Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 47 din 18 februarie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 47 din 18 februarie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 635 din 7 iulie 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana      │- judecător       │
│Scântei            │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora   │-                 │
│Pop                │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 333/115/2020/a1.2 al Tribunalului Caraş-Severin - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 510D/2020.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 17 decembrie 2024, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul prevederilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru o mai bună studiere a problemelor ce au format obiectul dezbaterii, a amânat pronunţarea pentru data de 4 februarie 2025, când, constatând imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată la acest termen, potrivit art. 51 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 18 februarie 2025, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Încheierea penală nr. 16 din 5 martie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 333/115/2020/a1.2, Tribunalul Caraş-Severin - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de reprezentantul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin într-o cauză având ca obiect procedura în camera preliminară în care s-au examinat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia consideră că dispoziţiile art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care nu determină inculpatul să renunţe la dreptul la tăcere sau să recunoască necondiţionat acuzaţiile în schimbul înlocuirii măsurii arestării preventive. Apreciază că norma criticată intră în contradicţie cu dreptul la tăcere al inculpaţilor, drept prevăzut şi de art. 83 lit. a) din Codul de procedură penală şi care ar trebui să fie absolut, dar care este, însă, ştirbit în condiţiile în care, încercând să determine înlocuirea unei măsuri preventive severe (cum este arestarea preventivă) cu una mai uşoară (arestul la domiciliu), inculpaţii ar putea fi determinaţi să renunţe la exerciţiul acestui drept, fiind previzibil că, în lipsa unui astfel de element component al cererii de înlocuire a măsurii arestului preventiv şi pe fondul menţinerii aceleiaşi situaţii iniţiale ce a determinat luarea/prelungirea acestei măsuri, instanţa ar putea să nu dea curs favorabil acestei cereri. Consideră că numai un astfel de demers, şi anume renunţarea la dreptul la tăcere şi recunoaşterea faptelor, constituie elementul de noutate referitor la conduita procesuală a inculpatului care poate influenţa instanţa în aprecierea necesităţii înlocuirii măsurii arestului preventiv cu măsura mai blândă a arestului domiciliar, mecanism ce contravine însă dreptului fundamental la libertate şi siguranţă, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la tăcere.
    5. Tribunalul Caraş-Severin - Secţia penală, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu îşi exprimă opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    7. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată.
    8. Susţine, în esenţă, că renunţarea la dreptul la tăcere nu reprezintă singura modalitate în urma căreia instanţa ar putea să aprecieze ca justificată înlocuirea măsurii arestării preventive cu una mai uşoară, astfel că, în realitate, inculpatul nu este pus în situaţia de a opta între a îşi menţine poziţia anterioară, refuzând să dea declaraţii în cauză, şi a renunţa la acest privilegiu în vederea îndeplinirii condiţiei cerute de dispoziţia legală contestată. Se consideră că cerinţele prevăzute de art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală, privitoare la împrejurările concrete ale cauzei şi la conduita procesuală a inculpatului, reprezintă o consacrare a principiului proporţionalităţii şi a caracterului gradual al măsurilor preventive. Totodată, se menţionează că, în doctrina de specialitate, s-a arătat că, pentru a se dispune înlocuirea unei măsuri preventive, nu este necesar în toate cazurile să existe o modificare a conduitei procesuale a inculpatului, însă pot exista şi situaţii în care modificarea poziţiei procesuale a acestuia să contribuie la reţinerea îndeplinirii şi acestei ultime condiţii.
    9. În acelaşi timp, se subliniază că exercitarea de către inculpat a dreptului de a nu face declaraţii nu îi poate înrăutăţi acestuia situaţia, aşa cum prevede în mod expres Codul de procedură penală, iar organul judiciar nu poate invoca acest motiv pentru a justifica neînlocuirea unei măsuri preventive dispuse anterior cu o altă măsură preventivă mai uşoară, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege.
    10. Întrucât textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil în niciuna dintre componentele sale, nu constituie o încălcare a principiului egalităţii în drepturi şi nici nu eludează în vreun mod caracterul excepţional şi proporţional al măsurilor privative sau restrictive de libertate, se apreciază că autorul excepţiei reclamă o problemă ce vizează, în realitate, aspecte de interpretare şi aplicare la circumstanţele concrete ale cauzei, asupra cărora nu Curtea Constituţională este însă competentă să se pronunţe, ci instanţa de judecată. Această concluzie imprimă excepţiei de neconstituţionalitate caracter de inadmisibilitate.
    11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: „(2) Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai uşoară, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1)“.
    14. Normele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) referitoare la principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 148 alin. (2) - (4) din Constituţie, referitoare la obligaţia aplicării cu prioritate a reglementărilor unionale obligatorii faţă de normele interne contrare, precum şi cele ale art. 5 - Dreptul la libertate şi la siguranţă şi ale art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 6 - Dreptul la libertate şi la siguranţă din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    15. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea reţine că autorul acesteia consideră că dispoziţiile art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care constrâng inculpatul să renunţe la dreptul său la tăcere cu scopul de a obţine înlocuirea unei măsuri preventive severe cu una mai blândă, atunci când condiţiile care au determinat luarea/prelungirea măsurii preventive rămân neschimbate.
