Comisia înţelege că dispoziţiile relevante din Legea nr. 282/2023 de introducere a impozitării progresive a pensiilor mari şi foarte mari nu pot fi puse în aplicare de guvern. Din acest motiv, jalonul 215, care impune «consolidarea principiului contributivităţii sistemului» şi «corectarea inechităţilor dintre beneficiarii acestor categorii de pensii şi beneficiarii sistemului public de pensii din punctul de vedere al aspectului contributiv» nu poate fi considerată îndeplinită în mod satisfăcător.“
    144. Având în vedere situaţia expusă, Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului şi Solidarităţii Sociale, în calitate de coordonator de reformă, a iniţiat un dialog tehnic cu Banca Mondială, în calitate de furnizor de asistenţă tehnică, şi Comisia Europeană pentru identificarea unei soluţii legislative care să conducă la reevaluarea jalonului 215 ca fiind îndeplinit. Astfel, ca urmare a acestor demersuri şi pentru a readuce jalonul în cadrul unor repere care să asigure o evaluare pozitivă din partea Comisiei Europene, a fost elaborat proiectul de act normativ ce constituie obiectul controlului de constituţionalitate.
    145. În aceste condiţii, se apreciază că intervenţia legislativă este obiectiv justificată, de natură să conducă la respectarea obligaţiilor asumate în cadrul Uniunii Europene şi la asigurarea funcţionării sustenabile a sistemului de justiţie din România. Drept urmare, intervenţia legislativă la un termen relativ scurt de la ultima modificare a normelor aplicabile este impusă de o situaţie obiectivă, ce a intervenit ulterior modificărilor anterioare sau cu privire la care modificările anterioare s-au dovedit insuficiente.
    146. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 133 alin. (1) din Constituţie, sub aspectul solicitării formale a avizului CSM, se arată că Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului şi Solidarităţii Sociale a transmis proiectul de lege către CSM prin Adresa nr. 714/AGN din 20 august 2025, revenind ulterior prin Adresa nr. 8/AGN din 22 august 2025, menţionând în mod expres solicitarea unui aviz consultativ cu privire la proiectul de lege ce formează obiectul controlului de constituţionalitate. Raportat la aceste solicitări, CSM s-a întrunit şi a hotărât convocarea adunărilor generale ale judecătorilor şi procurorilor, fapt ce a rezultat în adoptarea de către acestea a unor declaraţii comunicate public, dar nu şi în redactarea şi transmiterea unui aviz de către CSM. Astfel, se confirmă capacitatea CSM de a se fi întrunit în intervalul necesar emiterii avizului, deşi acesta a hotărât totuşi să nu emită acest aviz. Fie şi interpretând că membrii CSM au considerat necesar să primească opiniile adunărilor generale ale judecătorilor şi procurorilor, chiar şi acestea au fost adoptate anterior adoptării legii ce constituie obiectul controlului de constituţionalitate, ceea ce ar fi permis CSM să emită un aviz. O astfel de succesiune de fapte pune sub semnul întrebării respectarea de către CSM a principiului cooperării loiale, astfel cum a fost conţinutul acestuia stabilit prin jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012 sau Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012).
    147. În ceea ce priveşte argumentarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia faptul că Guvernul a transmis, la 20 august 2025, CSM o formă a legii care ulterior a fost modificată echivalează cu inexistenţa solicitării avizului, se arată că modificările realizate reprezintă preluarea în parte a propunerilor transmise de către Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi însuşirea integrală a observaţiilor realizate de către Consiliul Economic şi Social, transmise prin Avizul nr. 5.095 din 29 august 2025, în cadrul aceleiaşi proceduri de avizare în care a fost solicitat şi avizul CSM, abordare de natură să sublinieze respectarea principiului cooperării loiale. Între forma transmisă CSM spre avizare şi forma cu privire la care Guvernul şi-a angajat răspunderea în Parlament au intervenit trei modificări minore, având ca obiectiv respectarea condiţiilor de claritate şi previzibilitate a legii, care nu sunt de natură să schimbe niciuna dintre dispoziţiile esenţiale ale legii şi, cu atât mai puţin, să fi influenţat un eventual aviz al CSM.
    148. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a exigenţelor constituţionale referitoare la principiul securităţii juridice şi al încrederii legitime, precum şi la interzicerea discriminării, corelate cu principiul independenţei justiţiei, în componenta sa instituţională, contrar art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 şi art. 124 alin. (3) din Constituţia României, se arată că interpretarea normelor supuse analizei ca generând trei regimuri distincte de pensionare este eronată, iar existenţa mai multor seturi de norme aplicabile în diferite perioade de timp nu poate fi imputabilă actului normativ ce formează obiectul analizei. Existenţa unor regimuri juridice diferite este consecinţa intervenţiei de-a lungul timpului a unei succesiuni de acte normative, în timp ce obiectul controlului de constituţionalitate realizat în prezenta cauză este reprezentat de un singur act normativ, căruia nu îi poate fi imputată existenţa anterior intrării sale în vigoare a unor regimuri juridice distincte, ci, cel mult, modificarea ultimului regim existent. De altfel, o astfel de interpretare ar putea fi aplicabilă în orice domeniu al dreptului, reglementările succedându-se la intervale variabile.
    149. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie şi realizarea, drept consecinţă, a unei discriminări se arată că, în cazul supus analizei, criteriul ce stă la baza pretinsei discriminări este însăşi legea în vigoare la momentul îndeplinirii condiţiilor de pensionare ori al solicitării emiterii deciziei de pensionare. Se subliniază că nerespectarea principiului activităţii legii generează situaţii de retroactivitate, contrare art. 15 alin. (2) din Constituţie.
    150. În ceea ce priveşte pretinsa discriminare între magistraţii civili şi cei militari se arată că nu legea ce formează obiectul analizei a introdus o diferenţă între regimul juridic aplicabil celor două categorii, ci o astfel de diferenţă a existat inclusiv în baza Legii nr. 303/2004, iar actele normative ulterioare, precum Legea nr. 303/2022 şi Legea nr. 282/2023, au prezervat soluţia normativă. În ceea ce priveşte ofiţerii de poliţie judiciară se menţionează că această categorie profesională nu a beneficiat niciodată de reglementări similare celor aplicabile magistraţilor în ceea ce priveşte dreptul la pensie şi, mai mult, că rolul acestora în cadrul procesului de justiţie este semnificativ diferit de cel al magistraţilor, fapt de natură să înlăture argumentarea privind încălcarea principiului egalităţii.
    151. În ceea ce priveşte predictibilitatea normelor aplicabile pentru beneficiarii pensiilor menţionate în cadrul legii criticate se arată că dispoziţiile art. V alin. (5) stabilesc o perioadă de tranziţie de peste 12 ani pentru implementarea noilor condiţii de pensionare. O interpretare potrivit căreia orice modificări referitoare la condiţiile de pensionare ar putea să privească doar magistraţi care nu au intrat încă în profesie este contrară înseşi raţiunii oricărei modificări legislative. Dacă o normă nu s-ar putea aplica decât la cel puţin 25 de ani după adoptarea sa, s-ar ajunge la o situaţie în care s-ar reglementa pentru un context economic, social şi politic ce nu poate fi decât, cel mult, intuit, existând o probabilitate crescută ca o astfel de normă să devină anacronică la momentul intrării sale în vigoare. Creşterea vârstei de pensionare, inclusiv în baza Legii nr. 282/2023, este aplicabilă tuturor magistraţilor încă în funcţie, iar nu doar celor care vor intra în magistratură ulterior intrării în vigoare a legii. Astfel, distincţia dintre Legea nr. 282/2023 şi legea analizată nu este reprezentată de aplicarea sau neaplicarea dispoziţiilor acestora magistraţilor aflaţi în funcţie, ci de etapizarea acestei aplicări.
    152. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 114 din Constituţie cu referire la condiţiile în care Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege se precizează că, prin Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, Curtea Constituţională a stabilit patru condiţii necesare în vederea respectării art. 114 din Constituţie în cadrul procedurilor de angajare a răspunderii Guvernului: existenţa unei urgenţe privind adoptarea măsurilor; necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate; importanţa domeniului reglementat; aplicarea imediată a legii în cauză. Condiţiile menţionate au fost confirmate ulterior prin jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale.
    153. Raportat la existenţa unei urgenţe privind adoptarea măsurilor se arată că îndeplinirea condiţiei existenţei unei urgenţe privind adoptarea măsurilor este confirmată prin suspendarea plăţii tranşei de 231 milioane de euro deja aplicată de către Comisia Europeană prin Decizia Comisiei Europene nr. 3.847 din 28 mai 2025. În ceea ce priveşte capacitatea măsurilor vizate prin procedura angajării răspunderii Guvernului de a soluţiona cauza ce a determinat urgenţa trebuie să fie luat în calcul faptul că blocarea plăţilor aferente jalonului 215 au drept cauză principală cadrul normativ existent, ce urmează să fie astfel modificat în vederea deblocării plăţilor, iar nu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, astfel cum pretinde Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie invocând Decizia nr. 724 din 19 decembrie 2024.
    154. În mod similar, ulterior ultimelor modificări legislative privind regimul pensiilor aplicabile în domeniul justiţiei, a intervenit o creştere vertiginoasă a deficitului bugetar (estimat de către Ministerul Finanţelor a depăşi pragul de 10% în 2025), a datoriei publice (56,6% din produsul intern brut în iulie 2025) şi a cheltuielilor bugetare referitoare la pensiile de serviciu (3,64 miliarde de lei în 2025), de natură să pună în pericol stabilitatea financiară a României, element ce justifică intervenţia de urgenţă a Guvernului printr-un set extins de măsuri privind creşterea veniturilor şi reducerea cheltuielilor bugetare. Modificările legislative cu privire la regimul pensiilor din domeniul justiţiei sunt doar parte componentă a acestui set de măsuri, fiind prioritizate în raport cu reformele ulterioare doar ca urmare a existenţei constrângerii suplimentare generate de suspendarea plăţilor aferente jalonului 215 din PNRR. Noile dispoziţii au drept consecinţă ce nu poate fi contestată scăderea cheltuielilor bugetare. Faptul că expunerea de motive anexată actului normativ nu indică o valoare exactă nu are drept cauză inexistenţa unui impact bugetar, aşa cum argumentează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci imposibilitatea calculării exacte a unui cuantum, având în vedere posibilitatea personalului vizat de a opta pentru continuarea activităţii chiar şi după îndeplinirea condiţiilor de pensionare, precum şi faptul că valoarea pensiilor magistraţilor, atât potrivit normelor în vigoare, cât şi potrivit normelor adoptate ca urmare a angajării răspunderii, depinde de veniturile obţinute pe parcursul ultimelor luni anterioare pensionării, ce nu pot fi estimate în avans, precum şi de evoluţia criteriilor de indexare.
    155. Existenţa unui deficit major de personal în cadrul sistemului de justiţie reprezintă o urgenţă semnificativă, dată fiind afectarea actului de justiţie prin supraîncărcarea magistraţilor în funcţie şi, simultan, prin creşterea întârzierilor în soluţionarea dosarelor. Creşterea vârstei de pensionare este de natură să asigure imediat şi o creştere a numărului de magistraţi disponibili în cadrul sistemului de justiţie. Faptul că dispoziţiile tranzitorii ale art. V alin. (1) şi (2) stabilesc că noile modificări, inclusiv cele referitoare la cuantumul pensiei, nu vor fi aplicabile celor care ar putea să solicite pensionarea la momentul intrării în vigoare a legii, acestora continuând să li se aplice integral legislaţia în vigoare, asigură că nu va exista un val de pensionări de natură să crească numărul de posturi vacante. Astfel, în timp ce Institutului Naţional al Magistraturii îi revine sarcina de a asigura accesul unui număr mai mare de noi magistraţi în sistemul de justiţie, legea criticată asigură păstrarea în funcţie a magistraţilor care nu îndeplinesc condiţiile de pensionare, precum şi încurajarea magistraţilor care îndeplinesc condiţiile de pensionare, dar care au ales să nu se pensioneze, să îşi continue activitatea.
    156. În ceea ce priveşte maxima celeritate ce trebuie să privească adoptarea reglementărilor asupra cărora este angajată răspunderea se subliniază că, în logica unei democraţii funcţionale, existenţa unei majorităţi care formează un guvern nu este de natură să asigure o majoritate parlamentară pentru orice politică publică susţinută de respectivul guvern. Respingerea unei propuneri legislative presupune lipsa unui acord faţă de soluţia propusă prin respectiva propunere, iar nu susţinerea automată a statu-quoului şi respingerea implicită a oricăror potenţiale modificări. În cazul concret supus analizei, respingerea propunerii legislative înregistrate cu numărul PL-x nr. 103/2025 presupune lipsa acordului cu privire la o serie de prevederi diferite de cele incluse în legea ce formează obiectul controlului de constituţionalitate, dat fiind că normele acestora diferă în mod substanţial atât în ceea ce priveşte modul de calcul al pensiilor de serviciu, cât şi în ceea ce priveşte etapizarea aplicării noilor prevederi privind creşterea vârstei de pensionare. De altfel, nedepunerea unei moţiuni de cenzură cu privire la proiectul de lege propus de Guvern indică susţinerea acestuia de către o majoritate calificată a membrilor Parlamentului.
    157. Raportat la condiţia importanţei domeniului reglementat se consideră că angajarea răspunderii Guvernului, prin însuşi caracterul său de procedură extraordinară, este menită să fie aplicată în situaţii în care consensul la nivelul Parlamentului şi, indirect, la nivelul societăţii este dificil de obţinut, fiind necesară garantarea soluţiei propuse direct de către Guvern prin asumarea riscului demiterii sale în cadrul procedurii. Se subliniază importanţa organizării justiţiei şi a statutului magistraţilor, dată fiind reglementarea acestor domenii la nivel constituţional.
    158. În ceea ce priveşte aplicarea imediată a legii se arată că legea criticată stabileşte expres data de intrare în vigoare, la scurt timp după finalizarea estimată a procedurii de angajare a răspunderii în Parlament şi a eventualelor proceduri ce pot urma din punct de vedere constituţional.
    159. Raportat la critica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la angajarea răspunderii Guvernului asupra mai multor acte normative, în cadrul unui „pachet“, se arată că singura cerinţă impusă de textul constituţional incident este cea referitoare la specia ori clasa actelor asupra cărora Guvernul îşi poate angaja răspunderea, adică un program, o declaraţie de politică generală ori un proiect de lege (Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009). În cazul supus analizei, toate cele cinci proceduri au vizat proiecte de lege, respectând şi exigenţele stabilite prin jurisprudenţa instanţei de control de constituţionalitate.
    160. Se arată că, potrivit obiecţiei de neconstituţionalitate, legea generează o încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie privind principiul legalităţii, în componenta sa privitoare la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii. Un prim argument adus în susţinerea acestei afirmaţii priveşte utilizarea termenului de „vechime totală în muncă“, care nu este expres definit. Se consideră că utilizarea acestui termen este menită să clarifice faptul că suplimentar faţă de „vechimea în funcţie“, termen utilizat şi în forma anterioară a legii în vederea stabilirii dreptului de pensionare şi în cazul căreia sunt expres definite ocupaţiile în care poate fi acumulată acest tip de vechime, vechimea în muncă suplimentară până la totalul de 35 de ani nu depinde de anumite funcţii. Astfel, cele două tipuri de vechime, respectiv vechimea în funcţie şi vechimea în muncă acumulată în alte funcţii, duc, în mod logic, la stabilirea vechimii totale în muncă. Din acest punct de vedere este relevant de amintit că termenul de „vechime în muncă“ este expres definit în cadrul art. 16 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, în timp ce în cazul altor ocupaţii sau profesii, ce nu au la bază un contract de muncă, este expres menţionată echivalarea vechimii în respectiva ocupaţie sau profesie drept vechime în muncă.
    161. În ceea ce priveşte aplicarea cumulativă a celor trei condiţii stabilite prin textul legii pentru dobândirea dreptului la pensie (respectiv vechimea în funcţie de 25 de ani, vechimea totală în muncă de 35 de ani şi vârsta de pensionare), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie invocă dificultatea în a înţelege respectivele prevederi, argumentând că interpretarea acestora nu este clară pentru perioada tranzitorie prevăzută la art. V alin. (5), dat fiind că pentru această perioadă tranzitorie se face referire la anumite intervale temporale în care condiţia privind vârsta de pensionare şi condiţia de vechime totală în muncă se aplică în mod treptat. Or, contrar susţinerilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile art. V alin. (5) prevăd în mod expres care dintre condiţii trebuie să fie îndeplinită în respectivele intervale temporale. Astfel, valorile referitoare la vârstă şi vechime totală în muncă, ce cresc pe parcursul perioadei tranzitorii, se aplică diferitelor persoane grupate în funcţie de criteriul anului în care acestea vor îndeplini condiţia vechimii de 25 de ani în funcţiile menţionate.
    162. Raportat la creşterea vârstei de pensionare la 65 de ani, se menţionează că o astfel de măsură este în deplin acord cu standardele existente în alte state ale Uniunii Europene, ce constituie un reper în ceea ce priveşte respectarea principiilor statului de drept (Franţa, Germania, Belgia, Spania, Grecia).
    163. Referitor la eliminarea treptată a posibilităţii de echivalare a vechimii în alte profesii juridice prin folosirea unor „tranşe de vechime foarte scurte“ se consideră că această apreciere nu este direct legată de exigenţele de claritate şi precizie a legii. Faptul că eliminarea treptată a posibilităţii echivalării vechimii în alte profesii se va realiza în intervalul 2025-2034, în timp ce implementarea treptată a condiţiilor de vârstă, vechime în funcţia de magistrat şi vechime totală în muncă se va realiza în intervalul 2025-2037, nu este de natură să afecteze predictibilitatea sau previzibilitatea legii, având în vedere că cele două norme privesc aspecte distincte (vechimea asimilată în alte profesii, respectiv condiţiile de pensionare), singurul lucru comun acestora fiind faptul că amândurora li se aplică dispoziţii tranzitorii. Nu se poate vorbi despre o „tratare într-un mod mai defavorabil“ a eliminării vechimii asimilate, având în vedere că principiul egalităţii presupune existenţa unor norme distincte aplicabile în ipoteze similare. Or, în cauză, raporturile juridice reglementate de art. V alin. (3) şi, respectiv, art. V alin. (5) au un obiect distinct.
    164. Cu privire la criticile aduse dispoziţiilor art. V alin. (1) şi (2) din lege referitoare la persoanele cărora le-au fost emise decizii de pensionare anterior datei de 1 octombrie 2025, la persoanele cărora le-au fost emise decizii de pensionare începând cu data de 1 octombrie 2025 în baza unor cereri înregistrate la casele de pensii înainte de 1 octombrie 2025, precum şi la persoanele care îndeplinesc condiţiile de pensionare anterior datei de 1 octombrie 2025, indiferent de momentul la care vor înregistra cererile de pensionare la casele de pensii, se arată că acestea respectă art. 15 alin. (2) din Constituţie privind principiul neretroactivităţii legii.
    165. Cu privire la utilizarea sintagmei „vârsta standard de pensionare prevăzută de legislaţia care reglementează sistemul public de pensii“ se arată că trimiterea la vârsta standard de pensionare aplicabilă în cadrul sistemului public de pensii priveşte una dintre condiţiile pentru pensionarea magistraţilor, şi nu art. 216 din Legea nr. 303/2022, care stabileşte posibilitatea menţinerii în funcţie a magistraţilor şi după pensionare.
    166. Se arată că legea criticată eşalonează vechimile asimilate pentru intervalul 2025-2034, pe parcursul a 10 ani, o perioadă mai mult decât dublă. Raportat la această constatare, considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit cărora „este mai mult decât evident că dispoziţiile art. V alin. (3) propun o soluţie asemănătoare celei declarate neconstituţionale“ indică mai degrabă o necorelare între susţinere şi norma analizată. De altfel, eliminarea perioadelor asimilate, atât timp cât aceasta este realizată etapizat, şi îndeplinirea unei condiţii de vechime efectivă în magistratură de 25 de ani reprezintă exigenţe constituţionale impuse chiar de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2022.
    167. Raportat la considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privitoare la etapizarea creşterii vârstei de pensionare de la 47 de ani şi 8 luni, cât era aceasta la momentul adoptării legii, aşadar în anul 2025, până la 65 de ani, care se va atinge în anul 2037, se arată că aceasta se desfăşoară pe parcursul unei perioade de aproape 13 ani, mai mult de jumătate decât vechimea necesară în funcţia de magistrat în vederea pensionării. Chiar dacă vârsta de pensionare se majorează cu 1 an şi 6 luni pentru fiecare etapă, modul de formulare a dispoziţiilor tranzitorii incluse în art. V alin. (5) asigură o etapizare efectivă, aplicabilă pentru 13 generaţii de magistraţi.
    Etapizarea reglementată este una efectivă, care asigură creşterea treptată a vârstei de pensionare inclusiv pentru 13 dintre generaţiile care nu îndeplinesc la momentul intrării în vigoare condiţia privind vârsta de pensionare stabilită prin Legea nr. 282/2023, aspect de natură să asigure respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, precum şi a principiului independenţei justiţiei.

    168. Cu privire la modul de reglementare a actualizării pensiilor de serviciu se arată că art. V din Legea nr. 282/2023 a introdus o normă derogatorie, prin care se stabileşte că pensiile de serviciu, inclusiv pensia de invaliditate şi pensia de urmaş se actualizează procentual ori de câte ori se majorează indemnizaţia de încadrare brută lunară pentru judecătorii sau procurorii în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad profesional. Este esenţial de remarcat că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din cadrul Legii nr. 303/2022 nu au fost abrogate, fapt de natură să indice intenţia legiuitorului de aplicare a dispoziţiilor art. V din cadrul Legii nr. 282/2023 pe durată determinată ori cu titlu tranzitoriu. Astfel, la momentul actual, sunt în vigoare două seturi distincte de norme privind acelaşi obiect, aspect de natură să aducă atingere dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie. Intervenţia realizată prin legea supusă controlului de constituţionalitate are ca obiectiv clarificarea reglementării, eliminând una dintre cele două reglementări în vigoare aplicabile aceloraşi raporturi juridice.
    169. Raportat la aşteptarea legitimă privind statutul profesional la momentul intrării în funcţie, inclusiv cuantumul pensiei şi vârsta de ieşire la pensie, trebuie reţinut că o interpretare a dispoziţiilor Deciziei nr. 467 din 2 august 2023 în sensul imposibilităţii modificării oricăror prevederi referitoare la dreptul la pensie pe parcursul carierei de minimum 25 de ani a unui magistrat este nerezonabilă, dată fiind necesitatea adaptării continue a legislaţiei la contextul socioeconomic al unui stat. Schimbările demografice (îmbătrânirea populaţiei, corelată cu creşterea speranţei de viaţă) vor impacta întotdeauna piaţa muncii, inclusiv profesiile juridice şi chiar persoanele active în domeniul justiţiei, în mod special prin necesitatea creşterii vârstei de pensionare. Similar, contextul economic, eventuale crize financiare ori bugetare vor impacta de-a lungul timpului cuantumul remuneraţiei, fie prin fluctuaţii ale acesteia, fie prin aplicarea unor politici fiscale distincte. Adaptabilitatea dreptului este una dintre calităţile principale ale acestuia, atât timp cât este justificată din perspectivă socială şi economică şi cât timp principiile generale aplicabile unei ramuri de drept sunt prezervate. Şi în cazul legii ce constituie obiectul controlului de constituţionalitate principiile de bază prevăzute în jurisprudenţa instanţelor supranaţionale şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale sunt respectate, în timp ce modificările survenite sunt temeinic justificate de necesitatea adaptării la contextul socioeconomic.
    170. Se arată că opţiunea pentru indexarea pensiilor prin raportare la un indicator, fie el rata inflaţiei ori indemnizaţia de încadrare brută lunară aflată în plată, reprezintă eminamente o opţiune de oportunitate, niciuna dintre cele două alternative neoferind garanţia că va oferi un avantaj prin raportare la cealaltă. Se consideră că standardele stabilite prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie pentru a considera pensia acordată magistraţilor drept una care să asigure stabilitate financiară fac raportare la „contextul socioeconomic al statului membru“, mai obiectiv caracterizat de factori precum variaţia inflaţiei decât de variaţia salariului de bază minim brut pe ţară, a cărui valoare este determinată, conform art. 164 din Codul muncii, în baza unei hotărâri a Guvernului, depinzând, aşadar, exclusiv de voinţa politică. Însăşi Curtea de Justiţie a stabilit în mod expres că utilizarea unor norme cu privire la majorarea sau indexarea indemnizaţiilor şi, implicit, pensiilor magistraţilor, diferite de normele folosite pentru alte categorii de beneficiari, se poate realiza atât timp cât „această măsură derogatorie este justificată de un obiectiv de interes general, cum ar fi cerinţa de a elimina un deficit public excesiv“ (Hotărârea din 25 februarie 2025, pronunţată în Cauza C-146/23, XL şi alţii împotriva Sąd Rejonowy w Białymstoku, paragraful 67). O astfel de condiţie este îndeplinită şi în situaţia supusă analizei, astfel cum am arătat anterior, dată fiind situaţia economică dificilă în care se află în acest moment România.
    171. În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie privind principiul egalităţii în drepturi, se arată că utilizarea cumulativă în cazul pensiilor de serviciu ale magistraţilor a trei condiţii, respectiv vechimea în funcţia de magistrat, vârsta de pensionare şi vechimea totală în muncă, prin comparaţie cu utilizarea cumulativă în cazul beneficiarilor sistemului general de pensii a două condiţii, respectiv stagiul de cotizare şi vârsta standard de pensionare, nu reprezintă o încălcare a principiului egalităţii. Dimpotrivă, cele două sisteme au în comun două condiţii identice: existenţa unei vechimi totale de 35 de ani şi îndeplinirea condiţiei de vârstă de 65 de ani. Însăşi raţiunea legii supuse controlului de constituţionalitate este cea de a asigura, începând cu anul 2037, aplicarea aceloraşi condiţii referitoare la vechimea totală în muncă şi vârsta de pensionare, având în vedere că în anul menţionat vârsta de pensionare se va egaliza în sistemul general de pensii şi prin raportare la diferenţa de sex. Unica diferenţă dintre cele două sisteme este reprezentată de existenţa în cazul magistraţilor a unei condiţii de vechime exclusiv în profesia de magistrat, cu o durată între 20 şi 25 de ani. O astfel de vechime exclusiv în profesia de magistrat generează cauzele (precum restrângerea anumitor drepturi pe parcursul exercitării profesiei) aplicării unor reguli de natură să sporească semnificativ cuantumul pensiei. Astfel, nu se poate vorbi despre o încălcare a principiului egalităţii, având în vedere că în ambele situaţii, a sistemului general de pensii şi, respectiv, a pensiilor de serviciu, se aplică aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi vârstă, în timp ce situaţia specială, cea a pensiilor de serviciu ale magistraţilor, presupune un criteriu suplimentar ce reprezintă cauza esenţială a înseşi existenţei sale: vechimea în funcţia de magistrat.
    172. Dreptul de a obţine pensie de serviciu reprezintă un beneficiu pe care persoana care îndeplineşte condiţiile necesare îl poate obţine, fără a fi lipsită de alternativa de a primi o pensie în cadrul sistemului public de pensii, inclusiv prin utilizarea exclusivă a unui stagiu minim de cotizare de 15 ani. O încălcare a principiului egalităţii, astfel cum a fost acesta stabilit deopotrivă prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi prin cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, ar fi presupus diminuarea drepturilor persoanelor discriminate (în cazul supus analizei, magistraţii). Or, dimpotrivă, magistraţii vor avea oricând dreptul de a beneficia de pensia ce le-ar reveni în baza normelor specifice sistemului public de pensii, aspect expres stabilit de dispoziţiile art. 211 alin. (6) din Legea nr. 303/2022. Suplimentar, vor avea dreptul de a accesa şi un sistem distinct de pensii, respectiv cel prevăzut prin Legea nr. 303/2022, astfel cum a fost aceasta modificată inclusiv prin legea supusă analizei, drept justificat de existenţa unei perioade în care au fost supuşi unor limitări suplimentare.
    173. Se apreciază că pensia de serviciu are la bază, asemenea pensiilor din sistemul public de pensii, o componentă contributivă, bazată pe reţinerile efectuate de-a lungul timpului din veniturile beneficiarilor şi care beneficiază de protecţia dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Constituţie. Această componentă contributivă va fi reţinută atât pe parcursul vechimii în funcţie de 25 de ani, cât şi pe parcursul vechimii totale în muncă, de 35 de ani, urmând ca beneficiul să fie regăsit drept parte a cuantumului final al pensiei. Faţă de reglementările actuale, o astfel de modificare generează o creştere a componentei contributive, protejată de dispoziţiile constituţionale privind dreptul la pensie, în compensare cu o scădere a componentei suplimentare justificată de restricţiile existente pe parcursul profesiei de magistrat, fără a fi afectat dreptul prevăzut de art. 47 alin. (2) din Constituţie. Astfel, cu cât vechimea totală în muncă este mai mare, fie şi în afara sistemului de justiţie, cu atât sumele totale cu care se contribuie la bugetul asigurărilor sociale de stat cresc, uşurând efortul bugetar al statului, cu impact inclusiv asupra pensiei ce va fi primită după momentul pensionării.
    174. Raportat la critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 124 din Constituţie, coroborat cu art. 147 alin. (4) şi art. 148 alin. (2) şi (4) privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 467 din 2 august 2023 şi Decizia nr. 724 din 19 decembrie 2024) a fost reluat principiul stabilit prin Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor [DAJ/DOC (98)23], potrivit căruia „judecătorii (...) trebuie să beneficieze de plata unei pensii al cărei nivel să fie cât mai apropiat de nivelul ultimului salariu primit ca judecător“. Un astfel de principiu nu stabileşte un cuantum expres şi nici un interval în care acesta ar trebui să se încadreze, lăsând la latitudinea legiuitorului să stabilească acest cuantum. Din această perspectivă, exprimarea „mai apropiat“ are la bază utilizarea unei comparaţii, elementul de comparaţie putând fi alte pensii aflate în plată sau, eventual, raportul dintre pensiile aflate în plată şi salariile ori remuneraţiile aplicabile. De altfel, însăşi Curtea de Justiţie a subliniat că în vederea evaluării caracterului adecvat al remuneraţiei magistraţilor este oportun să se compare remuneraţia medie a judecătorilor cu salariul mediu din acest stat, astfel cum s-a subliniat în special în raportul de evaluare a sistemelor judiciare europene întocmit în 2020 de Comisia Europeană pentru Eficienţa Justiţiei (C-146/23, Sąd Rejonowy w Białymstoku).
    175. Întrucât, în logica legii criticate, pensia brută medie lunară pe economie ar reprezenta 14% din pensia brută lunară a unui judecător cu grad de curte de apel, este greu de susţinut că scăderea propusă prin legea criticată afectează independenţa justiţiei şi principiul statului de drept. Ca atare, drept urmare a aplicării noilor dispoziţii, cuantumul pensiei unui magistrat va fi semnificativ mai mare faţă de pensia medie din sistemul public de pensii, raport mult mai mare decât în alte state europene, precum Franţa, Germania sau Polonia. În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că remuneraţia judecătorilor (implicit, pensia) poate fi redusă fără a afecta principiul independenţei judecătorilor „atât timp cât nivelul de remunerare a judecătorilor nou-stabilit rămâne suficient pentru a le asigura independenţa“ (Hotărârea din 5 iunie 2025, pronunţată în Cauza C-762/23, RL şi alţii, paragraful 33).
    176. În ceea ce priveşte baza de calcul utilizată pentru stabilirea cuantumului pensiei de serviciu a magistraţilor se arată că o creştere a acesteia de la media indemnizaţiilor din ultimele 48 de luni la media indemnizaţiilor din ultimele 60 de luni (aşadar o creştere procentuală cu 25%) nu poate fi echivalată cu creşterea la 300 de luni ce a fost constatată ca fiind neconstituţională în Decizia nr. 467 din 2 august 2023.
    177. Cu privire la reglementarea unor bonificaţii (în cazul acordării unei creşteri cu 1% a indemnizaţiei pentru anii suplimentari) ori a unor sancţiuni (în cazul scăderii cu 1% a indemnizaţiei pentru anii lipsă) se arată că acestea reprezintă un instrument ce ţine de politica legislativă a statului, aflată în permanentă adaptare la contextul socioeconomic, iar nu de dreptul la pensie. Astfel, dată fiind lipsa acută de personal din sistemul de justiţie, este firesc ca sancţiunea pentru inexistenţa întregii vechimi în funcţie să fie sporită (în concret, aceasta creşte la 2% raportat la indemnizaţia existentă). A fost introdusă o nouă formulă de bonificare a magistraţilor care au o vechime mai mare în funcţie, prin posibilitatea pensionării anticipate. Potrivit dispoziţiilor nou-introduse, pentru magistraţii care au atins o vechime în funcţie de 35 de ani este eliminată condiţia de vârstă pentru pensionare. Drept consecinţă, în cazul magistraţilor a căror vechime în funcţie a început să curgă de la 22 de ani, vârsta de pensionare poate scădea cu până la 7 ani în cazul în care vechimea în funcţia de magistrat este una maximă, de 35 de ani. Această măsură este balansată de o scădere a cuantumului pensiei cu 2% pentru fiecare an lipsă până la împlinirea vârstei standard de pensionare. Astfel, poate fi înţeles raţionamentul unitar ce a determinat modificările legislative: încurajarea păstrării în funcţie pentru o perioadă cât mai lungă a magistraţilor, fără ca acest lucru să genereze cheltuieli bugetare suplimentare. Drept urmare, bonificaţia nu se acordă printr-o pensie mai mare, ci printr-un avantaj diferit, cel al pensionării anticipate.
    178. Cu privire la argumentaţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la invocarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin care se arată faptul că judecătorii trebuie să beneficieze de un nivel al pensiilor cât mai apropiat de ultimul salariu încasat, se arată că sunt realizate citări parţiale ale acestei jurisprudenţe, omiţându-se să se menţioneze că, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a Curţii de Justiţie, cuantumul poate varia prin raportare la fiecare situaţie în parte (a se vedea în acest sens C-146/23, XL şi alţii c. Sąd Rejonowy w Białymstoku, paragraful 58). De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie omite să menţioneze faptul că instanţa de la Luxemburg a arătat în mod constant că în situaţii excepţionale, în mod special în cazul existenţei unui deficit public excesiv, reducerea remuneraţiilor şi, implicit, a pensiilor nu ar aduce atingere celorlalte principii privitoare la independenţa justiţiei, aşadar, nici celui privind cuantumul cât mai apropiat al pensiei prin raportare la ultimul salariu. Astfel, potrivit Curţii de Justiţie, „o măsură de reducere a salariilor judecătorilor sau a pensiei acestora pentru limită de vârstă trebuie justificată de un obiectiv de interes general, precum imperativul eliminării unui deficit public excesiv“ (C-762/23, RL şi alţii c. Curtea de Apel Bucureşti, Hotărârea din 5 iunie 2025, paragraful 26). Similar, astfel de reduceri privind indemnizaţiile judecătorilor sunt acceptabile, fără să afecteze principiul independenţei justiţiei, dat fiind că rolul lor este „să contribuie la efortul de austeritate dictat de imperativele de reducere a deficitului excesiv al bugetului statului spaniol“(C-49/18, Escribano Vindel, Hotărârea din 7 februarie 2019, paragraful 67). De asemenea, s-a arătat că o măsură de reducere a remuneraţiilor judecătorilor „trebuie să fie justificată de un obiectiv de interes general, cum ar fi cerinţa de a elimina un deficit public excesiv“ (C-146/23, XL şi alţii c. Sąd Rejonowy w Białymstoku, Hotărârea din 25 februarie 2025, paragraful 67). Toate considerentele anterior menţionate indică faptul că, deşi independenţa justiţiei are la bază existenţa unui nivel al pensiei cât mai apropiat de ultimul salariu, acest criteriu trebuie să se raporteze la contextul social-economic din respectivul stat şi, suplimentar, el nu împiedică scăderi ale pensiei, în mod particular atunci când acestea sunt impuse de situaţia financiară dificilă a statului.
    179. Cu privire la faptul că majorarea cuantumului pensiei de serviciu cu câte 1% nu se aplică pentru anii împliniţi începând cu data de 1 octombrie 2025 care depăşesc vechimea de 25 de ani, însă fără a se pierde beneficiul majorării cuantumului net pentru perioadele anterioare datei de 1 octombrie 2025, ar avea efect retroactiv se arată că legea criticată indică în mod expres că toate persoanele care au beneficiat de această bonificaţie până la data de 1 octombrie 2025 vor păstra acest beneficiu şi în viitor. Astfel, dacă o persoană a îndeplinit condiţiile de pensionare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 282/2023, dar a continuat să acumuleze vechime în funcţia de magistrat, aceasta va primi bonificaţia aferentă întregii perioade suplimentare anterioare datei de 1 octombrie 2025, bonificaţie ce se va adăuga pensiei de serviciu şi pe viitor. Dispoziţiile nou-introduse nu vizează eliminarea bonificaţiilor deja dobândite, ci încetarea aplicării de astfel de bonificaţii pentru perioadele lucrate ulterior datei de 1 octombrie 2025. Se poate observa astfel că normele produc efecte doar pentru viitor, fiind exclusă orice retroactivitate, iar drepturile anterior dobândite vor fi păstrate.
    180. În ceea ce priveşte pensiile personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti, considerate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca pierzându-şi caracterul de pensie de serviciu datorită scăderii acestora, se menţionează că un astfel de caracter de pensie de serviciu este generat de stabilirea unor norme distincte de calculare a pensiei prin raportare la normele sistemului public de pensii. În mod special, caracterul de pensie de serviciu depinde de existenţa unei componente necontributive ca parte a cuantumului final al pensiei, condiţie ce va fi îndeplinită în continuare pentru toţi destinatarii legii, inclusiv personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti.
    181. În temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992, Curtea a solicitat Guvernului instrumentul de prezentare şi motivare a proiectului de lege pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu, precum şi toată corespondenţa purtată în legătură cu proiectul de lege antereferit. Guvernul a comunicat documentele solicitate. De asemenea, la dosarul cauzei, Consiliul Superior al Magistraturii, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, cu sediul în Slatina, Asociaţia „ROJUST - Asociaţia personalului din justiţie“, cu sediul în Ploieşti, precum şi alte persoane juridice şi fizice au depus, în calitate de amicus curiae, înscrisuri cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate formulată.
    182. La termenul de judecată fixat pentru data de 24 septembrie 2025, Curtea a dispus amânarea dezbaterilor asupra cauzei pentru data de 8 octombrie 2025 şi, ulterior, pentru 20 octombrie 2025, când a pronunţat prezenta decizie.

    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi cel al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    183. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu (PL-x nr. 242/2025), în ansamblul său.
    184. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept, loialitatea constituţională, securitatea juridică şi exigenţele de calitate a legii, ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 114 privind angajarea răspunderii Guvernului, ale art. 124 alin. (3) privind înfăptuirea justiţiei, ale art. 133 alin. (1) privind rolul Consiliului Superior al Magistraturii, ale art. 147 alin. (4) privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) privind dreptul Uniunii Europene.
    (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    185. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale obiecţiei de neconstituţionalitate, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, cât şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordine, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea în acest sens deciziile nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38, şi nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27).
    186. Curtea urmează să constate că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.
    187. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.
    188. Legea criticată a fost adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună. Proiectul de lege prezentat a fost adoptat prin nedepunerea unei moţiuni de cenzură. În aceste condiţii, legea astfel adoptată a fost depusă, în aceeaşi zi, la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la secretarul general al Senatului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar la 6 septembrie 2025 a fost comunicată Preşedintelui României în vederea promulgării. Curtea Constituţională a fost sesizată în data de 4 septembrie 2025 cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. Prin urmare, obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în interiorul termenului de protecţie stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, astfel că aceasta este admisibilă.
    189. Sub aspectul obiectului sesizării, Curtea urmează să constate că aceasta vizează o lege care nu a fost încă promulgată, astfel că poate forma obiectul controlului de constituţionalitate prevăzut de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie.
    190. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.

    (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate

    (2.1) Critici de neconstituţionalitate extrinsecă

    (2.1.1) Încălcarea art. 114 din Constituţie cu referire la condiţiile în care Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege
    191. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că angajarea răspunderii Guvernului pe un proiect de lege trebuie să fie realizată ţinându-se seama, printre altele, de existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor preconizate, de necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate şi de aplicarea imediată a legii în cauză (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011). Recurgerea la procedura angajării răspunderii Guvernului nu poate fi realizată oricum şi în orice condiţii, deoarece această modalitate de legiferare reprezintă, într-o ordine firească a mecanismelor statului de drept, o excepţie. Decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea nu poate fi animată exclusiv de elemente de oportunitate, ci de urgenţa reglementării domeniului vizat. Or, urgenţa reglementării se află în legătură directă cu evitarea/prevenirea unei situaţii iminente sau cel puţin actuale de pericol, fiind indisolubil legată de existenţa unei situaţii de fapt ce nu poate fi depăşită prin apelarea la procedurile legislative obişnuite. Este adevărat că procedura angajării răspunderii Guvernului nu necesită existenţa unei situaţii extraordinare pe care să o rezolve, pentru că, în acest caz, se utilizează un alt instrument legislativ, şi anume ordonanţa de urgenţă, însă ea trebuie să se subsumeze unei situaţii care, fără a fi extraordinară, implică o rezolvare ce nu poate fi amânată. O asemenea abordare se impune pentru că angajarea răspunderii Guvernului presupune ocolirea dezbaterii parlamentare, cu alte cuvinte, limitarea rolului acestuia de unică autoritate legiuitoare a ţării. De altfel, legiuitorul constituant, reglementând procedura prevăzută de art. 114 din Constituţie, a acceptat o asemenea limitare, fără însă a o echivala cu o procedură de legiferare obişnuită. Prin urmare, o asemenea procedură poate fi folosită în mod temperat şi moderat şi doar în condiţiile unei nevoi stringente de reglementare, fără ca aceasta să presupună şi o situaţie extraordinară (Decizia nr. 28 din 29 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 28 februarie 2020, paragraful 72).
    192. În expunerea de motive a legii (pct. 2.2 - Descrierea situaţiei actuale) se arată că adoptarea legii criticate a avut în vedere, pe de o parte, faptul că Decizia Comisiei Europene nr. 3.847 din 28 mai 2025 a stabilit suspendarea plăţii unei sume de 869 de milioane de euro din cadrul Planului naţional de redresare şi rezilienţă, iar, pe de altă parte, în mod independent de necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate prin Planul naţional de redresare şi rezilienţă, faptul că România se află la momentul actual într-o situaţie economică dificilă, confirmată şi de Comisia Europeană. În acest din urmă sens se arată că deficitul bugetului general consolidat a înregistrat în 2024 cea mai amplă creştere produsă în ultimii 30 de ani, atingând un nivel de 9,3% din PIB, datoria publică exprimată ca procent din PIB a atins 54,8% în 2024. Cauza exclusivă a accentuării dezechilibrului bugetar menţionat este reprezentată de majorarea abruptă a cheltuielilor bugetare exprimate ca procent în PIB (creştere de la 40,6 la 43,5%), fapt generat inclusiv de cheltuielile privind pensii şi salarii. Necesitatea finanţării acestui dezechilibru bugetar a dus la o creştere semnificativă a cheltuielilor statului român cu dobânzile aferente datoriei publice, acestea ajungând doar pentru anul 2024 la o valoare absolută de peste 8 miliarde euro.
    193. Astfel, în lipsa unor măsuri urgente, nivelul crescut al cheltuielilor publice genera o continuă creştere a datoriei guvernamentale şi a costurilor aferente acesteia, precum dobânzile. O evoluţie în acest sens va face inevitabilă depăşirea pragului impus de actele de drept primar cu privire la datoria publică, respectiv limitarea acesteia la 60% din produsul intern brut, în condiţiile în care normele privind limitarea deficitului bugetar la 3% au fost deja încălcate.
    194. Având în vedere acest context ce implică deopotrivă obligaţiile asumate prin cadrul normativ pentru implementarea Planului naţional de redresare şi rezilienţă, riscul pierderii sumei de 869 milioane de euro, precum şi situaţia economică dificilă manifestată prin existenţa unui deficit bugetar crescut şi a unei datorii publice semnificative, Guvernul şi Parlamentul României, în baza cooperării loiale dintre acestea, au obligaţia de a lua cu maximă celeritate măsuri de limitare a cheltuielilor publice, ce vor fi transpuse într-o serie de acte normative succesive. Din această serie face parte şi legea criticată, destinată reducerii în viitor a unor cheltuieli privind pensiile, parte a unei serii limitate de reduceri a cheltuielilor. Importanţa crescută a domeniului justiţiei şi, în mod particular, a pensiilor de serviciu acordate persoanelor active în acest domeniu, caracterul urgent al intervenţiei propuse, dat fiind termenul-limită stabilit prin Planul naţional de redresare şi rezilienţă, precum şi necesitatea reducerii cheltuielilor publice justifică apelarea la mecanismul constituţional prevăzut de dispoziţiile art. 114 din Constituţie, respectiv angajarea răspunderii Guvernului.
    195. Aspectele învederate în expunerea de motive întrunesc elementele necesare calificării lor ca fiind o situaţie urgentă care să impună adoptarea măsurilor conţinute în legea criticată. Decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea reprezintă o măsură luată in extremis, având în vedere deficitul bugetului general consolidat. Reglementările adoptate reprezintă un răspuns energic şi necesar la situaţia financiar-bugetară a statului. Rezultă, de asemenea, că se impunea adoptarea unor asemenea măsuri cu maximă celeritate, în condiţiile în care apelarea la procedura generală de legiferare ar fi însemnat o prelungire în timp a crizei financiar-bugetare a statului şi adâncirea deficitului public (ad similis, a se vedea Decizia nr. 357 din 22 iulie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 698 din 25 iulie 2025, paragraful 130).
    196. Cu privire la necesitatea legiferării prin angajarea răspunderii Guvernului, şi anume cu maximă celeritate, se poate observa că, ţinând seama de art. 115 alin. (6) din Constituţie, se reţine faptul că o reformă a pensiilor de serviciu nu poate fi realizată imediat prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului. În acest sens, prin Decizia nr. 650 din 15 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1262 din 28 decembrie 2022, paragraful 51, Curtea a reţinut că „diminuarea cuantumului pensiei, fie ea contributivă sau de serviciu, cu sume de bani considerabile afectează dreptul la pensie privit lato sensu. (...) Or, afectarea dreptului fundamental la pensie se poate realiza prin cel puţin două modalităţi: încetarea sau suspendarea plăţii pensiei şi diminuarea cuantumului său. În măsura în care Guvernul apelează prin intermediul ordonanţei de urgenţă la unul dintre aceste două elemente afectatoare ale dreptului, respectiva măsură afectează dreptul la pensie prevăzut de art. 47 alin. (2) din Constituţie, fiind, astfel, contrară art. 115 alin. (6) din Constituţie“. În aceste condiţii, Curtea constată că o reaşezare a modului de calcul al pensiilor de serviciu din sistemul justiţiei, care conduce şi la o diminuare a cuantumului acestora, nu se poate realiza printr-un act de delegare legislativă, ci numai prin lege, sens în care, ţinând seama şi de urgenţa măsurilor care se impun, Guvernul are deschisă calea utilizării angajării răspunderii sale, ca procedură rapidă de legiferare. Prin urmare, apelarea la această procedură, în condiţiile date, apare ca fiind necesară (ad similis, a se vedea Decizia nr. 357 din 22 iulie 2025, precitată, paragrafele 131 şi 132).
    197. În ceea ce priveşte domeniul vizat şi aplicarea imediată a legii adoptate se constată, pe de o parte, că pensiile de serviciu din domeniul justiţiei sunt indisolubil legate de autoritatea judecătorească, expres reglementată prin Constituţie, şi că domeniul de reglementare al legii analizate este unul omogen sub aspectul relaţiilor sociale normate, iar, pe de altă parte, că legea intră în vigoare într-un interval temporal scurt, la 1 octombrie 2025.
    198. Autoarea obiecţiei invocă, în susţinerea acesteia, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, prin care s-a constatat că angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege în condiţiile în care acesta se afla în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională, „a declanşat un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, întrucât prin exercitarea de către Guvern a unei competenţe, cu nerespectarea cadrului constituţional care o circumstanţiază, s-a încălcat competenţa Parlamentului de unică autoritate legiuitoare“. Or, se poate observa, pe de o parte, că la momentul angajării răspunderii Guvernului în prezenta cauză, PI-x nr. 103/2025 nu mai era pe rolul Parlamentului, fiind respins, iar, pe de altă parte, angajarea răspunderii Guvernului nu s-a realizat cu privire la Pl-x nr. 103/2025, ci a privit un alt proiect de lege, cu conţinut diferit. Respingerea Pl-x nr. 103/2025 de către Parlament nu are nicio incidenţă cu privire la constituţionalitatea angajării răspunderii Guvernului în prezenta cauză.
    199. Angajarea succesivă a răspunderii Guvernului în aceeaşi zi, în şedinţe diferite ale Parlamentului, asupra a 5 proiecte de legi nu este interzisă nici expres şi nici implicit de Constituţie, astfel că o asemenea situaţie nu prezintă relevanţă constituţională prin prisma art. 114 din Constituţie, ci reflectă un aspect tehnic al modului de organizare a activităţii Parlamentului, care ţine de autonomia regulamentară a acestuia.

    (2.1.2) Încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 16 şi art. 124 alin. (3) din Constituţie cu referire la statul de drept, principiul securităţii juridice şi al încrederii legitime, precum şi la interzicerea discriminării, corelate cu principiul independenţei justiţiei, în componenta sa instituţională
    (2.1.2.1) Aspecte preliminare
    200. Curtea Constituţională nu are competenţa să examineze oportunitatea iniţierii unui demers legislativ şi nici să cuantifice impactul bugetar pe care îl au măsurile legislative promovate sau care ar trebui promovate. Ca atare, Curtea nu se poate transforma într-un cenzor contabil al veridicităţii calculelor de natură financiară prezentate de Guvern în expunerea de motive a legii sau în punctul de vedere formulat şi nici nu are competenţa să verifice oportunitatea diverselor politici publice promovate, cum nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu îşi poate aroga această prerogativă. Totodată, Curtea nu are competenţa să urmărească realizarea programului Guvernului în privinţa reformei pensiilor de serviciu ale personalului din diverse domenii de activitate şi nu poate condiţiona reforma realizată cu privire la pensiile de serviciu din domeniul justiţiei de reforma pensiilor de serviciu ale altor categorii de personal. Este decizia exclusivă a Guvernului/Parlamentului, după caz, să stabilească oportunitatea şi momentul în care aceste reforme vor fi realizate.

    (2.1.2.2) Cu privire la frecvenţa modificărilor realizate în domeniul pensiilor de serviciu
    201. În jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat că principiul securităţii juridice exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă să o creeze, impunând ca legea să fie accesibilă şi previzibilă (Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012). Securitatea juridică a persoanei se defineşte ca un complex de garanţii de natură constituţională sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68).
    202. Curtea a mai statuat că securitatea juridică reprezintă una dintre valorile fundamentale ale statului, fiind cuprinsă în mod implicit la art. 1 din Constituţie, şi reprezintă o garanţie a statului de drept, iar raţiunea sa constă tocmai în protejarea individului de arbitrar, mai ales în relaţiile dintre individ şi stat. De altfel, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că, deşi nu este în mod expres consacrat de Legea fundamentală, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. În legătură cu acest principiu, instanţa europeană a reţinut că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunţată în Cauza Androne împotriva României, paragraful 44, Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99). Curtea Europeană a mai statuat că, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 92). În acelaşi sens se reţin Decizia Curţii Constituţionale nr. 467 din 2 august 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 7 august 2023, paragraful 146, Decizia nr. 678 din 28 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1119 din 12 decembrie 2023, paragraful 53, sau Decizia nr. 402 din 19 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 10 ianuarie 2025, paragrafele 34 şi 45.
    203. Securitatea juridică nu poate fi concepută în termeni absoluţi, în sensul că se opune oricărei modificări sau evoluţii de natură legislativă. Fluctuaţiile legislative sunt inerente, chiar dacă societatea tinde spre realizarea unei stabilităţi normative. Este important ca aceste schimbări să se înscrie într-o structură unitară de concepţie şi acţiune şi să urmărească un scop legitim. Ca atare, caracterul succesiv al unor reforme sau evoluţii legislative nu este în sine contrar securităţii juridice atât timp cât Parlamentul urmăreşte în mod coerent atingerea unei finalităţi raţionale care să integreze în mod organic soluţiile legislative promovate în dreptul pozitiv. Securitatea juridică nu respinge evoluţiile legislative, chiar dacă acestea sunt rezultatul unor modificări succesive ale legilor, din contră, le permite cu condiţia ca acestea să nu aibă o succesiune rapidă în timp şi să nu vădească un element arbitrar sau să pună în pericol drepturile sau libertăţile fundamentale ori standarde, principii, valori constituţionale. Mai mult, se poate observa că nicio prevedere constituţională nu stabileşte o interdicţie temporală în privinţa Parlamentului de a legifera succesiv într-un anumit domeniu.
    204. Racordarea la realităţile sociale - aflate într-o continuă dinamică - a unor soluţii legislative existente, corectarea sau remedierea acestora reprezintă un temei de raţionalitate care exclude arbitrarul, astfel că examinarea constituţionalităţii noii reglementări în raport cu principiul general al securităţii juridice trebuie realizată atât prin valorificarea de sine stătătoare a acestui principiu, cât şi prin corelarea sa cu celelalte prevederi invocate ale Constituţiei.
    205. Din cele de mai sus rezultă că, de principiu, securitatea juridică nu se opune reaşezării/regândirii unui aspect al relaţiilor sociale subsumate statutului personalului din sistemul justiţiei într-un interval temporal de 2 ani de la precedenta modificare legislativă de substanţă.
    206. Astfel, legea criticată a fost adoptată pentru „reaşezarea sistemului de pensii de serviciu, atât din punct de vedere al apropierii de principiul contributivităţii, cât şi din punct de vedere al respectării principiului echităţii între toţi beneficiarii de pensii plătite din fonduri publice. Reforma sistemului de pensii printr-un nou cadru legislativ îşi propune să asigure sustenabilitatea financiară şi predictibilitatea sistemului de pensii, în contextul procesului de îmbătrânire a populaţiei, precum şi corectarea potenţialelor inechităţi existente“ (Expunerea de motive - 2.2 - Descrierea situaţiei actuale).
    207. Curtea constată că modificările realizate urmăresc trei paliere principale, şi anume: egalizarea vârstei de pensionare a personalului din sistemul de justiţie cu vârsta de pensionare a personalului din sistemul general de pensii, ceea ce presupune o nouă creştere etapizată a acesteia în raport cu reforma realizată în anul 2023; valorizarea în calculul stagiului de cotizare atât a vechimii efective în funcţie, cât şi a celei în muncă, prin acordarea unei ponderi semnificative şi obligatorii vechimii efective în funcţie în calculul stagiului antereferit, ceea ce echivalează cu o creştere a vechimii necesare pentru a accesa pensia de serviciu în raport cu reforma realizată în anul 2023; regândirea stabilirii cuantumului pensiei de serviciu, care urmează să fie plafonată la 70% din venitul net avut în ultima lună de activitate înainte de data pensionării, ceea ce echivalează cu o nouă diminuare a cuantumului pensiei de serviciu după cea realizată în anul 2023.
    208. Ca atare, Curtea observă că noua reformă a pensiilor de serviciu nu aduce în discuţie un element aleatoriu, ci promovează o soluţie legislativă mai restrictivă sub aspectul condiţiilor ce trebuie întrunite pentru a beneficia de pensia de serviciu, precum Legea nr. 282/2023, care, la rândul său, a promovat o viziune mai restrictivă în privinţa accesării pensiei de serviciu.
    209. Având în vedere cele expuse, se constată că legea criticată a fost adoptată pentru corectarea inechităţilor existente în domeniul pensiilor de serviciu din sistemul justiţiei, nu promovează soluţii legislative aleatorii, ci racordate la realitatea socială şi financiară a ţării, iar soluţiile legislative reglementate au o structură, o concepţie şi un scop concordante. Prin urmare, legea criticată nu încalcă principiul securităţii juridice [art. 1 alin. (5) din Constituţie].
    210. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că a nega posibilitatea legiuitorului de a modifica sau de a abroga o normă ar însemna negarea competenţei sale legislative (Decizia nr. 381 din 4 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 3 octombrie 2023, paragraful 32). Totodată, autoritatea legiuitoare are dreptul de a elabora politica legislativă în domeniul pensiilor în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat. Dacă autoritatea legiuitoare a elaborat un sistem de pensii, bazat pe anumite condiţii de vârstă şi de cotizare, nu înseamnă că acesta nu ar mai putea fi niciodată schimbat. Într-o astfel de concepţie se poate ajunge la negarea evoluţiei în reglementarea juridică a oricărui domeniu de activitate, ceea ce nu se poate admite (Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000).

    (2.1.2.3) Cu privire la succesiunea modificărilor care determină coexistenţa mai multor regimuri juridice
    211. Curtea Constituţională a reţinut că impunerea de reguli şi obligaţii noi fără reglementarea unui termen adecvat care să permită subiectului de drept să răspundă noilor cerinţe legislative reprezintă o încălcare a exigenţelor constituţionale sub aspectul principiului securităţii juridice şi al principiului încrederii legitime care impune limitarea posibilităţilor de modificare a normelor juridice şi stabilitatea regulilor instituite prin acestea (a se vedea Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, sau Decizia nr. 692 din 17 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 4 iulie 2025, paragraful 38).
    212. Cu privire la principiul încrederii legitime se poate observa că o corecţie a sistemului de pensii de serviciu din raţiuni de echitate socială, cu aplicarea unei perioade de tranziţie de peste 11 ani, nu este de natură să submineze principiul antereferit, din contră, încrederea legitimă a cetăţenilor în acţiunea statului este susţinută de realizarea de către guvernanţi a „binelui general“ postulat de J.J. Rousseau, care poate diferi de binele individual al unui cetăţean sau al celui de grup. Rezultă că principiul încrederii legitime, cuprins în mod implicit în art. 1 alin. (3) din Constituţie (statul de drept), se raportează la societate în ansamblul său şi nu este încălcat.
    213. Cu privire la critica de neconstituţionalitate privind compararea regimului juridic promovat de noua reglementare cu cel stabilit prin acte normative anterioare (Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 16 noiembrie 2022, şi Legea nr. 282/2023) şi desprinderea din această comparaţie a concluziei existenţei unei discriminări în privinţa persoanelor care beneficiază de unul sau altul dintre cele două regimuri juridice succesive, Curtea, în esenţă, prin jurisprudenţa sa, a statuat că asemenea diferenţe de regim juridic nu încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie.
    214. Faptul că, prin jocul unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective (Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996). Altfel spus, inegalitatea de tratament juridic nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, dacă este rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 662 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 26 noiembrie 2015, paragraful 19).
    215. Curtea a arătat că respectarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede faţă de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse prin reglementările legale anterioare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, precitată, Decizia nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, Decizia nr. 1.541 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011, Decizia nr. 244 din 3 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 9 august 2022, paragraful 20, Decizia nr. 249 din 14 mai 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 26 august 2024, paragraful 27).
    216. Situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări (a se vedea în acest sens cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, Decizia nr. 820 din 9 noiembrie 2006, precitată, sau Decizia nr. 1.541 din 25 noiembrie 2010, precitată).
    217. Aprecierea egalităţii de tratament operează însă prin prisma principiului tempus regit actum, şi nu prin comparaţia cu reglementări anterioare, care, dintr-o perspectivă subiectivă, pot avea un caracter mai mult sau mai puţin favorabil (Decizia nr. 519 din 5 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1073 din 28 noiembrie 2023, paragraful 22).
    218. Raportat la invocarea încălcării art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională a stabilit, în mod constant, că data pensionării, care poate fi anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a noii reglementări în materie, generează situaţii juridice diferite, care impun şi justifică un tratament juridic diferenţiat, cele două categorii de pensionari care se stabilesc în funcţie de această dată fiind supuse, în consecinţă, unor regimuri juridice diferite (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 784 din 29 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 7 mai 2019, paragraful 84, sau Decizia nr. 181 din 26 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 22 iulie 2024, paragraful 20).
    219. Curtea a mai statuat, referitor la tratamentul juridic diferit căruia i se supun persoanele în funcţie de data deschiderii dreptului la pensie, că situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări. Curtea a precizat că noile reglementări pot să fie avantajoase sau chiar dezavantajoase beneficiarilor de pensii, după cum permit sau impun, după caz, situaţia economico-financiară a ţării şi fondurile de asigurări sociale de stat disponibile (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 547 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 9 ianuarie 2019, paragrafele 25 şi 26, sau Decizia nr. 181 din 26 martie 2024, precitată, paragraful 21). În plus, o măsură de reducere a pensiilor pentru limită de vârstă ale judecătorilor poate fi justificată de un obiectiv de interes general, precum imperativul eliminării unui deficit public excesiv (a se vedea Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 5 iunie 2025, pronunţată în Cauza C-762/23, RL şi alţii, paragraful 37).
    220. Deschiderea dreptului la pensie este guvernată de principiul tempus regit actum, neputându-se considera că reglementările anterioare acestui moment, referitoare la condiţiile acordării dreptului la pensie, generează o aşteptare legitimă şi neputând fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Astfel, până la momentul pensionării se pot succeda mai multe reglementări, care stabilesc condiţii de pensionare diferite, relevantă fiind însă doar cea aplicabilă la momentul acordării acestui drept (Decizia nr. 343 din 11 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 4 ianuarie 2021, paragraful 22, sau Decizia nr. 131 din 14 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 9 septembrie 2024, paragraful 56). Inegalitatea de tratament juridic nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate în sine dacă ea este rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 662 din 15 octombrie 2015, precitată, paragraful 19).
    221. Având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, legea criticată nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 16 şi art. 124 alin. (3) din Constituţie cu referire la statul de drept, principiul securităţii juridice şi al încrederii legitime, precum şi la interzicerea discriminării, corelate cu principiul independenţei justiţiei, în componenta sa instituţională.

    (2.1.3) Încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 133 alin. (1) din Constituţie, sub aspectul solicitării formale a avizului Consiliului Superior al Magistraturii
    222. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a subliniat că principiul legalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, interpretat în coroborare cu celelalte principii subsumate statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, impune ca atât exigenţele de ordin procedural, cât şi cele de ordin substanţial să fie respectate în cadrul legiferării. Regulile referitoare la fondul reglementărilor, procedurile de urmat, inclusiv solicitarea de avize de la instituţiile prevăzute de lege, nu sunt însă scopuri în sine, ci mijloace, instrumente pentru asigurarea dezideratului calităţii legii, o lege care să slujească cetăţenilor, iar nu să creeze insecuritate juridică (Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, paragraful 85).
    223. Prin Decizia nr. 128 din 6 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 8 martie 2019, paragraful 32, Curtea a reţinut că, în ansamblul normelor constituţionale, dispoziţiile care cuprind reguli cu caracter procedural incidente în materia legiferării se corelează şi sunt subsumate principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, la rândul său acest principiu stând la temelia statului de drept, consacrat expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. De altfel, şi Comisia de la Veneţia, în raportul intitulat Rule of law checklist, adoptat la cea de-a 106-a sesiune plenară (Veneţia, 11-12 martie 2016), reţine că procedura de adoptare a legilor reprezintă un criteriu în aprecierea legalităţii, care constituie prima dintre valorile de referinţă ale statului de drept (pct. IIA5). Sub acest aspect sunt relevante, între altele, potrivit aceluiaşi document, existenţa unor reguli constituţionale clare în privinţa procedurii de legiferare, dezbaterile publice ale proiectelor de legi, justificarea lor adecvată, existenţa evaluărilor de impact în adoptarea legilor. Referitor la rolul acestor proceduri, Comisia reţine că statul de drept este legat de democraţie prin faptul că promovează responsabilitatea şi accesul la drepturile care limitează puterile majorităţii.
    224. Curtea a considerat, în mod constant, că solicitarea avizării actelor normative este o chestiune care ţine de constituţionalitatea extrinsecă a actului normativ vizat (Decizia nr. 221 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 7 iulie 2020, paragraful 59). Curtea a avut în vedere avizele solicitate următoarelor autorităţi publice: (i) Consiliul Legislativ - instanţa constituţională a considerat că lipsa solicitării avizului acestuia duce la neconstituţionalitatea legii sau ordonanţei - de urgenţă sau în baza legii de abilitare - din perspectiva art. 79 din Constituţie (Decizia nr. 83 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 25 martie 2009, Decizia nr. 354 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 9 decembrie 2013, Decizia nr. 140 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 14 mai 2019, paragraful 80); (ii) Consiliul Economic şi Social - instanţa constituţională a considerat că lipsa solicitării avizului acestuia în privinţa actelor normative ce intră în domeniul său de incidenţă este o problemă de constituţionalitate din perspectiva art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 141 din Constituţie; (iii) Consiliul Superior al Magistraturii - instanţa constituţională a considerat că lipsa solicitării avizului acestuia în privinţa actelor normative ce intră în domeniul său de incidenţă ar viza o eventuală neconstituţionalitate a unor acte normative (Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009, Decizia nr. 231 din 9 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 12 iunie 2013, Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragrafele 96-98, Decizia nr. 221 din 2 iunie 2020, precitată, paragrafele 46-54); (iv) Consiliul Suprem de Apărare a Ţării - instanţa constituţională a considerat că lipsa solicitării avizului acestuia în privinţa actelor normative ce intră în domeniul său de incidenţă este o problemă de constituţionalitate din perspectiva art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 119 din Constituţie (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015, paragrafele 41 şi 42, sau Decizia nr. 455 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2018, paragrafele 69-71).
    225. Curtea Constituţională a statuat că lipsa avizului autorităţilor publice implicate nu conduce în mod automat la neconstituţionalitatea legii asupra căreia acesta nu a fost dat, întrucât ceea ce prevalează este obligaţia Guvernului de a-l solicita. Împrejurarea că autoritatea care trebuie să emită un astfel de aviz, deşi i s-a solicitat, nu şi-a îndeplinit această atribuţie „constituie o înţelegere greşită a rolului său legal şi constituţional, fără a fi însă afectată constituţionalitatea legii asupra căreia nu a fost dat avizul“ (a se vedea Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, paragraful I.3, Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, paragraful I.2, şi Decizia nr. 575 din 4 mai 2011, paragraful IV.A.2, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011, Decizia nr. 455 din 4 iulie 2018, precitată, paragraful 68).
    226. Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că solicitarea avizului unei instituţii în cadrul procesului de legiferare reprezintă un standard de constituţionalitate dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiţii: (i) instituţia de la care se solicită avizul să fie o instituţie fundamentală a statului, în sensul de a fi reglementată prin Constituţie, şi (ii) obligativitatea solicitării avizului să fie prevăzută de o dispoziţie de lege (a se vedea Decizia nr. 591 din 14 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 881 din 28 septembrie 2020, paragrafele 90-92, sau Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021, paragraful 28).
    227. Art. 134 din Constituţie prevede atribuţiile CSM, fără a reglementa, în mod expres, atribuţia acestuia de a aviza proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti, însă alineatul 4 al aceluiaşi text constituţional dispune că acesta îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei. Din conţinutul normativ al acestei dispoziţii constituţionale rezultă că, pe lângă atribuţiile cu consacrare constituţională ale CSM, acesta poate avea şi atribuţii de natură legală circumscrise rolului său prevăzut de art. 133 alin. (1) din Constituţie (a se vedea şi Decizia nr. 221 din 2 iunie 2020, paragraful 51).
    228. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat cu valoare de principiu că o normă de trimitere atributivă de competenţe cuprinsă în textul Constituţiei, de tipul „îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea [sa] organică“, permite legiuitorului sporirea, extinderea atribuţiilor respectivei autorităţi publice în considerarea şi în temeiul rolului său constituţional (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2010). Legiuitorul constituant a folosit o astfel de normă de trimitere numai în privinţa a două autorităţi fundamentale ale statului - Curtea Constituţională şi Consiliul Superior al Magistraturii. În decizia precitată Curtea a statuat că atribuţiile acordate de legiuitor instanţei constituţionale în temeiul acestei norme de trimitere au dobândit valenţe constituţionale, ceea ce înseamnă că şi în privinţa atribuţiilor astfel acordate CSM se impune aceeaşi concluzie. Ca atare, în măsura în care aceste atribuţii ţin în mod intrinsec şi inseparabil de însuşi rolul constituţional al celor două autorităţi publice, legiuitorul nu poate limita, elimina sau reduce aceste atribuţii, în caz contrar ajungându-se la golirea lor de conţinut şi la îndepărtarea de exigenţele democraţiei constituţionale, ceea ce ar reprezenta un regres incompatibil cu principiile care stau la baza sistemului justiţiei.
    229. Din cele de mai sus rezultă că atribuţia legală a CSM de a aviza iniţiativele legislative din domeniul justiţiei are ca temei art. 134 alin. (4) din Constituţie şi este expresia art. 133 alin. (1) din Constituţie referitor la rolul CSM de garant al independenţei justiţiei şi a dobândit valenţe constituţionale. O asemenea calificare presupune, pe de o parte, că existenţa normativă a acestei atribuţii nu este o chestiune de opţiune legislativă, ci o normativizare la nivel legal a unei obligaţii de natură constituţională ce decurge, în mod implicit, din rolul şi poziţia constituţională a CSM, iar, pe de altă parte, că exigenţele care circumscriu conţinutul său normativ sunt obligatorii pentru toate autorităţile publice, neputând fi desconsiderate sau apreciate de la caz la caz.
    230. Procedura de avizare desfăşurată de CSM vizează o paletă largă de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti. Sub aspectul actelor normative de reglementare primară, Curtea constată că această procedură de avizare de la nivelul CSM este integrată procesului de legiferare, care, sub aspect funcţional, se referă la întreaga activitate de concepere şi elaborare a actului normativ până la intrarea sa în vigoare. Etapa avizării de către CSM - parte din succesiunea de etape necesare pentru conceptualizarea, structurarea şi determinarea conţinutului normativ al propunerilor/proiectelor de lege ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti - realizează legătura necesară între cele trei autorităţi ale statului (legislativă, executivă şi judecătorească) şi, fiind intrinsec legată de rolul constituţional al CSM, are un rol fundamental, din punct de vedere axiologic, în cristalizarea soluţiilor legislative promovate.
    Avizarea, în cazul de faţă, are ca finalitate, pe de o parte, realizarea unui dialog eficient între puterile statului, iar, pe de altă parte, adoptarea unor soluţii legislative raţionale din perspectiva modului de funcţionare a autorităţii judecătoreşti. Curtea reţine că avizul este, în mod evident, consultativ, şi nu conform, întrucât CSM nu interferează cu atribuţiile celorlalte puteri, însă, indiferent de natura sa juridică, acesta reprezintă un veritabil instrument de soft law, care, având în vedere rolul constituţional al emitentului şi considerentele dezvoltate, se constituie într-un reper fundamental în activitatea legislativă derulată de autorităţile implicate.

    231. Ca atare, avizarea reprezintă un aspect organic şi imanent al raporturilor constituţionale dintre cele trei puteri ale statului, astfel că atât Parlamentul, cât şi Guvernul au obligaţia constituţională să parcurgă această etapă în mod efectiv şi în respectul loialităţii constituţionale. De aceea, reglementările normative în vigoare stabilesc, în logica unei garanţii asociate avizării, intervalul temporal în care aceasta se desfăşoară, respectiv momentul iniţierii procedurii de avizare şi momentul încheierii acesteia, dând astfel substanţă şi efectivitate acestei atribuţii a CSM. Avizarea, ca etapă în procesul de legiferare, nu poate fi evitată/ocolită ori convertită în alte modalităţi de consultare şi se desfăşoară în intervalele temporale stabilite de actele normative în vigoare, care nu pot fi comprimate sau ignorate de iniţiatorul actului legislativ. Rezultă că lipsa avizului nu se analizează numai din perspectiva formal-legalistă a solicitării acestuia, ci este necesar ca această solicitare să fie realizată în etapa procedurală stabilită de actele normative pentru formularea sa, asupra unei variante redacţionale a proiectului de lege care corespunde etapei procedurale antereferite, precum şi respectării termenelor stabilite de lege pentru obţinerea lor. Aceste aspecte reprezintă exigenţe de ordin constituţional subsumate art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (4) din Constituţie.
    232. În acest context constituţional, procedura de avizare desfăşurată de CSM, integrată procesului de concepere a proiectelor de lege realizate de Guvern: (a) este iniţiată în etapa procedurală stabilită de actele normative în vigoare şi (b) în acelaşi timp se desfăşoară într-un anumit interval temporal stabilit de lege. Verificarea acestor aspecte se realizează prin mijlocirea controlului a priori de constituţionalitate, neregularităţile procedurale de natură constituţională circumscrise unor etape/faze din cadrul procesului de legiferare putând fi constatate şi sancţionate ca atare prin invocarea de sine stătătoare a normei constituţionale de referinţă privind avizarea numai în cadrul unui control abstract de constituţionalitate, fie el a priori [art. 146 lit. a) teza întâi], fie a posteriori [art. 146 lit. d) teza finală], şi nu în cadrul unui control concret de constituţionalitate (a se vedea Decizia nr. 723 din 12 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 15 aprilie 2024, paragraful 125 şi următoarele). De aceea, Curtea reţine că intensitatea controlului (level of scrutiny) pe care îl realizează în cadrul acestei atribuţii a sa, raportat la normele de referinţă invocate şi rolul constituţional al CSM, trebuie să fie una corespunzătoare pentru a asigura supremaţia Constituţiei.
    233. Cu privire la primul aspect menţionat, Curtea observă că adoptarea unui proiect de lege de către Guvern presupune parcurgerea, în ordine, (i) a procedurii de elaborare a formei iniţiale a proiectului de lege (art. 15 din Hotărârea Guvernului nr. 561/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 14 mai 2009), (ii) a procedurii de consultare publică, prevăzută de art. 15 din Hotărârea Guvernului nr. 561/2009 şi art. 7 din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 3 decembrie 2013, şi a celei preliminare interinstituţionale (art. 15 din Hotărârea Guvernului nr. 561/2009), (iii) a comunicării proiectului de lege către Secretariatului General al Guvernului, (iv) a procedurii de avizare interministerială, (v) a procedurii de avizare din partea altor autorităţi publice, (vi) transmiterea de către iniţiator la Secretariatul General al Guvernului, în original, a formei finale a proiectului de lege însoţit de eventualele observaţii şi propuneri ale tuturor instituţiilor avizatoare, (vii) avizarea de către Consiliul Legislativ, (viii) procedura de observaţii dintre Secretariatul General al Guvernului şi iniţiator şi, în final, (ix) supunerea spre adoptare în cadrul şedinţei Guvernului a proiectului de lege. Aşadar, exercitarea competenţei de avizare a CSM nu intervine într-o etapă aleatorie, ci consecutiv etapei de avizare interministerială, care conturează, într-o primă fază, conţinutul proiectului de lege. Cu alte cuvinte, competenţa CSM nu interferează cu momentul configurării şi structurării soluţiilor legislative care urmează să fie integrate în conţinutul iniţiativei legislative, ci intervine la finalizarea procedurii de avizare interministerială a proiectelor de acte normative. De altfel, art. 7 alin. (8) din Legea nr. 52/2003 prevede că proiectul de act normativ se transmite spre analiză şi avizare autorităţilor publice interesate numai după definitivare, pe baza observaţiilor şi a propunerilor formulate în cadrul procedurii de consultare publică.
    234. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că Guvernul, prealabil declanşării etapei consultării publice pentru elaborarea şi adoptarea proiectului de act normativ, reglementată de art. 7 din Legea nr. 52/2003, a procedat la realizarea unei consultări informale cu autoritatea judecătorească. Astfel, prin Adresa nr. 5/7032 din 29 iulie 2025, prim-ministrul a transmis spre consultare CSM, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie „tabelul comparativ aferent propunerii pentru modificarea legislaţiei privind pensiile de serviciu din domeniul justiţiei“, solicitându-le comunicarea unui punct de vedere referitor la propunerile formulate.
    235. CSM a transmis răspunsul său la data de 30 iulie 2025, prin care a învederat că „materialul transmis nu constituie un proiect de lege iniţiat şi asumat de către ministerele cu competenţe în acest domeniu, în conformitate cu HG nr. 561/2009“. În răspunsul formulat se mai menţionează că acesta nu constituie un aviz consultativ în sensul art. 39 alin. (3) din Legea nr. 305/2022. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat punctul de vedere solicitat la data de 31 iulie 2025, prin care a învederat, în esenţă, că modificările legislative propuse ridică probleme de constituţionalitate. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat punctul de vedere solicitat la data de 26 august 2025 (înregistrat la Cabinetul prim-ministrului cu nr. 5/8249 din 26 august 2025), prin care a învederat, în esenţă, că modificările legislative propuse ridică probleme de constituţionalitate.
    236. Astfel, autorităţilor publice menţionate le-a fost transmisă o documentaţie, sub forma unui tabel comparativ între soluţiile legislative în vigoare în materie de pensionare şi cele preconizate, care însă nici din punctul de vedere al formei şi nici al procedurii derulate nu se putea constitui într-un proiect de lege cu privire la care Plenul CSM era competent să îşi formuleze avizul prevăzut de art. 39 alin. (3) din Legea nr. 305/2022.
    237. În perioada 14-23 august 2025, proiectul de lege s-a aflat în procedura de consultare publică, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 52/2003, site-ul iniţiatorului, respectiv Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului şi Solidarităţii Sociale, cuprinzând în mod expres următoarea menţiune la rubrica Transparenţă decizională: „Propunerile, sugestiile şi opiniile cu privire la acest proiect pot fi transmise la adresa de e-mail dezbateri@mmuncii.gov.ro în termen de 10 zile calendaristice de la data publicării pe site (14.08.2025 până la data de 23.08.2025)“ (sursa: https://mmuncii.gov.ro/lege-pentru-modificarea-si-completarea-unor-acte-normative-din-domeniul-pensiilor-de-serviciu/).
    238. Or, la data de 20 august 2025, practic în interiorul termenului de consultare, ministerul iniţiator înaintează CSM proiectul de lege pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu, cu solicitarea de a se comunica punctul de vedere al acestuia, iar la data de 22 august 2025 acelaşi minister iniţiator revine şi solicită avizul CSM. Astfel, Curtea observă că solicitarea avizului CSM a fost realizată în interiorul procedurii de consultare publică şi al celei preliminare de consultare interinstituţională. Or, potrivit cadrului normativ de referinţă, acest aviz putea fi solicitat numai după finalizarea procedurii de avizare interministerială, care, potrivit Fişei circuitului de avizare, astfel cum a fost comunicată de Secretariatul General al Guvernului (Adresa nr. 15A/4339/CA din 13 octombrie 2025), s-a încheiat la data de 28 august 2025.
    239. Raţiunea pentru care avizul se emite după finalizarea procesului de avizare interministerială este determinată de raporturile specifice de natură constituţională existente între autoritatea executivă şi cea judecătorească. Autoritatea judecătorească nu poate fi interpusă în procedura de elaborare a proiectului de act normativ, ci ea se pronunţă/avizează un proiect de lege consolidat, rezultat al etapelor procedurale anterioare. Cu alte cuvinte, CSM avizează un proiect de lege consolidat la nivelul autorităţii executive, şi nu în cursul consultării publice/avizării interministeriale. Rezultă că avizul se emite ulterior configurării unei forme consolidate a proiectului de lege, care reflectă astfel competenţele puterii executive, şi anterior deciziei politice a Guvernului de adoptare a proiectului de lege.
    240. Ca atare, solicitarea de avizare adresată CSM la data de 22 august 2025 nu poate fi considerată ca fiind realizată în condiţii de regularitate şi legalitate, termenul de avizare neputând să curgă decât începând cu data de 28 august 2025, după ce s-a încheiat procedura consultării interministeriale, iar proiectul de lege a căpătat o formă consolidată. Guvernul, prin ministerul iniţiator, sau CSM nu putea intra într-un astfel de dialog anterior momentului de referinţă, întrucât acest aspect ar fi echivalat cu posibilitatea preluării de către CSM a unor competenţe care aparţin puterii executive în elaborarea proiectului de lege, cele două autorităţi putând intra în raporturi de drept constituţional numai după ce proiectul de lege a dobândit o consistenţă normativă atât formală, cât şi substanţială prin asumarea variantei redacţionale consolidate de către ministerul iniţiator.
    241. Prin urmare, Curtea constată că solicitarea avizului CSM nu a fost realizată în condiţii de legalitate, cererea înaintată de ministerul iniţiator fiind prematură şi, eventual, rezultatul unei erori de apreciere, astfel că nu poate fi considerată ca fiind o solicitare validă a avizului CSM (a se vedea, mutatis mutandis, în privinţa necesităţii caracterului valid al solicitării avizului, Decizia nr. 221 din 2 iunie 2020, paragraful 66). Prin urmare, lipsa avizului CSM s-a datorat transmiterii unei cereri de avizare neconforme într-o etapă procedurală care nu permitea solicitarea avizului şi asupra unei variante redacţionale a proiectului de lege care nu corespundea etapei procedurale antereferite, ceea ce a împiedicat CSM să îşi exercite atribuţia prevăzută de art. 39 alin. (3) din Legea nr. 305/2022.
    242. Ca atare, având în vedere neregularitatea formulării cererii avizului CSM, Curtea constată că Guvernul nu a solicitat avizul CSM, ceea ce este contrar art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (4) din Constituţie, fiind astfel afectat rolul CSM de garant al independenţei justiţiei.
    243. Cu privire la cel de-al doilea aspect menţionat, respectiv termenul în care trebuie emis avizul de CSM, Curtea reţine că acest termen are o dublă semnificaţie: CSM are obligaţia de principiu de a emite avizul în interiorul acestui termen, iar solicitantul avizului (Guvern/Parlament) nu poate adopta actul normativ în interiorul acestuia, pentru că, în caz contrar, ar obstacula şi afecta rolul constituţional al CSM. Ca atare, în dreptul public astfel de termene au un caracter de protecţie pentru că, pe de o parte, stabilesc un interval temporal în care o autoritate îşi exercită competenţa, iar, pe de altă parte, împiedică alte autorităţi să interfereze cu exercitarea competenţei celei dintâi şi să suprime esenţa acesteia. Succesivitatea etapelor temporale în derularea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice este axiomatică, întrucât elimină, în totalitate, posibilitatea suprapunerii competenţelor autorităţilor publice într-un interval de referinţă şi asigură coerenţa acţiunii acestora în cadrul constituţional.
    244. În privinţa termenului în care trebuie emis avizul respectiv Curtea observă că, în Decizia nr. 713 din 2 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 17 februarie 2022, paragraful 36, şi Decizia nr. 459 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 23 februarie 2022, paragraful 22, răspunzând la o critică în sensul că între data solicitării avizului şi data adoptării actului normativ (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2018) a trecut un interval temporal insuficient, a considerat suficient ca această solicitare să fi fost făcută, nemaianalizând dacă Guvernul a respectat termenul în care trebuia emis acest aviz. Curtea s-a limitat să constate că „Împrejurarea că autoritatea care trebuie să emită un astfel de aviz, deşi i s-a solicitat, nu şi-a îndeplinit această atribuţie constituie o înţelegere greşită a rolului său legal şi constituţional, fără a fi însă afectată constituţionalitatea legii asupra căreia nu a fost dat avizul“.
    245. Însă, prin Decizia nr. 126 din 11 martie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 16 iulie 2025, paragrafele 51 şi 52, Curtea, referindu-se la fişa financiară ce trebuie solicitată în procesul legislativ în măsura în care actul normativ are un impact bugetar, a statuat că aceasta „a fost solicitată, iar adoptarea propunerii legislative a fost realizată de către prima Cameră în interiorul termenului de comunicare a fişei, în timp ce cea de-a doua Cameră sesizată a adoptat-o după expirarea termenului în care Guvernul ar fi trebuit să comunice fişa financiară“. Termenul de 45 de zile în care poate fi comunicată fişa financiară „nu are, în sine, o natură constituţională, însă, solicitarea fişei financiare [care este, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, o expresie a art. 138 alin. (5) din Constituţie] presupune şi impune o finalitate eficientă de realizare a cererii astfel formulate, respectiv însăşi întocmirea şi depunerea fişei financiare; or, una dintre garanţiile sine qua non care asigură eficienţa cererii depuse este chiar existenţa unui termen în care să poată fi depusă fişa de către destinatarul ei, termen în care Parlamentul trebuie să se abţină de la luarea unei decizii. Prin urmare, atât timp cât solicitarea fişei are o relevanţă constituţională din perspectiva art. 138 alin. (5) din Constituţie, înseamnă că şi garanţiile de procedură asociate acesteia trebuie respectate pentru a permite realizarea finalităţii sale“.
    246. În consecinţă, faţă de considerentele deciziilor menţionate la paragraful 244, Curtea reţine că în jurisprudenţa sa recentă a identificat o garanţie suplimentară pentru exercitarea competenţelor autorităţilor publice, ce nu poate fi disociată de realizarea acestora, şi anume obligaţia respectării în procesul de legiferare a termenelor prevăzute de lege de către autorităţile publice care solicită acte ce fundamentează/ sprijină/evaluează impactul actului legislativ preconizat.
    247. Raportat la cauza de faţă, Curtea observă că art. 33 coroborat cu art. 39 alin. (3) din Legea nr. 305/2022 stabileşte că Plenul CSM emite un aviz consultativ cu privire la proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti în termen de 30 de zile de la sesizare.
    248. Având în vedere dispoziţiile legale antereferite, Curtea reţine, pe lângă lipsa validităţii solicitării avizului CSM, un alt viciu de neconstituţionalitate a legii, care constă în nerespectarea de către Guvern a termenului în care CSM, în mod legal, putea emite avizul. Având în vedere Fişa circuitului de avizare, acest termen a început să curgă de la data de 28 august 2025, astfel că solicitarea avizului putea fi adresată CSM, în mod valabil, de abia de la această dată. În schimb, Guvernul a adoptat proiectul de lege la 29 august 2025, punând CSM în imposibilitatea de a-şi exercita rolul de garant al independenţei justiţiei. Or, aşa cum a statuat Curtea, termenele sunt garanţii sine qua non ale exercitării atribuţiilor autorităţilor publice, asigurând coerenţa acţiunii acestora. Eludarea, ignorarea sau încălcarea acestora este contrară principiului legalităţii, iar în contextul procedurii de avizare a proiectelor de lege de către CSM o atare conduită a Guvernului încalcă art. 1 alin. (5) raportat la art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (4) din Constituţie.
    249. Referitor la invocarea circumstanţială a faptului că Guvernul putea aprecia asupra caracterului suficient al intervalului temporal necesar emiterii avizului, independent de prevederea legală expresă, motivat de faptul că şi-a angajat răspunderea asupra legii criticate, Curtea reţine, pe de o parte, că nu a existat o încunoştinţare a CSM cu privire la intenţia/data la care Guvernul urma să îşi angajeze răspunderea pe proiectul de lege în discuţie, iar apelarea la această formă indirectă de legiferare, care, prin natura sa, este simplificată şi rapidă, a pus CSM în situaţia obiectivă de a nu-şi putea exercita competenţa referitoare la emiterea avizului.
    250. Faptul că Guvernul a decis să îşi angajeze răspunderea, conform art. 114 alin. (1) din Constituţie, pe proiectul de lege menţionat nu justifică eludarea, scurtarea, modificarea implicită a termenului. Guvernul - ca de altfel, nicio autoritate publică - nu are abilitarea constituţională de a comprima, de la caz la caz, într-o procedură de legiferare un termen reglementat prin lege (30 de zile de la sesizare) şi nu are nicio marjă de apreciere în a stabili dacă este sau nu suficient pentru emiterea avizului un alt interval de timp integrat celui de 30 de zile. Norma este imperativă şi exclude orice posibilitate de reevaluare sau reapreciere a termenului menţionat. Relativizarea sa nu face decât să inducă o insecuritate juridică la nivelul întregului sistem de drept şi subminează principiul legalităţii.
    251. Curtea mai observă că art. 33 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 305/2022 reglementează, cu titlu general, întinderea temporală a termenului în care orice acţiune de avizare are loc, indiferent că avizul emis este conform sau consultativ. Cu titlu exemplificativ, Curtea reţine că art. 172, 207, 208, 216, 220 şi 225 din Legea nr. 303/2022, respectiv art. 15, 42, 86, 87, 94, 144, 146, 148 şi 154 din Legea nr. 304/2022 reglementează activitatea de avizare a CSM în diferite situaţii, fără a prevedea expres termenul în care aceasta se realizează, aplicându-se, astfel, reglementarea generală din art. 33 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 305/2022. Relativizarea acestui termen în raport cu una dintre situaţiile în care CSM emite un aviz ar echivala cu relativizarea intervalului temporar antereferit în privinţa întregii activităţi desfăşurate de CSM, ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept bazat pe reguli, exigenţe, principii şi valori constituţionale. Având în vedere că principiul legalităţii se constituie într-o componentă a statului de drept, deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin actele normative în vigoare, Curtea reţine că legea criticată contravine şi art. 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept.
    252. Curtea Constituţională subliniază că o primă componentă a statului de drept o reprezintă punerea în aplicare a prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale Constituţiei. Cu alte cuvinte, sub aspectul colaborării loiale între instituţiile/ autorităţile statului, o primă semnificaţie a conceptului o constituie respectarea normelor de drept pozitiv, aflate în vigoare într-o anumită perioadă temporală, care reglementează în mod expres sau implicit competenţe, prerogative, atribuţii, obligaţii sau îndatoriri ale instituţiilor/autorităţilor statului. Respectarea statului de drept nu se limitează la această componentă, ci implică, din partea autorităţilor publice, comportamente şi practici constituţionale care îşi au sorgintea în ordinea normativă constituţională, privită ca ansamblu de principii care fundamentează raporturile sociale, politice, juridice ale unei societăţi. Altfel spus, această ordine normativă constituţională are o semnificaţie mai amplă decât normele pozitive edictate de legiuitor, constituind cultura constituţională specifică unei comunităţi naţionale. Prin urmare, colaborarea loială presupune, dincolo de respectul faţă de lege, respectul reciproc al autorităţilor/instituţiilor statului, ca expresie a unor valori constituţionale asimilate, asumate şi promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Loialitatea constituţională poate fi caracterizată, deci, ca fiind o valoare-principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială dintre autorităţile/instituţiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituţiei (Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragrafele 106 şi 107).
    253. Faţă de temeinicia motivelor de neconstituţionalitate extrinsecă ce vizează procedura de adoptare a legii, reţinută prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (4) din Constituţie, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale constante, nu mai este cazul să examineze criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autoarea obiecţiei de neconstituţionalitate (a se vedea în acelaşi sens Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 13 martie 2020, paragraful 62).
    254. Cât priveşte efectele unei decizii prin care Curtea, în cadrul controlului anterior promulgării, constată neconstituţionalitatea legii examinate, în integralitatea sa, iar nu doar a unor dispoziţii din cuprinsul acesteia, în temeiul art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală şi având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie, Parlamentului îi revine obligaţia de a constata încetarea de drept a procesului legislativ, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii legii, în integralitatea sa. Curtea a arătat în jurisprudenţa sa că situaţia determinată de constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său are efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări (în acest sens fiind Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, sau Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, precitată, paragraful 88).
    255. În final, Curtea reaminteşte considerentele de principiu reţinute constant în jurisprudenţa sa, potrivit cărora forţa obligatorie care însoţeşte actele jurisdicţionale ale Curţii - deci şi deciziile - se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta (a se vedea în acest sens Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, precitată, şi Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013). Curtea a reţinut, totodată, că nicio altă autoritate publică nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii fiind o componentă esenţială a statului de drept.
    256. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu, în ansamblul său, este neconstituţională.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, prim-ministrului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 20 octombrie 2025.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
                    Prim-magistrat-asistent,
                    Benke Károly

    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, de admitere a obiecţiei de neconstituţionalitate formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite cu privire la Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu, formulăm prezenta opinie separată, considerând că obiecţia trebuia respinsă întrucât legea criticată nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (4) din Constituţie cu referire la avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
    I.1. Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu a fost adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, în data de 4 septembrie 2025, prin nedepunerea unei moţiuni de cenzură.
    I.2. Criticile formulate de autorii sesizării au vizat aspecte de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă. Dintre criticile de neconstituţionalitate extrinsecă cele referitoare la (i) angajarea răspunderii Guvernului cu privire la acest proiect de lege, (ii) afectarea principiului securităţii juridice printr-o relativ mare frecvenţă a modificărilor legislative şi (iii) discriminarea creată prin succesiunea rapidă în timp a mai multor regimuri juridice în materia pensiilor magistraţilor au fost respinse de Curte ca neîntemeiate cu unanimitate de voturi.
    I.3. Doar critica referitoare la încălcarea art. 133 alin. (1) din Constituţie, privind avizul Consiliului Superior al Magistraturii, a fost reţinută de Curtea Constituţională cu majoritate de voturi. Prin urmare, doar faţă de această soluţie formulăm prezenta opinie separată, considerând că obligaţia constituţională de solicitare a avizelor în cadrul procedurii legislative speciale care este angajarea răspunderii Guvernului a fost respectată în prezenta cauză.
    II.1. Din punct de vedere factual, se constată că legea criticată a respectat toate etapele procedurii legislative. Astfel, cu Adresa nr. 12.164/10.10.2025 judecătorul-raportor a solicitat Guvernului, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, ca, până la data de 13 octombrie 2025, să comunice în copie, cu menţiunea „conform cu originalul“, instrumentul de prezentare şi motivare a proiectului de Lege pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu, precum şi toată corespondenţa purtată de Guvern/ministere/alte autorităţi/alte structuri aflate în subordonarea sau în coordonarea Guvernului (adrese/cereri/ avize/puncte de vedere/opinii etc.) în legătură cu proiectul de lege sus-menţionat pentru realizarea consultărilor necesare în vederea elaborării proiectului de act normativ, precum şi pentru informarea publică privind elaborarea şi implementarea proiectului de act normativ. Pe baza documentelor primite ca răspuns la această solicitare se poate observa că legea criticată a fost supusă procedurii de transparenţă decizională şi a înregistrat unele modificări în urma consultărilor realizate în această fază, a fost supusă procedurii obligatorii de avizare anterior înaintării sale către Parlament şi a fost deferită procedurii de angajare a răspunderii Guvernului, cu respectarea tuturor exigenţelor constituţionale.
    II.2. Cu privire la procedura de transparenţă decizională
    Prin Adresa Consiliului Superior al Magistraturii comunicată ex officio prim-ministrului (înregistrată cu nr. 9.356/24 iunie 2025) se arată că „CSM a luat act de informaţiile apărute în spaţiul public referitoare la măsurile preconizate de autoritatea executivă în vederea reducerii deficitului bugetar, unele dintre aspectele vizate de acestea putând implica şi modificări în privinţa unor elemente esenţiale ale statutului judecătorilor şi procurorilor“. Făcând referire la rolul constituţional al CSM de garant al independenţei justiţiei şi la dialogul interinstituţional onest şi transparent dintre instituţiile statului, se subliniază necesitatea implicării CSM în orice demers normativ care vizează aspectele antereferite, a asigurării consultării prealabile a CSM cu privire la măsurile preconizate şi a disponibilităţii CSM de a participa de urgenţă la dialogul instituţional.
    Cu Adresa nr. 5/7.032/29.07.02025, prim-ministrul a transmis spre consultare Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie „tabelul comparativ aferent propunerii pentru modificarea legislaţiei privind pensiile de serviciu din domeniul justiţiei“ şi a solicitat comunicarea unui punct de vedere referitor la propunerile legislative formulate.
    Consiliul Superior al Magistraturii a transmis răspunsul său la data de 30 iulie 2025, prin care a învederat că „materialul transmis nu constituie un proiect de lege iniţiat şi asumat de către ministerele cu competenţe în acest domeniu, în conformitate cu HG nr. 561/2009 (...). De asemenea, propunerile comunicate nu reprezintă nicio formă de iniţiativă legislativă care să fie elaborată la nivelul autorităţii legiuitoare, în acord cu procedurile parlamentare“. Se menţionează că prim-ministrul nu are abilitatea legală să iniţieze un astfel de demers, motiv pentru care răspunsul formulat nu constituie un aviz consultativ în sensul art. 39 alin. (3) din Legea nr. 305/2022. Se atrage atenţia că pensiile de serviciu ale magistraţilor fac obiectul Legii nr. 282/2023, care a realizat o reformă substanţială în acest domeniu. Se concluzionează că CSM „nu poate fi părtaş la desfăşurarea unei proceduri nelegale de adoptare a unui act normativ care vizează sistemul justiţiei şi care, în esenţă, este doar o simulare de consultare a autorităţii judecătoreşti“.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat punctul de vedere solicitat la data de 31 iulie 2025, prin care a învederat, în esenţă, că modificările legislative propuse ridică probleme de constituţionalitate.
    Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat Punctul de vedere solicitat la data de 26 august 2025 (înregistrat la Cabinetul prim-ministrului cu nr. 5/8.249/26 august 2025), prin care a învederat, în esenţă, că modificările legislative propuse ridică probleme de constituţionalitate.
    În cursul lunilor iulie şi august 2025 au avut loc şedinţe de consultare cu fiecare dintre conducătorii autorităţilor publice menţionate. Suplimentar, la data de 1 august 2025 a avut loc o întâlnire de lucru la care au participat conducători ai instituţiilor anterior menţionate şi Preşedintele României, domnul Nicuşor-Daniel Dan.
    De asemenea, în data de 18 august 2025 a avut loc o întrevedere a prim-ministrului cu reprezentanţi ai asociaţiilor magistraţilor (Asociaţia Magistraţilor din România, Uniunea Naţională a Judecătorilor din România, Asociaţia Judecătorilor pentru Apărarea Drepturilor Omului, Asociaţia Procurorilor din România, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România şi Asociaţia „Mişcarea pentru apărarea statutului procurorilor“) pe tema pensiilor de serviciu din sistemul justiţiei.

    II.3. Cu privire la procedura de avizare
    Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului şi Solidarităţii Sociale, sub semnătura secretarului general adjunct, a transmis proiectul de lege către Consiliul Superior al Magistraturii prin Adresa nr. 1.141/AGN/20.08.2025, solicitând punctul de vedere al CSM/preşedintelui CSM.
    Cu Adresa nr. 08/AGN/22.08.2025, Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului şi Solidarităţii Sociale, sub semnătura secretarului general adjunct, a revenit şi a solicitat, în mod expres, preşedintelui CSM avizul asupra proiectului de lege ce face obiectul controlului de constituţionalitate, „conform atribuţiilor specifice instituţiei dumneavoastră“.
    Conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 305/2022, „(2) În cazul în care legea nu prevede un termen pentru emiterea avizelor de către Consiliul Superior al Magistraturii, acestea se emit în termen de 30 de zile de la sesizare. Depăşirea de către Consiliul Superior al Magistraturii a termenului de emitere a avizului nu afectează valabilitatea actului.“
    Raportat la solicitările Guvernului, la data de 22 august 2025, secţiile Consiliului Superior al Magistraturii au hotărât convocarea adunărilor generale ale judecătorilor şi procurorilor pentru intervalul 26-27 august 2025, în vederea exprimării unui punct de vedere referitor la proiectul de lege. Pe de altă parte, preşedinta Consiliului Superior al Magistraturii a exprimat în mass-media poziţia instituţională referitoare la proiectul de lege. În perioada 26-29 august 2025, prin trei comunicate de presă, CSM a anunţat că activitatea instanţelor „se va desfăşura potrivit celor stabilite prin hotărârile adunărilor generale, informaţii suplimentare referitoare la acest aspect regăsindu-se pe portalul fiecărei instanţe de judecată“, iar cu privire la parchete s-a precizat că acestea adoptă o formă de protest în raport cu promovarea de către Guvern a proiectului de act normativ privind pensiile de serviciu ale magistraţilor. Ca atare, se poate observa că proiectul de lege a suscitat un interes deosebit atât la nivelul instanţelor şi parchetelor, cât şi la nivelul CSM, fără a se concretiza şi într-un punct de vedere transmis Guvernului ca răspuns la solicitarea sa.
    Conchizând, Consiliul Superior al Magistraturii s-a întrunit şi a hotărât convocarea adunărilor generale ale judecătorilor şi procurorilor, fapt ce a rezultat în adoptarea de către acestea a unor declaraţii comunicate public, dar nu şi în redactarea şi transmiterea unui aviz către Guvern. Avizul nu a fost adoptat/comunicat Guvernului nici înainte de depunerea proiectului de lege la Parlament, nici ulterior acestui moment.
    Trebuie precizat că în cadrul aceleiaşi etape de avizare au fost solicitate avize şi Consiliului Legislativ, precum şi Consiliului Economic şi Social. Consiliul Economic şi Social a avizat proiectul de lege la data de 29.08.2025 (Avizul nr. 5.095/29.08.2025). Consiliul Legislativ a avizat proiectul de lege la data de 29.08.2025 (Avizul nr. 608/29.08.2025). Legea a fost înregistrată la Parlament la data de 29.08.2025, în absenţa doar a avizului CSM şi înainte de expirarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 33 din Legea nr. 305/2022.
    Pe cale de consecinţă, Guvernul şi-a îndeplinit obligaţia legală de solicitare a avizului Consiliului Superior al Magistraturii, iar Consiliul Superior al Magistraturii nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de avizare a proiectului Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu.

    III.1. Din punct de vedere constituţional trebuie analizat în ce măsură faptul că în procedura legislativă iniţiată de Guvern acesta nu a aşteptat expirarea termenului legal de avizare (de 30 de zile), ci doar aproximativ o treime din acest termen, înainte de înaintarea proiectului de lege către Parlament pentru angajarea răspunderii Guvernului constituie o încălcare a rolului constituţional al CSM, astfel cum acesta este definit de art. 133 alin. (1) din Constituţie.
    III.2. Cu privire la competenţa CSM în materie de avizare a legilor
    Curtea a stabilit că atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii de avizare este de natură legală şi trebuie circumscrisă numai la actele normative care privesc în mod direct organizarea şi funcţionarea autorităţii judecătoreşti pentru a nu se ajunge la denaturarea rolului Consiliului Superior al Magistraturii (Decizia nr. 901/2009). Guvernul nu are obligaţia constituţională sau legală de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii în alte materii decât activitatea autorităţii judecătoreşti, iar Consiliul Superior al Magistraturii nu are abilitarea legală de a emite un astfel de aviz (Decizia nr. 63/2017, paragraful 107). În aceeaşi decizie Curtea a precizat şi că, în virtutea principiului separaţiei puterilor, Parlamentul şi Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală, în vreme ce instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii au misiunea constituţională de a realiza justiţia, în temeiul art. 126 alin. (1) din Constituţie, şi nicidecum un rol în activitatea de elaborare a actelor normative, prin participarea la procedura de legiferare (Decizia nr. 63/2017, paragrafele 110 şi 111).

    III.3. Cu privire la obligaţia solicitării avizului CSM
    Guvernul are întotdeauna obligaţia să solicite avizul Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la actele normative care privesc organizarea şi funcţionarea autorităţii judecătoreşti; în cazul proiectelor de lege obligaţia subzistă pentru „faza anterioară dezbaterii parlamentare“.
    Dar, Curtea Constituţională a statuat că nesolicitarea avizului Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la actele normative bugetare ce vizează domeniul justiţiei nu contravine Constituţiei. Curtea a argumentat că „acceptând teza susţinută de Consiliul Superior al Magistraturii s-ar ajunge la situaţia ca o instituţie care are drept rol garantarea independenţei justiţiei să stabilească şi să cenzureze chestiuni care ţin de gestionarea bugetului la nivel naţional, cu alte cuvinte ar realiza un control de oportunitate bugetară, ceea ce este inadmisibil“ (Decizia nr. 901/2009 şi Decizia nr. 900/2020, paragrafele 71 şi 72). De altfel, o lege privind impozitarea suplimentară a pensiilor care depăşesc un anumit cuantum (printre care, implicit, a pensiilor de serviciu ale magistraţilor) nu are ca obiect de reglementare statutul magistraţilor, iar, în procedura de adoptare a acesteia, legiuitorul nu avea obligaţia constituţională sau legală de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii, astfel că nu poate fi reţinută încălcarea art. 134 alin. (4) din Constituţie (Decizia nr. 900/2020, paragraful 72).
    Avizarea actelor normative de către Consiliul Superior al Magistraturii nu poate constitui o normă de referinţă de sine stătătoare în cadrul controlului de constituţionalitate, fiind de sorginte legală. Rezultă că nu există o obligaţie constituţională expresă a Guvernului de a solicita avizul CSM, ci una legală. Ca atare, nesolicitarea acestui aviz de natură legală al Consiliului Superior al Magistraturii poate constitui o încălcare a art. 1 alin. (5) raportat la art. 133 alin. (1) din Constituţie. Dar, în cazul de faţă, acest aviz a fost solicitat de Guvern. Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale menţionate.

    III.4. Cu privire la obligativitatea obţinerii avizului
    Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, însă, nu este obligatorie şi obţinerea unui aviz, iar procedura legislativă nu poate fi obstrucţionată de pasivitatea autorităţilor avizatoare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 139/2019, paragraful 84, Decizia nr. 16/2023, paragraful 41, sau Decizia nr. 284/2023, paragraful 48). În continuarea acestei idei, Curtea Constituţională a statuat - în mod constant până la prezenta decizie adoptată cu majoritate de voturi - şi că lipsa avizului din partea autorităţilor publice solicitate să îl emită nu conduce în mod automat la neconstituţionalitatea legii asupra căreia acesta nu a fost dat, întrucât ceea ce prevalează este obligaţia Guvernului de a-l solicita. Împrejurarea că autoritatea care trebuie să emită un astfel de aviz, deşi i s-a solicitat, nu şi-a îndeplinit această atribuţie constituie o înţelegere greşită a rolului său legal şi constituţional, fără a fi însă afectată constituţionalitatea legii asupra căreia nu a fost dat avizul (a se vedea Decizia nr. 383/2011, paragraful I.3, Decizia nr. 574/2011, paragraful I.2, şi Decizia nr. 575/2011, paragraful IV. A.2, Decizia nr. 455/2018, paragraful 68, sau Decizia nr. 221/2020, paragraful 60).

    III.5. Cu privire la termenul de emitere a avizului
    Cu privire la intervalul temporal în care CSM trebuie să emită avizul se constată că acesta se emite „în termen de 30 de zile de la sesizare. Depăşirea de către Consiliul Superior al Magistraturii a termenului de emitere a avizului nu afectează valabilitatea actului“ [art. 33 alin. (2) din Legea nr. 305/2022].
    În dezacord cu decizia majoritară care a realizat un veritabil reviriment jurisprudenţial fără a fi îndeplinite condiţiile consacrate în jurisprudenţa Curţii, considerăm că Guvernul nu are obligaţia constituţională de a aştepta avizul CSM dincolo de limita termenului prevăzut de art. 33 alin. (2) din Legea nr. 305/2022. În virtutea principiului colaborării loiale dintre autorităţile publice, se reţine că în procedura de avizare a actelor normative autorităţile publice trebuie să conlucreze şi nu să întârzie adoptarea acestora. Termenul de 30 de zile este stabilit de legiuitor şi nu de constituant. El a fost adoptat mai ales în considerarea unor proiecte legislative complexe, precum codurile. El nu are şi nu poate avea o semnificaţie dilatorie în contextul adoptării actelor normative, mai ales atunci când este utilizată o procedură reglementată la nivel constituţional cu termene scurte, precum cea a angajării răspunderii Guvernului prevăzută de art. 114 din Constituţie. Termenul de 30 de zile precizează obligaţia CSM de a emite cu celeritate respectivul aviz. Orice altă interpretare a semnificaţiei juridice şi, mai ales, constituţionale, a acestui termen legal ar acorda autorităţilor avizatoare o putere implicită de decizie, neprevăzută de lege ori Constituţie, efectul generat ducând la întârzierea procesului legislativ şi chiar la limitarea competenţei de legiferare a Parlamentului. În procedura legislativă pot fi uneori necesare şi avize ale altor autorităţi publice, cum ar fi CSAT ori BNR, pentru care nici Constituţia şi nici legea nu au stabilit un termen înlăuntrul căruia să trebuiască a fi emise respectivele avize. Neobţinerea unui astfel de aviz corelată cu o aşa-zisă obligaţie a iniţiatorului proiectului de lege de a nu legifera în lipsa avizului ar avea drept consecinţă juridică imposibilitatea finalizării procedurii legislative, ceea ce ar echivala cu transferarea competenţei decizionale de la Parlament ori Guvern la autorităţile avizatoare.
    Astfel, faptul că Guvernul nu a aşteptat împlinirea termenului de 30 de zile în care CSM putea emite respectivul aviz nu înseamnă că nu a acordat un interval de timp suficient acestuia pentru a-şi putea exercita atribuţiile legale. Pe de altă parte, termenul de 30 de zile nu are o relevanţă constituţională, ci una pur legală, ce nu impune obligaţii în sarcina Guvernului, ci doar a CSM, în sensul că are competenţa de a emite un astfel de aviz în cel mult 30 de zile (şi nu după împlinirea termenului). Faptul că nu a emis un aviz într-un termen rezonabil raportat la data sesizării sale şi la complexitatea actului normativ ce trebuia avizat, în condiţiile în care în discuţie era o procedură de angajare a răspunderii Guvernului reglementată de Constituţie cu termene imperative şi scurte, nu face altceva decât să demonstreze că acest termen a fost folosit de CSM cu scop dilatoriu, ceea ce nu este permis în procesul de avizare a actelor normative, proces cu caracter tehnic eminamente subsumat deciziei politice de a iniţia ori de a adopta un act normativ de reglementare primară.
    Autorităţile publice avizatoare nu pot să întârzie sau să împiedice derularea unei proceduri de natură constituţională şi să opună Guvernului necesitatea curgerii întregului interval temporal în care trebuie să emită respectivul aviz pentru ca Guvernul să îşi poată angaja răspunderea în condiţiile art. 114 din Constituţie. În cauză, poziţia preşedintelui şi a altor membri CSM era cunoscută şi exprimată public, ceea ce înseamnă că eventuala prevalare de necesitatea curgerii termenului de avizare este o chestiune mai degrabă formalistă, decât de substanţă. De altfel, CSM nu a procedat la emiterea avizului nici ulterior depunerii legii la Parlament, deşi în privinţa sa nu opera nicio împiedicare de a transmite acest aviz, indiferent de propria apreciere asupra efectivităţii sau nu a opiniilor exprimate. Sub acest aspect trebuie reţinut că natura sa juridică este aceea de aviz consultativ emis în baza unei atribuţii de rang legal. Această natură juridică este cea care determină regimul juridic aplicabil şi efectele sale juridice. Scopul său este acela de a oferi o perspectivă tehnică, profesională, asupra proiectului de lege şi nu acela de temporiza adoptarea unei legi ori ordonanţe a Guvernului. Avizatorul (emitent al unui aviz consultativ) nu decide şi nici nu poate împiedica autorităţile decidente, indiferent de soluţiile legislative pe care acestea doresc să le promoveze. În exercitarea atribuţiei legale de avizare, pentru care legea prevede şi un termen pentru transmiterea avizului în sarcina avizatorului şi nu a iniţiatorului, considerăm că avizatorul, în deplină loialitate constituţională, raportându-se la conţinutul şi complexitatea actului normativ supus avizării, trebuie să depună toată diligenţa în a oferi informaţii detaliate, corecte, cât mai complete şi documentate pentru a sprijini adoptarea unei legi de calitate, care să asigure securitatea juridică a cetăţenilor, după cum iniţiatorul şi decidenţii au obligaţia ca, în deplină loialitate constituţională, să depună toată diligenţa de a se informa cât mai detaliat, corect şi complet, inclusiv prin solicitarea avizelor legale, şi de a cumpăni decizia lor pentru a adopta o lege de calitate, care să asigure securitatea juridică a cetăţenilor.
    În lumina condiţiilor constituţionale ale angajării răspunderii şi calendarului menţionat, perioada de aşteptare a iniţiatorului (22-29 august) poate fi apreciată ca fiind rezonabilă. Guvernul avea competenţa legală de a-şi asuma răspunderea în faţa Parlamentului asupra Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu chiar în lipsa comunicării avizului consultativ al CSM, întrucât acesta fusese solicitat de iniţiator potrivit legii. Absenţa unui aviz în acest termen (30 august-1/3 septembrie) se înscrie în coordonatele nerespectării atribuţiei legale a CSM de avizare, ceea ce reflectă şi o lipsă de colaborare loială a autorităţii avizatoare, CSM, în cadrul procesului de legiferare.
    Prin urmare, legea criticată nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 133 alin. (1) şi art. 134 alin. (4) din Constituţie, sub aspectul solicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii şi al adoptării legii în lipsa acestui aviz.

                    Judecători,
                    Asztalos Csaba Ferencz
                    Dacian Cosmin Dragoş
                    Laura-Iuliana Scântei
                    Elena-Simina Tănăsescu

    OPINIE CONCURENTĂ
    În acord cu opinia majoritară, considerăm că obiecţia de neconstituţionalitate trebuia admisă şi constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu. În plus, considerăm că argumentele care fundamentează o astfel de soluţie sunt mai numeroase decât cele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 479 din 20 octombrie 2025, motiv pentru care am formulat prezenta opinie concurentă în care înfăţişăm atât argumente suplimentare sub aspectul neconstituţionalităţii extrinseci a legii, cât şi argumente sub aspectul neconstituţionalităţii intrinseci, de fond, a legii supuse controlului.
    Pentru început, observăm că regimul de pensionare al magistraţilor a făcut deja obiectul unei recente intervenţii legislative, concretizate prin adoptarea Legii nr. 282/2023, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2024, care a adus modificări substanţiale în această materie, respectiv: (i) creşterea vârstei de pensionare la 60 de ani; (ii) impunerea ca vechimea minimă de 25 de ani să fie realizată exclusiv în funcţiile de judecător, procuror, judecător constituţional, magistrat-asistent sau personal de specialitate juridică asimilat acestora, fiind exclusă vechimea dobândită în alte profesii juridice, anterior recunoscută şi asimilată vechimii în magistratură; (iii) stabilirea bazei de calcul al pensiei prin raportare la media veniturilor brute din ultimele 48 de luni (4 ani) de activitate, şi nu la indemnizaţia din ultima lună de activitate; (iv) păstrarea cuantumului brut al pensiei, care se calculează ca procent de 80% din această bază; (v) introducerea unui plafon maximal, impunând condiţia ca pensia netă să nu depăşească nivelul indemnizaţiei nete din ultima lună de activitate. Pentru a asigura tranziţia la noul regim de pensionare, în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 467/2023, legea reglementează o trecere graduală la noile condiţii, printr-o creştere etapizată a vârstei de pensionare (cu câte 4 luni pe an) şi prin eliminarea treptată, pe о perioadă maximă de 5 ani, a vechimii realizate în profesii juridice asimilate.
    Principalele modificări preconizate prin reglementarea supusă controlului de constituţionalitate au ca obiect: (i) o nouă creştere a vârstei de pensionare, de la 60 la 65 de ani; (ii) păstrarea vechimii minime de 25 de ani realizate exclusiv în funcţiile de judecător, procuror, judecător constituţional, magistrat-asistent sau personal de specialitate juridică asimilat acestora, însă introducerea unei noi condiţii referitoare la vechime, respectiv vechimea în muncă de 35 de ani; (iii) modificarea bazei de calcul al pensiei prin raportare la media salariilor de bază brute lunare realizate, inclusiv sporurile cu caracter permanent, corespunzătoare ultimelor 60 de luni consecutive de activitate (5 ani) înainte de data pensionării; (iv) modificarea cuantumului brut al pensiei, care urmează a se calcula ca procent de 55% din această bază; (v) modificarea plafonului maximal, prin stabilirea condiţiei ca cuantumul net al pensiei să nu depăşească 70% din venitul net avut în ultima lună de activitate. De asemenea, legea prevede o nouă etapizare a creşterii vârstei de pensionare şi implicit a condiţiei de 35 de ani de vechime totală în muncă (cu câte 1 an şi 6 luni pe an), care se va finaliza la 31 decembrie 2036, şi o nouă etapizare privind eliminarea vechimilor realizate în profesii juridice asimilate, care se va finaliza la 31 decembrie 2034. Mai mult, noua reglementare prevede posibilitatea actualizării pensiei de serviciu doar pentru persoanele care au decizii de pensionare sau îndeplinesc condiţiile de pensionare anterior datei de 1 octombrie 2025, eliminând în mod implicit instituţia actualizării pensiilor stabilite după 1 octombrie 2025.
    Argumentele suplimentare sub aspectul neconstituţionalităţii extrinseci a legii vizează procedura de adoptare a legii, respectiv procedura asumării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului. Chiar dacă la prima vedere posibilitatea angajării răspunderii nu este supusă niciunei condiţii, oportunitatea şi conţinutul iniţiativei rămânând teoretic la aprecierea exclusivă a Guvernului, acest lucru nu poate fi absolut, pentru că exclusivitatea Guvernului este opozabilă numai Parlamentului, şi nu Curţii Constituţionale ca garant al supremaţiei Legii fundamentale. Sub acest aspect, Curtea a statuat că la această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in extremis, „atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită sau în procedura de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgenţă“, angajarea răspunderii Guvernului urmărind ca „legea să fie adoptată în condiţii de maximă celeritate, conţinutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată“ (Decizia nr. 1.557/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010). Mai mult, acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, ar avea ca efect „transformarea acestei autorităţi în autoritate publică legiuitoare, concurentă cu Parlamentul în ceea ce priveşte atribuţia de legiferare. Or, o astfel de interpretare dată dispoziţiilor art. 114 din Legea fundamentală (...) încalcă în mod flagrant dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie“ (Decizia nr. 1.431/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010).
    1. Instabilitatea cadrului normativ în materia pensiei de serviciu a magistraţilor. O primă critică de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu, în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, are în vedere modul defectuos în care legiuitorul şi-a exercitat competenţa de legiferare, prin încălcarea cerinţelor referitoare la previzibilitatea pe care trebuie să o aibă un act normativ. Noţiunea de previzibilitate a legii poate fi analizată (i) atât sub aspectul modului în care destinatarul normei receptează conţinutul normativ adoptat de legiuitor, al capacităţii acestuia de a înţelege norma în scopul de a-şi adecva comportamentul, de a se conforma prescripţiei legale, (ii) cât şi sub aspectul coerenţei şi stabilităţii dispoziţiilor legale edictate.
    Aşa fiind, Curtea a statuat că „dreptul Guvernului de a stabili conţinutul şi structura unui proiect de lege nu este absolut, el trebuind să se supună unor condiţii impuse ori desprinse din realitate sau de caracterul vital al legii pentru programul său de guvernare. A ignora astfel de limitări echivalează cu subminarea unui raport echilibrat între puterile statului, negând până la anihilare rolul de legiferare ca funcţie principală a Parlamentului, prin minimalizarea conceptului de reprezentativitate“. Legitimarea unui astfel de act cu argumentul că art. 114 din Constituţie nu face nicio distincţie cu privire la posibilitatea Guvernului de a-şi angaja răspunderea, argument fundamentat pe ideea că tot ce nu este interzis este permis, ar putea conduce, în final, la crearea unui blocaj instituţional, în sensul că Parlamentul ar fi în imposibilitatea de a legifera, adică de a-şi exercita rolul său fundamental, de autoritate legiuitoare. Acesta este motivul pentru care prin Decizia nr. 1.655/2010, interpretând dispoziţiile constituţionale ale art. 114, Curtea a stabilit condiţiile în care Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului cu privire la un proiect de lege, şi anume: (i) existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea, (ii) necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, (iii) importanţa domeniului reglementat (n.r.: pentru programul de guvernare) şi (iv) aplicarea imediată a legii în cauză. În consecinţă, Guvernul poate să îşi angajeze răspunderea asupra unuia sau a mai multor proiecte de lege, în aceeaşi zi sau în aceeaşi sesiune parlamentară, indiferent de complexitatea proiectului în cauză şi chiar dacă acesta se află în dezbatere parlamentară, câtă vreme recurge la această procedură in extremis, cu respectarea condiţiilor pe care Curtea Constituţională le-a desprins din interpretarea normelor constituţionale de referinţă.
    Analizând în speţă materia supusă reglementării pe calea angajării răspunderii Guvernului, respectiv modificarea regimului juridic al pensiilor de serviciu ale judecătorilor şi procurorilor, observăm că legiuitorul a modificat în ultimii 7 ani în repetate rânduri statutul judecătorilor şi procurorilor, cea mai recentă intervenţie legislativă fiind cea operată prin Legea nr. 282/2023, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2024. În acest context, la nici 20 de luni de la data intrării în vigoare a ultimei legi, care a adus modificări substanţiale regimului de pensionare al magistraţilor, Guvernul repune în procedura de legiferare aceeaşi problematică, propunând soluţii anterior discutate şi eliminate, fie în procedura parlamentară, fie în cadrul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională.
    Dincolo de caracterul neloial al conduitei Guvernului faţă de aceste autorităţi ale statului, în această cauză se ridică problema încălcării prevederilor constituţionale ale art. 114, aşa cum acestea au fost reflectate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
    În primul rând, Guvernul nu demonstrează existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia şi-a angajat răspunderea. Având în vedere principalele modificări operate prin reglementarea supusă controlului de constituţionalitate: o nouă creştere a vârstei de pensionare, de la 60 la 65 de ani; introducerea, pe lângă vechimea efectivă de 25 de ani în magistratură, a unei noi condiţii de vechime, respectiv de 35 de ani de muncă, care se vor aplica cumulativ; modificarea cuantumului brut al pensiei; o nouă etapizare a creşterii vârstei de pensionare (care se va finaliza la 31 decembrie 2036), se constată că niciuna dintre aceste modificări nu prezintă urgenţă de legiferare, astfel încât să se impună apelarea la procedura de legiferare excepţională. Astfel, având în vedere că legea în vigoare prevede deja majorarea vârstei de pensionare a magistraţilor la 60 de ani (cu etapizarea corespunzătoare), o nouă majorare, de la 60 la 65 de ani, cu consecinţele care decurg din această modificare, nu are un impact de imediată aplicare (aşa cum l-a avut legea adoptată acum mai puţin de 2 ani, în 2023, care a majorat vârsta de la 48 de ani la 60 de ani, ale cărei efecte sunt în curs de a se produce). Dacă Guvernul consideră oportună o nouă modificare legislativă a legii privind statutul magistraţilor, nimic nu îl împiedică să iniţieze o procedură normală, care implică punerea în dezbaterea publică şi în dezbaterea Parlamentului, ca unic for legiuitor competent să adopte legea privind statutul magistraţilor. Niciunul dintre argumentele prezentate în expunerea de motive a legii supuse controlului nu evidenţiază situaţia extremă cu care s-ar confrunta legiuitorul sau necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, situaţie care să determine apelarea la procedura in extremis a angajării răspunderii Guvernului. Simpla invocare a unor argumente ce ţin de politica bugetară a statului sau de nevoia surmontării unor presupuse inechităţi sociale vădesc oportunitatea sau chiar necesitatea iniţierii de către Guvern a unei proceduri legislative normale, nicidecum nu pot fundamenta o procedură de legiferare care neagă până la anihilare rolul de legiuitor ca funcţie principală a Parlamentului. Neîndeplinirea condiţiilor statuate de Curtea Constituţională referitoare la existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea şi la necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, coroborată cu împrejurarea că legea astfel adoptată reglementează un domeniu care vizează justiţia, instituţie fundamentală a statului, eludând Parlamentul, for legiuitor al statului democratic, nu vine decât să accentueze viciul de neconstituţionalitate al legii astfel adoptate prin raportare la dispoziţiile art. 114 din Constituţie.
    Pentru toate aceste argumente, considerăm că Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu a fost adoptată cu încălcarea prevederilor art. 114 din Constituţie, astfel cum acestea au fost explicitate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, împrejurare care atrage neconstituţionalitatea actului normativ, în ansamblul său.
    Cu privire la argumentele de neconstituţionalitate intrinsecă a legii, vom structura demonstraţia pe două paliere: primul, care vizează instabilitatea cadrului normativ în materia reglementată cu consecinţe asupra principiului previzibilităţii normelor juridice şi a securităţii raporturilor juridice, cel de-al doilea, care vizează pensia de serviciu ca garanţie a principiului independenţei magistraţilor.
    Din prima perspectivă, previzibilitatea legii impune legiuitorului ca normele pe care le edictează să fie clare, uşor de înţeles, fără un conţinut echivoc, precise, în corelare cu întregul ansamblu normativ. Referitor la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, paragraful 28, că trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia Curţii Constituţionale nr. 234 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie 2001, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011) şi că „statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că aceasta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii“ (Decizia Curţii Constituţionale nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999). În acest sens, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Curtea Constituţională a reţinut că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative şi că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia Curţii
    Constituţionale nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). Aşa fiind, prima dintre condiţiile ce asigură aplicabilitatea fluentă şi raţional eficientă a dreptului o constituie suficienta sa definire, care vizează asigurarea rigorii atât în planul conceptualizării dreptului, a noţiunilor juridice, cât şi în planul redactării actelor normative.
    Din cea de-a doua perspectivă, cu privire la aceleaşi cerinţe de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, Curtea menţionează că în jurisprudenţa sa a statuat că în măsura în care o reglementare legală nu respectă normele de tehnică legislativă, determinând apariţia unor „situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii“, acea lege este contrară prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, sau Decizia nr. 710 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1014 din 16 decembrie 2016, paragraful 30).
    Instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la principiul stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, şi prin Decizia nr. 78 din 14 februarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 19 martie 2024, că, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Referitor la acelaşi principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că „unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice“ (a se vedea Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunţată în Cauza Androne împotriva României, paragraful 44, sau Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, „odată ce statul adoptă o soluţie, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate şi coerenţă rezonabilă pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluţii“ (în acest sens sunt Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 92, şi Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României, paragraful 33).
    De asemenea, în Decizia nr. 900/2020, Curtea Constituţională a reţinut că „Lipsa de previzibilitate şi de coerenţă legislativă este contrară principiului securităţii raporturilor juridice civile care constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept. Omisiunea de a reglementa norme clare şi previzibile, menite să asigure coerenţa cadrului normativ aplicabil, reprezintă, astfel, о încălcare a exigenţelor constituţionale care consacră principiul securităţii juridice, a principiului încrederii legitime, principii care impun legiuitorului limite în activitatea de modificare a normelor juridice, limite care să asigure stabilitatea regulilor instituite“. Aşadar, în accepţiunea instanţei de contencios constituţional, stabilitatea legislativă reprezintă o garanţie a principiului încrederii legitime, astfel că instabilitatea normativă cauzată de modificări succesive şi la intervale scurte de timp constituie о încălcare flagrantă a acestui principiu.
    Raportând aceste considerente de principiu la speţa dedusă judecăţii, reţinem că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 1 alin. (5) din Constituţie de a asigura un cadru normativ previzibil din perspectiva coerenţei şi stabilităţii dispoziţiilor legale edictate, adoptând soluţii legislative succesive diferite într-o perioadă relativ scurtă (în ultimii 7 ani au fost 10 modificări ale statutului judecătorilor şi procurorilor), cu consecinţa generării unei insecurităţi juridice şi a incertitudinii subiectelor de drept vizate cu privire la aspecte esenţiale ale statutului profesiei de magistrat. Aşadar, apare nejustificată măsura modificării din nou, după nici 2 ani, a vârstei de pensionare şi a vechimii în muncă în condiţiile în care dezechilibrele care au condus la adoptarea Legii nr. 282/2023 au fost identificate şi corectate. Modificările legislative repetate, operate la intervale scurte şi vizând elemente esenţiale ale statutului magistratului, generează instabilitate şi confuzie în sistemul judiciar. Lipsa unui cadru normativ predictibil împiedică magistraţii să îşi proiecteze parcursul profesional şi să beneficieze de un venit corespunzător pentru serviciul prestat în condiţiile regimului constituţional de independenţă şi responsabilitate. Din perspectiva serviciului public pe care magistraţii sunt chemaţi să îl presteze, remarcăm că drepturile şi libertăţile cetăţenilor nu pot fi apărate eficient, în condiţii de previzibilitate şi imparţialitate, decât într-o societate în care magistraţii nu sunt vulnerabili la presiuni economice sau politice şi nu sunt supuşi periodic blamării publice cu privire la veniturile lor şi riscului instabilităţii statutului lor profesional. Garantând independenţa justiţiei, Constituţia impune legiuitorului să asigure un statut sigur magistraţilor şi să creeze cadrul în care încrederea publicului în actul de justiţie se întemeiază pe convingerea că magistraţii nu decid pe baza unor interese personale sau constrângeri materiale. Protecţia drepturilor cetăţenilor depinde în mod direct de protecţia statutului magistraţilor, inclusiv după încheierea activităţii lor profesionale. Aşadar, departe de a fi un beneficiu individual, asigurarea independenţei magistraţilor, inclusiv printr-o pensie într-un anumit cuantum, reprezintă o condiţie pentru garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, funcţionarea unei justiţii echitabile, imparţiale şi nevulnerabile, deci în mod implicit o condiţie a garantării statului de drept.
    O conduită contrară a legiuitorului nu numai că ar afecta stabilitatea sistemului judiciar şi ar genera neîncredere în rândul magistraţilor, dar ar fi de natură a contraveni prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), care consacră caracterul de stat de drept şi principiul respectării legii în România, art. 124 alin. (3), care garantează principiul independenţei justiţiei, precum şi art. 125, 126, 131 şi 132, care consacră statutul constituţional al judecătorilor şi procurorilor.

    2. Pensia de serviciu reprezintă o garanţie a principiului independenţei justiţiei. În jurisprudenţa sa constantă, Curtea a constatat neconstituţionalitatea soluţiilor legislative care vizau abrogarea dispoziţiilor referitoare la pensia de serviciu pentru magistraţi, invocând documente internaţionale care stabilesc rolul acestora într-o societate democratică, respectiv: Principiile fundamentale privind independenţa magistraturii, adoptate de cel de-al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor (Milano, 26 august-6 septembrie 1985) şi confirmate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin rezoluţiile nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi nr. 40/146 din 13 decembrie 1985, care prevăd în mod expres prin art. 11 că „durata mandatului judecătorilor, independenţa acestora, siguranţa lor, remuneraţia corespunzătoare, condiţiile de muncă, pensiile şi vârsta de pensionare sunt în mod adecvat garantate prin lege“, precum şi dispoziţiile art. 6.4 din Carta europeană privind statutul judecătorilor, adoptată în anul 1998, care prevăd că „În mod special, statutul garantează judecătorului sau judecătoarei care a împlinit vârsta legală pentru încetarea funcţiei, după ce a exercitat-o ca profesie o perioadă determinată, plata unei pensii al cărei nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remuneraţii primite pentru activitatea jurisdicţională“. Curtea Constituţională a constatat că, „deşi unele dintre documentele internaţionale menţionate au valoare de recomandare prin prevederile pe care le conţin şi prin finalităţile pe care le urmăresc, fiecare dintre acestea vizează direct texte cuprinse în pacte şi în tratate la care România este parte şi, prin urmare, se înscriu în spiritul prevederilor art. 11 şi 20 din Constituţie“ şi se află în convergenţă cu dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţie, conform cărora „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“. Curtea a statuat că „aceste dispoziţii constituţionale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii pentru Parlament, care are îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare de asigurare reală a independenţei judecătorilor, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituţie“.
    Prin Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, pronunţată în cadrul unui control de constituţionalitate a priori cu privire la o lege prin care se intenţiona abrogarea pensiei de serviciu a magistraţilor, analizând statutul constituţional şi legal al judecătorilor, al procurorilor, al magistraţilor-asistenţi şi al judecătorilor Curţii Constituţionale, Curtea a reţinut că „atât independenţa justiţiei - componenta instituţională (conceptul «independenţei judecătorilor» nereferindu-se exclusiv la judecători, ci acoperind sistemul judiciar în întregime), cât şi independenţa judecătorului - componenta individuală, implică existenţa unor (...) garanţii, cum ar fi: statutul magistraţilor (condiţiile de acces, procedura de numire, garanţii solide care să asigure transparenţa procedurilor prin care sunt numiţi magistraţii, promovarea şi transferul, suspendarea şi încetarea funcţiei), stabilitatea sau inamovibilitatea acestora, garanţiile financiare, independenţa administrativă a magistraţilor, precum şi independenţa puterii judecătoreşti faţă de celelalte puteri în stat. Pe de altă parte, independenţa justiţiei include securitatea financiară a magistraţilor, care presupune şi asigurarea unei garanţii sociale, cum este pensia de serviciu a magistraţilor“. În concluzie, Curtea a constatat că „principiul independenţei justiţiei apără pensia de serviciu a magistraţilor, ca parte integrantă a stabilităţii financiare a acestora, în aceeaşi măsură cu care apără celelalte garanţii ale acestui principiu“. În considerentele Deciziei nr. 20 din 2 februarie 2000, Curtea a concluzionat că „statutul constituţional al magistraţilor - statut dezvoltat prin lege organică şi care cuprinde o serie de incompatibilităţi şi interdicţii, precum şi responsabilităţile şi riscurile pe care le implică exercitarea acestor profesii - impune acordarea pensiei de serviciu ca o componentă a independenţei justiţiei, garanţie a statului de drept, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală“. Cu toate acestea, componenta instituţională a independenţei justiţiei nu impune eo ipso conservarea şi perpetuarea ad aeternum a ansamblului de reglementări din sistemul de pensionare a magistraţilor. Acest sistem cunoaşte atât constante, cât şi variabile sub aspectul elementelor pe care le cuprinde. Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale se deduce că, în privinţa pensiilor de serviciu din sistemul justiţiei, constantele sunt vechimea efectivă în funcţie şi baza de calcul (Decizia nr. 467/2023, paragraful 116).
    În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020, Decizia nr. 467/2023), Curtea a fixat reperele de natură constituţională în materia pensiei de serviciu a magistraţilor, stabilind limitele pe care legiuitorul este ţinut să le respecte în procesul de legiferare. Pornind de la premisa că principiul independenţei justiţiei, corolar al principiului statului de drept, este garantat, la nivel constituţional, de statutul magistraţilor, dezvoltat prin lege organică, şi impune acordarea pensiei de serviciu acestei categorii profesionale, Curtea a constatat că „orice reglementare referitoare la salarizarea şi stabilirea pensiilor magistraţilor trebuie să respecte cele două principii, al independenţei justiţiei şi al statului de drept“. Astfel, Curtea a stabilit că:
    (i) doar o persoană care a avut o carieră în profesiile de magistratură poate revendica dreptul la pensia de serviciu (a se vedea paragraful 154: „atât Constituţia, cât şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale care dezvoltă principiul independenţei justiţiei consacrat de art. 124 alin. (3) şi art. 145 din Legea fundamentală garantează doar pensiile de serviciu ale celor care au exercitat calitatea de judecător, judecător la Curtea Constituţională, procuror sau de magistrat-asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau la Curtea Constituţională întreaga perioadă impusă de lege, deci care au avut o carieră în respectivele profesii, nicidecum pensiile de serviciu ale altor categorii profesionale, asimilate sau cu vechime asimilată, conform dispoziţiilor legale în vigoare“;
    (ii) conceptul de „carieră în magistratură“, de care se leagă indisolubil beneficiul pensiei de serviciu, nu ar trebui „diluat“ prin luarea în considerare la calculul vechimii a perioadelor în care magistratul a exercitat alte profesii juridice (paragraful 151);
    (iii) nivelul remunerării şi al cuantumului pensiilor magistraţilor reprezintă o compensaţie parţială corespunzătoare interdicţiei exercitării unor drepturi fundamentale şi incompatibilităţilor stabilite la nivel constituţional pe parcursul întregii cariere profesionale, cărora li se adaugă interdicţiile prevăzute de legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Incompatibilităţile şi interdicţiile inerente funcţiilor de judecător, procuror şi magistrat-asistent sunt, prin severitatea lor, unice şi speciale acestor funcţii, fără a se regăsi în statutul altor categorii profesionale, şi constituie, împreună cu regimul de remunerare (salariu şi pensie) a acestei categorii profesionale, elemente de substanţă a independenţei justiţiei (paragraful 143). Curtea a reţinut că, în stabilirea cuantumului pensiei de serviciu a magistraţilor, spre deosebire de celelalte categorii profesionale care beneficiază de pensii în regim special, legiuitorul este ţinut să respecte principiul independenţei justiţiei, sub aspectul securităţii financiare a magistraţilor, care impune asigurarea unor venituri din pensii apropiate celor pe care magistratul le avea în perioada în care era în activitate, fiind necesar ca legea „să garanteze judecătorului care a împlinit vârsta legală pentru încetarea funcţiei, după ce a exercitat-o ca profesie o perioadă determinată, plata unei pensii al cărei nivel trebuie să fie cât mai apropiat posibil de acela al ultimei remuneraţii primite pentru activitatea jurisdicţională“ (Carta europeană privind statutul judecătorilor). Aceste considerente ale deciziei Curţii Constituţionale fixează un obiectiv primordial, respectiv ca valoarea pensiei de serviciu să fie cât mai apropiată posibil de aceea a ultimei remuneraţii primite, ceea ce înseamnă că baza de calcul al pensiei de serviciu trebuie să fie cât mai apropiată de cuantumul venitului ce reprezintă indemnizaţia pentru activitatea desfăşurată în calitate de magistrat, respectiv a funcţiei, gradului profesional şi vechimii avute (a se vedea şi Decizia nr. 467 din 2 august 2023, paragraful 110). În acest context trebuie amintită şi recenta Hotărâre a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) din 5 iunie 2025 din Cauza C-762/2023, RL, QN, MR, JT, VS, AX împotriva Curţii de Apel Bucureşti, prin care instanţa europeană şi-a însuşit un nou principiu, respectiv garantarea unui nivel al pensiilor judecătorilor cât mai apropiat de ultimul salariu încasat, reiterând principiile similare ale Consiliului Europei şi din articolul 6.4 din Carta europeană privind statutul judecătorilor. CJUE a reţinut că: „faptul că judecătorii în activitate au garanţia că vor primi, după pensionare, o pensie suficient de ridicată este de natură să îi protejeze împotriva riscului de corupţie în perioada lor de activitate“.
    (iv) baza de calcul ar trebui să se limiteze la veniturile cuvenite efectiv pentru perioada de referinţă stabilită de lege, fără posibilitatea adăugării altor venituri salariale, de exemplu, cele cuvenite pentru perioade de timp anterioare, obţinute prin hotărâri judecătoreşti, puse în plată în ultima lună de activitate (paragraful 153).

    Ţinând seama de reperele constituţionale fixate prin jurisprudenţa bogată şi constantă, legiuitorul a adoptat Legea nr. 282/2023, în prezent în vigoare, care stabileşte beneficiarii dreptului la pensia de serviciu, condiţiile pe care aceştia trebuie să le îndeplinească cu privire la vârstă şi vechimea efectivă în magistratură, iar modul de calcul al pensiei ţine seama de reperele rezultate din jurisprudenţa instanţei constituţionale, cuantumul pensiei rezultat în urma aplicării dispoziţiilor legale neputând depăşi valoarea veniturilor din ultima lună de activitate a magistratului. Legea conţine norme tranzitorii, în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 467/2023, care prevăd trecerea graduală la noile condiţii, printr-o creştere etapizată a vârstei de pensionare şi prin eliminarea treptată a vechimii realizate de magistraţi în profesii juridice asimilate.
    Analizând reglementarea supusă controlului, reţinem că aceasta vizează, pe lângă modificarea bazei de calcul al pensiei (media salariilor de bază brute lunare realizate, inclusiv sporurile cu caracter permanent, corespunzătoare ultimelor 60 de luni consecutive de activitate înainte de data pensionării), modificarea cuantumului brut al pensiei, care urmează a se calcula ca procent de 55%, iar nu 80% din această bază. De asemenea, legea instituie un nou plafon maximal al cuantumului net al pensiei care scade de la 100% la 70% din venitul net avut în ultima lună de activitate. Mai mult, coroborat cu creşterea vârstei de pensionare, legea introduce o nouă condiţie referitoare la vechime, respectiv vechimea în muncă de 35 de ani. Cu alte cuvinte, este necesar să se analizeze dacă noile condiţii de calcul al pensiei, astfel cum sunt reglementate de textele de lege criticate în prezenta cauză, afectează una dintre garanţiile principiului independenţei justiţiei, respectiv securitatea financiară a magistraţilor, care impune asigurarea unor venituri din pensii apropiate celor pe care magistratul le avea în perioada în care era în activitate.
    Observăm că, în expunerea de motive a legii, Guvernul arată că demersul legislativ are ca finalitate „reaşezarea sistemului de pensii de serviciu, atât din punct de vedere al apropierii de principiul contributivităţii, cât şi din punct de vedere al respectării principiului echităţii între toţi beneficiarii de pensii plătite din fonduri publice“, adică aceleaşi scopuri pe care legiuitorul le-a declarat anterior, cu fiecare ocazie în care a iniţiat proceduri de abrogare a normelor care reglementau pensia de serviciu a magistraţilor şi pe care Curtea Constituţională le-a sancţionat prin constatarea neconstituţionalităţii respectivelor norme.
    În acord cu primul scop propus - reaşezarea pensiei de serviciu cât mai aproape de principiul contributivităţii - constatăm că prin aplicarea noilor dispoziţii referitoare la modul de stabilire a cuantumului net al pensiei de serviciu, partea necontributivă a pensiei este diminuată drastic. Astfel, scăderea la 55% din baza de calcul şi plafonarea cuantumului net al pensiei la 70% din venitul net avut în ultima lună de activitate, coroborate cu creşterea vârstei de pensionare şi condiţionarea naşterii dreptului la pensia de serviciu doar după împlinirea unei vechimi în muncă de 35 de ani, perioadă în care persoana asigurată este obligată să plătească contribuţia către bugetul asigurărilor sociale, echivalează cu o cvasianulare a pensiei de serviciu, întrucât, la împlinirea vârstei de pensionare de 65 de ani, magistratul urmează să beneficieze de o pensie care în proporţie covârşitoare va fi rezultatul contribuţiilor sale. Aşadar, pensia de serviciu se transformă în pensie contributivă, fiind departe de a îndeplini condiţia referitoare la asigurarea unor venituri din pensii apropiate celor pe care magistratul le avea în perioada în care era în activitate. Prin aplicarea noilor dispoziţii legale, componenta necontributivă a pensiei de serviciu este aproape suprimată, venitul rezultat va fi cu mult inferior remuneraţiei primite în perioada de activitate, cuantumul pensiei fiind în mod substanţial afectat. Noul regim de calcul diminuează brutal compensaţia recunoscută şi acordată în considerarea incompatibilităţilor, a interdicţiilor, a responsabilităţilor şi a riscurilor pe care le implică exercitarea acestei profesii şi goleşte de conţinut însăşi noţiunea de pensie de serviciu a magistraţilor. În mod implicit este anihilat şi scopul pentru care aceasta a fost instituită, respectiv pentru a încuraja stabilitatea în serviciu şi formarea unei cariere într-un domeniu extrem de restrictiv, caracterul stimulator al acesteia reflectându-se în modul de determinare a cuantumului în raport cu indemnizaţia avută la data ieşirii la pensie.
    Având în vedere reperele constituţionale enunţate în jurisprudenţa sa, constatăm că legiuitorul şi-a depăşit marja proprie de apreciere în materia reglementării pensiilor de serviciu ale magistraţilor, anulând compensaţia parţială atribuită în considerarea specificului profesiei de magistrat, cu încălcarea principiului independenţei justiţiei, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţie.
    Aşa cum a statuat deja Curtea, dispoziţiile constituţionale privind independenţa justiţiei şi statutul magistraţilor nu pot avea doar un caracter declarativ, ci constituie norme obligatorii pentru Parlament, care are obligaţia de a legifera măsuri corespunzătoare prin care să asigure, în mod real şi efectiv, independenţa justiţiei, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie. În consecinţă, constatăm că actul normativ supus controlului de constituţionalitate, care are ca efect indirect anularea pensiei de serviciu a magistraţilor, este contrar art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede că „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“.
    Cu privire la al doilea scop al legii, respectiv înlăturarea inechităţilor din sistemul public de pensii, se observă că legea nu numai că nu îl atinge, dar ajunge să îl pervertească, adâncind inechităţile din cadrul categoriei profesionale a magistraţilor.
    În primul rând, având în vedere modul în care a fost concepută, deşi legea se intitulează „pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu“, reglementarea vizează exclusiv categoria profesională a magistraţilor. Măsura nu este generată de circumstanţe excepţionale, nu are legătură cu „eliminarea inechităţilor din sistemul public de pensii“ sau cu „îndeplinirea condiţiilor prevăzute de jalonul 215 din cadrul Planului naţional de redresare şi rezilienţă“, aşa cum Guvernul justifică în expunerea de motive, ci reprezintă o cvasisancţiune întemeiată pe o aşa-numită justiţie socială, care afectează însăşi substanţa dreptului la pensia de serviciu a acestei categorii profesionale. Ca urmare a noilor reglementări, deşi magistraţii sunt singura categorie profesională pentru care beneficiul pensiei într-un cuantum cât mai apropiat de acela al ultimei remuneraţii este protejat prin statutul lor constituţional, întemeiat pe principiul independenţei justiţiei, pensiile de serviciu ale acestora devin pensiile cu cea mai mică rată de înlocuire dintre toate pensiile de serviciu (pentru celelalte categorii de pensii speciale, cuantumul stabilit de lege fiind de 65% din media veniturilor brute pe o anumită perioadă, plafonul pensiei nete fiind venitul din ultima lună de activitate). Mai mult, din perspectiva obligaţiei de a respecta principiul nediscriminării, dispoziţia legală care vizează introducerea unei condiţii suplimentare de pensionare privind vechimea, respectiv vechimea în muncă de 35 ani, ignoră faptul că pentru niciuna dintre celelalte categorii profesionale cu statut special beneficiare de pensii în alt regim decât cel public de pensii nu este reglementată o asemenea condiţie.
    De asemenea, cu privire la normele tranzitorii, care urmează a produce efecte în intervalul 1 octombrie 2025-31 decembrie 2036, trebuie avut în vedere faptul că pentru nicio altă etapizare a creşterii vârstei de pensionare realizată prin actele normative adoptate până în prezent, fie că este vorba de sistemul public de pensionare, fie de sisteme speciale de pensionare, nu au fost avute vreodată în vedere perioade precum cele prevăzute de legea supusă controlului (creşterea vârstei de pensionare cu 18 ani într-un interval temporal de 11 ani şi 3 luni). Dimpotrivă, perioadele pentru tranziţie nu numai că au fost mult mai mari, dar au fost şi direct proporţionale cu diferenţa de ani cu care se majora vârsta de pensionare, pentru a permite destinatarilor normelor o perioadă rezonabilă de conformare la noile exigenţe legale. În cazul de faţă, deşi vârsta de pensionare creşte cu 18 ani (chiar dacă legea aflată în vigoare prevede ca vârstă de pensionare 60 de ani, prin intrarea în vigoare a noii legi, nu avem doar o creştere de 5 ani a vârstei de pensionare, întrucât norma tranzitorie conţinută de legea în vigoare nu şi-a epuizat efectele), perioada de tranziţie este mai mică de 12 ani, într-un raport invers proporţional care creează discrepanţe majore între generaţii foarte apropiate de magistraţi, de natură să înfrângă caracterul echitabil al normelor.
    În al doilea rând, reglementând noile dispoziţii, legiuitorul porneşte de la premisa greşită că pensia de serviciu a magistraţilor generează o inechitate în sistemul public de pensii, constituind practic un privilegiu. Dincolo de aspectul general acceptat că pensia de serviciu a magistratului nu se întemeiază pe principiul contributivităţii, care constituie fundamentul sistemului public de pensii, ci pe statutul constituţional al profesiei de magistrat, legiuitorul ignoră cu bună ştiinţă jurisprudenţa vastă şi consecventă a Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte raţiunea instituirii pensiilor de serviciu ale magistraţilor. Astfel, prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, pronunţată în cadrul unui control de constituţionalitate a priori cu privire la o lege prin care se abroga pensia de serviciu a magistraţilor, Curtea a reţinut că pensia de serviciu a fost instituită în vederea stimulării stabilităţii în serviciu şi a formării unei cariere în magistratură. Conform reglementărilor legale, pensia de serviciu se acordă la împlinirea vârstei de pensionare numai magistraţilor care, în privinţa totalului vechimii lor în muncă, îndeplinesc condiţia de a fi lucrat un anumit număr de ani numai în magistratură. De asemenea, „instituirea pensiei de serviciu [...] este justificată în mod obiectiv, ea constituind o compensaţie parţială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună [...] magistraţii. Astfel, aceste statute speciale stabilite de Parlament prin legi sunt mult mai severe, mai restrictive, impunând [...] magistraţilor obligaţii şi interdicţii pe care celelalte categorii de asiguraţi nu le au. Într-adevăr acestora le sunt interzise activităţi ce le-ar putea aduce venituri suplimentare, care să le asigure posibilitatea efectivă de a-şi crea o situaţie materială de natură să le ofere după pensionare menţinerea unui nivel de viaţă cât mai apropiat de cel avut în timpul activităţii“. Curtea a constatat că „reglementarea în vigoare [...] a pensiei de serviciu pentru magistraţi, cu diferenţele pe care această pensie le prezintă faţă de pensia comună de asigurări sociale, nu constituie o încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, principiu prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. Această constatare se bazează pe specificul [...] activităţii [...] magistraţilor, care [...] impune [...] obligaţii şi interdicţii severe, precum şi riscuri sporite, ceea ce justifică în mod obiectiv şi rezonabil o diferenţiere a regimului juridic de pensionare faţă de regimul stabilit pentru alţi asiguraţi care nu sunt supuşi aceloraşi exigenţe, restricţii şi riscuri“. Reţinând motivele care justifică şi impun acordarea pensiei de serviciu, Curtea a constatat că aceasta „nu reprezintă un privilegiu“, tratamentul juridic diferit aplicabil magistraţilor sub aspectul dreptului la pensie fiind întemeiat pe statutul diferit şi pe specificul activităţii acestei categorii profesionale. De asemenea, printr-o jurisprudenţă constantă în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori (a se vedea Decizia nr. 433 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 10 decembrie 2013, Decizia nr. 501 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 14 august 2015, Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, Decizia nr. 574 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 2 iulie 2019), Curtea a reiterat că „reglementarea regimului juridic al pensiilor de serviciu într-un mod diferit decât cel propriu sistemului general al asigurărilor sociale nu constituie o discriminare în sensul art. 16 alin. (1) din Constituţie“, faptul că, „la acordarea acestui beneficiu, legiuitorul a avut în vedere importanţa pentru societate a activităţii desfăşurate de această categorie socioprofesională, activitate caracterizată printr-un înalt grad de complexitate şi răspundere, precum şi de incompatibilităţi şi interdicţii specifice“, că pensia de serviciu „a fost instituită în vederea stimulării stabilităţii în serviciu şi formării unei cariere în magistratură. Conform reglementărilor menţionate, pensia de serviciu se acordă la împlinirea vârstei de pensionare numai magistraţilor care, în privinţa totalului vechimii lor în muncă, îndeplinesc condiţia de a fi lucrat un anumit număr de ani numai în magistratură“. Raţionamentul pe care se întemeiază soluţiile pronunţate anterior de Curtea Constituţională demonstrează motivat faptul că pensia de serviciu a magistraţilor nu reprezintă un privilegiu, ci o măsură justificată juridic şi social, beneficiul pensiei fiind o consecinţă a exercitării profesiei, iar nu o favoare, un drept necuvenit, acordat în mod arbitrar unei categorii favorizate. Acest beneficiu rezultă din natura activităţii de magistrat, ce implică un grad sporit de responsabilitate, stres şi volum de muncă, alături de o serie de restricţii în viaţa personală şi profesională.
    Este evident că, prin instituirea noilor reglementări cu impact direct asupra înseşi existenţei pensiei de serviciu a magistraţilor, legiuitorul nesocoteşte jurisprudenţa constantă a instanţei constituţionale care a stabilit fără echivoc că independenţa justiţiei, ca garanţie constituţională a principiului statului de drept, include securitatea financiară a magistraţilor. Din această perspectivă, actul normativ criticat încalcă în mod flagrant caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, nesocotind dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    În fine, aşa cum remarcă şi Consiliul Legislativ, în avizul negativ cu privire la lege, ca urmare a intrării în vigoare a noilor dispoziţii legale, în dreptul pozitiv vor coexista trei regimuri distincte de pensionare a magistraţilor, сееа ce conduce la nesocotirea principiilor stabilităţii şi securităţii juridice şi creează discrepanţe între generaţiile de magistraţi. Astfel, o primă categorie de magistraţi va beneficia de pensia de serviciu conform reglementărilor valabile până la 1 ianuarie 2024, a doua categorie în temeiul Legii nr. 282/2023, aplicabilă între 1 ianuarie 2024 şi momentul intrării în vigoare a noii legi, iar cea de-a treia categorie va ieşi la pensie în condiţiile stabilite de aceasta din urmă. Având în vedere diferenţele majore dintre cele trei regimuri şi lipsa unor motive obiective care să justifice condiţii atât de divergente pentru magistraţii aflaţi în situaţii similare, cadrul normativ va genera discriminări evidente cu privire la elemente esenţiale ale statutului lor, încălcând astfel principiul constituţional al egalităţii în drepturi.
    În concluzie, legea se îndepărtează de la reperele constituţionale incidente în ceea ce priveşte pensiile de serviciu ale magistraţilor, respectiv asigurarea unor venituri din pensie apropiate celor pe care persoana le avea în perioada în care era în activitate, care să răspundă necesităţii de securitate financiară a magistratului, încălcând, astfel, componenta instituţională a independenţei justiţiei, ceea ce determină nerespectarea prevederilor art. 124 alin. (3) cu referire la art. 1 alin. (3) şi (5), precum şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.

                    Judecător,
                    Gheorghe Stan

    ----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 479 din 20 octombrie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 479 din 20 octombrie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 479 din 20 octombrie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu