Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.048/1/2023
┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Andrei │penale a Înaltei Curţi de│
│Claudiu Rus │Casaţie şi Justiţie, │
│ │preşedintele completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Adriana │- judecător la Secţia │
│Ispas │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Elena Barbu │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Anca │- judecător la Secţia │
│Mădălina │penală │
│Alexandrescu│ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ioana Bogdan│- judecător la Secţia │
│ │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Dan Andrei │- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Rodica Aida │- judecător la Secţia │
│Popa │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Eleni │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Marcu │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ana Hermina │- judecător la Secţia │
│Iancu │penală │
└────────────┴─────────────────────────┘
1. S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept în materie penală: "Cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 315 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în cadrul procedurii de cameră preliminară reglementate de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, respectiv dacă în cadrul acestei proceduri - vizând verificarea legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală (în contextul analizării, în principal, a unor excepţii de nelegalitate a actului de punere în mişcare a acţiunii penale şi a actului de sesizare a instanţei, pentru motivul emiterii acestora după împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale) - judecătorul de cameră preliminară poate reţine împlinirea acestui termen, pe cale incidentală, ca temei concret al unor nelegalităţi ale actelor contestate, respectiv al unei nelegalităţi privind administrarea probelor ulterior împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, în mod subsecvent constatării nulităţii actului de punere în mişcare a acţiunii penale?" 2. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 3. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Andrei Claudiu Rus. 4. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Ioana Bogdan, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 5. La şedinţa de judecată participă Elena Rosana Bota, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 6. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 7. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând obiectul Dosarului nr. 1.048/1/2023 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. 8. Totodată, a învederat că la dosar au fost transmise puncte de vedere asupra problemei de drept supuse dezlegării de către unele instanţe, precum şi de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. 9. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii. 10. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării, întrucât soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de lămurirea chestiunii ce face obiectul întrebării prealabile, având în vedere că instanţa de trimitere urmăreşte dezlegarea unei probleme de drept care vizează procedura de cameră preliminară reglementată de dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, şi nu un aspect care ţine de judecata propriu-zisă a acţiunii penale, aşa cum prevăd dispoziţiile procesual penale şi cum a statuat, în mod constant, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. 11. De asemenea, s-a mai susţinut că problema de drept care face obiectul sesizării nu necesită o dezlegare cu valoare de principiu din partea instanţei supreme, întrucât nu are gradul de dificultate necesar care să impună pronunţarea unei hotărâri prealabile. 12. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNEI CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 13. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin Încheierea de şedinţă din data de 10 februarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 4.392/118/2022/a1, care are ca obiect contestaţiile declarate de inculpaţii D.N., C.D.F. şi P.N. împotriva Încheierii penale nr. 631 din 21 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia penală, a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 315 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în cadrul procedurii de cameră preliminară reglementate de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, respectiv dacă în cadrul acestei proceduri - vizând verificarea legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală (în contextul analizării, în principal, a unor excepţii de nelegalitate a actului de punere în mişcare a acţiunii penale şi a actului de sesizare a instanţei, pentru motivul emiterii acestora după împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale) - judecătorul de cameră preliminară poate reţine împlinirea acestui termen, pe cale incidentală, ca temei concret al unor nelegalităţi ale actelor contestate, respectiv al unei nelegalităţi privind administrarea probelor ulterior împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, în mod subsecvent constatării nulităţii actului de punere în mişcare a acţiunii penale?“ II. Expunerea succintă a cauzei 14. Prin Rechizitoriul nr. 116 bis/P/2010 din data de 10 iunie 2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, a dispus trimiterea în judecată, alături de alte persoane, a inculpaţilor D.N., C.D.F. şi P.N. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, după caz, de complicitate la această infracţiune, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal (1969) şi art. 5 din Codul penal, respectiv art. 26 alin. (1) din Codul penal (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. a) şi c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal (1969) şi art. 5 din Codul penal. Prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut, în esenţă, că inculpatul D.N., în perioada 9 ianuarie 2008-9 iunie 2009, în calitate de administrator al S.C. M.D. - S.R.L., a comercializat cantitatea totală de 20.111.939 kg motorină şi 144.452 kg combustibil marin către cinci societăţi care deţineau remorchere, operaţiuni pe care le-a evidenţiat, cu ajutorul contabilei, inculpata P.N., în mod fictiv, în contabilitatea firmei ca fiind scutite de la plata accizelor aferente, sens în care au fost emise 454 de facturi fiscale, deşi combustibilul a fost destinat, în realitate, comercializării pe piaţa internă a carburanţilor auto, şi nu alimentării navelor, cauzându-se astfel un prejudiciu bugetului consolidat al statului în valoare de 27.273.573 lei, din care acciza în cuantum de 22.918.969 lei şi 4.354.604 lei TVA aferent accizei, precum şi că inculpatul C.D.F., în intervalul de referinţă, a semnat, în mod formal, un număr de 51 de procese-verbale de sigilare/desigilare pentru a da o aparenţă de legalitate operaţiunilor de marcare şi colorare a combustibililor livraţi de S.C. M.D. - S.R.L. către cele cinci societăţi comerciale, deşi nu au fost respectate dispoziţiile Ordinului ministrului economiei şi finanţelor nr. 1.769/2007 pentru aprobarea Metodologiei privind marcarea şi colorarea unor produse energetice în conformitate cu Hotărârea Guvernului nr. 314/2007 privind marcarea şi colorarea unor produse energetice şi prorogarea termenului privind marcarea produselor energetice prevăzut în Hotărârea Guvernului nr. 1.861/2006, întrucât a dispus salariaţilor din subordine să nu coloreze anumite transporturi de produse energetice scutite de la plata accizei, iar colorantul aferent cantităţii de produs energetic să fie predat conducătorilor auto într-un recipient separat, contrar dispoziţiilor legale, înlesnind în acest mod săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, de către inculpatul D.N. 15. La data de 22 iulie 2022, inculpaţii D.N., P.N. şi C.D.F. au formulat, în scris, în temeiul art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, mai multe cereri şi excepţii, printre care şi excepţia nelegalităţii actelor de urmărire penală efectuate în cauză ulterior împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, în raport cu cele statuate de Curtea Constituţională, prin deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, respectiv nr. 565 din 9 iunie 2022, motiv pentru care au solicitat constatarea nulităţii absolute a actelor de urmărire penală întocmite după data de 9 iunie 2019, dată la care aveau calitatea de suspecţi, cu consecinţa excluderii acestora, precum şi a actului de sesizare a instanţei, întrucât a fost emis la o dată la care competenţa funcţională a organului de urmărire penală a încetat. 16. Prin Încheierea nr. 631 din data de 21 octombrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 4.392/118/2022/a1 al Tribunalului Constanţa, judecătorul de cameră preliminară a respins ca nefondate cererile şi excepţiile formulate de cei trei inculpaţi, constatând legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii. 17. În legătură cu constatarea nulităţii actelor de urmărire penală efectuate în cauză după împlinirea termenului de prescripţie ca efect al celor două decizii pronunţate de instanţa de contencios constituţional, judecătorul de cameră preliminară a constatat, în esenţă, că nu este competent să analizeze incidenţa vreunui caz de stingere a acţiunii penale în raport cu obiectul procedurii în cameră preliminară, atribuţie ce îi revine exclusiv instanţei de judecată sesizate cu dezlegarea raportului de drept penal substanţial, în condiţiile art. 396 din Codul de procedură penală care fac trimitere la dispoziţiile art. 16 şi ale art. 17 alin. (2) din Codul de procedură penală. Ca atare, efectuarea unor acte de urmărire penală, administrarea de probe şi emiterea rechizitoriului ulterior datei la care s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale în cursul urmăririi penale nu atrage nelegalitatea acestor acte, verificarea legalităţii actelor de urmărire penală realizându-se prin raportare la prevederile legale care reglementează întocmirea acestora, fără să poată fi puse în discuţie aspecte de netemeinicie, cu consecinţa incidenţei regimului nulităţilor. 18. Inculpaţii D.N., C.D.F. şi P.N. au formulat contestaţii împotriva acestei încheieri, pe rolul Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie fiind înregistrat Dosarul nr. 4.392/118/2022/a1. 19. La termenul din data de 10 ianuarie 2023, completul de judecată a pus în discuţie, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se stabilească cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, ale art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 315 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în cadrul procedurii de cameră preliminară reglementate de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, dacă judecătorul de cameră preliminară poate reţine împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, pe cale incidentală, ca temei concret al nelegalităţii administrării unor probe ulterior împlinirii acestui termen, în mod subsecvent constatării nulităţii actului de punere în mişcare a acţiunii penale. III. Opinia completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 20. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât completul este învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 4.392/118/2022/a1, în ultimă instanţă (adică contestaţie, singura cale ordinară de atac reglementată de art. 347 din Codul de procedură penală în procedura de cameră preliminară); soluţionarea contestaţiilor promovate de cei trei inculpaţi depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile, în condiţiile în care motivul care a generat exercitarea căilor de atac vizează cererile şi excepţiile invocate în legătură cu constatarea nelegalităţii ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale şi a administrării unor probe pe care procurorul şi-a fundamentat acuzaţia, cu consecinţe inclusiv asupra soluţionării fondului cauzei; şi, nu în ultimul rând, instanţa supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă asupra chestiunii de drept, nici printr-un recurs în interesul legii, iar aceasta nu face în prezent obiectul unui asemenea recurs. Suplimentar, făcându-se trimitere la jurisprudenţa recentă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Decizia nr. 23 din 4 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 4 iulie 2022), s-a arătat că este îndeplinită şi condiţia „în cursul judecăţii“, întrucât verificarea legalităţii trimiterii în judecată se realizează, în mod efectiv, printr-o activitate de judecată, aşa cum a reţinut şi instanţa supremă în cuprinsul deciziei anterior menţionate „existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată (...) în procedură preliminară (...)“. 21. De asemenea, inculpaţii D.N., C.D.F. şi P.N., prin apărător ales, au arătat că sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât lămurirea chestiunii de drept puse în discuţie de completul de judecată reprezintă întocmai obiectul contestaţiilor exercitate, în timp ce reprezentantul Ministerului Public a opinat în sens contrar, arătând că de dezlegarea acestei probleme de drept nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei. 2. Cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării 22. Pornind de la dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală care reglementează obiectul procedurii în cameră preliminară, respectiv verificarea legalităţii efectuării actelor de urmărire penală şi a administrării probelor, precum şi ale art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală care stabilesc că acţiunea penală se pune în mişcare dacă nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Constanţa a arătat că judecătorul de cameră preliminară poate constata incidenţa unuia dintre cazurile de stingere a acţiunii penale ca temei de nelegalitate a ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale, aşa cum poate reţine inexistenţa unuia dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare sau a exercitării acţiunii penale ca motiv de nelegalitate a ordonanţei de clasare emise de procuror în condiţiile art. 315 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în procedura prevăzută de art. 336-341 din acelaşi cod. 23. Apărătorul ales al inculpaţilor D.N., C.D.F. şi P.N. a apreciat că judecătorul de cameră preliminară poate să constate intervenită prescripţia răspunderii penale, cu consecinţe asupra nelegalităţii actelor de urmărire penală efectuate ulterior împlinirii termenului de prescripţie. IV. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării 24. Prin Adresa nr. 517/C/1.230/III-5/2023 din data de 15 mai 2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după ce în prealabil a reţinut că instanţa supremă a fost sesizată de o curte de apel învestită, cu calea ordinară de atac a contestaţiei, să soluţioneze în mod definitiv etapa procedurii în cameră preliminară şi care a pus în discuţie din oficiu o problemă de drept asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face, în prezent, obiectul unui asemenea recurs, a apreciat că soluţionarea cauzei pe fond nu depinde de interpretarea normei cu privire la care se solicită dezlegarea şi nici nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, motiv pentru care sesizarea nu îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. 25. Astfel, parchetul, raportându-se la problema de drept care face obiectul prezentei sesizări, respectiv nelegalitatea ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale şi a anumitor probe ca o consecinţă a constatării pe cale incidentală a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, inclusiv din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale, a arătat că dezlegarea acesteia nu influenţează soluţia ce ar urma să fie dată pe fondul cauzei, în condiţiile în care, în exercitarea atribuţiilor sale, judecătorul de cameră preliminară nu antamează şi nici nu dispune, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict, în sensul pronunţării vreuneia dintre soluţiile reglementate de art. 396 din Codul de procedură penală, ci este chemat doar să stabilească, în urma verificării eventualelor vicii de legalitate invocate, care sunt actele de urmărire penală pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată, precum şi dacă actul de sesizare a instanţei îndeplineşte condiţiile de formă şi de fond prevăzute de art. 328 din Codul de procedură penală. 26. Având în vedere că judecătorul de cameră preliminară nu are aptitudinea funcţională de a dezlega raportul de drept penal substanţial, acesta nu poate să examineze nici incidenţa vreunuia dintre impedimentele de exercitare a acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, aspect ce ţine de soluţionarea procesului penal, atribut ce revine, după trimiterea în judecată, doar instanţei care judecă cauza în fond, cu atât mai mult cu cât orice statuare asupra prescripţiei răspunderii penale implică şi aprecieri de fond asupra încadrării juridice a faptei care face obiectul judecăţii, a datei de comitere şi a persoanei care a săvârşit-o, constatarea existenţei acestui impediment de procedură făcându-se numai după examinarea, pe baza probatoriului, a acestor chestiuni ce ţin de temeinicia acuzaţiei, ceea ce exclude reţinerea, inclusiv pe cale incidentală, în procedura în cameră preliminară, a împlinirii termenului de prescripţie, ca temei al nelegalităţii actelor de urmărire penală ori a rechizitoriului. 27. Drept urmare, s-a opinat că nu suntem în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o dezlegare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care problema de drept nu are un grad de dificultate care să necesite clarificarea printr-o hotărâre prealabilă, motiv pentru care se impune respingerea sesizării ca inadmisibilă. V. Opinia specialiştilor consultaţi asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării 28. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia specialiştilor în drept penal asupra problemei supuse examinării. 29. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi a arătat că sesizarea Curţii de Apel Constanţa îndeplineşte doar o parte din condiţiile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv existenţa unui litigiu în ultimă instanţă, asupra chestiunii de drept nu s-a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau a unui recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, însă aceasta, deşi are legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei, nu reprezintă o veritabilă problemă de drept, întrucât dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală sunt clare şi lipsite de echivoc şi nu ridică dificultăţi reale de interpretare care să fie de natură a naşte o îndoială rezonabilă asupra conţinutului lor, în condiţiile în care obiectul procedurii în cameră preliminară îl constituie verificarea legalităţii sesizării instanţei, a efectuării actelor de urmărire penală şi a administrării probelor, motiv pentru care judecătorul de cameră preliminară nu poate, nici cu titlu incidental, să constate existenţa sau inexistenţa vreunuia dintre cazurile care lipsesc de obiect sau temei acţiunea penală fără să depăşească limitele acestei faze procesuale. 30. În subsidiar, s-a arătat că, în cazul în care va fi apreciată ca admisibilă sesizarea, în procedura de cameră preliminară nu este permisă constatarea împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, întrucât stabilirea existenţei vreunuia din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală presupune în mod necesar aprecieri şi asupra unor elemente ce ţin de fondul cauzei, fapt ce este incompatibil cu stadiul procedurii. Suplimentar, s-a precizat că trimiterea instanţei de sesizare la dispoziţiile art. 336-341 din Codul de procedură penală care reglementează procedura de soluţionare a plângerii formulate împotriva ordonanţei de clasare emise de procuror nu poate fi primită, în condiţiile în care judecătorul de cameră preliminară este competent, în virtutea prevederilor legale menţionate, să verifice legalitatea şi temeinicia acestei soluţii, ocazie cu care face aprecieri asupra existenţei faptei, încadrării sale juridice şi, eventual, asupra incidenţei legii penale mai favorabile. 31. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a arătat că sesizarea Curţii de Apel Constanţa îndeplineşte condiţiile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv existenţa unui litigiu în ultimă instanţă, asupra chestiunii de drept nu s-a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau a unui recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, problema de drept sesizată are influenţă asupra soluţionării fondului cauzei, adică a contestaţiilor formulate de cei trei inculpaţi, întrucât vizează nelegalitatea ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale şi rechizitoriului pentru motivul emiterii acestor acte după intervenirea prescripţiei răspunderii penale, şi, nu în ultimul rând, reprezintă o veritabilă chestiune de drept. 32. În acest context s-a reţinut că judecătorului de cameră preliminară îi revine, în raportare cu dispoziţiile art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală care obligă la verificarea inexistenţei cazurilor de împiedicare prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, prerogativa de a constata pe cale incidentală intervenţia prescripţiei răspunderii penale numai dacă termenul de prescripţie era împlinit la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, întrucât, într-o atare situaţie, suntem în prezenţa unui triple nelegalităţi, respectiv a actului de inculpare cu efect asupra pierderii calităţii de inculpat, a probelor administrate în legătură cu calitatea de inculpat, precum şi a rechizitoriului, în condiţiile în care obiectul judecăţii nu poate fi stabilit cât timp persoana trimisă în judecată nu are calitatea de inculpat. Drept urmare, fiind vorba de o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului, s-a conchis că se impune anularea ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale, dar şi excluderea probelor care nu puteau fi administrate în absenţa calităţii de inculpat, cu consecinţa restituirii cauzei la parchet. VI. Jurisprudenţa naţională cu privire la chestiunea de drept 1. Jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală 33. Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, prin care s-a stabilit că „normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal“. În considerentele deciziei, instanţa supremă, făcând trimitere la Decizia nr. 453 din 24 iunie 2020 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1190 din 7 decembrie 2020, a reţinut că „aprecierea eronată (...) asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, inclusiv prescripţia răspunderii penale, constituie o eroare de judecată“. 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală 34. Încheierea nr. 750 din 17 noiembrie 2020, pronunţată în calea de atac a contestaţiei formulate în procedura în cameră preliminară, prin care s-a reţinut că deşi s-a invocat incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal, respectiv a prescripţiei speciale a răspunderii penale cu privire la una dintre infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei, sens în care s-a făcut trimitere la Decizia nr. 239 din 19 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 10 iulie 2018, prin care s-a statuat că „existenţa unui caz dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-j) din Codul de procedură penală ar putea fi valorificată doar în faza de judecată, intrând în atribuţiile instanţei de judecată competente să soluţioneze fondul cauzei să pronunţe - în condiţiile art. 396 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală - o soluţie de achitare sau încetare a procesului penal. (...) valorificarea cazurilor care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale excedează competenţei judecătorului de cameră preliminară.“ 35. Încheierea nr. 422 din 30 iunie 2022, pronunţată în calea de atac a contestaţiei formulate în procedura în cameră preliminară, prin care s-a arătat că în cadrul procedurii camerei preliminare se efectuează un control de legalitate a posteriori atât a actului de trimitere în judecată, a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, cât şi a probelor pe care se bazează acesta, iar obiectul acestei proceduri nu include aspecte legate de temeinicia trimiterii în judecată sau de posibilitatea de a ordona administrarea unor probe noi de către procuror. Aspectele privind împlinirea sau neîmplinirea cursului termenului de prescripţie generală şi existenţa sau inexistenţa vreunui caz de întrerupere, precum şi neregularitatea întocmirii rechizitoriului constând în împrejurarea că nu se poate determina legea penală mai favorabilă nu pot forma obiectul analizei judecătorului de cameră preliminară, ci doar obiectul analizei instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei. În ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale, s-a considerat că aprecierea asupra acestei cauze de încetare a procesului penal urmează a fi realizată de către instanţa care judecă dosarul în fond, şi nu de către judecătorul de cameră preliminară. 36. Încheierea nr. 85 din 2 februarie 2023, pronunţată în calea de atac a contestaţiei formulate în procedura în cameră preliminară, prin care s-a reţinut că aspectele privind constatarea împlinirii termenului de prescripţie, cu consecinţa încetării procesului penal, nu pot face obiectul procedurii de cameră preliminară, acest aspect urmând să fie analizat de către instanţa de judecată în cursul judecăţii. 37. Încheierea nr. 59 din 3 februarie 2023, definitivă la data de 31 mai 2023, prin Încheierea nr. 5, prin care au fost respinse contestaţiile formulate de inculpaţi (ambele încheieri fiind pronunţate de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). În considerentele acesteia s-a menţionat în legătură cu solicitările ce vizează nelegalitatea ordonanţelor de efectuare în continuare a urmăririi penale in personam şi de punere în mişcare a acţiunii penale, precum şi a rechizitoriului, emise în condiţiile existenţei unei cauze care înlătură răspunderea penală, respectiv prescripţia răspunderii penale, în raport cu deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022 ale Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, că nu pot fi avute în vedere, întrucât excedează obiectului procedurii de cameră preliminară, având în vedere că reţinerea intervenţiei sau neintervenţiei prescripţiei răspunderii penale este o chestiune care ţine de fondul cauzei, şi nicidecum nu poate fi cenzurată sub aspectul îndeplinirii condiţiilor în această etapă a procesului penal. 3. Jurisprudenţa şi punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate 38. În urma consultării instanţelor de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a evidenţiat o orientare jurisprudenţială majoritară, potrivit căreia în cadrul procedurii în cameră preliminară nu se poate constata, pe cale incidentală, împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale ca temei al nelegalităţii actelor de urmărire penală efectuate, precum şi a probelor administrate ulterior intervenirii prescripţiei. 39. În argumentarea acestei opinii jurisprudenţiale, pornindu-se de la obiectul procedurii în cameră preliminară care îl constituie verificarea legalităţii sesizării instanţei, a efectuării actelor de urmărire penală şi a administrării probelor, precum şi de la interpretarea dispoziţiilor art. 17 din Codul de procedură penală care reglementează în ce stadii procesuale pot fi date soluţii de stingere a procesului penal pentru incidenţa vreunuia din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, s-a arătat că judecătorul de cameră preliminară nu poate examina aspecte ce ţin de temeinicia acuzaţiei penale, cum ar fi constatarea împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, care, în anumite situaţii, presupune identificarea legii penale mai favorabile şi/sau verificarea şi stabilirea corectă a încadrării juridice a bazei factuale descrise prin rechizitoriu, demersuri incompatibile cu această etapă a procedurii judiciare, motiv pentru care, ulterior trimiterii în judecată a autorului şi participanţilor la săvârşirea activităţii infracţionale, numai instanţa care judecă cauza pe fond poate reţine existenţa unei cauze de încetare a procesului penal, dispunând în consecinţă. 40. Ca atare, s-a concluzionat că examinarea pe cale incidentală a instituţiei prescripţiei răspunderii penale prin raportare la deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022 ale Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu este permisă, având în vedere obiectul procedurii în cameră preliminară, o interpretare contrară echivalând cu o depăşire a limitelor de competenţă funcţională a organului judiciar stabilite de legiuitor pentru această etapă procesuală. 41. Acest punct de vedere a fost exprimat de următoarele curţi de apel/tribunale şi instanţe arondate: Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Alba, Tribunalul Hunedoara, Tribunalul Sibiu, Judecătoria Aiud, Judecătoria Hunedoara, Judecătoria Deva, Judecătoria Sibiu; Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Bacău, Tribunalul Neamţ, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Piatra-Neamţ; Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Covasna, Judecătoria Făgăraş şi Judecătoria Rupea; Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Bolintin-Vale, Judecătoria Buftea, Judecătoria Slobozia, Judecătoria Urziceni, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Turnu Măgurele; Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Sălaj, Tribunalul Maramureş, Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Vişeu de Sus; Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Gorj, Tribunalul Mehedinţi, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin, Judecătoria Strehaia, Judecătoria Orşova, Judecătoria Caracal, Judecătoria Balş, Judecătoria Corabia; Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Vrancea; Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Bihor; Curtea de Apel Ploieşti, Judecătoria Ploieşti, Judecătoria Câmpina, Judecătoria Vălenii de Munte şi Judecătoria Sinaia; Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Suceava, Tribunalul Botoşani şi Judecătoria Botoşani; Curtea de Apel Timişoara; Tribunalul Tulcea şi Tribunalul Constanţa; Tribunalul Argeş; Tribunalul Vaslui, Judecătoria Vaslui, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Răducăneni şi Judecătoria Paşcani. 42. Au fost identificate şi transmise hotărâri judecătoreşti relevante în susţinerea acestei opinii de către următoarele instanţe: Curtea de Apel Braşov (Încheierea penală nr. 13/CP din 19 ianuarie 2022 şi Încheierea penală nr. 202/CP din 7 decembrie 2022), Judecătoria Făgăraş (Încheierea din data de 17 octombrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 3.263/226/ 2022/a1), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală (Încheierea nr. 101/CO-CP din 10 aprilie 2019), Curtea de Apel Craiova (Încheierea nr. 59 din 21 iulie 2022), Curtea de Apel Cluj (Încheierea penală nr. 259 din 6 decembrie 2022), Tribunalul Maramureş (Încheierea penală nr. 44/CCP din 30 martie 2023), Judecătoria Baia Mare (Încheierea penală nr. 2.942 din 21 septembrie 2022 şi Încheierea penală nr. 526 din 1 februarie 2023), Tribunalul Sălaj (Încheierea penală nr. 25 din 30 septembrie 2022 şi Încheierea penală nr. 32 din 16 decembrie 2022), Curtea de Apel Suceava (Încheierea nr. 31 din 21 martie 2023), Tribunalul Botoşani (Încheierea nr. 281 din 7 decembrie 2022), Curtea de Apel Timişoara (Încheierea din 4 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 357/59/2018/a1), Tribunalul Constanţa (Încheierea penală nr. 190 din 24 martie 2023), Tribunalul Mureş (Încheierea penală nr. 15/CCP din 20 ianuarie 2023), Judecătoria Reghin (Încheierea finală cameră preliminară nr. 196 din 4 noiembrie 2022), Judecătoria Aiud (Încheierea finală cameră preliminară nr. 462 din 6 noiembrie 2019 şi Încheierea finală cameră preliminară nr. 209 din 25 mai 2022), Judecătoria Iaşi (Încheierea finală cameră preliminară nr. 149/a1 din 17 februarie 2023) şi Judecătoria Vaslui (Încheierea finală cameră preliminară din 25 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 3.447/333/2022/a1). 43. În sens contrar, opinia exprimată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Videle; Curtea de Apel Constanţa; Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Iaşi, Judecătoria Huşi şi Judecătoria Bârlad; Curtea de Apel Piteşti; Curtea de Apel Târgu Mureş; Tribunalul Braşov şi Judecătoria Braşov; Tribunalul Prahova şi Judecătoria Mizil; Tribunalul Timiş şi Judecătoria Timişoara; Judecătoria Alba Iulia, Judecătoria Agnita, Judecătoria Avrig, Judecătoria Haţeg şi Judecătoria Petroşani; Judecătoria Zalău; Tribunalul Dolj, Tribunalul Olt, Judecătoria Craiova, Judecătoria Motru, Judecătoria Băileşti, Judecătoria Calafat, Judecătoria Filiaşi, Judecătoria Segarcea, Judecătoria Vânju Mare, Judecătoria Târgu Cărbuneşti şi Judecătoria Novaci; Judecătoria Brăila; Judecătoria Negreşti-Oaş; Judecătoria Roman şi Judecătoria Târgu-Neamţ constă în aceea că judecătorul de cameră preliminară poate constata intervenită prescripţia răspunderii penale pe cale incidentală, ca temei al nelegalităţii actelor de urmărire penală efectuate şi a probelor administrate în cauză ulterior împlinirii termenului de prescripţie, întrucât, în raport cu obiectul procedurii în cameră preliminară, precum şi cu prevederile art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală care nu permit punerea în mişcare a acţiunii penale când există vreunul din cazurile de împiedicare prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, exercitarea acţiunii penale ca instrument juridic prin care se aduce în faţa organelor judiciare conflictul de drept penal se realizează cu respectarea principiului legalităţii consacrat de art. 2 din Codul de procedură penală. Drept urmare, s-a conchis că existenţa unui caz de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale atrage nelegalitatea actelor de urmărire penală efectuate, împrejurare ce atrage restituirea cauzei la parchet, în condiţiile art. 346 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. 44. Această orientare se reflectă în practica următoarelor instanţe: Curtea de Apel Alba Iulia (Încheierea nr. 40 din 18 iulie 2022), Tribunalul Constanţa (Încheierea finală cameră preliminară nr. 6 din 16 ianuarie 2023), Tribunalul Dâmboviţa (Încheierea din 23 februarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 3.973/120/2022/a1), Tribunalul Vaslui (Încheierea finală cameră preliminară nr. 3/CC din 26 ianuarie 2023). 45. Suplimentar, într-un punct de vedere nuanţat, Judecătoria Alba Iulia a arătat că împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale poate fi constatată pe cale incidentală de judecătorul de cameră preliminară doar în cazul în care actele de urmărire penală şi probele a căror nelegalitate se contestă au fost efectuate, respectiv administrate, după data de 9 iunie 2022, când a fost publicată Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale, o interpretare contrară conducând la sancţionarea organului de urmărire penală pentru lipsa de previziune în legătură cu o interpretare ulterioară dată de instanţa de contencios constituţional şi considerată ca fiind conformă cu legea fundamentală. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 46. Prin Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342, art. 345 alin. (1) şi (2), art. 346 alin. (1) şi (4) şi art. 374 din Codul de procedură penală, „Curtea a constatat că judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei“. 47. Considerentele acestei decizii se regăsesc şi în alte hotărâri pronunţate de instanţa de contencios constituţional, prin care au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţii de neconstituţionalitate ale prevederilor art. 342 din Codul de procedură penală, respectiv deciziile nr. 253 din 25 aprilie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 18 iulie 2017), nr. 516 din 6 iulie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 25 octombrie 2017) şi nr. 241 din 16 aprilie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 522 din 4 iulie 2019). 48. Prin deciziile nr. 239 din 19 aprilie 2018 şi nr. 116 din 15 martie 2022, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 10 iulie 2018, respectiv nr. 770 din 2 august 2022, au fost respinse, ca neîntemeiate, printre altele, excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 342-346 din Codul de procedură penală, reţinându-se că „existenţa unui caz dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-j) din Codul de procedură penală ar putea fi valorificată doar în faza de judecată, fiind de competenţa instanţei de judecată competente să soluţioneze fondul cauzei să pronunţe - în condiţiile art. 396 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală - o soluţie de achitare sau încetare a procesului penal. Curtea constată că valorificarea cazurilor care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale excedează competenţei judecătorului de cameră preliminară, astfel cum este aceasta circumscrisă în raport cu obiectul camerei preliminare (...). (...) instituţia procesuală a camerei preliminare nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal, iar, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie“. 49. Prin deciziile nr. 520 din 24 septembrie 2019 şi nr. 470 din 27 octombrie 2022, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 22 ianuarie 2020, respectiv nr. 124 din 14 februarie 2023, prin care au fost respinse, printre altele, excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 17 din Codul de procedură penală, Curtea a statuat că, „într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale art. 342 şi următoarele din acelaşi cod, ce reglementează procedura camerei preliminare, judecătorul de cameră preliminară nu are posibilitatea de a pronunţa o soluţie de stingere a acţiunii penale, pentru vreunul dintre motivele prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în speţă, pentru intervenirea prescripţiei răspunderii penale. Pentru acest motiv, în ipoteza anterior arătată, judecătorul de cameră preliminară este obligat să recurgă la un artificiu procedural, mai exact la începerea judecăţii, pentru a putea constata că, în privinţa anumitor fapte din cuprinsul rechizitoriului, s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale“. 50. Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, prin care s-a statuat că prevederile privind prescripţia specială din art. 124 din Codul penal (n.n. 1969), astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 63/2012, „sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi“, reţinându-se că „prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal, (...) fiind o cauză de înlăturare a răspunderii penale“ prin care „se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material“, motiv pentru care „termenul de prescripţie specială prevăzut de legea veche are valenţe constituţionale în măsura în care ultraactivează aplicându-se faptelor comise sub imperiul său şi care, în acord cu principiul securităţii juridice, nu au fost judecate definitiv până la apariţia legii noi“, în timp ce „termenul de prescripţie specială prevăzut de legea nouă este constituţional în măsura în care se aplică numai faptelor săvârşite sub imperiul noii soluţii legislative“. 51. Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, prin care s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională, având în vedere că „prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial care are la bază trecerea timpului“, motiv pentru care „dispoziţiile legale ce reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale şi modalitatea de aplicare a acestora au o importanţă considerabilă, atât pentru activitatea organelor judiciare ale statului, cât şi pentru persoanele care săvârşesc infracţiuni.“ 52. Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale, reţinându-se „că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.“ VIII. Dispoziţii legale incidente Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal Articolul 5 Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei "(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă." Articolul 155 Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale "(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză." Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71 din 30 mai 2022 Articol unic "La articolul 155 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: (1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului." Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală Articolul 16 Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale "(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: (...) f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; (...)." Articolul 17 Stingerea acţiunii penale "(1) În cursul urmăririi penale acţiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunţare la urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege.(2) În cursul judecăţii acţiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal." Articolul 309 Punerea în mişcare a acţiunii penale "(1) Acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1)." Art. 315 - Clasarea "(1) Clasarea se dispune când: (...) b) există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1)." Art. 342 - Obiectul procedurii în camera preliminară "Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală." Art. 345 - Procedura în camera preliminară "(...)(3) În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei." Art. 346 - Soluţiile "(...)(3) Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă: a) rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; c) procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii.(4) În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii.“" IX. Opinia judecătorului-raportor 53. Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 4.392/118/2022/a1, întrucât chestiunea pusă în dezbaterea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu reprezintă o veritabilă problemă de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea instanţei supreme şi, totodată, nu este îndeplinită condiţia privind existenţa unei relaţii de dependenţă între lămurirea acestei chestiuni şi soluţionarea pe fond a cauzei cu care a fost învestită instanţa de trimitere. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 54. Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 4.392/118/2022/a1, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: 55. Legiuitorul, enumerând în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a conferit anumitor instanţe, inclusiv curţii de apel, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, posibilitatea de a sesiza instanţa supremă în scopul obţinerii unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. 56. Astfel, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ următoarele cerinţe: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de textul de lege menţionat, soluţionarea pe fond a respectivei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. 57. Nu în ultimul rând, admisibilitatea sesizării este condiţionată, în mod esenţial, aşa cum rezultă din economia dispoziţiilor legale invocate, de existenţa unei veritabile probleme de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta constituind, de fapt, premisa fundamentală ce justifică intervenţia instanţei supreme prin mecanismul de unificare a practicii judiciare instituit de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală. 58. În speţă, se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflată în curs de soluţionare în ultimă instanţă, Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, fiind învestită, în Dosarul asociat nr. 4.392/118/2022/a1, cu contestaţiile declarate, în temeiul art. 347 din Codul de procedură penală, de inculpaţii D.N., C.D.F. şi P.N. împotriva Încheierii nr. 631 din data de 21 octombrie 2022 a Tribunalului Constanţa, Secţia penală, prin care s-a dispus, printre altele, respingerea, ca nefondate, a cererilor şi excepţiilor formulate de cei trei inculpaţi, constatându-se legalitatea sesizării instanţei prin Rechizitoriul nr. 116 bis/P/2010 din 10 iunie 2022 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, efectuării actelor de urmărire penală şi a administrării probelor, cu consecinţa dispunerii începerii judecăţii. 59. De asemenea, chestiunea ce formează obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aşa cum rezultă din cuprinsul Adresei nr. 517/C/1230/III-5/2023 din 15 martie 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 60. Astfel, se impune a se preciza că, în mod constant, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că analiza acestei condiţii trebuie să se raporteze atât la hotărârile pronunţate în una dintre procedurile prevăzute de art. 471 sau art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală prin care s-a statuat în mod explicit asupra problemei de drept ridicată de instanţa de trimitere, cât şi la considerentele unor asemenea hotărâri, dacă acestea oferă suficiente elemente care să permită dezlegarea chestiunii de drept invocate (a se vedea, spre exemplu, deciziile nr. 22 din 14 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 18 octombrie 2017, şi nr. 2 din 27 ianuarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 9 martie 2022). 61. Or, se constată că problema a cărei rezolvare de principiu se solicită prin intermediul sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa nu a mai fost examinată de instanţa supremă în modalitatea în care a fost formulată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nestatuând în mod explicit asupra ei printr-unul din mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti. 62. În schimb, nu sunt îndeplinite în cauză celelalte cerinţe impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât nu există o veritabilă problemă de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea instanţei supreme, iar soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de lămurirea chestiunii ce face obiectul prezentei sesizări. 63. Este de menţionat că, sub acest din urmă aspect, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei „problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“, arătând că „admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476-477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului.“ 64. Ulterior, considerentele acestei decizii au fost preluate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în cuprinsul altor hotărâri date în procedura reglementată de dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările cu care a fost învestită, relevante fiind deciziile nr. 17 din 1 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014; nr. 24 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014; nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015; nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 9 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 9 august 2018; nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018; nr. 14 din 26 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 988 din 22 noiembrie 2018; nr. 7 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 10 mai 2019; nr. 21 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019; nr. 21 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 4 februarie 2021; nr. 12 din 18 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 7 aprilie 2021; nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021; nr. 68 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2022; nr. 17 din 31 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 mai 2022; nr. 30 din 25 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 6 iulie 2022, şi nr. 44 din 19 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1205 din 15 decembrie 2022. 65. Jurisprudenţa instanţei supreme s-a întemeiat, în fundamentarea concluziei privitoare la semnificaţia acestei condiţii de admisibilitate a sesizării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pe interpretarea sistematică a reglementărilor ce au ca finalitate unificarea practicii judiciare, sens în care a constatat că procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, instituită de codificarea procesual penală în art. 475 şi următoarele, este vădit mai restrictivă decât cea a recursului în interesul legii, prevăzută de art. 471 şi următoarele din acelaşi cod, dar şi pe raţiuni ce ţin de evoluţia legislativă a conţinutului primului text de lege menţionat, în cuprinsul căruia, prin art. 102 pct. 284 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, a fost introdusă expresia „pe fond“, care lipsea din prima formă adoptată a Codului. În aceste condiţii, s-a apreciat că, prin reformularea art. 475 din Codul de procedură penală, s-a urmărit „tocmai excluderea de la această procedură ce vizează asigurarea unei practici unitare a problemelor de drept de care nu depinde soluţionarea pe fond a litigiilor penale, chestiuni ce urmează a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală“ (deciziile nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014; nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015; nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017 şi nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018). 66. De asemenea, şi în jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţi se regăsesc aceleaşi repere de interpretare a cerinţei referitoare la existenţa unei relaţii de dependenţă între lămurirea problemei de drept vizată de întrebarea prealabilă şi soluţionarea pe fond a cauzei, în condiţiile în care se statuează că dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării trebuie să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, împrejurare ce presupune ca respectiva chestiune să vizeze, de regulă, un aspect de drept material şi, doar excepţional, o problemă de drept procesual, în măsura în care soluţia dată asupra acesteia s-ar repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului litigiului (deciziile nr. 7 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 30 iunie 2020; nr. 12 din 18 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 7 aprilie 2021; nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021; nr. 65 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 27 ianuarie 2022; nr. 21 din 4 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 592 din 17 iunie 2022 şi nr. 30 din 25 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 6 iulie 2022). 67. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a pronunţat în acelaşi sens şi prin Decizia nr. 2 din 27 ianuarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 9 martie 2022, în care s-a reţinut că „nu este îndeplinită condiţia referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluţionarea pe fond a cauzei din perspectiva existenţei unei chestiuni de drept care să vizeze o judecată propriu-zisă a soluţionării acţiunii penale a unei cauze, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 349 şi următoarele din Codul de procedură penală în titlul III intitulat «Judecata» din Partea specială. (...) în cauza dedusă judecăţii, chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte vizează procedura de cameră preliminară al cărei obiect este reglementat în dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală, situaţie în care dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală nu pot fi aplicate prin analogie acestor dispoziţii şi nici subsumate noţiunii de «soluţionare a acţiunii penale pe fond a unei cauze»“. 68. Deopotrivă, în considerentele Deciziei nr. 38 din 9 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 5 iulie 2022, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea având ca obiect stabilirea, în interpretarea art. 250^2 din Codul de procedură penală, a naturii juridice a termenelor de 6 luni şi, respectiv, de 1 an, în care se verifică periodic subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că, „în cauza ce a generat chestiunea de drept pendinte, completul Curţii de Apel (...) este învestit cu soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de menţinere a măsurii asigurătorii dispuse anterior în faza de urmărire penală. Soluţia asupra acestei probleme de drept, în sensul menţinerii ori încetării măsurilor asigurătorii, nu are legătură cu soluţionarea acţiunii penale sau civile în cauza penală. (...). Totodată, existenţa acestei măsuri nu este de natură a contribui la stabilirea soluţiei pe fond a laturii civile/penale în prezenta cauză, ea urmând a facilita recuperarea pagubei produse prin infracţiune, acoperirea cheltuielilor judiciare sau confiscarea bunurilor. Prin urmare, întrebarea evidenţiată în sesizarea de faţă (...) nu îndeplineşte criteriul de admisibilitate analizat, reprezentând o chestiune incidentală, astfel că răspunsul la această întrebare nu influenţează soluţia ce ar putea fi dată raportului juridic de conflict dedus judecăţii şi nici rezolvarea acţiunii civile.“ 69. Aşadar, din modul de definire/caracterizare a acestei condiţii de admisibilitate a sesizării consacrat în jurisprudenţa constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reiese că relaţia de dependenţă dintre interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, şi rezolvarea pe fond a cauzei se verifică prin aptitudinea respectivei interpretări de a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul în care a fost formulată întrebarea prealabilă, un asemenea raport de conexitate neexistând în acele situaţii în care, oricare ar fi dezlegarea dată problemei de drept de către instanţa supremă, aceasta nu va avea nicio influenţă asupra soluţiei pe fond a litigiului. 70. În speţă, instanţa de trimitere fiind învestită cu judecarea contestaţiilor formulate de trei dintre inculpaţi, în temeiul art. 347 din Codul de procedură penală, împotriva hotărârii judecătorului de cameră preliminară prin care s-a dispus începerea judecăţii, subsecvent respingerii ca nefondate a cererilor şi excepţiilor formulate în cauză şi a constatării legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, soluţionarea căilor de atac nu poate fi în niciun fel influenţată de eventuala incidenţă a vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale reglementate de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, având în vedere că aplicabilitatea acestor dispoziţii nu poate fi constatată în procedura în camera preliminară, al cărei obiect este strict circumscris dispoziţiilor art. 342 din acelaşi cod, ci doar în etapa judecăţii, cu ocazia rezolvării pe fond a acţiunii penale. 71. Astfel, potrivit prevederilor art. 342 din Codul de procedură penală, competenţa judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, precum şi în examinarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală şi, ca atare, acestuia, în exercitarea funcţiei, nu îi este permis să facă aprecieri asupra fondului şi să dispună asupra elementelor esenţiale ale raportului de conflict de drept penal, respectiv faptă, persoană şi vinovăţie. 72. Pe de altă parte, însă, nu se poate nega înrâurirea pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, aspect, de altfel, recunoscut de Curtea Constituţională în considerentele deciziilor nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, şi nr. 802 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 6 februarie 2018, prin care a reţinut că „rezultatul (...) referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului“. 73. Mai mult, chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 23 din 4 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 4 iulie 2022, prin care a stabilit că actul prin care procurorul remediază neregularităţile rechizitoriului, în condiţiile prevăzute de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, nu este supus verificării pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior, a constatat că este îndeplinită condiţia admisibilităţii sesizării în ceea ce priveşte „înrâurirea decisivă avută de chestiunea de drept supusă interpretării nu doar asupra hotărârii finale în camera preliminară, ci, implicit, şi asupra evoluţiei ulterioare a procesului penal“, chiar dacă „efectele dezlegării obligatorii date acestei probleme de drept se repercutează într-un mod indirect asupra rezolvării fondului cauzei“. 74. Cu toate acestea, la o analiză atentă a întrebării prealabile prin raportare la faza procesuală în care se află cauza (procedura în cameră preliminară) şi la circumstanţele concrete ale acesteia, se observă că nu există legătura de dependenţă necesară dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi modul de rezolvare pe fond a procesului penal în curs, cerută cu caracter obligatoriu de dispoziţiile procesual penale incidente în această procedură (art. 475), în condiţiile în care lămurirea aspectului ce formează obiectul sesizării nu se repercutează nici măcar în mod indirect, aşa cum a statuat ca fiind suficient, pentru a se considera îndeplinită această condiţie de admisibilitate, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în jurisprudenţa sa recentă, în contextul în care constatarea, ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale, a nelegalităţii actelor de urmărire penală şi a probelor administrate, cu consecinţa excluderii şi eliminării acestor mijloace de probă de la dosar, nu influenţează soluţia ce urmează a fi pronunţată de către instanţa de judecată ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie. 75. Este adevărat că, odată începută cercetarea judecătorească, judecătorul fondului nu mai poate face aprecieri asupra probelor excluse, urmând a-şi întemeia soluţia inclusiv pe probatoriul validat de către judecătorul de cameră preliminară, în măsura în care nu îl înlătură, în totul sau în parte, pe motive de netemeinicie, împrejurare care dovedeşte că cele stabilite în procedura în cameră preliminară sub aspectul legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală au influenţă asupra stabilirii vinovăţiei/nevinovăţiei celui trimis în judecată, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri de condamnare sau de achitare. 76. Aşadar, eventuala nelegalitate a probelor administrate, precum şi a efectuării actelor de urmărire penală nu ar fi de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, întrucât constatarea împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile deduse judecăţii, reflectată în pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal, în temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, nu reprezintă rezultatul modului în care sunt dezlegate, în mod definitiv, cererile şi excepţiile invocate în procedura în cameră preliminară. 77. Ca atare, hotărârea asupra contestaţiilor promovate de inculpaţi împotriva încheierii de constatare a legalităţii sesizării instanţei, a efectuării actelor de urmărire penală şi a administrării probelor, precum şi de dispunere a începerii judecăţii, în sensul menţinerii sau al excluderii probelor şi al validării sau al anulării actelor de urmărire penală contestate, nu are consecinţe juridice asupra modalităţii de soluţionare a acţiunii penale în procesul penal, după cum o asemenea consecinţă nu poate avea nici dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării instanţei supreme, neexistând legătura obiectivă între interpretarea realizată prin intermediul mecanismului prevăzut de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală şi rezolvarea fondului litigiului (în acelaşi sens, Decizia nr. 38 din 9 iunie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 5 iulie 2022, la care s-a făcut anterior referire). 78. De asemenea, dezlegarea prealabilă a problemei de drept sesizate nu ar avea o înrâurire decisivă nici asupra hotărârii finale în camera preliminară, în raport cu soluţiile ce pot fi dispuse în această etapă, conform dispoziţiilor art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, care enumeră expres şi limitativ situaţiile în care judecătorul de cameră preliminară poate dispune restituirea cauzei la parchet. Or, excluderea mai multor probe ca efect al nelegalităţii ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale nu conduce la restituirea cauzei la parchet, în lipsa solicitării procurorului făcută în acest sens, conform prevederilor art. 346 alin. (3) lit. c) din Codul de procedură penală, în caz contrar, soluţia de restituire dispunându-se doar în ipoteza eliminării întregului probatoriu administrat la urmărirea penală, aşa cum se prevede la lit. a) din acelaşi text de lege. 79. Drept urmare, raportat la toate aspectele expuse, se apreciază că lămurirea chestiunii ce formează obiectul întrebării prealabile nu se răsfrânge în niciun fel şi nu poate avea vreo influenţă asupra modalităţii de soluţionare a fondului cauzei, neexistând relaţia de dependenţă necesară între problema de drept supusă interpretării şi rezolvarea acţiunii penale, împrejurare ce determină inadmisibilitatea sesizării pentru neîndeplinirea uneia dintre condiţiile cumulative prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. 80. Totodată, nu este îndeplinită nici cerinţa privind existenţa unei veritabile probleme de drept în înţelesul atribuit de practica constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care să impună cu necesitate o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, neprezentând gradul de dificultate necesar care să permită intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile. 81. Sub acest aspect, se constată că, prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, s-a statuat, cu valoare de principiu, că „scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate.“ 82. Prin deciziile nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019; nr. 19 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 12 februarie 2020; nr. 5 din 13 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 30 martie 2020; nr. 6 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 17 iunie 2020; nr. 15 din 28 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 3 august 2020; nr. 65 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 27 ianuarie 2022; nr. 67 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 28 ianuarie 2022 şi nr. 44 din 19 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1205 din 15 decembrie 2022, au fost preluate cele statuate, cu valoare de principiu, în legătură cu scopul procedurii reglementate de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. 83. Totodată, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat că „instanţa supremă este chemată să dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept cu care a fost sesizată, în interpretarea unei norme care ar fi afectată de o asemenea ambiguitate, încât nu ar permite instanţei de trimitere ca, prin intermediul unor metode de interpretare a normelor juridice recunoscute în dreptul intern, să stabilească cu suficientă certitudine conţinutul şi sensul textelor legale ce fac obiectul întrebării prealabile“ (Decizia nr. 6 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 17 iunie 2020). 84. Ca atare, instanţa supremă a statuat în mod constant că, pentru a fi admisibilă, sesizarea trebuie să vizeze dispoziţii legale neclare, echivoce şi care pot conduce la pronunţarea unor soluţii diferite, nefiind permisă apelarea la acest mecanism de unificare a practicii judiciare atunci când aplicarea corectă a dreptului se impune atât de evident încât nu lasă loc la îndoială. 85. Or, din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 342, ale art. 345 alin. (3) şi ale art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală cu cele ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 17 din acelaşi cod, prin raportare cu cele statuate, în mod constant, de către instanţa de control constituţional, prin deciziile nr. 838 din 8 decembrie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016), nr. 239 din 19 aprilie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 10 iulie 2018), nr. 116 din 15 martie 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 2 august 2022), nr. 520 din 24 septembrie 2019 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 22 ianuarie 2020) şi nr. 470 din 27 octombrie 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 124 din 14 februarie 2023), decizii care sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi sub aspectul considerentelor, se poate decela cu suficientă certitudine înţelesul normelor procesual penale a căror explicitare se solicită de către instanţa de trimitere, aşa încât, şi din această perspectivă, sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală apare ca fiind inadmisibilă. 86. Prin Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015 (ale cărei considerente au fost preluate apoi în deciziile nr. 253 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 18 iulie 2017; nr. 516 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 25 octombrie 2017 şi nr. 241 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 522 din 4 iulie 2019), Curtea Constituţională, respingând, ca neîntemeiate, printre altele, excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală, „a constatat că judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra aspectelor legate de temeinicia acuzaţiei, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei competente să judece fondul cauzei“, în condiţiile în care, „potrivit dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare (...) se circumscrie unor aspecte referitoare la competenţă şi la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzaţia în materie penală, fie a efectuării actelor de urmărire penală.“ 87. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 239 din 19 aprilie 2018, care se regăsesc şi în cuprinsul Deciziei nr. 116 din 15 martie 2022, hotărâri prin care au fost respinse, ca neîntemeiate, printre altele, excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 342-346 din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că „valorificarea cazurilor care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale excedează competenţei judecătorului de cameră preliminară, astfel cum este aceasta circumscrisă în raport cu obiectul camerei preliminare.“ 88. Astfel, s-a arătat că „existenţa unui caz dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-j) din Codul de procedură penală ar putea fi valorificată doar în faza de judecată, fiind de competenţa instanţei de judecată competente să soluţioneze fondul cauzei să pronunţe - în condiţiile art. 396 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală - o soluţie de achitare sau încetare a procesului penal“. În acelaşi timp, s-a mai reţinut că „există norme procesual penale în temeiul cărora instituţiile procesual penale invocate să poată fi valorificate în celelalte faze ale procesului penal, (...) în condiţiile în care instituţia procesuală a camerei preliminare nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal, iar, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie.“ 89. Deopotrivă, prin Decizia nr. 520 din 24 septembrie 2019, prin care au fost respinse, printre altele, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a statuat că, „într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (2) din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale art. 342 şi următoarele din acelaşi cod, ce reglementează procedura camerei preliminare, judecătorul de cameră preliminară nu are posibilitatea de a pronunţa o soluţie de stingere a acţiunii penale, pentru vreunul dintre motivele prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în speţă, pentru intervenirea prescripţiei răspunderii penale. Pentru acest motiv, în ipoteza anterior arătată, judecătorul de cameră preliminară este obligat să recurgă la un artificiu procedural, mai exact la începerea judecăţii, pentru a putea constatata că, în privinţa anumitor fapte din cuprinsul rechizitoriului, s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.“ 90. Considerentele acestei decizii au fost redate de instanţa de control constituţional şi în conţinutul Deciziei nr. 470 din 27 octombrie 2022, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17, ale art. 342 şi ale art. 346 din Codul de procedură penală. 91. Nu în ultimul rând, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, a statuat că prevederile art. 124 din Codul penal (n.n. 1969) „sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi“, reţinând, în esenţă, că „prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal. Aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi a obligaţiei corespunzătoare. Prescripţia are aşadar caracterul unei renunţări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârşită, cu condiţia trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârşirii faptei.“ 92. Ulterior, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, prin care a constatat că „soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională“, făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 1092 din 18 decembrie 2012, a reiterat, din nou, că „prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial care are la bază trecerea timpului“, motiv pentru care „dispoziţiile legale ce reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale şi modalitatea de aplicare a acestora au o importanţă considerabilă, atât pentru activitatea organelor judiciare ale statului, cât şi pentru persoanele care săvârşesc infracţiuni.“ 93. Ca urmare a acestei hotărâri, dar şi a Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale, reţinându-se de către Curte „că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale“, decizii care au determinat modificarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71 din 30 mai 2022, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost chemat să stabilească natura acestei norme. 94. Astfel, prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, Înalta Curte a stabilit că „normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal.“ 95. În considerentele deciziei s-a reţinut, în esenţă, că, „prin eliminarea unei dispoziţii sau a unei părţi dintr-o dispoziţie legală ca efect al deciziei de constatare a neconstituţionalităţii ei, lipsa reglementării în materia respectivă sau norma parţială rămasă în vigoare poate intra în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile“, context în care, făcându-se trimitere la Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), prin care Curtea Constituţională a stabilit că „nu se poate reţine că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituţie de drept penal (recidivă, concurs de infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi aparţine“, s-a mai arătat că „existenţa caracterului întreruptiv al cursului prescripţiei în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziţii legale succesive“, fiind astfel interzisă „combinarea în cauzele pendinte a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, întrucât ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.“ 96. Prin urmare, simpla parcurgere a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cristalizată în materia procedurii în cameră preliminară şi a prescripţiei răspunderii penale, care, de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, devine obligatorie pentru instanţe, în conformitate cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, şi ale art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, este suficientă pentru a permite instanţei de trimitere ca, „prin intermediul metodelor de interpretare a normelor juridice recunoscute în dreptul intern, să stabilească cu suficientă certitudine conţinutul şi sensul textelor legale ce fac obiectul întrebării prealabile“ (a se vedea Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, la care s-a făcut referire mai sus). 97. Altfel spus, reţinerea împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, pe cale incidentală, este incompatibilă cu procedura în cameră preliminară, în contextul în care instituţia prescripţiei aparţine de dreptul penal material, fiind inclusă în domeniul de aplicare a principiului legii penale mai favorabile, reglementat de art. 15 alin. (2) din legea fundamentală a ţării şi art. 5 alin. (1) din codificarea penală, iar constatarea incidenţei acesteia presupune aprecieri asupra fondului cauzei, inclusiv din perspectiva corectei calificări juridice a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, precum şi a identificării legii penale mai favorabile, chestiuni care, însă, nu pot fi stabilite de către judecătorul de cameră preliminară a cărui competenţă se limitează la examinarea legalităţii sesizării instanţei, a efectuării actelor de urmărire penală şi a administrării probelor pe care procurorul îşi fundamentează acuzaţia, conform art. 342 din Codul de procedură penală. Drept urmare, judecătorul de cameră preliminară este chemat să verifice dacă actele procedurale îndeplinesc exigenţele de formă şi conţinut, precum şi concordanţa acestora cu actele şi măsurile procesuale dispuse şi consemnate în conţinutul lor, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, precum şi dacă organele de urmărire penală au parcurs toate etapele obligatorii urmăririi penale, în ordinea impusă şi cu respectarea cerinţelor instituite de prescripţiile normative, neadoptarea unei măsuri/soluţii, inclusiv pentru motivul că există vreunul din cazurile de împiedicare prevăzut de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, neputând fi discutată în cadrul reglementat de art. 342 din acelaşi cod, întrucât ar echivala cu o încălcare a principiului separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal, consacrat de art. 3 din aceeaşi codificare. 98. De asemenea, faptul că problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări nu comportă nicio dificultate de interpretare din partea destinatarilor legii, în special a organelor judiciare care au studii de specialitate, rezultă şi din examenul jurisprudenţial al curţilor de apel şi al instanţelor judecătoreşti arondate acestora, care evidenţiază că un număr consistent de hotărâri susţin opinia majoritară, potrivit căreia în cadrul procedurii în cameră preliminară nu se poate constata, pe cale incidentală, împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale ca temei al nelegalităţii actelor de urmărire penală efectuate, precum şi a probelor administrate ulterior intervenirii prescripţiei, în timp ce opinia contrară a fost confirmată doar prin patru încheieri pronunţate de o curte de apel şi trei tribunale, în considerentele cărora judecătorii de cameră preliminară au dezvoltat argumente ce ţin de temeinicia acuzaţiei penale, făcând aprecieri asupra legii penale mai favorabile aplicabile în materia prescripţiei răspunderii penale, în contextul deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022 ale instanţei de contencios constituţional şi al Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanţei supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. 99. În plus, din încheierea de sesizare din data de 10 februarie 2023, care cuprinde opinia completului cu privire la aspectul ce formează obiectul întrebării prealabile, rezultă că instanţa de trimitere şi-a format deja o părere cu privire la modul de dezlegare a chestiunii de drept transmise instanţei supreme, fapt ce demonstrează că aceasta nu a întâmpinat o dificultate reală în interpretarea textului de lege în discuţie, de natură a crea un dubiu în limite rezonabile asupra conţinutului său, urmărindu-se de fapt, prin declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, o confirmare sau, dimpotrivă, o infirmare a soluţiei ce se prefigurează a fi pronunţată în cauza cu care a fost învestită, şi nu o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile obligatorii, de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru toate instanţele. Or, aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în cuprinsul Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018, „procedura pronunţării unei asemenea hotărâri este condiţionată (...) de existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanţa supremă rezolvarea în concret a speţei“, în acelaşi sens fiind şi considerentele deciziilor nr. 5 din 13 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 30 martie 2020, şi nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021, ale aceluiaşi complet. 100. În consecinţă, constatând, în raport cu argumentele dezvoltate, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală ce constau în existenţa unei veritabile probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a unei relaţii de dependenţă între lămurirea chestiunii supuse interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei cu care a fost învestită instanţa de trimitere, va fi respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin încheierea de şedinţă din data de 10 februarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 4.392/118/2022/a1, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin încheierea de şedinţă din data de 10 februarie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 4.392/118/2022/a1, prin care solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 315 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în cadrul procedurii de cameră preliminară reglementate de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, respectiv dacă în cadrul acestei proceduri - vizând verificarea legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală (în contextul analizării, în principal, a unor excepţii de nelegalitate a actului de punere în mişcare a acţiunii penale şi a actului de sesizare a instanţei, pentru motivul emiterii acestora după împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale) - judecătorul de cameră preliminară poate reţine împlinirea acestui termen, pe cale incidentală, ca temei concret al unor nelegalităţi ale actelor contestate, respectiv al unei nelegalităţi privind administrarea probelor ulterior împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, în mod subsecvent constatării nulităţii actului de punere în mişcare a acţiunii penale?" Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2023. Pentru preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecător Andrei Claudiu Rus (încetat delegarea în funcţia de preşedinte al Secţiei penale), semnează PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător Eleni Cristina Marcu Magistrat-asistent, Elena Rosana Bota -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