    16. Analizând dispoziţiile Codului de procedură penală, precum şi jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale (de exemplu, Decizia nr. 59 din 1 februarie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 799 din 12 august 2024, paragrafele 16-18), Curtea observă că măsurile preventive fac parte din categoria mai largă a măsurilor procesuale (personale) ce pot fi dispuse în vederea asigurării unei mai bune desfăşurări a activităţilor ce se întreprind în rezolvarea cauzelor penale. Curtea a reţinut că prin aceste instituţii se urmăreşte buna desfăşurare a procesului penal pentru atingerea scopului acestei activităţi judiciare, respectiv tragerea la răspunderea penală a persoanei care a săvârşit infracţiunea. Măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, puse la dispoziţia organelor judiciare penale, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia. Art. 202 alin. (4) din Codul de procedură penală prevede cinci măsuri preventive, trei fiind privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune).
    17. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reţinerii, al arestării preventive şi al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăţi fundamentale, în cazul controlului judiciar şi în cel al controlului judiciar pe cauţiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Măsurile preventive sunt măsuri ce au ca efect restrângerea, pentru perioade limitate de timp, a exerciţiului unor drepturi fundamentale. Astfel, reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 209, 210, 216, 217 şi 218-222 din Codul de procedură penală, sunt măsuri preventive privative de libertate, privare ce presupune, per se, restrângerea exerciţiului unui număr însemnat de drepturi fundamentale, cum sunt libera circulaţie, prevăzută la art. 25 din Constituţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, reglementat la art. 26 din Constituţie, dreptul la informaţie, prevăzut la art. 31 din Constituţie, accesul la cultură, reglementat la art. 33, şi dreptul de asociere, prevăzut la art. 40 din Constituţie. La rândul lor, măsura controlului judiciar şi măsura controlului judiciar pe cauţiune, reglementate la art. 211-215^1, 216 şi 217 din Codul de procedură penală, sunt măsuri preventive neprivative de libertate, a căror dispunere este însoţită de impunerea, ex lege, în sarcina inculpatului a unor obligaţii ce au acelaşi efect restrictiv cu privire la exercitarea de către acesta a anumitor drepturi fundamentale, obligaţii prevăzute la art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală. În completarea regimului juridic astfel stabilit, organul judiciar care a dispus măsura preventivă poate dispune, în privinţa inculpatului, una sau mai multe dintre obligaţiile reglementate la alin. (2) al aceluiaşi art. 215 (Decizia nr. 437 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017, paragraful 34).
    18. În ceea ce priveşte dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare, Curtea a reţinut (Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 8 iulie 2020, paragrafele 36 şi 37), în acord cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că aceste drepturi au o existenţă de sine stătătoare, nu sunt drepturi absolute şi reprezintă atât o consecinţă directă a prezumţiei de nevinovăţie, cât şi o garanţie a echităţii procedurii, izvorâte din exigenţa echităţii procedurii la care fac referire paragrafele 1 şi 2 ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Hotărârea din 17 decembrie 1996, pronunţată în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, paragrafele 68 şi 69; Hotărârea din 21 decembrie 2000, pronunţată în Cauza Heaney şi McGuinness împotriva Irlandei, paragraful 40, sau Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, paragraful 41).
    19. Dispoziţiile art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală reglementează condiţiile în care poate avea loc înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, mai uşoară. Prima cerinţă se raportează la îndeplinirea condiţiilor legale specifice pentru luarea respectivei măsuri preventive mai uşoare, deci o cerinţă cu caracter obiectiv. A doua cerinţă, cu caracter relativ/subiectiv, se referă la aprecierea organului judiciar competent (procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, după caz), apreciere formată în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, că măsura preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni.
    20. Din analiza textului legal criticat, Curtea observă, contrar susţinerilor autorului excepţiei, că înlocuirea unei măsuri preventive cu una mai blândă nu depinde de renunţarea de către inculpat la dreptul său la tăcere sau la dreptul de a nu se autoincrimina. Pe lângă obligaţia respectării celor două cerinţe cumulative, anterior menţionate, la înlocuirea măsurii preventive iniţial dispuse sau prelungite cu una mai blândă organul judiciar competent trebuie să ţină seama şi de principiul proporţionalităţii şi de caracterul gradual al măsurilor preventive, imperative de ordin general în materie penală şi care rezultă, în particular, din modalitatea de reglementare a măsurilor preventive. În acest sens, Curtea a arătat că evaluarea împrejurărilor concrete ale cauzei şi conduita inculpatului determină luarea măsurii preventive mai uşoare în vederea atingerii obiectivului consacrat de art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv cel al asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni, în aşa fel încât măsura preventivă luată să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei şi să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Cu alte cuvinte, în situaţia în care temeiurile iniţiale care au impus luarea măsurii arestării preventive se menţin sau în ipoteza în care au apărut noi temeiuri care impun menţinerea acesteia, instanţa va aprecia de la caz la caz dacă se impune sau nu menţinerea măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu. Aşa fiind, inculpatul are dreptul să solicite unei instanţe înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, nu şi să obţină această înlocuire, aprecierea îndeplinirii tuturor condiţiilor pentru dispunerea înlocuirii măsurii revenind exclusiv judecătorului de drepturi şi libertăţi, celui de cameră preliminară ori, după caz, instanţei de judecată (Decizia nr. 59 din 1 februarie 2024, precitată, paragraful 27).
    21. În plus, Curtea reţine că elementele determinante ale cerinţei subiective prevăzute de textul legal criticat, anterior menţionate, sunt configurate, pe de o parte, de împrejurările concrete ale cauzei şi, pe de altă parte, de conduita procesuală a inculpatului, indicând aşadar un cumul de factori variabili care pot influenţa - în sens negativ sau pozitiv - aprecierea organului judiciar competent să înlocuiască o măsură preventivă severă cu una mai blândă. Prin urmare, nu doar declaraţiile inculpatului, deci renunţarea acestuia la dreptul la tăcere sau la neautoincriminare, sunt elementele specifice înlocuirii măsurii preventive, aplicarea în concret a acestei instituţii de drept procesual penal depinzând de o serie variabilă de aspecte practice, proprii fiecărui caz în parte.
    22. Pe de altă parte, măsurile preventive sunt dispuse pe perioade determinate, Codul de procedură penală reglementând în secţiunea a 7-a a cap. I din titlul V al Parţii generale din Codul de procedură penală - Încetarea de drept, revocarea şi înlocuirea măsurilor preventive durata maximă şi condiţiile specifice de prelungire a fiecărei măsuri preventive privative de libertate, astfel încât organele judiciare competente au obligaţia verificării periodice a acestor termene şi condiţii, urmând să constate încetarea de drept dacă, de exemplu, aceste termene au fost depăşite.
    23. În concluzie, dispoziţiile art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală nu prevăd renunţarea la dreptul la tăcere sau neautoincriminare al inculpatului ca o condiţie sine qua non a înlocuirii unei măsuri preventive severe cu una mai uşoară. În condiţiile în care situaţia anterioară, în baza căreia a fost dispusă iniţial măsura preventivă ce se urmăreşte a fi înlocuită, nu a suferit nicio modificare, declaraţiile inculpatului ar reprezenta, într-adevăr, singurul element pe baza căruia organele judiciare competente ar putea face evaluarea oportunităţii înlocuirii măsurii preventive, însă acest aspect de natură practică nu poate imprima normei criticate valenţe de neconstituţionalitate, aşa cum susţine autorul excepţiei. Aşa cum s-a arătat mai sus, dreptul la tăcere şi la neautoincriminare nu sunt drepturi absolute, iar titularul acestora este singurul în măsură să aprecieze oportunitatea şi utilitatea exercitării acestora în funcţie de situaţia sa personală şi circumstanţele cauzei în care este acuzat, în cadrul unei strategii de apărare şi cu respectarea garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil. În acest sens, Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, în situaţii particulare, tăcerea acuzatului poate avea consecinţe defavorabile asupra acestuia. Pentru a stabili însă dacă se încalcă art. 6 din Convenţie prin faptul că tăcerea poate avea consecinţe defavorabile inculpatului, trebuie să se ia în considerare toate circumstanţele, având în vedere în special ponderea pe care instanţele naţionale le-a acordat-o, apreciind elementele de probă şi gradul de constrângere inerente situaţiei (Hotărârea din 8 februarie 1996, pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, paragrafele 47 şi 49). Pe de o parte, o condamnare nu ar trebui să se bazeze exclusiv sau în principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul său de a răspunde la întrebări ori de a depune mărturie. Pe de altă parte, dreptul de a păstra tăcerea nu poate împiedica luarea în considerare a tăcerii persoanei în cauză, în situaţii care impun în mod clar o explicaţie din partea sa, în vederea aprecierii probelor aflate la dosar. Nu se poate susţine aşadar că decizia unui inculpat de a păstra tăcerea de-a lungul întregii proceduri penale trebuie să fie neapărat lipsită de implicaţii. În acest sens sunt şi hotărârile din 6 iunie 2000 şi din 20 martie 2001, pronunţate în cauzele Averill împotriva Regatului Unit, respectiv Telfner împotriva Austriei, în care s-a subliniat ideea că, în anumite circumstanţe, tăcerea acuzatului poate fi interpretată, în anumite limite, împotriva acestuia. (Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, precitată, paragraful 44).
    24. Având în vedere cele mai sus arătate, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.
    25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reprezentantul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 333/115/2020/a1.2 al Tribunalului Caraş-Severin - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Caraş-Severin - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 18 februarie 2025.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Cristina Teodora Pop

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 47 din 18 februarie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 47 din 18 februarie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 47 din 18 februarie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală