Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 467 din 29 iulie 2019  referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 467 din 29 iulie 2019 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 765 din 20 septembrie 2019

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, obiecţie formulată de un număr de 78 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
    2. Cu Adresa nr. 2/3.734 din 21 iunie 2018, secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.379 din 25 aprilie 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.135A/2019.
    3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate autorii formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă.
    4. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, referitor la principiul bicameralismului, autorii sesizării susţin că legea în forma trimisă la promulgare conţine un aport semnificativ cantitativ, dar mai ales calitativ al Camerei decizionale, Camera Deputaţilor, faţă de forma supusă dezbaterii primei Camere sesizate, Senatul. Astfel, întrucât prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 633 din 12 octombrie 2018 au fost declarate neconstituţionale 64 de dispoziţii ale legii supuse controlului de constituţionalitate, în procedura de reexaminare, Senatul, acţionând în limitele reexaminării impuse de decizia Curţii, a formulat amendamente pentru punerea de acord cu Constituţia a dispoziţiilor declarate neconstituţionale. Însă Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, a eliminat 36 dintre amendamentele formulate de Senat. Or, invocând Decizia nr. 718 din 8 noiembrie 2017, autorii sesizării apreciază că numărul ridicat de amendamente de eliminare formulate în Camera decizională „echivalează cu eliminarea primei Camere, în calitate de prim-legiuitor sau primcititor al legii şi transformarea Parlamentului într-unul unicameral, cel puţin sub aspect funcţional“.
    5. Analiza celor trei elemente imuabile ale principiului bicameralismului aplicate textului normativ conţinut de legea criticată demonstrează încălcarea principiului bicameralismului, deoarece legea se îndepărtează de voinţa originară a autorilor iniţiativei, are o formă cu un conţinut semnificativ diferit, adoptată de Camera decizională, faţă de forma adoptată de prima Cameră sesizată şi există o configuraţie semnificativ diferită sub aspect cantitativ, dar mai ales calitativ între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Prin urmare, legea este neconstituţională în ansamblul său, încălcând dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 din Constituţie.
    6. De asemenea, autorii susţin că „Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (PL-x nr. 406/2018)“ a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, fapt care aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Activitatea autorităţii legiuitoare este subsumată obligaţiei respectării normelor, fiind reglementată prin regulamentele proprii de organizare şi funcţionare. Respectarea dispoziţiilor regulamentare este fundamentală pentru buna desfăşurare a activităţii de legiferare în România, astfel încât orice lege trebuie adoptată în condiţii de deplină transparenţă, prin voinţa politică exprimată conform propriei conştiinţe a fiecărui membru al corpului legiuitor, după studiul aprofundat al normelor supuse dezbaterii parlamentare. Pentru formarea voinţei politice a fiecărui membru al Parlamentului, regulamentele parlamentare şi, în speţă, Regulamentul Camerei Deputaţilor prevăd un termen de 5 zile de la data la care comisia de specialitate avizează prin raport legea până la dezbaterea acesteia în şedinţa Camerei Deputaţilor, conform art. 69 alin. (2). Această dispoziţie imperativă a fost încălcată cu privire la legea supusă controlului de constituţionalitate, deoarece legea a fost avizată de comisia specială raportoare în data de 23 aprilie 2019 şi în ziua următoare a fost dezbătută şi aprobată în şedinţa Camerei Deputaţilor. Aplicarea procedurii de dezbatere în şedinţa Camerei Deputaţilor în ziua următoare celei în care a fost avizată prin raport de comisia specială constituie o încălcare a Constituţiei, deoarece deputaţii care nu au fost membri ai comisiei nu au avut posibilitatea de a-şi forma opinia asupra propunerii legislative, adoptată cu amendamente de comisia specială, aflându-se în situaţia de a exercita un mandat imperativ. Termenul de 5 zile prevăzut de art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor este imperativ indiferent dacă este aplicată procedura ordinară de dezbatere sau procedura de urgenţă. Acesta constituie o garanţie procedurală menită să asigure exercitarea efectivă a mandatului reprezentativ, principiul potrivit căruia „plenul este suveran“ neputând încălca aceste reguli şi nici dreptul parlamentarilor aflaţi în minoritate de a lua cunoştinţă şi de a dezbate în mod efectiv iniţiativele legislative.
    7. Prin urmare, nerespectarea termenului procedural stabilit de art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor a împiedicat Camera să îşi exercite funcţia de legiferare în mod efectiv, transformând actul decizional al votului într-o formalitate care lipseşte de efecte juridice norma cuprinsă în art. 69 din Constituţie, care statuează că în exercitarea mandatului deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului, orice mandat imperativ fiind nul.
    8. Întrucât aceste norme regulamentare nu au fost respectate, autorii sesizării susţin că legea a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) coroborate cu art. 64 şi 69 din Constituţie, ceea ce determină neconstituţionalitatea legii, în ansamblul său.
    9. Potrivit art. 30 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 24/2000, studiile de impact sunt obligatorii în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebite, iar proiectul de lege de modificare a Codului de procedură penală intră, în mod evident, în această categorie. Prin neîntocmirea studiilor de impact în legătură cu modificările propuse sunt încălcate dispoziţiile legale menţionate, legea astfel adoptată nesocotind art. 1 alin. (3) din Constituţie, care prevede că România este stat de drept, şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevede că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Sunt invocate în susţinerea criticilor formulate considerentele Deciziei nr. 104 din 6 martie 2018.
    10. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, autorii sesizării susţin că eliminarea art. I pct. 5, referitor la art. 8 alin. (2) din Codul de procedură penală, constatat ca fiind neconstituţional prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, doar în ceea ce priveşte sintagma „sau procurori“ din conţinutul tezei a doua a normei, contravine art. 147 alin. (2) din Constituţie, referitor la limitele reexaminării în controlul de constituţionalitate a priori, precum şi art. 147 alin. (4), referitor la efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.
    11. Cu privire la art. I pct. 19, referitor la art. 47 din Codul de procedură penală, deşi iniţial a considerat că numai necompetenţa materială şi după calitatea persoanei a instanţei inferioare celei competente este de natură a leza drepturile procesuale ale inculpatului, şi astfel se justifică şi momentul procesual până la care poate fi reclamată încălcarea, dar şi sancţiunea care intervine, respectiv nulitatea absolută, legiuitorul, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil pentru toate părţile implicate, în componenta referitoare la termenul rezonabil, extinde inexplicabil sfera şi sancţiunea, prezumând în mod absolut că o instanţă superioară sau un organ de urmărire penală superior celui competent să soluţioneze cauza ar fi „necompetent“ profesional să participe la dezlegarea ei. În acest mod se tergiversează soluţionarea cauzei penale, cu încălcarea art. 6 din CEDO şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. De altfel, privitor la necompetenţa parchetelor, în cuprinsul Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, Curtea Constituţională a precizat că nu poate fi de acceptat ca un parchet ierarhic inferior să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală în cauze care, potrivit legii, sunt date în competenţa unui parchet ierarhic superior, confirmând astfel că numai necompetenţa organelor judiciare inferioare celor competente potrivit legii, poate constitui motiv de nulitate absolută.
    12. Cu privire la art. I pct. 35, referitor la art. 91 alin. (2) din Codul de procedură penală, autorii obiecţiei susţin că dispoziţia nou-introdusă reia ad litteram prevederea aflată în vigoare. Având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale care atribuie valenţe constituţionale normelor de tehnică legislativă prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, autorii apreciază că norma criticată este neconstituţională.
    13. Art. I pct. 36, referitor la art. 91 alin. (2^1) din Codul de procedură penală, care prevede că absenţa nejustificată a avocatului nu poate să atragă consecinţe juridice în privinţa inculpatului, nu respectă exigenţele de claritate şi previzibilitate impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât nu se poate stabili cu exactitate care este scopul reglementării. Norma poate deschide calea unor interpretări abuzive, încurajând o practică în sensul neprezentării avocatului la termenul de judecată în scopul obţinerii unei amânări a judecării procesului, ceea ce determină încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţie, referitor la dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
    14. În ceea ce priveşte art. I pct. 45, care introduce art. 110 alin. (6) în Codul de procedură penală, autorii susţin că dispoziţia introdusă reia teza a doua a art. 110 alin. (5) din cod, astfel că se creează un paralelism legislativ care încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    15. Cu privire la art. I pct. 48, referitor la art. 116 alin. (2^1) din Codul de procedură penală, autorii susţin că normele de procedură penală cuprind suficiente garanţii menite să preîntâmpine ca vinovăţia unei persoane să fie stabilită în mod determinant pe baza declaraţiilor martorilor protejaţi sau ameninţaţi. Unicul efect al reglementării va fi diminuarea probatorului din cauză, determinată de reticenţa unor martori din proces de a face declaraţii acuzatoare faţă de persoana care face obiectul cercetării penale, de teama unor posibile repercusiuni. Astfel, reglementarea încalcă principiul aflării adevărului, „adică dreptul la un proces echitabil al părţii interesate în luarea în considerare a tuturor probelor administrate care contribuie la aflarea adevărului, şi principiul dreptăţii, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie ca o valoare supremă a statului de drept“ (a se vedea Decizia nr. 44 din 13 ianuarie 2009).
    16. În ceea ce priveşte art. I pct. 51, referitor la art. 125 din Codul de procedură penală, condiţionarea acordării statutului de martor ameninţat de existenţa de probe sau indicii temeinice că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului sau a unui membru de familie al acestuia ar fi puse în pericol creează un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului şi cele ale martorului şi ale societăţii, în general. Astfel, art. 125 încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei publice, prin crearea unei stări de pericol pentru o serie de valori constituţionale.
    17. Art. I pct. 55 şi pct. 66, referitoare la art. 138 alin. (12) şi art. 153 alin. (1) dinCodul de procedură penală, prin modul mecanic în care legiuitorul a înţeles să înlocuiască sintagma „suspiciune rezonabilă“ cu termenul „probe“ sau cu sintagma „indicii temeinice“ conduce la situaţii profund injuste, de natură a crea un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului şi cele ale persoanei vătămate şi ale societăţii, în general. Astfel, se ajunge în situaţia absurdă în care, pentru a se putea desfăşura activităţile investigative, în scopul strângerii de probe, este necesară existenţa prealabilă de probe şi indicii temeinice privind săvârşirea infracţiunii, nemaifiind suficientă simpla suspiciune rezonabilă. Autorii sesizării consideră că sunt pe deplin aplicabile considerentele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009, respectiv că „prin eliminarea posibilităţii de probaţiune, se limitează dreptul persoanei vătămate prin infracţiune, şi nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin. (1) din Constituţie, ca şi principiile accesului la justiţie şi al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală.“
    18. Cu privire la art. I pct. 56, referitor la art. 139 alin. (1) lit. a) dinCodul de procedură penală, autorii sesizării arată că supravegherea tehnică include procedee probatorii care presupun ingerinţe în dreptul la viaţă privată a unei persoane, drept protejat de dispoziţiile art. 26 şi ale art. 28 din Constituţie, însă legiuitorul, în reglementarea acestor mijloace probatorii intruzive, are obligaţia de a stabili un just echilibru între dreptul fundamental, care face obiectul limitării impuse de măsură, şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Or, condiţionarea aplicării măsurii supravegherii tehnice de existenţa unor indicii temeinice, şi nu doar a suspiciunii rezonabile, cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, ca în prezent, este de natură a crea un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului şi cele ale persoanei vătămate şi ale societăţii, în general. Astfel, de cele mai multe ori, supravegherea tehnică este dispusă tocmai în vederea strângerii de probe şi indicii temeinice care să fundamenteze punerea în mişcare a acţiunii penale. Autorii fac trimitere la considerentele Deciziei nr. 54 din 14 ianuarie 2009.
    19. În ceea ce priveşte art. I pct. 57, referitor la art. 139 alin. (3) dinCodul de procedură penală, din coroborarea alin. (3) şi alin. (3^1), rezultă că nu vor constitui mijloace de probă înregistrările realizate de părţi sau de subiecţii procesuali principali, atunci când acestea nu privesc propriile convorbiri sau comunicări şi nici nu sunt realizate în locuri publice, şi nici cele realizate de martori, chiar dacă privesc propriile convorbiri sau comunicări, dar care nu sunt realizate în locuri publice. Potrivit legii, o faptă se consideră săvârşită în public atunci când a fost comisă în condiţiile prevăzute de art. 184 din Codul penal. Astfel, exempli gratia, înregistrarea realizată de un martor într-un loc neaccesibil publicului, de exemplu, domiciliul persoanei vătămate, nu va putea constitui mijloc de probă. Invocând Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009, autorii susţin că prin eliminarea posibilităţii de probaţiune se limitează dreptul persoanei vătămate prin infracţiune, şi nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art. 24 alin. (1) din Constituţie, precum şi principiile accesului la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 21 din Legea fundamentală.
    20. Art. I pct. 63, care abrogă art. 146^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, încalcă dreptul la integritatea fizică a persoanei, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Constituţie, precum şi dreptul la un proces echitabil, procurorul nemaiputând obţine în condiţii de urgenţă date privitoare la tranzacţiile financiare efectuate sau care urmează a fi efectuate.
    21. Art. I pct. 94, referitor la art. 209 alin. (11) din Codul de procedură penală, este lipsit de claritate, deoarece nu prevede dacă, în eventualitatea lipsei oricăror documente din interiorul materialului probator înmânat odată cu ordonanţa prevăzută la art. 209 alin. (10) din cod, este atrasă nulitatea ordonanţei sau se consideră neefectuată procedura înmânării acesteia, cu toate consecinţele legale de rigoare. Măsura obligării de către legiuitor a înmânării întregului material probator administrat este excesivă, deoarece implică un mare efort logistic. Or, amestecarea unor operaţiuni logistice de copiere şi îndosariere a materialului probator, operaţiuni care erau posibile şi în varianta actuală a Codului de procedură penală, dar în a cărui redactare nu aveau consecinţe procedurale, aduce neclaritate legii penale mai ales în condiţiile netratării distincte a efectelor unor eventuale omisiuni, din cauze obiective, a înmânării copiilor de pe materialul probator, şi poate conduce la tergiversarea procesului penal.
    22. Cu privire la art. I pct. 109, referitor la art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorii sesizării susţin că sintagma „indicii temeinice“ nu este definită în niciun act normativ în vigoare, fiind lipsită de claritate şi de previzibilitate. Mai mult, în urma procedurii de examinare, dispoziţia propusă pentru alin. (2) al art. 223 din Codul de procedură penală a fost eliminată, revenindu-se la forma în vigoare. Or, eliminarea dispoziţiei prevăzute la alin. (2) dă naştere unei necorelări în privinţa standardului de probă necesar pentru aplicarea măsurii arestării preventive, ceea ce încalcă principiul securităţii juridice, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    23. Art. I pct. 181, referitor la art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, contravine art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie, întrucât nulitatea actelor efectuate de un organ de urmărire superior într-o cauză de competenţa unui organ de urmărire penală inferior este nejustificată faţă de principiul controlului ierarhic în baza căruia îşi desfăşoară activitatea procurorii, şi art. 302 din Codul de procedură penală, care permite organului superior să efectueze acte de competenţa organului de urmărire penală inferior.
    24. Art. I pct. 155, referitor la art. 290 alin. (1^1) din Codul de procedură penală, care limitează temporal beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă ca urmare a depunerii unui denunţ, duce la descurajarea persoanelor care au cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni de a sesiza organele judiciare, fapt care încalcă principiul aflării adevărului, „adică dreptul la un proces echitabil al părţii interesate în luarea în considerare a tuturor probelor administrate care contribuie la aflarea adevărului, şi principiul dreptăţii, consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie ca o valoare supremă a statului de drept“ (Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009). Autorii sesizării consideră că se impune reanalizarea constituţionalităţii acestor dispoziţii, care, în lumina Raportului M.C.V. [COM I2018/851] şi a Avizului Comisiei de la Veneţia, precum şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale care a reafirmat obligaţia statului român de a aplica M.C.V. şi de a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, încalcă art. 148 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie.
    25. Art. I pct. 208, referitor la art. 328 alin. (1^1) din Codul de procedură penală, nu este previzibil, prin raportare la art. 328 alin. (1) din cod, soluţia normativă propusă fiind deja reglementată, deci generând un paralelism legislativ care încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    26. În fine, cu privire la art. III, care prevede că în toate situaţiile în care Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală se referă la judecătorul de cameră preliminară se va înţelege că referirea se face la instanţa de judecată competentă potrivit legii, autorii sesizării susţin că procedeul ales de legiuitor pentru eliminarea dispoziţiilor contrare noii concepţii introduse de noua lege, constând în eliminarea funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi, pe cale de consecinţă, a procedurii camerei preliminare, nu respectă cerinţele de claritate şi previzibilitate impuse prin art. 1 alin. (5) din Constituţie. Prin modul în care a procedat, legiuitorul a omis faptul că unele dintre aceste dispoziţii nu cuprind referiri doar la judecătorul de cameră preliminară, ci şi la procedura camerei preliminare, referiri care vor rămâne în fondul activ al legislaţiei. Prin urmare, art. III din lege contravine principiului securităţii juridice, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin raportare la efectele produse asupra art. 211 alin. (2), art. 214 alin. (1), art. 215^1 alin. (7), art. 220 alin. (1), art. 249 alin. (1) şi alin. (6), art. 250^1 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 396 alin. (9) din Codul de procedură penală.
    27. În considerarea argumentelor expuse, autorii sesizării solicită admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său.
    28. În continuare, Curtea reţine că, prin Adresa nr. 650 din 10 mai 2019, Preşedintele României a trimis Curţii Constituţionale sesizarea privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.759 din 10 mai 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.307A/2019.
    29. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorul formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă.
    30. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, Preşedintele României arată că, în procedura de reexaminare a legii, Parlamentul a adoptat legea criticată cu încălcarea art. 147 alin. (2) din Constituţie, întrucât, pe de o parte, şi-a ignorat obligaţia constituţională de a pune de acord textele din legea criticată cu decizii anterioare ale Curţii Constituţionale, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 147 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţie, iar, pe de altă parte, în procedura punerii de acord nu a realizat corelările necesare, adoptând reglementări ce contravin principiului legalităţii, fiind astfel încălcate prevederile art. 147 alin. (2) prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    31. În ceea ce priveşte necesitatea punerii de acord a prevederilor Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală cu o serie de decizii ale Curţii Constituţionale, aceasta a fost justificată de faptul că de la data adoptării Codului de procedură penală şi până în prezent Curtea Constituţională a statuat că unele dispoziţii ale acestuia nu îndeplinesc cerinţa constituţionalităţii, astfel încât prin declararea lor ca neconstituţionale, în raport cu prevederile art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, „intervine obligaţia Parlamentului“ de a pune de acord textele din legea în vigoare cu deciziile Curţii Constituţionale. În acest sens, în procedura adoptării legii criticate, Parlamentul a avut în vedere mai multe decizii ale instanţei constituţionale (Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, Decizia nr. 133 din 10 martie 2015, Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, Decizia nr. 437 din 22 iunie 2017, Decizia nr. 21 din 17 ianuarie 2017, Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, Decizia nr. 90 din 28 februarie 2017, Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017, Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017 şi Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017), prin raportare la care a operat modificări ale normelor procesual penale în vederea punerii lor de acord cu Legea fundamentală.
    32. Întrucât prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unora dintre aceste modificări, Parlamentul avea obligaţia reexaminării şi adoptării lor în acord cu prevederile constituţionale, neputând elimina cu totul intervenţia asupra acestor norme. Aşadar, prin eliminarea în totalitate a completărilor art. I pct. 24, pct. 133 şi pct. 246 din forma ce a făcut obiectul controlului de constituţionalitate a priori efectuat prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, Parlamentul a depăşit limitele stabilite prin decizia Curţii Constituţionale, ceea ce contravine art. 147 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie. Astfel, completarea iniţială adusă Codului de procedură penală prin art. I pct. 24 a fost realizată pentru punerea acestui act normativ de acord cu Decizia nr. 321 din 9 mai 2017. Potrivit acestei decizii, intervenţia asupra prevederilor art. 40 din Codul de procedură penală era necesară pentru introducerea recursului împotriva respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale privind hotărârile pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti în materie penală. Or, eliminarea dispoziţiilor introduse prin art. I pct. 24 echivalează cu încălcarea obligaţiei Parlamentului de a pune de acord acest text cu Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, iar punerea de acord a legislaţiei penale cu deciziile instanţei constituţionale a reprezentat un aspect asumat public, atât pe plan intern, cât şi european, şi a constituit, aşa cum s-a arătat anterior, una dintre raţiunile iniţiativei legislative. Suprimarea în integralitate a voinţei legiuitorului exprimată în varianta iniţială a legii echivalează nu numai cu o depăşire a limitelor stabilite prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, dar şi cu nerespectarea obligaţiei constituţionale a Parlamentului de a opera, cu prilejul reexaminării legii, acele intervenţii impuse cu evidenţă de necesitatea conformităţii acelor dispoziţii/sintagme declarate neconstituţionale cu normele Constituţiei.
    33. De asemenea, completarea iniţială adusă Codului de procedură penală prin art. I pct. 133 a fost realizată pentru punerea acestui act normativ de acord cu Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017. În procedura reexaminării însă, Parlamentul nu numai că nu a suplinit omisiunea legislativă, ci a eliminat în integralitate modificarea operată la art. 220 alin. (1) dinCodul de procedură penală, ceea ce echivalează cu o depăşire a limitelor stabilite prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018.
    34. În ceea ce priveşte art. I pct. 246 din legea în forma anterioară controlului de constituţionalitate, referitor la completarea art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală, renunţarea la intervenţia legislativă nu poate fi justificată prin prisma unor raţiuni de tehnică legislativă, întrucât această eliminare, pe lângă depăşirea limitelor fixate prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, echivalează şi cu nerespectarea obligaţiei Parlamentului de a pune de acord această normă cu Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, aspect ce contravine şi art. 147 alin. (2) prin raportare la alin. (1) şi alin. (4) ale aceluiaşi articol din Constituţie.
    35. În conformitate cu art. 147 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul este ţinut în procedura de punere de acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale de limitele trasate de aceasta, respectiv de modificarea, completarea ori eliminarea/abrogarea acelor norme declarate de Curtea Constituţională în mod expres ca fiind neconstituţionale în tot sau în parte. Punerea de acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale nu poate face abstracţie de rolul şi competenţele Parlamentului, care poate adopta oricare dintre aceste soluţii cu privire la textele declarate neconstituţionale, fără a depăşi cele statuate expres prin dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale. În acelaşi timp, cu privire la normele declarate parţial neconstituţionale, Parlamentul are „o marjă de discreţionaritate limitată“, iar intervenţia acestuia asupra textelor respective trebuie să fie analizată strict din perspectiva considerentelor Curţii Constituţionale. Prin urmare, punerea de acord a legii cu decizia Curţii nu poate şi nu trebuie să se rezume la un proces mimetic, formal, de simplă extragere din conţinutul legii în integralitate a textelor cu privire la care Curtea a constatat neconstituţionalitatea unei sintagme, întrucât eliminarea integrală a textelor doar parţial declarate neconstituţionale contravine considerentelor deciziei. Preşedintele României susţine aşadar că, din perspectiva considerentelor Deciziei nr. 633 din 12 octombrie 2018 şi a conţinutului legii criticate, reiese faptul că autoritatea legiuitoare s-a comportat ca şi când nu ar fi fost în procedura punerii de acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale, ci în procedura obişnuită/comună de legiferare.
    36. Astfel, în cazul dispoziţiilor art. I pct. 5, cu privire la art. 8 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că acestea sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte sintagma „sau procurori“ din conţinutul tezei a doua a acestei norme, astfel că Parlamentul avea deschisă calea reexaminării doar în ceea ce priveşte eliminarea acestei sintagme, neputând efectua modificări în privinţa celorlalte dispoziţii din cuprinsul art. I pct. 5 al legii care a făcut obiectul sesizării. Aşadar, prin eliminarea în totalitate a completărilor de la art. I pct. 5 din forma ce a făcut obiectul controlului de constituţionalitate a priori, Parlamentul a depăşit limitele trasate prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, ceea ce contravine art. 147 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie. Aceeaşi este concluzia şi în cazul art. I pct. 6, cu referire la modificarea art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală, reexaminarea putând opera doar în ceea ce priveşte stabilirea momentului de la care termenele de pregătire a apărării încep să curgă, şi în cazul art. I pct. 39 privind modificarea art. 77 din Codul de procedură penală care stabilea că persoana cu privire la care, din probele sau indiciile temeinice existente în cauză, rezultă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se numeşte suspect, referitor la care Curtea a stabilit că sintagma „probe sau“ este neconstituţională, astfel că se impunea eliminarea doar a acestei sintagme, iar nu a textului în integralitatea sa.
    37. Mai mult, în cazul dispoziţiilor art. I pct. 159 din legea în forma anterioară controlului de constituţionalitate, care avea ca obiect introducerea art. 250^1 alin. (4) în Codul de procedură penală, acestea nu au făcut obiectul controlului de neconstituţionalitate efectuat prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, astfel că acestea nu puteau fi supuse procedurii de reexaminare.
    38. O altă critică de neconstituţionalitate extrinsecă vizează dispoziţiile art. III din legea în forma reexaminată ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale şi retransmisă la promulgare, care prevăd că în toate situaţiile în care Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală se referă la judecătorul de cameră preliminară se înţelege că referirea se face la instanţa de judecată competentă potrivit legii. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că „este de datoria Parlamentului să opereze, cu prilejul reexaminării legii, acele intervenţii impuse cu evidenţă nu numai de necesitatea recorelării dispoziţiilor sub aspectul normelor de tehnică legislativă, deci prin raportare la Legea nr. 24/2000, ci, în primul rând, de necesitatea conformităţii acelor dispoziţii cu normele Constituţiei“. Or, dispoziţiile art. III din legea criticată nu pot fi considerate o simplă amendare de tehnică legislativă determinată de necesitatea îndreptării unor erori materiale ori a corelării dispoziţiilor legii criticate sub aspectul normelor de tehnică legislativă, întrucât, pe de o parte, acestea contravin normelor de tehnică legislativă, iar, pe de altă parte, au un conţinut nou, cu totul diferit faţă de cel prevăzut iniţial în legea supusă controlului de constituţionalitate, echivalând cu o intervenţie/modificare implicită directă a unor texte din Legea nr. 135/2010. Operaţiunea de renunţare la o sintagmă/noţiune/instituţie şi înlocuirea înţelesului acesteia cu un altul se realizează printr-un procedeu impropriu, generator prin el însuşi de neclaritate şi imprecizie, nefiind clar dacă noul înţeles al sintagmei „judecătorul de cameră preliminară“ are în vedere înlocuirea din tot cuprinsul legii a sintagmei menţionate cu cea de „instanţă de judecată competentă potrivit legii“. De asemenea, nu este clar dacă înţelesul normelor în vigoare, în care se mai regăseşte sintagma „judecătorul de cameră preliminară“, în procesul de republicare sau chiar de aplicare a acestora, urmează să fie adaptat, instanţa de judecată competentă potrivit legii urmând să fie stabilită de la caz la caz. Preşedintele României mai arată că prin modificarea expresă a mai multor norme, legiuitorul a optat pentru eliminarea sintagmei „judecătorul/judecătorului de cameră preliminară“, iar nu pentru înlocuirea acesteia cu sintagma „instanţa de judecată competentă potrivit legii“. Din această perspectivă, dispoziţiile art. III, deşi probabil au avut drept scop realizarea unei armonii interioare a actului normativ în raport cu soluţiile legislative adoptate, prin referirea la o noţiune/sintagmă ce nu se regăseşte nicăieri în cuprinsul legii criticate şi deci nu are niciun alt corespondent în conţinutul acesteia, generează în realitate un efect contrar, marcat prin neclaritatea şi impredictibilitatea normelor Codului de procedură penală. Această lipsă de predictibilitate face aproape inaplicabile prevederile art. IV din lege, ce vizează necesitatea republicării legii, dar în egală măsură şi procedura nou-introdusă la art. I pct. 188 din legea criticată.
    39. Dispoziţiile art. III din legea în forma retransmisă la promulgare reflectă adoptarea de către Parlament a unei legi după propria sa apreciere, cu un conţinut normativ diferit faţă de forma iniţială, supusă ulterior controlului instanţei constituţionale. Or, cu ocazia reexaminării unei legi în temeiul dispoziţiilor art. 147 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul nu poate folosi această cale pentru a introduce dispoziţii noi în lege, în cazul de faţă materializat prin înlocuirea în Codul de procedură penală a instituţiei juridice a judecătorului de cameră preliminară cu cea a instanţei de judecată competente, potrivit legii. Aşadar, deşi corelarea tehnico-legislativă este permisă şi chiar necesară pentru asigurarea calităţii legii, modalitatea concretă în care Parlamentul a ales să o realizeze în privinţa instituţiei judecătorului de cameră preliminară contravine atât art. 1 alin. (5), cât şi art. 147 alin. (2) din Constituţie, depăşind limitele reexaminării. Acest lucru s-a datorat faptului că, în cadrul procedurii de punere de acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale, Camera decizională a optat, odată cu eliminarea dispoziţiilor declarate parţial neconstituţionale, şi pentru eliminarea acelor dispoziţii care modificau într-un mod coerent normele referitoare la procedura camerei preliminare şi, implicit, a celor care făceau referire la judecătorul de cameră preliminară. Acest aspect direct imputabil Camerei decizionale a condus la menţinerea în fondul normativ a unor dispoziţii care în continuare făceau referire la procedura de cameră preliminară, deşi Senatul, în aceeaşi procedură de punere de acord cu decizia Curţii, renunţând la normele neconstituţionale, optase pentru modificarea acestora în ceea ce priveşte referirile la procedura de cameră preliminară.
    40. În fine, se mai susţine că prin introducerea art. III în conţinutul legii supuse controlului de constituţionalitate, Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, a adoptat - în procedura punerii de acord a legii criticate cu Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 - o lege cu o configuraţie şi un conţinut semnificativ diferite faţă de Senat, care se îndepărtează, totodată, în mod substanţial atât de forma avută în vedere de iniţiatori, cât şi de cea avută în vedere de Parlament, cu ocazia adoptării iniţiale a legii. În cadrul procedurii de punere de acord a legii criticate cu decizia Curţii Constituţionale, cele două Camere au avut viziuni diferite cu privire la modalitatea concretă de realizare a acestei obligaţii constituţionale care, în procedura de adoptare a legii, s-au materializat în soluţii legislative diferite, dintre care unele aparţin/sunt adoptate exclusiv de una dintre Camere, fiind astfel încălcate prevederile art. 147 alin. (2)  coroborate cu cele ale art. 61 şi art. 75 din Constituţie. Dispoziţiile art. III au efect direct sau indirect asupra tuturor dispoziţiilor din Codul de procedură penală care conţin referiri la judecătorul de cameră preliminară, motiv pentru care o modificare de o asemenea amploare încalcă principiul bicameralismului, astfel cum a fost acesta dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
    41. În continuare, se arată că prin amendamentele admise în Camera decizională au fost eliminate şi o serie de dispoziţii din legea criticată, chiar dacă acestea erau numai parţial declarate neconstituţionale, iar Parlamentul avea obligaţia de a elimina sau de a pune de acord cu decizia Curţii Constituţionale acele prevederi, strict în limitele trasate prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018. Astfel, prin eliminarea art. I pct. 5, 6, 11, 16, 24, 39, 40, 41, 47, 55, 76, 95, 121 şi 192 din forma legii supusă controlului Curţii Constituţionale cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 633 din 12 octombrie 2018, Camera Deputaţilor nu numai că a adus o serie de modificări substanţiale formei adoptate de Senat, dar s-a îndepărtat în mod substanţial şi de voinţa iniţiatorului, eliminând textele adoptate în varianta iniţială de Parlament şi validate şi de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 stabilindu-se neconstituţionalitatea textelor doar parţial, în privinţa anumitor sintagme, fraze sau teze. De asemenea, modificările realizate de Camera decizională au condus şi la o configuraţie diferită a formei legii adoptate de Parlament. Dacă legea adoptată de Senat cuprindea 4 articole, primul având un număr de 245 de puncte de modificare şi completare a Codului de procedură penală, legea adoptată de Camera Deputaţilor cuprinde un număr de 4 articole, primul având un număr de doar 219 puncte de modificare şi completare a Codului de procedură penală.
    42. Aşadar, prin amendamentele admise de Camera Deputaţilor în procedura reexaminării legii în baza art. 147 alin. (2) din Constituţie, eliminarea articolelor menţionate conduce la nesocotirea scopului iniţial al legii, în sensul de voinţă politică a autorilor acesteia, şi reprezintă în acelaşi timp modificări substanţiale de conţinut juridic faţă de forma adoptată de Senat, fiind încălcat principiul bicameralismului prevăzut de art. 61 şi de art. 75 din Constituţie, astfel cum a fost acesta dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
    43. În considerarea argumentelor expuse, Preşedintele României solicită admiterea sesizării de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său.
    44. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
    45. Preşedintele Senatului a transmis, cu Adresa nr. I 1.175 din 8 mai 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3625 din 8 mai 2019, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului nr. 1.135A/2019.
    46. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă se arată că din analiza celor două forme ale legii criticate nu rezultă că între forma finală a legii criticate (adoptată de Camera Deputaţilor) şi cea adoptată de prima Cameră sesizată (Senatul) ar exista diferenţe substanţiale. Oricum, compararea celor două forme legislative ale aceleiaşi legi este, în esenţa sa, subiectivă. În această analiză comparativă este necesar să se ţină seama şi de un element real: dacă amendamentele, textele aprobate în primă lectură legislativă de către Camera de reflecţie nu îşi aveau locul în economia actului normativ complex - aşa cum este şi Codul de procedură penală - reprezintă datoria Camerei decizionale să le elimine sau să le modifice, chiar cu riscul producerii unei configuraţii normative distincte între cele două forme ale legii, dar care nu afectează fondul reglementării legislative.
    47. Cu privire la critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, potrivit cărora raportul întocmit de către comisia de specialitate sesizată în fond se difuzează deputaţilor cu cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbatere, preşedintele Senatului arată că, în practica parlamentară, sunt situaţii când un proiect de lege este înscris în ordinea de zi a plenului şi supus dezbaterii acestuia chiar în ziua depunerii raportului întocmit de comisia parlamentară sesizată în fond. Argumentele aduse de deputaţii semnatari ai obiecţiei de neconstituţionalitate au logică procedurală, dar, dintr-o eroare inexplicabilă, se referă la o altă lege (Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie), şi nu la legea supusă controlului de constituţionalitate. Din sesizarea depusă la Curtea Constituţională nu rezultă că legea criticată ar fi fost dezbătută şi adoptată cu încălcarea art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor.
    48. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la neîntocmirea de către iniţiatorii propunerii legislative a studiilor de impact în legătură cu modificările propuse pentru Codul de procedură penală, preşedintele Senatului apreciază că este lipsită de fundament. Normele de tehnică legislativă nu au relevanţă constituţională prin ele însele, ci numai în măsura în care încălcarea lor afectează constituţionalitatea procesului legislativ. Este adevărat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a infirmat constituţionalitatea unor prevederi legale care au fost dezbătute cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, care impun Camerelor legislative să adopte un proiect de lege sau o propunere legislativă cu un conţinut normativ clar şi previzibil pentru orice destinatar al său. Cum legea criticată are ca obiect de reglementare, în principal, punerea de acord a unor prevederi ale Codului de procedură penală, declarate anterior ca fiind neconstituţionale, cu prevederile legii fundamentale, precum şi cu unele directive ale Uniunii Europene, nu se mai pune problema unor studii de impact.
    49. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, preşedintele Senatului susţine că acestea nu sunt obiecţii care vizează în mod direct încălcarea unor dispoziţii cuprinse în Constituţie, ci opţiuni legislative ale semnatarilor sesizării, aflate în concurenţă cu cele adoptate de Parlament. Modificările şi completările aduse Codului de procedură penală prin legea criticată sunt măsuri de politică penală adoptate de forul legislativ prin prisma unor decizii ale Curţii Constituţionale şi pentru punerea de acord a unor texte din legislaţia procedurală penală cu directive ale Uniunii Europene. Prin criticile aduse legii aflate pe rolul Curţii Constituţionale, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate îşi exprimă dezacordul cu soluţiile legislative preconizate de aceasta şi propun, indirect, propriile opţiuni de politică penală.
    50. Faţă de cele arătate, preşedintele Senatului solicită Curţii Constituţionale să constate că obiecţiile de neconstituţionalitate sunt lipsite de temei şi să le respingă ca atare.
    51. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 2/3.942 din 9 mai 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.668 din 9 mai 2019, punctul său de vedere cu privire la sesizarea ce face obiectul Dosarului Curţii nr. 1.135A/2019.
    52. Cu titlu preliminar, se arată că modificările ce fac obiectul sesizării de neconstituţionalitate se raportează doar la texte declarate constituţionale prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, precum şi la textele care, adoptate la data de 18 iunie 2018, nu au fost contestate în termenele obligatorii prevăzute de lege, astfel încât acestea nu mai pot fi supuse controlului de constituţionalitate, aşa cum reiese şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
    53. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că afirmaţiile autorilor sesizării referitoare la pretinsa încălcare a principiului bicameralismului sunt nefondate, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii esenţiale statuate de Curtea Constituţională, respectiv: existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferită, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Aşadar, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului, atât timp cât legea supusă controlului a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 61 alin. (2) şi ale art. 75 din Constituţie.
    54. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizează nerespectarea termenului regulamentar referitor la difuzarea raportului întocmit de comisia parlamentară cu cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, legea fiind avizată de comisia specială, prin raportul din data de 24 aprilie 2019, şi, în aceeaşi zi, dezbătută şi aprobată în şedinţa Camerei Deputaţilor, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, a constatat că legea criticată nu încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul principiului legalităţii; în acest sens, Curtea a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr. 250 din 19 aprilie 2018, în care a constatat că „aceasta constituie o problemă de aplicare a regulamentelor celor două Camere“ şi nu este de competenţa sa să controleze modalitatea în care sunt puse în aplicare regulamentele celor două Camere ale Parlamentului în cadrul procesului legislativ. Contrar elementelor prezentate în conţinutul sesizării de neconstituţionalitate, preşedintele Camerei Deputaţilor evidenţiază faptul că, atât în cadrul şedinţei comisiei speciale, cât şi a plenului Camerei Deputaţilor, au fost organizate dezbateri generale şi dezbateri pe articole, în cadrul cărora reprezentanţii grupurilor parlamentare au avut posibilitatea expunerii punctelor de vedere cu privire la procedura reexaminării legii. Mai mult, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, ci dispoziţiile alin. (3), care prevăd expres că: „La propunerea motivată a Biroului permanent sau a unui lider de grup parlamentar, Comitetul liderilor grupurilor parlamentare, în unanimitate, poate aproba înscrierea pe ordinea de zi a proiectelor de legi sau a propunerilor legislative, care se vor supune dezbaterii şi adoptării, în ziua şedinţei de plen a Camerei Deputaţilor“.
    55. În ceea ce priveşte încălcarea art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, prin raportare la normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ca urmare a neîntocmirii studiului de impact, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, Curtea a constatat că art. 30 din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia studiile de impact sunt obligatorii în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebite, „nu are valoare constituţională şi nu poate constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Prin urmare, Curtea reţine că nemulţumirile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate nu se pot converti într-o veritabilă critică de neconstituţionalitate raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie, menţinându-se la nivelul unor observaţii cu privire la modul de derulare a procedurii parlamentare de adoptare a legilor.“
    56. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că modificarea art. 8 alin. (2) din Codul de procedură penală a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, astfel că în noul conţinut al legii se regăsesc doar acele texte care au fost declarate constituţionale sau care nu au fost supuse controlului de constituţionalitate în termenele prevăzute de lege.
    57. Cu privire la modificarea art. 47 alin. (1) din cod este greu de înţeles de ce nu trebuie acceptată necompetenţa unui parchet sau a unei instanţe inferioare sau superioare în soluţionarea unei cauze, în condiţiile în care, prin lege, se prevede în mod expres această competenţă. Sunt invocate considerentele reţinute de Curte în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 359-361.
    58. Dispoziţiile alin. (2) al art. 91 din Codul de procedură penală, introduse prin legea supusă controlului, nu sunt identice cu textul în vigoare, întrucât introduc condiţia nemotivării. De altfel, alin. (2) al art. 91 a fost adoptat la data de 18 iunie 2018 şi nu a fost supus controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, astfel încât sesizarea cu un atare obiect este inadmisibilă.
    59. În mod similar, introducerea alin. (2^1) al art. 91 s-a realizat prin legea adoptată la data de 18 iunie 2018 şi nu a fost supusă controlului de constituţionalitate în termenele prevăzute de lege, astfel încât şi această critică urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
    60. În ceea ce priveşte modificările intervenite la art. 110 din Codul de procedură penală, întrucât alin. (5) şi alin. (11) ale acestui articol au fost constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, în procedura legislativă au fost eliminate ambele modificări, textul alin. (5) revenind la forma aflată în prezent în vigoare. Alin.(6) se referă la situaţia generală, fără a diferenţia stadiul cauzei, respectiv urmărire penală sau instanţă, tocmai pentru a asigura o procedură constantă.
    61. Cu privire la art. 116 alin. (2^1) din Codul de procedură penală, forma modificată iniţial a fost considerată neconstituţională, astfel încât aceasta a fost eliminată, alin. (2^2)-(2^4) fiind renumerotate, iar alin. (2^2) devenind (2^1). Conţinutul acestui alineat nu a fost contestat la Curte după adoptarea sa din data de 18 iunie 2018, astfel încât obiecţia urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
    62. Critica de neconstituţionalitate care vizează modificarea art. 125 din Codul de procedură penală nu este motivată, iar prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 483 şi 484, Curtea a statuat asupra constituţionalităţii acestor texte, prin urmare reformularea ei în prezenta sesizare urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
    63. Modificarea art. 138 alin. (1^2) din Codul de procedură penală este considerată neconstituţională, întrucât este iminentă crearea unui dezechilibru nejustificat între interesele părţilor din proces. Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 487-491, a analizat aceleaşi motive de neconstituţionalitate, statuând că dispoziţiile sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate, astfel că sesizarea cu acest obiect este inadmisibilă.
    64. De asemenea, modificarea art. 139 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a făcut obiect al controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 494-499, Curtea stabilind conformitatea sa cu norma constituţională. Prin urmare, şi această obiecţie urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
    65. În mod similar, modificarea dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală a fost supusă controlului de constituţionalitate, Curtea constatând netemeinicia criticilor formulate, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 502-506, astfel că reiterarea acestora urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
    66. Cu privire la abrogarea alin. (5) al art. 146^1 din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 553 şi 554, pentru aceleaşi motive şi aceleaşi temeiuri precum cele invocate în prezenta cauză, Curtea a statuat că norma abrogatoare este constituţională, împrejurare ce determină inadmisibilitatea sesizării cu acest text de lege.
    67. Inadmisibilă este şi critica privind modificarea art. 153 alin. (1) dinCodul de procedură penală, întrucât coincide cu cea respinsă de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 571-573.
    68. Pentru aceleaşi argumente se propune şi respingerea criticilor referitoare la modificarea art. 209 alin. (11) din Codul de procedură penală,Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 654-657, fiind lămuritoare.
    69. Cu privire la modificarea art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta a fost adoptată de Parlament la data de 18 iunie 2018 şi nu a fost contestată în termenul legal, astfel încât critica urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
    70. Critica de neconstituţionalitate privind modificarea art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală este întocmai cu cea soluţionată de Curte prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 748-758, astfel că reiterarea acesteia urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
    71. Modificarea art. 290 dinCodul de procedură penală, prin introducerea alin. (1^1), a fost constatată ca fiind constituţională prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 777, 779-781, Curtea analizând aceleaşi critici de neconstituţionalitate pe care le-a respins în integralitate. Prin urmare, şi această obiecţie urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
    72. Cu privire la completarea art. 328 din Codul de procedură penală cu un nou alineat, alin. (1^1), se arată că aceasta s-a realizat prin legea adoptată la data de 18 mai 2018 şi nu a făcut obiectul sesizării de neconstituţionalitate în termenul legal, astfel încât critica urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
    73. Referitor la motivele de neconstituţionalitate ale art. III din legea supusă controlului, care priveşte eliminarea procedurii de cameră preliminară, se susţine că „modificările la fiecare text vor fi făcute în situaţia în care Legea va fi republicată în raport cu toate modificările intervenite de la data adoptării, din anul 2009, până în prezent“. În plus, „nemodificarea nu reprezintă un element de neconstituţionalitate, norma de interpretare prevăzută la art. III aplicându-se tuturor textelor cu incidenţă, desfiinţarea unei instituţii penale reprezentând o opţiune de politică penală, iar textele sunt supuse verificărilor judecătorilor cu pregătire de specialitate“.
    74. Prin urmare, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituţionale prin raportare la prevederile constituţionale invocate, astfel că preşedintele Camerei Deputaţilor solicită respingerea sa.
    75. Preşedintele Senatului a transmis, cu Adresa nr. I 1.346 din 20 mai 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.057 din 20 mai 2019, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului nr. 1.307A/2019.
    76. Arată că iniţiatorii legii criticate au avut în vedere modificarea şi completarea unor prevederi cuprinse în Codul de procedură penală, cărora anterior li s-a infirmat constituţionalitatea prin mai multe decizii pronunţate de Curtea Constituţională, precum şi cerinţa transpunerii în legislaţia procesual penală a două directive europene în materie. Legea astfel adoptată de Parlament la 18 mai 2018 a fost supusă controlului de constituţionalitate înainte de promulgare, iar Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, prin care a constatat unele vicii de neconstituţionalitate ale acesteia. În conformitate cu această decizie a instanţei constituţionale, Parlamentul a dezbătut legea criticată în procedură de reexaminare, pentru a pune de acord dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale cu prevederile constituţionale încălcate.
    77. Preşedintele Senatului subliniază că dispoziţiile constituţionale nu impun Parlamentului modul în care acesta alege soluţiile normative prin care înţelege să pună de acord dispoziţii legale declarate neconstituţionale cu deciziile Curţii Constituţionale. Dimpotrivă, în virtutea autonomiei sale constituţionale, Parlamentul are dreptul de a stabili regulile procedurale pentru derularea procesului legislativ, nicio autoritate publică neavând dreptul să se interfereze în realizarea acestei atribuţii.
    78. Obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României au caracter de oportunitate legislativă, astfel că invocarea încălcării de către forul legislativ în procedura de reexaminare a unor prevederi ale Constituţiei şi a unor decizii ale Curţii Constituţionale nu este altceva decât o nesocotire gravă a principiului constituţional al cooperării instituţionale loiale între autorităţile publice.
    79. În condiţiile în care nici Constituţia, nici jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu impun Parlamentului un anumit model legislativ de realizare a procedurii de reexaminare în temeiul art. 147 alin. (2) din Legea fundamentală, forul legislativ fiind suveran în ceea ce priveşte alegerea soluţiilor normative de punere de acord a prevederilor legale neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, rămâne ca instanţa constituţională să analizeze în ce măsură Preşedintele României are dreptul să impună un model propriu, demers din care ar rezulta că îşi arogă un rol activ în procesul de legiferare, în pofida principiului separaţiei şi echilibrului între puterile statului şi al cooperării lor loiale în spiritul Constituţiei. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, acestea reprezintă, de fapt, suportul unor măsuri prin care Preşedintele României urmăreşte să frâneze procesul legislativ în materie penală promovat de Parlament.
    80. În concluzie, criticile de neconstituţionalitate aduse legii criticate nu sunt obiecţii care vizează în mod direct încălcarea unor dispoziţii cuprinse în Constituţie, ci opţiuni legislative ale autorului sesizării, aflate în concurenţă cu cele adoptate de Parlament. Modificările şi completările aduse Codului de procedură penală prin legea criticată sunt măsuri de politică penală adoptate de forul legislativ prin prisma unor decizii ale Curţii Constituţionale şi pentru punerea de acord a unor texte din legislaţia penală cu directive ale Uniunii Europene. Deşi competenţa legislativă a Parlamentului, inclusiv în ceea ce priveşte procedura specială de reexaminare a legii, este legată de constatările şi considerentele avute în vedere de Curtea Constituţională, forul reprezentativ deţine o putere de decizie suverană, potrivit art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală care prevede că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
    81. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 2/4.213 din 21 mai 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 4.104 din 21 mai 2019, punctul său de vedere cu privire la sesizarea ce face obiectul Dosarului Curţii nr. 1.307A/2019.
    82. Apreciază că afirmaţiile autorului sesizării cu privire la pretinsa încălcare a principiului bicameralismului sunt nefondate întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii esenţiale statuate de Curtea Constituţională, respectiv: existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferită, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului.
    83. Susţinerea conform căreia Camera decizională, respectiv Camera Deputaţilor, a încălcat principiul bicameralismului prin eliminarea unor texte adoptate de Senat în calitate de primă Cameră sesizată dovedeşte că, în realitate, textele au fost dezbătute în ambele Camere, astfel încât s-a respectat principiul bicameralismului chiar dacă forma adoptată de o Cameră nu este identică cu a celeilalte. Textele adoptate prin legea supusă controlului de constituţionalitate se raportează doar la texte declarate constituţionale prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, precum şi la textele care, adoptate la data de 18 iunie 2018, nu au fost contestate în termenele obligatorii prevăzute de lege, astfel încât acestea nu mai pot fi supuse controlului de constituţionalitate, aşa cum reiese şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Toate celelalte texte care fuseseră declarate integral sau parţial neconstituţionale vor fi analizate ulterior, întro altă etapă procedurală.
    84. Preşedintele Camerei Deputaţilor menţionează că modificările anterioare pronunţării deciziei menţionate, deşi au fost contestate, nu au fost însoţite de vreun amendament formulat de către membrii comisiei şi nici cu prilejul dezbaterilor în cele două plenuri ale Camerelor Parlamentului. După pronunţarea Deciziei nr. 633 din 12 octombrie 2018, au fost formulate amendamente de eliminare a modificărilor constatate neconstituţionale, care au fost preluate şi de către membrii celorlalte grupuri parlamentare prezente la dezbateri, votânduse, în unanimitate, amendamentele de eliminare. Indiferent de punctul de vedere al Preşedintelui României, cu privire la adoptarea unor articole de lege sau a unor legi, numai parlamentarii au dreptul să se pronunţe, astfel încât pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 147 din Constituţie nu subzistă, pentru că în procedura de reexaminare toţi membrii comisiei au analizat, dezbătut şi acceptat o anume soluţie.
    85. Cu privire la modificările aduse art. 453 alin. (3) dinCodul de procedură penală, după pronunţarea Deciziei nr. 633 din 12 octombrie 2018, această normă a fost eliminată, avându-se în vedere celelalte dispoziţii din întregul art. 453, în vederea corelării cu modificările intervenite ca urmare a deciziei de neconstituţionalitate şi pentru a se evita o contradicţie imposibil de pus în practică prin eliminarea unor litere şi nemodificarea unor alineate. Cu toate că Parlamentul a eliminat o modificare ce nu a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 240, a statuat că Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale în procedura reexaminării în vederea corelării sau dacă se află în strânsă legătură cu texte neconstituţionale şi, prin urmare, nu se poate susţine că au fost depăşite limitele stabilite prin decizia Curţii. De reţinut că, nici în această situaţie, în procedura de reexaminare, la propunerea de eliminare nu sau depus amendamente, astfel încât, după votul din comisie şi din cele două plenuri, forma finală a fost de eliminare, reţinându-se astfel respectarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) şi ale art. 69 din Constituţie.
    86. În consecinţă, nu au fost încălcate dispoziţiile art. 147 alin. (2) prin raportare la cele ale art. 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţie în procesul de adoptare a legii supuse controlului de constituţionalitate, iar sesizarea este inadmisibilă astfel cum reiese din interpretarea textelor constituţionale şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
    87. Cu privire la prerogativa Parlamentului de a reexamina legea pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii anumitor texte legale, prin Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, Curtea Constituţională a statuat că „Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca operaţiune de tehnică legislativă“. Cu privire la eliminarea unor intervenţii legislative, stabilită de către Parlament, în procedura reexaminării, ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale, preşedintele Camerei Deputaţilor precizează că prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie stabilesc că „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării“. Astfel, competenţa de legiferare a acestuia nu poate fi limitată, eliminarea textelor menţionate din Codul de procedură penală neîncălcând dispoziţiile constituţionale. Parlamentul a reanalizat dispoziţiile respective în procedura reexaminării şi a hotărât, în virtutea autonomiei sale, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării, să păstreze forma iniţială a legii, eliminând modificările şi completările declarate neconstituţionale.
    88. Sub aspectul eliminării textelor menţionate expres de autorul sesizării se arată că, prin declararea unei sintagme ca fiind neconstituţională, reexaminarea textului presupune fie modificarea acestuia, pentru a corespunde rigorilor Legii fundamentale, fie eliminarea sintagmei respective. În situaţia dată, modificarea sintagmelor respective putea conduce la un text similar celui iniţial sau, mai mult, prin modificarea soluţiilor legislative declarate neconstituţionale, s-ar fi ajuns la prevederi cu o finalitate diferită celei avute în vedere iniţial, motiv pentru care s-a decis eliminarea în integralitate a textului cuprinzând sintagmele în discuţie.
    89. Parlamentul poate opta pentru modul în care înţelege să se pronunţe asupra textelor supuse procedurii de reexaminare. O parte dintre texte pot fi adoptate printr-un proiect de lege, iar o parte dintre acestea pot fi lăsate spre adoptare într-o altă etapă, în cazul în care se impun dezbateri ample sau nu există un consens deplin.
    90. Preşedintele Camerei Deputaţilor evidenţiază faptul că, atât în cadrul şedinţei comisiei speciale, cât şi a plenului Camerei Deputaţilor şi al Senatului, au fost organizate dezbateri generale şi dezbateri pe articole, în cadrul cărora reprezentanţii grupurilor parlamentare au avut posibilitatea expunerii punctelor de vedere cu privire la procedura reexaminării asupra acestei legi şi a depunerii unor eventuale amendamente. Faţă de votul din comisie şi din cele două plenuri ale Camerelor Parlamentului, rezultă fără niciun dubiu că voinţa parlamentarilor a fost ca textele declarate neconstituţionale şi criticate de Preşedintele României în prezenta sesizare de neconstituţionalitate să fie modificate ulterior, într-o altă procedură.
    91. Diferenţa dintre prevederile art. 147 alin. (2) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie constă în faptul că în situaţia prevăzută de art. 147 alin. (2), indiferent de soluţia dată de Curtea Constituţională, nerespectarea obligaţiei de reexaminare pentru punerea de acord cu deciziile Curţii Constituţionale nu este supusă niciunei sancţiuni, pentru că primează prevederile art. 61 alin. (1) şi ale art. 69 din Legea fundamentală.
    92. În ceea ce priveşte art. III din legea supusă controlului de constituţionalitate, preşedintele Camerei Deputaţilor susţine că modificările prevăzute de acesta vor fi făcute în situaţia în care legea va fi republicată în raport cu toate modificările intervenite de la data adoptării, din anul 2009, până în prezent. Apoi, nemodificarea nu reprezintă un element de neconstituţionalitate, norma de interpretare prevăzută la art. III aplicându-se tuturor textelor cu incidenţă, desfiinţarea unei instituţii penale reprezentând o opţiune de politică penală, iar textele vor fi supuse verificărilor judecătorilor cu pregătire de specialitate.
    93. În concluzie, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că, în temeiul prevederilor art. 147 alin. (2) din Constituţie, se stabileşte pentru Parlament doar obligaţia de a reexamina dispoziţiile respective pentru a le pune de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Articolul din Legea fundamentală nu îndreptăţeşte Curtea să dea indicaţii puterii legiuitoare cum să pună de acord textele, astfel că nemodificarea legii nu reprezintă un element de neconstituţionalitate. Prin urmare, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), art. 61,art. 75, precum şi ale art. 147 alin. (1), (2) şi (4), din Constituţie, sens în care se propune respingerea sesizării.
    94. Guvernul nu a comunicat punctul său de vedere cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:
    95. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.135A/2019 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. I pct. 19, pct. 35, pct. 36, pct. 45, pct. 48, pct. 51, pct. 55, pct. 56, pct. 57, pct. 63, pct. 66, pct. 94, pct. 109, pct. 148, pct. 155, pct. 171, precum şi ale art. III din lege, în special.
    96. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.307A/2019 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. III din lege, în special.
    97. Autorii sesizărilor susţin că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 21, art. 24 alin. (1), art. 61 alin. (2), art. 64, art. 69, art. 75,art. 132 alin. (1), art. 147 alin. (1), (2) şi (4), precum şi ale art. 148 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie.
    98. Având în vedere faptul că obiectul celor două sesizări îl constituie dispoziţii ale aceluiaşi act normativ, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, plenul Curţii Constituţionale dispune, din oficiu, conexarea celor două cauze, respectiv a Dosarului nr. 1.307A/2019 la Dosarul nr. 1.135A/2019, care a fost primul înregistrat, urmând ca instanţa constituţională să pronunţe o singură decizie prin care să efectueze controlul de constituţionalitate a priori asupra dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în ansamblul său, precum şi a dispoziţiilor art. I pct. 19, pct. 35, pct. 36, pct. 39, pct. 45, pct. 48, pct. 51, pct. 55, pct. 56, pct. 57, pct. 63, pct. 66, pct. 94, pct. 109, pct. 148, pct. 155, pct. 159, pct. 171, precum şi ale art. III din lege, în special.
    99. În vederea soluţionării prezentelor sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acestora, sub aspectul (i) titularilor dreptului de a sesiza instanţa constituţională, (ii) al respectării termenelor legale şi constituţionale privind sesizarea şi (iii) al obiectului controlului de constituţionalitate.
    100. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.“ Astfel, se constată că actul supus controlului de constituţionalitate este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizările fiind formulate de un număr de 78 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România, respectiv de Preşedintele României, subiecte de drept care întrunesc, potrivit dispoziţiilor legale, calitatea de titulari ai sesizării Curţii Constituţionale cu obiecţii de neconstituţionalitate.
    101. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizărilor trebuie realizată şi prin raportare la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de două zile“. Cu privire la acest aspect, aplicând cele statuate de Curte prin Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, paragraful 70, se constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost adoptată, în procedură de urgenţă, de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, în data de 24 aprilie 2019 şi a fost depusă în aceeaşi zi la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii şi trimisă spre promulgare în data de 2 mai 2019. Sesizarea formulată de un număr de 78 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 25 aprilie 2019, în interiorul termenului de două de zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, astfel că aceasta îndeplineşte condiţia de admisibilitate a formulării în termenul legal. Sesizarea formulată de Preşedintele României a fost înregistrată în data de 10 mai 2019, în interiorul termenului de 10 zile prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituţie, astfel că această sesizare îndeplineşte condiţia de admisibilitate privind formularea în termenul constituţional.
    102. În vederea analizării admisibilităţii prezentei sesizări cu privire la cel de-al treilea aspect de admisibilitate - obiectul controlului de constituţionalitate, respectiv stabilirea sferei de competenţă a Curţii cu privire la legea dedusă controlului, sunt necesare prezentarea procesului legislativ parcurs de aceasta şi analiza criticilor formulate de autorii sesizării.
    103. Propunerea legislativă privind punerea de acord a prevederilor Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, cu deciziile Curţii Constituţionale, cu Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, cu Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, precum şi cu deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost iniţiată de un număr de 182 de deputaţi şi senatori şi a fost înaintată Senatului, în calitate de primă Cameră sesizată, la data de 18 aprilie 2018. În data de 13 iunie 2018, propunerea legislativă a fost adoptată de Senat şi înaintată Camerei decizionale. În aceeaşi zi, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a dispus trimiterea propunerii legislative Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, în vederea întocmirii raportului. În data de 18 iunie 2018, Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a depus raportul favorabil, cu amendamente, şi Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a dispus înscrierea propunerii legislative pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaţilor din aceeaşi zi. Aşa fiind, în data de 18 iunie 2018, Camera Deputaţilor, în temeiul art. 75 şi al art. 76 alin. (1) din Constituţie, a adoptat Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a trimis-o spre promulgare Preşedintelui României, în data de 21 iunie 2018.
    104. În termenele legale şi constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, un număr de 94 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România, precum şi Preşedintele României au formulat obiecţii de neconstituţionalitate, care au fost soluţionate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.020 din 29 noiembrie 2018. Prin soluţia pronunţată de Curte au fost admise criticile şi s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 5 referitor la art. 8 alin. (2) în ceea ce priveşte sintagma „sau procurori“ din conţinutul tezei a doua a acestei norme, art. I pct. 6 referitor la art. 10 alin. (2), art. I pct. 9 referitor la art. 10 alin. (5^1), art. I pct. 11 referitor la art. 15 în ceea ce priveşte sintagma „din care rezultă indicii temeinice“, art. I pct. 16 referitor la art. 25 alin. (4), art. I pct. 24 referitor la art. 40 alin. (4^1), art. I pct. 29 referitor la art. 61 alin. (1), art. I pct. 30 referitor la art. 64 alin. (5), art. I pct. 39 referitor la art. 77 în ceea ce priveşte sintagma „probele sau“, art. I pct. 40 referitor la art. 81 alin. (1) lit. d) şi lit. g^2) teza a doua, art. I pct. 41 referitor la art. 83 lit. b^1) teza finală, art. I pct. 47 referitor la art. 92 alin. (2) teza a treia, art. I pct. 48 referitor la art. 94 alin. (7), art. I pct. 49 referitor la art. 97 alin. (4), art. I pct. 51 referitor la art. 102 alin. (2), art. I pct. 52 referitor la art. 103 alin. (2), art. I pct. 53 referitor la art. 103 alin. (4), art. I pct. 55 referitor la art. 110 alin. (1), art. I pct. 56 referitor la art. 110 alin. (1^1), art. I pct. 57 referitor la art. 110 alin. (5), art. I pct. 61 referitor la art. 116 alin. (2^1), art. I pct. 72 referitor la art. 140 alin. (2), art. I pct. 73 referitor la art. 143 alin. (4^1), art. I pct. 74 referitor la art. 145 alin. (1) şi (5), art. I pct. 76 referitor la art. 145^1 alin. (1) în ceea ce priveşte sintagma „potrivit acestei legi şi pentru care au existat suspiciunile care au fundamentat solicitarea, sub sancţiunea nulităţii absolute“ şi alin. (2), art. I pct. 81 referitor la art. 148 alin. (1) lit. a), art. I pct. 83 referitor la art. 150 alin. (1) lit. a), art. I pct. 84 referitor la art. 152 alin. (1) lit. a), art. I pct. 89 referitor la art. 158 alin. (2) lit. a) şi b), art. I pct. 91 referitor la art. 159 alin. (8^1), art. I pct. 95 referitor la art. 162 alin. (4) în ceea ce priveşte sintagma „sau pentru care a fost obţinut ulterior mandat de percheziţie“, art. I pct. 99 referitor la art. 168 alin. (15^1) în ceea ce priveşte sintagma „se şterg definitiv din copiile efectuate în baza alin. (9) şi“, art. I pct. 103 referitor la art. 171^1 alin. (1) şi (2), art. I pct. 104 referitor la art. 172 alin. (4), art. I pct. 107 referitor la art. 172 alin. (12), art. I pct. 109 referitor la art. 175 alin. (1), art. I pct. 112 referitor la art. 178 alin. (5), art. I pct. 121 referitor la art. 211 alin. (2), art. I pct. 123 referitor la art. 214 alin. (1), art. I pct. 126 referitor la art. 215^1 alin. (7) şi (8), art. I pct. 133 referitor la art. 220 alin. (1), art. I pct. 139 referitor la art. 223 alin. (2), art. I pct. 154 referitor la art. 249 alin. (4), art. I pct. 158 referitor la art. 250^1 alin. (1) şi (2), art. I pct. 179 referitor la art. 276 alin. (5^1), art. I pct. 190 referitor la art. 292 alin. (2), art. I pct. 192 referitor la art. 305 alin. (1), în ceea ce priveşte sintagma „nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1)“, art. I pct. 193 referitor la art. 305 alin. (1^1), art. I pct. 195 referitor la art. 307, art. I pct. 213 referitor la art. 335 alin. (1), art. I pct. 219 referitor la art. 341 alin. (6) lit. c), art. I pct. 229 referitor la art. 386 alin. (3), art. I pct. 232 referitor la art. 396 alin. (2)-(4), art. I pct. 235 referitor la art. 406 alin. (2), art. I pct. 238 referitor la art. 425^2, art. I pct. 239 referitor la art. 426 alin. (1) lit. i) teza a doua, art. I pct. 240 referitor la art. 426 alin. (2), în ceea ce priveşte referirea la lit. i), şi alin. (4), art. I pct. 243 referitor la art. 438 alin. (1^1)-(1^4), art. I pct. 244 referitor la art. 453 alin. (1) lit. f), art. I pct. 245 referitor la art. 453 alin. (1) lit. g) şi h), art. I pct. 257 referitor la art. 538 alin. (2^1), art. I pct. 259 referitor la art. 539 alin. (3), art. I pct. 266 referitor la art. 598 alin. (1) lit. d), precum şi art. II. Prin aceeaşi decizie au fost respinse, ca neîntemeiate sau inadmisibile, celelalte critici formulate.
    105. Ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie, la data de 29 noiembrie 2018, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost înregistrată la Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, în vederea reexaminării dispoziţiilor declarate neconstituţionale şi punerii lor de acord cu decizia instanţei constituţionale. La data de 3 decembrie 2018, Biroul permanent al Senatului a trimis legea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, care, la data de 6 decembrie 2018, a depus raportul întocmit ca urmare a reexaminării legii. În data de 10 decembrie 2018, plenul Senatului a dezbătut şi a adoptat legea, pe care a înaintat-o Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. La data de 24 aprilie 2019, Comisia specială comună a întocmit un nou raport, pe care l-a prezentat plenului Camerei Deputaţilor, care, în aceeaşi zi, a dezbătut şi a adoptat legea care face obiectul prezentului control de constituţionalitate.
    106. Examinând temeiurile constituţionale invocate în susţinerea sesizărilor de neconstituţionalitate, precum şi motivarea obiecţiilor formulate, Curtea observă că obiectul criticilor din prezenta cauză îl constituie procedura de adoptare a legii, precum şi conţinutul normativ al acesteia, după reexaminarea şi punerea sa în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 633 din 12 octombrie 2018, deci o lege care, din punctul de vedere al conţinutului normativ, diferă de legea supusă anterior controlului de constituţionalitate.
    107. În continuare, pornind de la cele statuate prin Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, „indiferent că o cerere de reexaminare a fost admisă/admisă în parte/respinsă, pot forma obiectul controlului a priori de constituţionalitate numai dispoziţiile legale supuse unor intervenţii legislative în procedura de reexaminare, precum şi procedura de adoptare a legii în urma cererii de reexaminare“ (Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 32). Prin urmare, dacă titularii dreptului de sesizare a Curţii formulează obiecţii de neconstituţionalitate fără a contesta „diferenţa dintre varianta redacţională a legii reexaminate şi cea iniţială a legii, Curtea urmează să constate inadmisibilitatea acesteia“. Curtea a statuat că „procedurile constituţionale se desfăşoară în anumite termene şi într-o anumită ordine, în mod structurat, logic şi coerent, tocmai pentru a se evita zădărnicirea activităţii autorităţilor publice. Prin urmare, indiferent de titularul dreptului de sesizare, acesta are posibilitatea să formuleze, în termen, o obiecţie de neconstituţionalitate ulterior adoptării legii având ca obiect oricare dintre dispoziţiile acesteia, iar în măsura în care procedura parlamentară ulterioară se reia numai în privinţa anumitor dispoziţii ale legii, ca urmare a aplicării prevederilor art. 77 alin. (2) sau ale art. 147 alin. (2) din Constituţie, sesizările formulate în termen vor putea privi numai noile dispoziţii adoptate, nu şi pe cele care au fost deja adoptate şi care nu au suferit modificări/completări. În caz contrar, pe de o parte, analiza Curţii Constituţionale s-ar eterniza, iar legea ar rămâne blocată în faza controlului a priori de constituţionalitate şi, pe de altă parte, ar fi subminată activitatea Parlamentului, în sensul că, prin lipsa unei ordini procedurale, s-ar ajunge la deschiderea posibilităţii formulării unor sesizări succesive cu consecinţa eventuală a constatării neconstituţionalităţii şi reluării permanente a procedurii de reexaminare de către Parlament“ (Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, paragraful 106).
    108. În cauza de faţă, Curtea constată că reexaminarea legii a fost declanşată în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul având obligaţia constituţională de a pune de acord legea cu Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, astfel că obiecţia de neconstituţionalitate formulată în interiorul termenului de 10 zile, prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituţie, nu poate viza decât critici de neconstituţionalitate extrinsecă privind procedura de adoptare a legii reexaminate, precum şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă privind dispoziţiile legale reexaminate. Or, analizând criticile formulate, Curtea reţine că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate invocă obiecţia de neconstituţionalitate extrinsecă în ceea ce priveşte neîntocmirea studiilor de impact în legătură cu modificările propuse pentru Codul de procedură penală, cu încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, precum şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă a unor dispoziţii adoptate de Parlament în data de 18 iunie 2018, deci aflate în cuprinsul legii iniţiale. În această situaţie sunt dispoziţiile art. I pct. 35 [cu referire la art. 91 alin. (2) din cod], pct. 36 [cu referire la art. 91 alin. (2^1) din cod], pct. 48 [cu referire la art. 116 alin. (2^1) din cod], pct. 109 [cu referire la art. 223 alin. (1) din cod], pct. 171 [cu referire la art. 328 alin. (1^1) din cod] din legea supusă controlului, care preiau dispoziţiile legii anterioare cuprinse în art. I pct. 45, pct. 46, pct. 61 [cu referire la art. 116 alin. (2^2) din cod], pct. 138, respectiv pct. 208. Niciunul dintre cele două aspecte nu a făcut obiectul criticilor de neconstituţionalitate analizate de Curte prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 şi, implicit, nu au făcut obiect al procedurii de reexaminare parlamentară, astfel că este depăşit stadiul procedurii constituţionale în care ar fi putut fi formulate critici de neconstituţionalitate cu un atare obiect.
    109. Dacă s-ar accepta posibilitatea efectuării unui control cu privire la aceste dispoziţii ar însemna o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii cu privire la eliminarea analizei în trepte a constituţionalităţii legilor în cadrul controlului a priori, fapt ce ar determina situaţia în care titularii dreptului de a sesiza Curtea ar formula alternativ şi succesiv, pe motive identice sau diferite, un număr nelimitat de obiecţii de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile unui legi, împrejurare care ar prelungi nepermis procedura legislativă, blocând indirect finalizarea ei şi, deci, intrarea în vigoare a actului adoptat de Parlament. Or, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, instituirea prin lege a unor termene nu are ca scop decât disciplinarea raporturilor juridice născute între părţi şi preîntâmpinarea unei conduite abuzive, şicanatorii, a titularilor dreptului pentru care se instituie obligaţia respectării acestor termene. Prin urmare, aspectele criticate ar fi putut face obiect al controlului de constituţionalitate doar dacă acesta ar fi fost declanşat în termenele procedurale şi substanţiale care vizează raporturile constituţionale dintre autorităţile publice, termene care au ca finalitate stabilirea unei rigori în derularea procedurii legislative (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 299 din 3 mai 2018). Respectarea acestora se impune cu forţă egală tuturor subiectelor de drept aflate în ipoteza art. 146 lit. a) din Constituţie, care sunt obligate deopotrivă să se încadreze în prescripţia legală dacă apreciază că sunt temeiuri pentru sesizarea Curţii Constituţionale.
    110. Având în vedere cele menţionate în prealabil, Curtea constată că nu a fost legal sesizată pentru a soluţiona pe fond obiecţia de neconstituţionalitate şi, pe cale de consecinţă, va respinge, ca inadmisibilă, obiecţia privind dispoziţiile art. I pct. 35 [cu referire la art. 91 alin. (2)], pct. 36 [cu referire la art. 91 alin. (2^1)], pct. 48 [cu referire la art. 116 alin. (2^1)], pct. 109 [cu referire la art. 223 alin. (1)] şi pct. 171 [cu referire la art. 328 alin. (1^1)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
    111. În schimb, Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10,art. 15, art. 16 şi ale art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. I pct. 19, pct. 45, pct. 51, pct. 55, pct. 56, pct. 57, pct. 63, pct. 66, pct. 94, pct. 148, pct. 155, precum şi ale art. III din lege, în special.
    112. Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară vizează trei aspecte: (i) nerespectarea termenului de 5 zile între data distribuirii raportului comisiei şi data dezbaterilor în plenul Camerei Deputaţilor, prevăzut de dispoziţiile art. 69, coroborate cu art. 117 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, raportate la art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 64 şi art. 69 din Constituţie, (ii) încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (2) din Constituţie prin raportare la cele ale art. 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţie, respectiv (iii) nerespectarea principiului bicameralismului, consacrat de art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie.
    113. Prima critică de neconstituţionalitate extrinsecă vizează nerespectarea termenului regulamentar referitor la difuzarea raportului întocmit de comisia parlamentară cu cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, legea fiind avizată de comisia specială, prin raportul din data de 24 aprilie 2019, şi, în aceeaşi zi, dezbătută şi aprobată în şedinţa Camerei Deputaţilor. Curtea reţine că o critică identică a fost formulată şi cu privire la legea adoptată iniţial.
    114. Prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, analizând aceeaşi critică, Curtea a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr. 250 din 19 aprilie 2018, în care constatase că „aceasta constituie o problemă de aplicare a regulamentelor celor două Camere“. Cu alte cuvinte, obiectul criticii de neconstituţionalitate îl constituie, de fapt, modul în care, ulterior prezentării raportului de către Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, au fost respectate normele şi procedurile parlamentare de adoptare a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004. Or, în măsura în care dispoziţiile regulamentare invocate în susţinerea criticilor nu au relevanţă constituţională, nefiind consacrate expres sau implicit într-o normă constituţională (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 730 din 22 noiembrie 2017), aspectele invocate de autorii sesizării nu constituie probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a normelor regulamentare (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 307 din 28 martie 2012)“. Prin urmare, Curtea a constatat că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul principiului legalităţii. Aceste considerente îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, critica formulată fiind neîntemeiată prin prisma jurisprudenţei Curţii Constituţionale.
    115. În Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018, Curtea a mai reţinut că, „deşi nu au relevanţă constituţională, nefiind consacrate expres sau implicit într-o normă de rang constituţional, dispoziţiile din regulamentele celor două Camere ale Parlamentului, inclusiv cele referitoare la termenele aferente procedurii legislative, trebuie aplicate cu bună-credinţă, astfel încât principiul majoritatea decide, opoziţia se exprimă să înlăture orice exercitare abuzivă a drepturilor procedurale parlamentare“. Pornind de la aceste premise, Curtea constată, în legătură directă cu cele expuse în prealabil, aşa cum s-a remarcat şi prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, că imposibilitatea în care au fost puşi parlamentarii de a lua act de iniţiativa legislativă şi de raportul Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, cu consecinţa lipsei unor dezbateri în plenul celor două Camere ale Parlamentului, a condus la adoptarea unui act cu numeroase vicii de neconstituţionalitate. Acestea ar fi putut fi remediate în procedura de reexaminare a legii, cu condiţia ca dezbaterile parlamentare să respecte regulile procedurale, inclusiv aceea privind termenul pe care fiecare deputat îl are la dispoziţie pentru a lua cunoştinţă despre conţinutul normativ al legii şi al amendamentelor propuse în vederea unei dezbateri reale asupra legii. Faptul că nu s-a întâmplat acest lucru este demonstrat de numărul mare de dispoziţii necorelate şi de modul aleatoriu în care au fost modificate unele texte de lege, toate acestea având ca rezultat adoptarea unei reglementări neunitare, incoerente, lipsite de imprevizibilitate. Cele mai evidente vicii sunt cele generate de aplicarea dispoziţiilor art. III din lege care prevăd că „în toate situaţiile în care Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală se referă la judecătorul de cameră preliminară se înţelege că referirea se face la instanţa de judecată competentă potrivit legii“, aspect care va fi analizat ulterior, în cuprinsul paragrafelor 228-242.
    116. Cea de-a doua critică de neconstituţionalitate extrinsecă se întemeiază pe încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (2) din Constituţie prin raportare la cele ale art. 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţie şi vizează eliminarea din conţinutul legii supuse prezentului control a dispoziţiilor art. I pct. 5, 6, 24, 39, 133, 159 şi 246 din legea în forma anterioară controlului de constituţionalitate efectuat prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018.
    117. Cu privire la dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie, prin Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, Curtea a reţinut că acestea „se referă la reexaminarea unei legi sau a unor dispoziţii legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată printr-o decizie a Curţii Constituţionale, pronunţată cu ocazia controlului de constituţionalitate a priori [...]“ şi că „limitează reluarea procesului legislativ de reexaminare numai cu privire la dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale de către Curtea Constituţională“. În continuare, Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa constantă (a se vedea Decizia nr. 1.177 din 12 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 20 decembrie 2007, deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010, Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 187, sau Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, paragraful 240), referitoare la procedura parlamentară a reexaminării legii, în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie, din perspectiva limitelor de legiferare impuse Parlamentului prin decizia prin care obiecţia de neconstituţionalitate a fost parţial admisă. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul nu are competenţa constituţională de a modifica prevederile legale care nu au fost contestate din perspectiva constituţionalităţii şi nici pe cele contestate, dar a căror constituţionalitate a fost constatată prin actul jurisdicţional al Curţii. Parlamentul are competenţa de a legifera doar în sensul punerii de acord a prevederilor constatate ca fiind neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale.
    118. Pe de altă parte, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, Curtea a statuat că legiuitorul poate modifica şi alte prevederi legale, dar numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile neconstituţionale şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii, ca operaţiune de tehnică legislativă.
    119. Cu privire la criticile formulate în prezenta cauză, toate vizând încălcarea limitelor reexaminării legii, Curtea observă că acestea pot fi clasificate în trei categorii: prima se referă la eliminarea unor dispoziţii legale care nu au fost contestate în cadrul controlului a priori efectuat prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, a doua categorie se referă la eliminarea unor dispoziţii care au făcut obiectul sesizării Curţii şi care au fost constatate ca fiind neconstituţionale şi a treia categorie vizează eliminarea unor dispoziţii care au făcut obiectul sesizării Curţii, au fost constatate ca fiind neconstituţionale şi a căror adoptare a fost justificată de legiuitor de necesitatea punerii de acord a dispoziţiilor modificate constatate anterior ca fiind neconstituţionale cu decizii ale Curţii Constituţionale, pronunţate în cadrul controlului a posteriori.
    120. Prima categorie de critici vizează eliminarea din cuprinsul legii adoptate după reexaminare a unor dispoziţii legale cuprinse în legea modificatoare iniţială, dar care nu au fost contestate în cadrul controlului a priori efectuat prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018.
    121. Art. I pct. 159 avea ca obiect introducerea, după alin. (3) al art. 250^1 din Codul de procedură penală, a unui nou alineat, alin. (4), cu următorul cuprins: „În cazul în care măsura asigurătorie s-a dispus direct prin hotărârea instanţei de apel, dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător.“
    122. Analizând conţinutul normei eliminate, Curtea reţine că acesta transpunea considerentele Deciziei nr. 24 din 20 ianuarie 2016, în care Curtea a statuat că posibilitatea atacării cu apel a încheierii judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care a fost dispusă măsura asigurătorie numai odată cu sentinţa nu este o garanţie suficientă a dreptului la un proces echitabil. Mai mult, „în situaţia în care încheierea de luare a măsurii asigurătorii a fost dispusă de către instanţa de apel, atunci este negată orice posibilitate a persoanei interesate de a uza de dreptul său substanţial referitor la accesul la justiţie“. De asemenea, „în lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu îşi îndeplineşte obligaţia constituţională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice. Obligaţia de garantare se referă atât la îndatorirea statului de a se abţine de la orice afectare a dreptului de proprietate privată, cât şi la reglementarea din punct de vedere normativ a unor măsuri pozitive apte să asigure liniştita posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor. Or, crearea unui cadru normativ care fragilizează garanţiile pe care statul trebuie să le stabilească în privinţa atributelor dreptului de proprietate privată duce la nesocotirea obligaţiei sale asumate prin textul Constituţiei şi implicit la încălcarea dreptului de proprietate privată. Totodată, Curtea reţine că vulnerabilizarea proprietăţii private a persoanei are drept efect crearea unui regim de insecuritate juridică a acesteia, dreptul său de proprietate devenind iluzoriu. În concluzie, lipsa unei căi de atac separate împotriva luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, fie că este instanţa de fond sau de apel, contravine dreptului consacrat de art. 21 alin. (1) şi alin. (3), art. 44 şi art. 129 din Constituţie“ (paragrafele 30 şi 31).
    123. Invocând Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 în expunerea de motive care a însoţit iniţiativa legislativă, legiuitorul a modificat conţinutul art. 250^1 din Codul de procedură penală referitor la Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii, introducând calea de atac a contestaţiei şi împotriva hotărârii instanţei de apel prin care s-a dispus măsura asigurătorie.
    124. Or, analizând forma legii adoptate de Parlament după decizia instanţei constituţionale, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 159 au fost eliminate, deşi nu au făcut obiectul sesizării de neconstituţionalitate soluţionate prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, fapt ce contravine celor statuate prin Decizia nr. 75 din 30 ianuarie 2019, paragraful 48, în care Curtea a stabilit că efectul deciziei de admitere a obiecţiilor de neconstituţionalitate este obligarea Parlamentului de a reexamina „dispoziţiile legii în limitele deciziei Curţii Constituţionale, ceea ce presupune ca dezbaterea parlamentară să fie reluată în limitele cererii de reexaminare, însă numai cu privire la dispoziţiile care au făcut obiectul sesizării şi controlului de constituţionalitate în prezenta cauză.“
    125. Art. I pct. 246 avea următorul conţinut: „La articolul 453, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(3) Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), g) şi h) pot fi invocate ca motive de revizuire în favoarea persoanei condamnate, a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Cazul prevăzut la alin. (1) lit. f) poate fi invocat ca motiv de revizuire în favoarea persoanei condamnate ori a celei faţă de care s-a aplicat o măsură educativă, a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.»“
    126. În prezent, norma are următorul conţinut: „Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi f) pot fi invocate ca motive de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei“.
    127. Prin Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 453 alin. (3) dinCodul de procedură penală sunt neconstituţionale cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), reţinând că „dispoziţiile art. 453 alin. (3) dinCodul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum şi soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din acelaşi cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor şi a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal“. Curtea a reţinut că, „în situaţia în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părţii civile, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea adevărului judiciar prin retractarea hotărârii pronunţate în cauză.“
    128. Invocând Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017 în expunerea de motive care a însoţit iniţiativa legislativă, legiuitorul a modificat conţinutul art. 453 alin. (3) dinCodul de procedură penală, eliminând soluţia legislativă care limita incidenţa cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. În plus, legiuitorul a inclus în ipoteza normei două noi cazuri de revizuire, completând alin. (1) al art. 453 cu două noi litere, g) şi h).
    129. Aceste din urmă dispoziţii, introduse prin art. I pct. 245 din legea iniţială, au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018. Or, ca urmare a reexaminării legii, Parlamentul, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, putea modifica norma care nu a făcut obiectul controlului (art. I pct. 246) numai sub aspectul corelării sale, ca operaţiune de tehnică legislativă, cu noul conţinut normativ al art. 453 din care era eliminată norma neconstituţională cu care alin. (3) se afla într-o legătură indisolubilă.
    130. Or, analizând forma legii adoptate de Parlament după decizia instanţei constituţionale, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 246 au fost eliminate în integralitate, deşi nu au făcut nici obiectul sesizării de neconstituţionalitate şi, în consecinţă, nici al controlului de constituţionalitate.
    131. Având în vedere jurisprudenţa constantă a instanţei constituţionale, Curtea constată că eliminarea art. I pct. 159, referitor la art. 250^1 alin. (4) din Codul de procedură penală, şi a art. I pct. 246, referitor la art. 453 alin. (3) dinCodul de procedură penală, din cadrul legii reexaminate s-a realizat cu încălcarea limitelor stabilite prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, ceea ce contravine art. 147 alin. (2) din Constituţie.
    132. A doua categorie de critici se referă la eliminarea unor dispoziţii care au făcut obiectul sesizării Curţii şi au fost constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018. Este vizată eliminarea art. I pct. 5, 6 şi 39 din legea în forma anterioară controlului de constituţionalitate efectuat prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018.
    133. Art. I pct. 5 avea următorul conţinut: „La articolul 8 se introduce un nou alineat, alin. (2), cu următorul cuprins: «(2) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparţial şi independent. Repartizarea tuturor cauzelor către judecători sau procurori se face aleatoriu.»“
    134. În urma efectuării controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 283-291, Curtea a reţinut că „soluţia legislativă privind repartizarea aleatorie a cauzelor în ceea ce îi priveşte pe procurori contravine principiului constituţional al subordonării ierarhice, statuat la art. 132 alin. (1) din Constituţie, care îndrituieşte procurorul ierarhic superior să dispună cu privire la modul în care sunt administrate cauzele la nivelul parchetului pe care îl conduce, inclusiv sub aspectul repartizării lor, în funcţie de numărul de cauze aflate în cercetare pe rolul parchetului, de complexitatea lor, precum şi de specializarea procurorilor din subordine“. Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile art. I pct. 5, cu privire la art. 8 alin. (2) din Codul de procedură penală, sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte sintagma „sau procurori“ din conţinutul tezei a doua a acestei norme.
    135. Autorii sesizării consideră că, în acest caz, Parlamentul avea deschisă calea reexaminării doar în ceea ce priveşte eliminarea sintagmei „sau procurori“, acesta neputând efectua modificări în privinţa celorlalte dispoziţii din cuprinsul art. I pct. 5 al legii care a făcut obiectul sesizării.
    136. Examinând argumentele reţinute în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragraful 286, respectiv că „Este adevărat că repartizarea aleatorie a cauzelor este o chestiune care ţine de organizarea judiciară, însă principalul său scop - garantarea dreptului părţilor la un proces echitabil - justifică opţiunea legiuitorului de a îngloba această garanţie în cuprinsul principiilor Codului de procedură penală“, Curtea apreciază că justificarea opţiunii legiuitorului de a include repartizarea aleatorie printre garanţiile procesului penal, expres prevăzute de Codul de procedură penală, nu impune acestuia o obligaţie în acest sens, atâta vreme cât această garanţie este oricum circumscrisă dreptului la un proces echitabil. Elementul de noutate al normei introduse prin art. I pct. 5 rezidă în repartizarea cauzelor în mod aleatoriu nu numai judecătorilor, ci şi procurorilor. Or, prin constatarea neconstituţionalităţii sintagmei „sau procurori“ din conţinutul tezei a doua a acestei norme a dispărut elementul care a determinat modificarea textului de lege, astfel că se justifică renunţarea la modificare, în integralitatea sa. Aşadar, prin eliminarea art. I pct. 5 din legea în forma ce a făcut obiectul controlului de constituţionalitate a priori, Parlamentul nu a depăşit limitele stabilite prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018.
    137. Art. I pct. 6 avea următorul conţinut: „La articolul 10, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(2) Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să asigure subiecţilor procesuali principali şi avocatului timpul necesar pregătirii apărării, care nu poate fi mai mic de 3 zile, cu excepţia luării sau judecării măsurilor preventive, când termenul nu poate fi mai mic de 6 ore şi înlesnirile necesare pregătirii apărării, prin punerea la dispoziţie şi comunicarea întregului material de urmărire penală în formă electronică.»“
    138. În prezent, norma are următorul conţinut: „(2) Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării.“
    139. În urma efectuării controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 292-302, Curtea a reţinut că introducerea unor limite minime de timp pentru pregătirea apărării nu contravine normelor constituţionale din perspectiva scopului reglementării, însă „reglementarea este deficitară, întrucât omite să prevadă modalitatea de calcul al acestor termene, aspect care conferă neclaritate şi impredictibilitate textului legal. Astfel, stabilind termene minime concrete necesare exercitării unei apărări efective într-o cauză penală, obligatorii atât pentru organele de urmărire penală, cât şi pentru instanţele de judecată, legea nu precizează momentul de la care aceste termene încep să curgă. Or, în condiţiile în care sancţiunea este nulitatea, se impune o reglementare completă a regimului juridic al acestor termene, care să respecte atât principiul legalităţii, în componenta sa referitoare la calitatea normei, cât şi dreptul la apărare al subiecţilor procesuali principali“.
    140. Autorii sesizării susţin că, în acest caz, Parlamentul avea deschisă calea reexaminării doar în ceea ce priveşte stabilirea momentului de la care termenele încep să curgă, acesta neputând efectua modificări în privinţa celorlalte dispoziţii din cuprinsul art. I pct. 6 al legii care a făcut obiectul sesizării.
    141. Examinând argumentele reţinute în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, Curtea observă că dreptul la apărare, ca principiu al procedurilor penale şi al procesului penal în ansamblul său, vizează atât drepturi procesuale ale părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali, cât şi garanţii procesuale ale acestora, care nu pot fi interpretate şi aplicate decât în acord cu prevederile constituţionale şi convenţionale ce consacră acest drept. Ţinând cont de faptul că art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală este un text preluat din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel că interpretarea lui nu se poate face decât prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, care are caracter obligatoriu pentru organele judiciare interne, rămâne la latitudinea legiuitorului dacă instituie sau nu termene procedurale exprese, a căror încălcare ar atrage sancţiunea prevăzută de lege. Însă dacă optează pentru reglementarea unor asemenea termene, normele adoptate trebuie să respecte cerinţele de claritate şi previzibilitate. Acesta este sensul în care s-a pronunţat instanţa constituţională prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018.
    142. Prin urmare, adoptarea sau nu a unei atare modificări rămâne o opţiune a legiuitorului, astfel că eliminând art. I pct. 6 din legea în forma ce a făcut obiectul controlului de constituţionalitate a priori, Parlamentul nu a depăşit limitele stabilite prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, plasându-se în marja sa de apreciere.
    143. Art. I pct. 39 avea următorul conţinut: „Articolul 77 se modifică şi va avea următorul cuprins: «Suspectul Art. 77. - Persoana cu privire la care, din probele sau indiciile temeinice existente în cauză, rezultă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se numeşte suspect.»“
    144. În prezent, norma are următorul conţinut: „Persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se numeşte suspect.»“
    145. În urma efectuării controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 376-384, Curtea a reţinut că „noua reglementare a dispoziţiilor art. 77 va constitui temeiul amânării începerii urmăririi penale in personam, pe motiv că procurorul nu are încă formată convingerea că din probele sau indiciile temeinice existente în cauză rezultă că persoana acuzată a săvârşit o faptă. Consecinţa este nu numai pierderea garanţiilor procesuale menţionate mai sus, ci şi a remediului contestării legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Cu alte cuvinte, deşi legiuitorul optează pentru creşterea standardului de probă în privinţa dobândirii calităţii de suspect, opţiunea sa se dovedeşte a fi un impediment insurmontabil în calea exercitării dreptului la un proces echitabil al persoanei acuzate de săvârşirea unei fapte penale“. De asemenea, Curtea a observat că „ridicarea standardului de probă necesar pentru dobândirea calităţii de suspect se suprapune cu cel necesar pentru dobândirea calităţii de inculpat. Prin înlăturarea nejustificată a aprecierii organului de urmărire penală cu privire la formarea unei bănuieli rezonabile cu privire la săvârşirea faptei de către persoana acuzată nu se mai realizează nicio distincţie între ordonanţa de începere a urmăririi penale in personam şi ordonanţa prin care se pune în mişcare acţiunea penală, sub aspectul gradului de convingere a procurorului cu privire la persoana care a săvârşit fapta, împrejurare care lipseşte de efecte juridice întreaga procedură derulată între cele două momente procesuale. Procedând în acest mod, pe de o parte, legiuitorul nu realizează o analiză coroborată a textelor de lege şi, pe de altă parte, împiedică efectiv dreptul la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate în procesul penal.“ În concluzie, Curtea a constatat că dispoziţiile art. I pct. 39, care modifică art. 77 din Codul de procedură penală în ceea ce priveşte sintagma „probele sau“, sunt neconstituţionale, încălcând prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), care consacră principiul legalităţii, şi pe cele ale art. 21 alin. (3), referitoare la dreptul la un proces echitabil.
    146. Autorii sesizării din prezenta cauză susţin că schimbarea opţiunii legiuitorului nu poate avea loc în cadrul procedurii reexaminării, Parlamentul având deschisă - potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie - posibilitatea reluării procesului legislativ de reexaminare numai cu privire la dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale de către Curtea Constituţională, nu şi cu privire la dispoziţiile constatate ca fiind constituţionale.
    147. Examinând argumentele reţinute de Curte în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, Curtea reţine că dobândirea calităţii de suspect prezintă importanţă din perspectiva posibilităţii exercitării drepturilor procesuale inerente acestei calităţi, garanţii specifice dreptului la un proces echitabil, cum ar fi dreptul suspectului de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia, de a consulta dosarul, în condiţiile legii, de a avea un avocat ales sau unul din oficiu pentru cazurile de asistenţă obligatorie, de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei, de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege, de a fi informat cu privire la drepturile sale ori de a beneficia de alte drepturi prevăzute de lege. De aceea, prin Decizia nr. 222 din 4 aprilie 2017, paragraful 29, Curtea a stabilit că, atunci când, în funcţie de particularităţile fiecărui caz, este dovedită privarea suspecţilor/inculpaţilor de drepturile conferite de Codul de procedură penală, fiindu-le grav afectat dreptul la apărare în cursul urmăririi penale, probele şi actele întocmite cu nerespectarea exigenţelor legale pot fi înlăturate în cadrul procedurii de cameră preliminară.
    148. Pornind de la aceste premise şi având în vedere considerentele Deciziei nr. 222 din 4 aprilie 2017, care statuează cu privire la obligaţia procurorului ca, în momentul în care există indicii rezonabile că o persoană a săvârşit fapta pentru care sa început urmărirea penală, să dispună continuarea urmăririi penale faţă de acea persoană, tocmai pentru a-i asigura posibilitatea exercitării efective a garanţiilor procesuale, deci pentru a-i respecta dreptul la un proces echitabil, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, Curtea a statuat că „intervenţia legiuitorului prin modificarea conţinutului normativ al dispoziţiilor art. 77 alin. (1) dinCodul de procedură penală în sensul eliminării bănuielii rezonabile, pe care şi-o formează procurorul, ca premisă a dobândirii calităţii de suspect, şi înlocuirea sa cu convingerea procurorului că persoana în cauză a săvârşit fapta - din probele sau indiciile temeinice existente în cauză rezultă că a săvârşit o faptă - are efectul contrar celor statuate de Curte cu privire la garanţiile procesuale ale persoanei acuzate“ (paragraful 382).
    149. Prin urmare, eliminând dispoziţiile art. I pct. 39, care modifică art. 77 din Codul de procedură penală, Parlamentul nu numai că s-a încadrat în limitele reexaminării prevăzute de art. 147 alin. (2) din Constituţie, dar a şi dat efect obligaţiei de a se conforma celor statuate de Curte prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 cu trimitere la Decizia nr. 222 din 4 aprilie 2017, în virtutea caracterului general obligatoriu al actelor instanţei constituţionale.
    150. Pentru argumentele expuse, Curtea constată că eliminarea art. I pct. 5 referitor la art. 8 alin. (2) din Codul de procedură penală, a art. I pct. 6 referitor la art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală şi a art. I pct. 39, care modifică art. 77 din Codul de procedură penală, din cadrul legii reexaminate s-a realizat în limitele stabilite prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, în acord cu prevederile art. 147 alin. (2) din Constituţie.
    151. A treia categorie de critici vizează eliminarea din conţinutul legii supuse prezentului control a dispoziţiilor art. I pct. 24 şi 133 din legea în forma anterioară controlului de constituţionalitate efectuat prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018. Aceste dispoziţii au făcut obiectul sesizării Curţii, au fost constatate ca fiind neconstituţionale, adoptarea lor fiind justificată de legiuitor de necesitatea punerii de acord a dispoziţiilor modificate constatate anterior ca fiind neconstituţionale cu decizii ale Curţii Constituţionale, pronunţate în cadrul controlului a posteriori.
    152. De la data intrării sale în vigoare, 14 februarie 2014, şi până în prezent, Codul de procedură penală a făcut obiectul mai multor critici de neconstituţionalitate, examinate şi soluţionate de Curtea Constituţională în cadrul controlului a posteriori. O serie dintre dispoziţiile actului normativ au fost constatate ca fiind neconstituţionale, împrejurare ce a născut obligaţia legiuitorului ca, în temeiul art. 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţie, să declanşeze procedura de legiferare în scopul punerii de acord a acestor dispoziţii cu deciziile Curţii, respectiv cu Constituţia.
    153. Aşa fiind, la data de 18 aprilie 2018, 182 de deputaţi şi senatori au iniţiat Propunerea legislativă privind punerea de acord a prevederilor Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, cu deciziile Curţii Constituţionale, cu Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, cu Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, precum şi cu deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care au înaintat-o Parlamentului. În Expunerea de motive care a însoţit propunerea legislativă se arată că aceasta a fost determinată „de armonizarea unor texte din Codul de procedură penală cu practica izvorâtă din deciziile Curţii Constituţionale“, astfel că, în procedura adoptării legii, Parlamentul a avut în vedere următoarele decizii ale instanţei constituţionale: Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, Decizia nr. 133 din 10 martie 2015, Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, Decizia nr. 437 din 22 iunie 2017, Decizia nr. 21 din 17 ianuarie 2017, Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, Decizia nr. 90 din 28 februarie 2017, Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017, Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, Decizia nr. 554 din 19 septembrie 2017, Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017 şi Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017.
    154. Legea adoptată de Parlament la data de 18 iunie 2018 a primit titlul de „Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară“ şi a transpus, aşadar, în actul normativ modificator deciziile Curţii Constituţionale menţionate. Printre acestea, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017 a fost transpusă în art. I pct. 24 cu referire la art. 40 alin. (4^1) din Codul de procedură penală şi Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017 a fost transpusă în art. I pct. 133 cu referire la art. 220 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală. În urma controlului de constituţionalitate a priori la care a fost supusă legea astfel adoptată, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, Curtea a constatat neconstituţionalitatea mai multor dispoziţii modificatoare, printre care şi a celor cuprinse în art. I pct. 24 şi 133.
    155. Art. I pct. 24 avea următorul conţinut: „La articolul 40, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alin. (4^1), cu următorul cuprins: «(4^1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursul formulat împotriva hotărârii judecătoreşti, pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti, în materie penală de către completul de 5 judecători, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Soluţionarea recursului se face potrivit dispoziţiilor art. 425^1, care se aplică în mod corespunzător.»“
    156. Examinând critica de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 351-356, Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017, cu privire la instituţia recursului formulat împotriva unei hotărâri judecătoreşti prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, a statuat că „este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin urmare, acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din Codul de procedură civilă sau penală. De asemenea, Curtea constată că, dat fiind faptul că textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este aplicabil atât în materie procesual civilă, cât şi penală, acesta îşi menţine natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcţie de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De aceea, această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de Codul de procedură civilă sau penală şi nici apel, contestaţie sau plângere în sensul Codului de procedură penală. Mai mult, Curtea reţine că aceeaşi cale de atac nu poate purta denumiri diferite în funcţie de procedura civilă sau penală în care intervine“ (paragraful 21). Referitor la situaţia particulară a gradului de jurisdicţie reprezentat chiar de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti, Curtea a reţinut că „structura de organizare a instanţelor judecătoreşti nu poate fi un motiv care să anihileze un drept stabilit chiar prin Legea nr. 47/1992, pentru că premisa este aceea a configurării organizării instanţelor judecătoreşti în funcţie de drepturile procesuale ce incumbă subiectelor de drept, şi nu invers“ (paragraful 25). De asemenea, Curtea a reţinut că, „în accepţiunea art. 21 din Constituţie, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie şi, deşi legiuitorul are o marjă de apreciere în configurarea acestora, nu se poate ajunge la eliminarea implicită a unei căi de atac în condiţiile în care acesta este reglementat în fondul activ al legislaţiei“ (paragraful 26). „Prin urmare, până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că instanţele judecătoreşti urmează să aplice în mod direct art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 129 din Constituţie, devenind, astfel, competente să soluţioneze recursul formulat împotriva hotărârii judecătoreşti, pronunţate în ultimul grad de jurisdicţie, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate“ (paragraful 28).
    157. Legiuitorul a înţeles să transpună considerentele expuse mai sus, completând dispoziţiile art. 40 din Codul de procedură penală cu un nou alineat, prevăzut de art. I pct. 24 din legea modificatoare. Curtea, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, a observat că, deşi acesta prevede calea de atac a recursului împotriva hotărârilor prin care completurile de 5 judecători din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie resping cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, „omite să stabilească structura sau formaţiunea de judecată din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care soluţionează acest recurs. Trimiterea la procedura de soluţionare a contestaţiei, cale de atac cu o fizionomie specifică, nu face decât să sporească neclaritatea şi imprevizibilitatea textului normativ, viciind în mod definitiv norma“. În plus, dispoziţiile criticate nu reglementează nici „recursul împotriva hotărârilor prin care Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie respinge cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate şi, implicit, formaţiunea de judecată din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care soluţionează acest recurs şi nici competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca recursul împotriva hotărârilor prin care curţile de apel, ca instanţe de ultim grad, resping cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate, şi, implicit, formaţiunea de judecată care să soluţioneze acest recurs“.
    158. Având în vedere aceste deficienţe, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, Curtea a constatat că „dispoziţiile art. I pct. 24 referitoare la completarea art. 40 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta care vizează calitatea normei, şi prevederilor art. 147 din Constituţie, care consacră caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale“.
    159. Art. I pct. 133 avea următorul conţinut:
    "La articolul 220, alineatele (1)-(3) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

    "ART. 220
    (1) Instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, dacă există temeiuri noi care fac necesară privarea de libertate.
    (2) Instanţa de judecată, sesizată conform alin. (1), dispune citarea inculpatului. Audierea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat.
    (3) Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.»“"
"

    160. În prezent, norma are următorul conţinut:
    "(1) Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu.
(2) Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, sesizată conform alin. (1), dispune citarea inculpatului. Audierea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat.
(3) Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.“"

    161. Examinând critica de neconstituţionalitate, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 684-691, Curtea a reţinut că prevederile art. 220 alin. (1) din cod au fost supuse controlului de constituţionalitate a posteriori, iar prin Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 3 martie 2017, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative care permite luarea măsurii arestului la domiciliu, în condiţiile în care anterior inculpatul a fost arestat preventiv sau la domiciliu în aceeaşi cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate. Curtea a observat că, potrivit art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, temeiurile ce stau la baza luării măsurilor preventive privative de libertate sunt similare celor reţinute în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume: inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte; inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament; inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta; există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni. Curtea a apreciat că, deşi suficiente pentru a determina luarea unei măsuri preventive privative de libertate, temeiurile care stau la baza luării acestei măsuri îşi pierd din intensitate odată cu trecerea timpului, pierzându-şi totodată caracterul suficient. Tocmai de aceea, la un moment dat, prelungirea măsurii preventive privative de libertate nu se va mai putea baza pe existenţa aceloraşi temeiuri care au stat la baza dispunerii ei, ci, eventual, pe constatarea existenţei unor noi temeiuri. Imposibilitatea dispunerii din nou a unei măsuri preventive privative de libertate faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate, se constituie într-o garanţie ce însoţeşte măsurile preventive privative de libertate.
    162. Prin urmare, Curtea a reţinut că dispunerea unei noi măsuri preventive privative de libertate, după ce anterior faţă de persoana respectivă a mai fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate, nu se poate baza pe aceleaşi temeiuri care au fundamentat dispunerea primei măsuri preventive privative de libertate. În mod contrar, s-ar ajunge la situaţia în care temeiurile care stau la baza dispunerii unei măsuri preventive privative de libertate să nu fie suficiente pentru a motiva luarea acestei măsuri, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 23 din Constituţie şi celor ale art. 5 din Convenţie. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că este neconstituţională soluţia legislativă reglementată de dispoziţiile art. 220 alin. (1) dinCodul de procedură penală, care permite luarea măsurii arestului la domiciliu, în condiţiile în care anterior inculpatul a fost arestat (preventiv sau la domiciliu) în aceeaşi cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate (Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017, paragrafele 27-31). Cu alte cuvinte, Curtea a constatat neconstituţionalitatea unei omisiuni legislative şi a sancţionat norma cu caracter general cuprinsă în art. 220 alin. (1) din cod.
    163. În încercarea de transpunere a deciziei Curţii, legiuitorul, în loc să completeze normele procesuale penale cu ipoteza învederată prin actul instanţei constituţionale, a modificat norma care prevede luarea măsurii arestului la domiciliu al inculpatului, în lipsa unei măsuri preventive anterioare, adăugând condiţia „dacă există temeiuri noi care fac necesară privarea de libertate“, care anulează însăşi măsura arestului la domiciliu. Or, condiţia reglementată trebuie să vizeze ipoteza dispunerii măsurii arestului la domiciliu, după ce anterior a mai fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate faţă de persoana respectivă.
    164. Pentru acest motiv, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, Curtea a constatat că „dispoziţiile art. I pct. 133, referitoare la modificarea art. 220 alin. (1) dinCodul de procedură penală, nu respectă exigenţele de calitate ale normei, încălcând art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi nici caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, consacrat de art. 147 din Constituţie“.
    165. În cadrul examinării la care au fost supuse cele două dispoziţii modificatoare, Curtea a reţinut cu privire la ambele, ca temei al viciului de neconstituţionalitate, încălcarea dispoziţiilor art. 147, care consacră caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Cu alte cuvinte, demersul legiuitorului în procedura de transpunere în norma procesual penală a considerentelor şi dispozitivelor celor două decizii ale Curţii (Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, respectiv Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017) nu a respectat caracterul obligatoriu al celor statuate de Curte, normele adoptate anulând efectele acestor acte jurisdicţionale, cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    166. În procedura de reexaminare a legii, Parlamentul, fiind ţinut să respecte limitele trasate de Decizia Curţii Constituţionale nr. 633 din 12 octombrie 2018, trebuia să opereze modificarea, completarea ori eliminarea/abrogarea acelor norme declarate în mod expres ca fiind neconstituţionale în tot sau în parte. Având în vedere că normele legale declarate neconstituţionale au avut ca temei al adoptării necesitatea punerii de acord a dispoziţiilor procesuale penale constatate anterior ca fiind neconstituţionale cu decizii ale Curţii Constituţionale, pronunţate în cadrul controlului a posteriori, punerea de acord a legii urma să se realizeze ţinând cont de aceste decizii, a căror transpunere greşită a fost sancţionată de Curte prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018.
    167. În principiu, în cadrul procedurii de punere de acord a unei legi/norme declarate neconstituţionale cu o decizie a Curţii Constituţionale, Parlamentul are libertatea de a decide dacă modifică acea lege/normă strict în sensul celor statuate de Curte sau dacă abandonează intervenţia asupra textului în cauză prin eliminarea normei sau chiar prin respingerea legii. Această deplină competenţă de care beneficiază Parlamentul este însă restrânsă atunci când se interpune o decizie a Curţii Constituţionale pronunţată în cadrul controlului a posteriori prin care norma în vigoare, care face obiectul intervenţiei legislative, a fost declarată neconstituţională. Într-o atare ipoteză, Parlamentul este obligat ca, odată declanşată procedura de modificare a legii în vederea punerii sale în acord cu Constituţia, să adopte normele care transpun actul jurisdicţional al Curţii, eliminând viciile de neconstituţionalitate constatate. Această obligaţie izvorăşte direct din textul constituţional al art. 147 şi impune Parlamentului un rol activ în procesul de constituţionalizare a normelor legale, în acord cu deciziile instanţei constituţionale. Într-o interpretare contrară, ar însemna că, în aplicarea art. 147 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie, legiuitorul, în cadrul procedurii de punere de acord a legii cu deciziile Curţii Constituţionale, are un drept de selecţie cu privire la acestea, prin actul său decizional putând chiar să menţină în legislaţie norme afectate de vicii de neconstituţionalitate.
    168. Din această perspectivă, reexaminarea unei legi în condiţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie se distinge fundamental de reexaminarea în condiţiile art. 77 alin. (2) din Constituţie, această diferenţă fiind expresia rolului constituţional al Curţii Constituţionale. Astfel, dacă în cazul unei reexaminări cerute de Preşedintele României marja de apreciere a Parlamentului cu privire la conţinutul normativ al normei a cărei reanalizare s-a solicitat este deplină, singura limitare fiind cea legată de imposibilitatea de a interveni pe alte texte decât cele care au făcut obiectul cererii de reexaminare, în cazul reexaminării întemeiate pe art. 147 alin. (2) din Constituţie, marja de apreciere a Parlamentului este limitată, acesta fiind obligat să reanalizeze conţinutul normativ exclusiv prin raportare la decizia Curţii Constituţionale, iar soluţiile de modificare, completare sau eliminare/abrogare trebuie să fie în acord cu considerentele deciziei.
    169. Cu alte cuvinte, conformarea cu obligaţia prevăzută de art. 147 alin. (2) din Constituţie implică o intervenţie permanent limitată la considerentele şi dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale. Mai mult, în situaţia în care, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori se interpune o decizie a Curţii Constituţionale prin care norma în vigoare, care face obiectul intervenţiei legislative, a fost declarată neconstituţională, punerea în acord a legii, în cadrul procedurii de reexaminare, se va realiza atât cu privire la decizia pronunţată în controlul de constituţionalitate a priori, cât şi cu privire la decizia pronunţată în controlul de constituţionalitate a posteriori. Prin urmare, intervenţia ulterioară a legiuitorului nu se poate limita la eliminarea din conţinutul legii modificatoare a textelor constatate neconstituţionale, întrucât aceasta ar echivala cu păstrarea soluţiei legislative declarate neconstituţionale pe calea controlului de constituţionalitate a posteriori şi, implicit, lipsirea de efecte juridice a deciziei Curţii care a stat la baza iniţiativei legislative modificatoare. O astfel de conduită a Parlamentului ar anula obligaţia sa de punere de acord a legislaţiei cu deciziile Curţii Constituţionale.
    170. Având în vedere aceste argumente, suprimarea voinţei legiuitorului exprimată în varianta iniţială a legii, ce urmărea introducerea recursului la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale privind hotărârile pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti în materie penală, în conformitate cu considerentele Deciziei nr. 321 din 9 mai 2017, respectiv reglementarea unei condiţii care să vizeze ipoteza dispunerii măsurii arestului la domiciliu, după ce anterior faţă de persoana respectivă a mai fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate, în conformitate cu considerentele Deciziei nr. 22 din 17 ianuarie 2017, echivalează nu numai cu o depăşire a limitelor reexaminării impuse prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, dar şi cu nerespectarea obligaţiei constituţionale a Parlamentului de a pune de acord cu Constituţia dispoziţii legale în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale, ceea ce este de natură să încalce prevederile art. 147 alin. (2) coroborat cu alin. (1) şi alin. (4) ale aceleiaşi norme constituţionale. Astfel, Curtea constată că, ignorând scopul iniţiativei legislative şi decizia Curţii Constituţionale, pe care prima Cameră sesizată le-a respectat (a se vedea art. I pct. 23 şi 116 din legea în forma adoptată de Senat), Camera decizională (Camera Deputaţilor) nu s-a limitat la modificarea sau completarea soluţiilor legislative adoptate de prima Cameră, ci le-a eliminat în integralitate. Adoptând o astfel de conduită, Parlamentul a anulat scopul iniţiativei legislative, astfel cum acesta a fost formulat în expunerea de motive care a însoţit actul normativ, precum şi efectele actelor Curţii Constituţionale. Întrucât viciul de neconstituţionalitate constă în omisiunea legiuitorului de a legifera în acord cu obligaţiile constituţionale prevăzute de art. 147 din Legea fundamentală, Curtea constată că acesta afectează actul normativ în ansamblul său.
    171. Cea de-a treia critică de neconstituţionalitate extrinsecă vizează nerespectarea principiului bicameralismului. Curtea reţine cele statuate prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009: „Potrivit art. 61 din Constituţia României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, iar structura sa este bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Principiul bicameralismului, astfel consacrat, se reflectă însă nu numai în dualismul instituţional în cadrul Parlamentului, ci şi în cel funcţional, deoarece art. 75 din Legea fundamentală stabileşte competenţe de legiferare potrivit cărora fiecare dintre cele două Camere are, în cazurile expres definite, fie calitatea de primă Cameră sesizată, fie de Cameră decizională. Totodată, ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră. Art. 75 din Legea fundamentală a introdus, după revizuirea şi republicarea acesteia în octombrie 2003, soluţia obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră, de reflecţie, a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizională, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor, tocmai pentru a nu exclude o Cameră sau alta din mecanismul legiferării“.
    172. De asemenea, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008).
    173. Pe cale jurisprudenţială (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea cumulativă a celor două criterii este de natură a afecta principiul constituţional care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, din procesul legislativ a primei Camere sesizate.
    174. Pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, Curtea apreciază că autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră.
    175. Din analiza comparativă a conţinutului normativ al actelor adoptate în prima Cameră sesizată (Senatul), respectiv în Camera decizională (Camera Deputaţilor), Curtea observă că aceasta din urmă modifică legea adoptată în urma reexaminării de Senat, eliminând o parte dintre articolele adoptate şi modificând norma care dispune dispoziţiile finale şi tranzitorii ale legii.
    176. Stabilind limitele principiului bicameralismului, prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea a observat că aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect „deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate [...] în sensul că aceasta ar fi Camera care ar fixa în mod definitiv conţinutul proiectului sau propunerii legislative (şi, practic, conţinutul normativ al viitoarei legi), ceea ce are drept consecinţă faptul că cea de-a doua Cameră, Camera decizională, nu va avea posibilitatea să modifice ori să completeze legea adoptată de Camera de reflecţie, ci doar posibilitatea de a o aproba sau de a o respinge“. Sub aceste aspecte, „este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor; prin urmare, lipsirea Camerei decizionale de competenţa sa de a modifica sau completa legea astfel cum a fost adoptată de Camera de reflecţie, deci de a contribui la procesul de elaborare a legilor, ar echivala cu limitarea rolului său constituţional şi cu acordarea unui rol preponderent Camerei de reflecţie în raport cu cea decizională în procesul de elaborare a legilor. Într-o atare situaţie, Camera de reflecţie ar elimina posibilitatea Camerei decizionale de a conlucra la elaborarea actelor normative, aceasta din urmă putându-şi doar exprima prin vot poziţia cu privire la propunerea sau proiectul de lege deja adoptat de Camera de reflecţie, ceea ce este de neconceput“. În consecinţă, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, că art. 75 alin. (3) din Constituţie, atunci când foloseşte sintagma „decide definitiv“ cu privire la Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătut/ă în Camera decizională, unde i se pot aduce modificări şi completări. Însă, în acest caz, Camera decizională nu poate modifica substanţial configuraţia iniţiativei legislative şi obiectul de reglementare, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator.
    177. În ceea ce priveşte existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere, Curtea reţine că analiza pe care o impune respectarea principiului bicameralismului vizează lipsa unor diferenţe majore, substanţiale, de natură a înfrânge rolul deliberativ al celor două Camere. Formele adoptate de Senat şi Camera Deputaţilor au 4 articole (art. I-IV): art. I conţine modificările aduse Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală având un număr de 245 de puncte în forma adoptată de Senat, respectiv 219 puncte în forma adoptată de Camera Deputaţilor, art. II conţine dispoziţii finale şi tranzitorii în forma adoptată de Senat, respectiv modificările aduse Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în forma adoptată de Camera Deputaţilor - 3 puncte, art. III conţine modificările aduse Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în forma adoptată de Senat - 4 puncte, respectiv o normă de înlocuire a unei instituţii juridice în forma adoptată de Camera Deputaţilor, şi, în fine, art. IV dispune republicarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în ambele variante redacţionale. Curtea observă că diferenţa cantitativă (245 de puncte în forma adoptată de Senat, respectiv 219 puncte în forma adoptată de Camera Deputaţilor) determină o schimbare a configuraţiei actului normativ, însă, pentru a stabili dacă s-a respectat sau nu principiul bicameralismului, această modificare trebuie să determine schimbarea semnificativă a conţinutului legislativ, respectiv îndepărtarea de la scopul urmărit de iniţiatori.
    178. Or, Curtea constată că legea, în redactarea pe care a adoptat-o Camera Deputaţilor, nu se îndepărtează în mod esenţial de textul adoptat în Senat, acţionând în limitele rolului său decizional în activitatea de legiferare. Având în vedere conţinutul normativ al legii supuse controlului şi finalitatea urmărită prin adoptarea ei, Curtea apreciază că legea respectă prevederile art. 61 alin. (2) din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului.
    179. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea reţine că acestea vizează dispoziţiile art. I pct. 19, pct. 45, pct. 51, pct. 55, pct. 56, pct. 57, pct. 63, pct. 66, pct. 94, pct. 148, pct. 155, precum şi art. III din lege.
    180. Dispoziţiile art. I pct. 19 au următorul conţinut:
    "Articolul 47 se modifică şi va avea următorul cuprins:
    "(1) Excepţia de necompetenţă materială şi cea de necompetenţă după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
(2) Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi invocată până la începerea cercetării judecătoreşti.
(3) Excepţiile de necompetenţă pot fi invocate din oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată sau de către părţi.»“"
"

    181. În prezent, norma are următorul conţinut:
    "(1) Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei inferioare celei competente potrivit legii poate fi invocată în tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii definitive.
(2) Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei superioare celei competente potrivit legii poate fi invocată până la începerea cercetării judecătoreşti.
(3) Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi invocată în condiţiile alin. (2).
(4) Excepţiile de necompetenţă pot fi invocate din oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată sau de către părţi.“"

    182. Autorii sesizării susţin că legiuitorul, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil pentru toate părţile implicate, în componenta referitoare la termenul rezonabil, extinde inexplicabil sfera şi sancţiunea, prezumând în mod absolut că o instanţă superioară sau un organ de urmărire penală superior celui competent să soluţioneze cauza ar fi „necompetent“ profesional să participe la dezlegarea ei.
    183. Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecţiei reiterează critica având acelaşi obiect şi cu aceeaşi motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 360 şi 361, constatând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 47 din Codul de procedură penală în raport cu criticile formulate, obiecţia este inadmisibilă.
    184. Dispoziţiile art. I pct. 45 au următorul conţinut: „La articolul 110, după alineatul (5) se introduce un nou alineat, alin. (6), cu următorul cuprins: «(6) Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.»“
    185. Autorii susţin că dispoziţia introdusă reia teza a doua a art. 110 alin. (5) din cod, astfel că se creează un paralelism legislativ care încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    186. Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 110 alin. (5) din Codul de procedură penală în vigoare, în cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau a inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo, iar atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia suspectului sau a inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă. Cât priveşte înregistrarea şedinţelor de judecată, prin Decizia nr. 128 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 22 mai 2015, analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut că „dispoziţii cu privire la înregistrarea şedinţei de judecată se regăsesc în art. 13 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulează că şedinţele de judecată se înregistrează prin mijloace tehnice video sau audio ori se consemnează prin stenografiere. Înregistrările sau stenogramele se transcriu de îndată. Grefierul sau specialistul în stenografie consemnează toate afirmaţiile, întrebările şi susţinerile celor prezenţi, inclusiv ale preşedintelui completului de judecată. La cerere, părţile pot primi o copie a transcrierii înregistrărilor, stenogramelor sau notelor grefierului“ (paragraful 17). De asemenea, Curtea a reţinut că „instanţa de judecată înregistrează şedinţele de judecată în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale care are ca scop o mai bună administrare a justiţiei“ (paragraful 21); prin urmare, Curtea a constatat că „înregistrarea şedinţelor de judecată este obligatorie, vizează toate cauzele, întrucât legiuitorul nu a făcut nicio distincţie, şi reprezintă o operaţiune tehnică ce nu este de natură să aducă atingere prevederilor constituţionale invocate şi are drept scop înfăptuirea unui act de justiţie transparent şi realizarea unei bune administrări a justiţiei ca serviciu public“ (paragraful 23).
    187. Curtea observă că, în vreme ce dispoziţiile art. 110 alin. (5) din Codul de procedură penală vizează imposibilitatea înregistrării audierii suspectului sau a inculpatului cu mijloace tehnice audio sau audiovideo în faza urmăririi penale, dispoziţiile alin. (6), nou-introduse, au aplicabilitate generală, vizând întreaga durată a procesului penal. Acestea sunt coroborate cu normele procesual penale în vigoare, potrivit cărora procurorul şi părţile pot cere citirea notelor de şedinţă şi vizarea lor de către preşedinte, iar după terminarea şedinţei de judecată participanţii la proces pot primi, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului [art. 369 alin. (2) şi alin. (3) din Codul de procedură penală].
    188. Prin urmare, deşi sferele de incidenţă a celor două norme se suprapun parţial (faza urmăririi penale este o fază a procesului penal, deci este inclusă în acesta), ele sunt totuşi diferite, legiuitorul accentuând garanţia procesuală penală a înregistrării audierii suspectului sau a inculpatului cu mijloace tehnice audio sau audiovideo în faza urmăririi penale.
    189. Pentru aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 45, referitoare la art. 110 alin. (6) din Codul de procedură penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, obiecţia fiind neîntemeiată.
    190. Dispoziţiile art. I pct. 51 au următorul conţinut: „Articolul 125 se modifică şi va avea următorul cuprins: «În cazul în care există probe sau indicii temeinice că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor ameninţat şi dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute la art. 126 sau 127, după caz.»“
    191. În prezent, norma are următorul conţinut: „În cazul în care există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor ameninţat şi dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute la art. 126 sau 127, după caz.“
    192. Critica vizează condiţionarea acordării statutului de martor ameninţat de existenţa „unor probe sau indicii temeinice“, apreciindu-se că se încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei publice, prin crearea unei stări de pericol pentru o serie de valori constituţionale.
    193. Critica identică a acestor dispoziţii a fost soluţionată prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragraful 484, când Curtea a reţinut că adoptarea acestei soluţii legislative constituie opţiunea legiuitorului în reglementarea instituţiei martorului ameninţat, opţiune care respectă marja de apreciere în interiorul căreia legiuitorul are libertatea de a dispune. Observând că, în prezenta cauză, autorii obiecţiei reiterează critica având acelaşi obiect şi cu aceeaşi motivare, Curtea constată că obiecţia este inadmisibilă.
    194. Dispoziţiile art. I pct. 55 au următorul conţinut: „La articolul 138, alineatul (12) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(12) Prin livrare supravegheată se înţelege tehnica de supraveghere şi cercetare prin care se permit intrarea, circulaţia sau ieşirea de pe teritoriul ţării a unor bunuri în privinţa cărora există indicii temeinice cu privire la caracterul ilicit al deţinerii sau obţinerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităţilor competente, în scopul investigării unei infracţiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârşirea acesteia.»“
    195. În prezent, norma are următorul conţinut: „(12) Prin livrare supravegheată se înţelege tehnica de supraveghere şi cercetare prin care se permit intrarea, circulaţia sau ieşirea de pe teritoriul ţării a unor bunuri în privinţa cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deţinerii sau obţinerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităţilor competente, în scopul investigării unei infracţiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârşirea acesteia.»“
    196. Critica vizează modul mecanic în care legiuitorul a înţeles să înlocuiască sintagma „suspiciune rezonabilă“ cu termenul „probe“ sau cu sintagma „indicii temeinice“, ceea ce conduce, în opinia autorilor sesizării, la situaţii profund injuste, de natură a crea un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului şi cele ale persoanei vătămate şi ale societăţii, în general.
    197. Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecţiei reiterează critica având acelaşi obiect şi cu aceeaşi motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 488-491, constatând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 138 alin. (12) din Codul de procedură penală în raport cu criticile formulate, obiecţia cu un atare obiect este inadmisibilă.
    198. Dispoziţiile art. I pct. 56 au următorul conţinut: „La articolul 139 alineatul (1), litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins: «a) există indicii temeinice cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);»“
    199. În prezent, norma are următorul conţinut: „a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2);“.
    200. Critica de neconstituţionalitate vizează condiţionarea aplicării măsurii supravegherii tehnice de existenţa unor „indicii temeinice“, în locul „suspiciunii rezonabile“, cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, fapt ce este de natură a crea un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului şi cele ale persoanei vătămate şi ale societăţii, în general, de cele mai multe ori supravegherea tehnică fiind dispusă tocmai în vederea strângerii de probe şi indicii temeinice care să fundamenteze punerea în mişcare a acţiunii penale.
    201. Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecţiei reiterează critica având acelaşi obiect şi cu aceeaşi motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 495-499, constatând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 139 alin. (1) lit. a) dinCodul de procedură penală în raport cu criticile formulate, Curtea reţine că obiecţia este inadmisibilă.
    202. Dispoziţiile art. I pct. 57 au următorul conţinut: „La articolul 139, alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(3) Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi şi de subiecţii procesuali principali, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii.»“
    203. În prezent, norma are următorul conţinut: „(3) Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.“
    204. Critica de neconstituţionalitate vizează eliminarea unui mijloc de probă important, respectiv înregistrările efectuate de persoane, altele decât cele expres şi limitativ prevăzute de lege.
    205. Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecţiei reiterează critica având acelaşi obiect şi cu aceeaşi motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 503-506, constatând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 139 alin. (3) dinCodul de procedură penală în raport cu criticile formulate, obiecţia este inadmisibilă.
    206. Dispoziţiile art. I pct. 63 au următorul conţinut: „La articolul 146^1 alineatul (5) se abrogă.“
    207. În prezent, norma are următorul conţinut: „(5) În cazurile în care există urgenţă, iar obţinerea mandatului în condiţiile alin. (1) sau (2) ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa victimei sau a altor persoane şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1) sau, după caz, alin. (2), procurorul poate dispune obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare efectuate sau care urmează a fi efectuate. Dispoziţiile art. 141 se aplică în mod corespunzător.“
    208. Critica susţine încălcarea dreptului la integritatea fizică a persoanei, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Constituţie, procurorul nemaiputând obţine în condiţii de urgenţă date privitoare la tranzacţiile financiare efectuate sau care urmează a fi efectuate.
    209. Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecţiei reiterează critica având acelaşi obiect şi cu aceeaşi motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragraful 554, statuând că este neîntemeiată, întrucât norma abrogatoare reprezintă opţiunea legiuitorului de a renunţa la excepţia prevăzută de actuala reglementare, intervenţia legislativă respectând marja de apreciere de care beneficiază legiuitorul în materie, Curtea constată că obiecţia este inadmisibilă.
    210. Dispoziţiile art. I pct. 66 au următorul conţinut: „La articolul 153, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(1) Procurorul poate solicita, cu încuviinţarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, unei instituţii de credit sau oricărei alte instituţii care deţine date privind situaţia financiară a unei persoane, comunicarea datelor privind existenţa şi conţinutul conturilor şi a altor situaţii financiare în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.»“
    211. În prezent, norma are următorul conţinut: „(1) Procurorul poate solicita unei instituţii de credit sau oricărei alte instituţii care deţine date privind situaţia financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existenţa şi conţinutul conturilor unei persoane, în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.“
    212. Critica vizează modul mecanic în care legiuitorul a înţeles să înlocuiască sintagma „suspiciune rezonabilă“ cu sintagma „indicii temeinice“, ceea ce conduce, în opinia autorilor sesizării, la situaţii profund injuste, de natură a crea un dezechilibru nejustificat între interesele suspectului/inculpatului şi cele ale persoanei vătămate şi ale societăţii, în general.
    213. Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecţiei reiterează critica având acelaşi obiect şi cu aceeaşi motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 572 şi 573, constatând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 153 alin. (1) dinCodul de procedură penală în raport cu criticile formulate, Curtea reţine că obiecţia este inadmisibilă.
    214. Dispoziţiile art. I pct. 94 au următorul conţinut: „La articolul 209, alineatul (11) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(11) Suspectului sau inculpatului reţinut, la cerere, i se înmânează un exemplar al ordonanţei prevăzute la alin. (10) împreună cu întregul material probator administrat.»“
    215. În prezent, norma are următorul conţinut: „(11) Suspectului sau inculpatului reţinut i se înmânează un exemplar al ordonanţei prevăzute la alin. (10).“
    216. Critica vizează lipsa de claritate a textului, deoarece nu prevede dacă, în eventualitatea lipsei oricăror documente din interiorul materialului probator înmânat odată cu ordonanţa prevăzută la art. 209 alin. (10) din cod, este atrasă nulitatea ordonanţei sau se consideră neefectuată procedura înmânării acesteia. De asemenea, se mai critică şi faptul că măsura este excesivă, presupunând un mare efort logistic.
    217. Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecţiei reiterează critica având acelaşi obiect şi cu aceeaşi motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 655-657, constatând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 209 alin. (11) din Codul de procedură penală în raport cu criticile formulate, obiecţia cu un atare obiect este inadmisibilă.
    218. Dispoziţiile art. I pct. 148 au următorul conţinut: „La articolul 281 alineatul (4), litera b) se modifică şi va avea următorul cuprins: «b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii, după rămânerea definitivă a încheierii prevăzute la art. 370^2.»“
    219. În prezent, norma are următorul conţinut: „b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.“
    220. Autorii sesizării susţin că sancţionarea cu nulitatea absolută a actelor efectuate de un organ de urmărire superior într-o cauză de competenţa unui organ de urmărire penală inferior este nejustificată prin raportare la principiul controlului ierarhic în baza căruia îşi desfăşoară activitatea procurorii.
    221. Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecţiei reiterează critica având acelaşi obiect şi cu aceeaşi motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 749-758, constatând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 281 alin. (4) lit. b) din Codul de procedură penală în raport cu criticile formulate, Curtea reţine că obiecţia este inadmisibilă.
    222. Dispoziţiile art. I pct. 155 au următorul conţinut: „La articolul 290, după alineatul (1) se introduc două noi alineate, alin. (1^1) şi alin. (1^2), cu următorul cuprins:
    "(1^1) Pentru ca o persoană să beneficieze de dispoziţiile referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă denunţul trebuie să fie depus într-un termen de maximum 1 an de la data la care persoana a luat cunoştinţă de săvârşirea infracţiunii.
(1^2) Condamnarea, renunţarea la judecată sau amânarea executării pedepsei faţă de o persoană nu poate fi dispusă exclusiv pe baza mărturiei denunţătorului dacă acestea nu sunt însoţite de alte probe."

    223. Critica vizează dispoziţiile art. 290 alin. (1^1), care prevăd limitarea temporală a beneficiului reducerii limitelor de pedeapsă ca urmare a depunerii unui denunţ, împrejurare ce conduce la descurajarea persoanelor care au cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni de a sesiza organele judiciare, fapt care încalcă principiul aflării adevărului.
    224. Având în vedere că, în prezenta cauză, autorii obiecţiei reiterează critica având acelaşi obiect şi cu aceeaşi motivare pe care Curtea a analizat-o în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragrafele 778-782, constatând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 290 alin. (1^1) din Codul de procedură penală în raport cu criticile formulate, Curtea reţine că obiecţia este inadmisibilă.
    225. Dispoziţiile art. III au următorul conţinut: „În toate situaţiile în care Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală se referă la judecătorul de cameră preliminară se va înţelege că referirea se face la instanţa de judecată competentă potrivit legii.“
    226. Autorii sesizării apreciază că art. III din lege este neconstituţional sub două aspecte: (i) întrucât contravine principiului securităţii juridice, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, consacrat la art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi (ii) întrucât ignoră dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie, în temeiul cărora Parlamentul avea obligaţia de a pune de acord legea cu Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018.
    227. Cu privire la primul aspect, pentru a determina efectul aplicării art. III din legea supusă controlului asupra Codului de procedură penală, Curtea apreciază ca fiind necesară o succintă prezentare a sferei de incidenţă a instituţiei camerei preliminare. Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată.
    228. Instituţia camerei preliminare a fost concepută „ca o instituţie nouă şi inovatoare“, care are ca scop „înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată“. Instituţia este reglementată în cuprinsul Codului de procedură penală la art. 342-348, unde se găsesc elementele referitoare la obiectul şi durata, măsurile premergătoare, procedura, soluţiile ce pot fi pronunţate şi contestaţia împotriva acestor soluţii. Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu cele ale art. 54 din Codul de procedură penală, care dispun asupra competenţei judecătorului de cameră preliminară, în sensul că acesta verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.
    229. Prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor judiciare, acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată, astfel că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, şi Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea a reţinut că procedura camerei preliminare a fost încredinţată unui judecător, a cărui activitate se circumscrie competenţei materiale, personale şi teritoriale a instanţei din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional. Totuşi, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, prevăzute expres la art. 54 lit. a), b) şi c) din Codul de procedură penală, Curtea a observat că „activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie“. De altfel, Curtea a apreciat că „rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/ nevinovăţiei inculpatului“.
    230. Pe de altă parte, în temeiul art. 54 lit. d) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară este competent a se pronunţa asupra: recuzării, abţinerii [art. 67 alin. (6) şi art. 68 alin. (4) din Codul de procedură penală], măsurilor preventive referitoare la controlul judiciar/pe cauţiune, arestul preventiv, calea de atac asupra măsurilor preventive, verificarea măsurilor preventive după trimiterea în judecată/în cursul urmăririi penale [art. 203 alin. (2) şi (3), art. 205 alin. (1), art. 207, art. 208, art. 211 alin. (2), art. 214, art. 216 alin. (2) din Codul de procedură penală], măsurilor de protecţie cu privire la martorii ameninţaţi [art. 126 alin. (7) din Codul de procedură penală], luării şi ridicării măsurilor provizorii de siguranţă cu caracter medical - obligarea provizorie la tratament medical (art. 245-246 din Codul de procedură penală), internării medicale provizorii (art. 247-248 din Codul de procedură penală), luării măsurilor asigurătorii (art. 249, art. 254 din Codul de procedură penală), contestaţiei împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară [art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală], restituirii lucrurilor (art. 255 din Codul de procedură penală), amenzii judiciare (art. 284 din Codul de procedură penală), confiscării (art. 315 din Codul de procedură penală), soluţionării contestaţiilor împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic inferioară [art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală], măsurilor preventive referitoare la persoana juridică [art. 491 alin. (3) şi art. 493 din Codul de procedură penală], precum şi asupra sesizării privind luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris în caz de clasare sau renunţare la urmărirea penală, conform art. 549^1 din Codul de procedură penală.
    231. Potrivit art. I pct. 185 din legea supusă controlului de constituţionalitate, „Titlul II - Camera preliminară din partea specială, cuprinzând art. 342-348, se abrogă“. Abrogarea acestor dispoziţii implică în mod evident modificarea tuturor normelor procesuale penale care se referă sau fac trimitere la „judecătorul de cameră preliminară“ şi la „procedura de cameră preliminară“.
    232. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că „este de datoria Parlamentului să opereze, cu prilejul reexaminării legii, acele intervenţii impuse cu evidenţă nu numai de necesitatea recorelării dispoziţiilor sub aspectul normelor de tehnică legislativă, deci prin raportare la Legea nr. 24/2000, ci, în primul rând, de necesitatea conformităţii acelor dispoziţii cu normele Constituţiei. Demersul legiuitorului este unul firesc, diligent, neprevăzut în mod expres de un text legal sau regulamentar, dar care urmăreşte respectarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitor la principiul general al obligativităţii respectării Constituţiei şi a supremaţiei sale şi impus de principiul colaborării loiale şi cu bună-credinţă între autorităţile publice, în exercitarea atribuţiilor acestora, derivat din normele fundamentale“ (paragraful 101 al Deciziei nr. 251 din 19 aprilie 2018).
    233. Aşadar, în cadrul procedurii de punere de acord a unei legi cu o decizie a Curţii Constituţionale, Parlamentul are obligaţia de a opera în cuprinsul actului normativ respectiv acele corelări de ordin tehnic legislativ care să confere noii legi coerenţă şi claritate. Normele de tehnică legislativă impun că, în temeiul art. 59 din Legea nr. 24/2000,
    "(1) Modificarea unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia şi în redarea lor într-o nouă formulare.
(2) Pentru exprimarea normativă a intenţiei de modificare a unui act normativ se nominalizează expres textul vizat, cu toate elementele de identificare necesare, iar dispoziţia propriu-zisă se formulează utilizându-se sintagma «se modifică şi va avea următorul cuprins:», urmată de redarea noului text.
(3) Procedeul de a se menţiona generic, în finalul unui act normativ, că un alt act normativ conex sau texte din acel act «se modifică corespunzător» trebuie evitat. De asemenea, nu se utilizează, pentru a exprima o modificare, redarea doar a unor fragmente ori sintagme dintr-un text. Modificarea trebuie să cuprindă în întregime textul vizat, cuprins în articol, alineat sau în elementul marcat al unei enumerări“."

    234. De asemenea, art. 61 alin. (2) din aceeaşi lege dispune că: „(2) Prevederile modificate sau care completează actul normativ trebuie să se integreze armonios în actul supus modificării ori completării, asigurându-se unitatea de stil şi de terminologie, precum şi succesiunea normală a articolelor.“
    235. Analizând modificările operate asupra Codului de procedură penală, Curtea constată că legiuitorul, abrogând instituţia „Camerei preliminare“, a modificat actul normativ prin două procedee diferite, care, privite coroborat, generează imprevizibilitatea actului. Primul procedeu pentru care legiuitorul a optat, aparent cu respectarea normelor de tehnică legislativă, a fost modificarea expresă a unor norme care conţineau instituţia judecătorului de cameră preliminară. Astfel, în cadrul legii criticate, la art. I pct. 3, 12, 22-25, 28, 31, 33-34, 37, 52, 65, 89-93, 97-101, 106-109, 113, 115-123, 126, 128-129, 131-135, 146, 149, 152-153, 163-166, 174-176, 178-182, 184, 198, 209-211, 213-216 şi la art. II pct. 1 şi 2, modificările vizează exclusiv intervenţii legislative determinate de renunţarea la judecătorul de cameră preliminară. În toate aceste norme, legiuitorul a optat pentru eliminarea din text a sintagmei „judecătorul/judecătorului de cameră preliminară“, fără înlocuirea acesteia cu sintagma „instanţa de judecată competentă potrivit legii“.
    236. Intervenţia legislativă de acest gen însă nu a vizat toate normele care se referă sau fac trimitere la „judecătorul de cameră preliminară“ şi la „procedura de cameră preliminară“. Observând că în cuprinsul Codului de procedură penală mai multe norme rămân necorelate în privinţa acestei instituţii, legiuitorul a folosit al doilea procedeu de modificare a Codului de procedură penală, respectiv a introdus art. III în legea reexaminată.
    237. Or, aplicând prevederile art. III din legea criticată dispoziţiilor Codului de procedură penală, Curtea constată că efectul lor asupra actului normativ, în ansamblul său, nu corespunde regulilor expres instituite prin Legea nr. 24/2000, întrucât operaţiunea de renunţare la o sintagmă/noţiune/instituţie şi înlocuirea înţelesului ei cu un altul se realizează printr-un procedeu impropriu, generator prin el însuşi de neclaritate şi imprecizie. Dispoziţiile modificate ar fi trebuit identificate în mod expres, tehnica legislativă statuând că „se nominalizează expres textul vizat, cu toate elementele de identificare necesare“, „fără a se utiliza, pentru a exprima o modificare, redarea doar a unor fragmente ori sintagme dintr-un text“, fiind necesar ca modificarea „să cuprindă în întregime textul vizat, cuprins în articol, alineat sau în elementul marcat al unei enumerări“.
    238. Analizând comparativ legea modificată (Codul de procedură penală) şi legea modificatoare (legea supusă controlului de constituţionalitate), rezultă că referiri la „judecătorul de cameră preliminară“ sau la „procedura camerei preliminare“ se regăsesc în continuare în mai multe articole rămase nemodificate, printre care art. 211 alin. (2), art. 214 alin. (1), art. 215^1 alin. (7), art. 220 alin. (1), art. 249 alin. (1) şi alin. (6), art. 250^1 alin. (1) şi alin. (2) sau art. 396 alin. (9) din Codul de procedură penală.
    239. Legiuitorul ar fi trebuit, în reexaminarea legii, să modifice în mod corespunzător fiecare dintre aceste dispoziţii, introducerea unei dispoziţii cu caracter general în sensul că referirile la „judecătorul de cameră preliminară“ se înţeleg (N.B. nu „se înlocuiesc“) ca referiri la „instanţa de judecată competentă potrivit legii“ afectând în mod evident claritatea şi previzibilitatea legii. Dincolo de inconsecvenţa în aplicarea regulilor de tehnică legislativă (folosirea atât a modificării exprese, cât şi a modificării implicite) în cadrul aceluiaşi act normativ cu privire la aceeaşi instituţie juridică (camera preliminară), care în mod cert generează interpretări şi aplicări diferite ale legii, dispoziţiile art. III din lege sunt susceptibile ele însele de a genera neclaritatea normelor procesuale pe care le vizează, întrucât înlocuirea trimiterilor făcute la „judecătorul de cameră preliminară“ cu sintagma „instanţa de judecată competentă potrivit legii“ dă naştere unor dispoziţii ambigue, repetitive, de tipul „instanţa de judecată competentă potrivit legii sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere (...)“ [a se vedea art. 220 alin. (1) din cod] sau „împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către instanţa de judecată competentă potrivit legii, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel (...)“ [art. 250^1 alin. (1) din cod].
    240. Mai mult, operând cu cele două modalităţi de corelare a normelor Codului de procedură penală (modificare expresă şi modificare implicită) în procesul de adaptare la noua configuraţie a procesului penal, din care a fost înlăturată camera preliminară, legiuitorul omite faptul că o serie de dispoziţii ale Codului de procedură penală fac referire la „procedura camerei preliminare“. Ca urmare a acestei omisiuni, aceste dispoziţii rămân neschimbate, întrucât ele nu cad nici sub incidenţa modificărilor exprese, punctuale, nici a modificării întemeiate pe art. III din legea criticată. În această situaţie sunt, cu titlu exemplificativ, dispoziţiile art. 211 alin. (2), art. 215^1 alin. (7) sau art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, care vor rămâne în fondul activ al legislaţiei. Cu alte cuvinte, deşi abrogă procedura camerei preliminare, legiuitorul nu a realizat corelările necesare impuse şi prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, astfel încât în Codul de procedură penală rămân norme ce fac trimitere în continuare la această procedură.
    241. Având în vedere argumentele prezentate, Curtea apreciază că inconsecvenţa legiuitorului cu privire la modul de reglementare a abrogării instituţiei camerei preliminare demonstrează abordarea neunitară în efectuarea modificărilor Codului de procedură penală, cu efecte asupra calităţii întregului act normativ. Sunt afectate claritatea, precizia şi previzibilitatea legii, având în vedere că, potrivit jurisprudenţei instanţei de control constituţional, cerinţa de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii priveşte scopul şi consecinţele pe care le antrenează. Aşadar, în condiţiile în care corelarea tehnico-legislativă este necesară pentru asigurarea acestor cerinţe, modalitatea concretă în care Parlamentul a ales să o realizeze în privinţa instituţiei judecătorului de cameră preliminară, respectiv a procedurii de cameră preliminară contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta referitoare la calitatea legii.
    242. Pe lângă aspectele referitoare la lipsa de claritate şi previzibilitate a normei, care generează confuzie în aplicarea normelor procesuale penale la care face trimitere sau pe care omite să le modifice pentru a conferi unitate şi coerenţă întregului act normativ, aspecte analizate în prealabil, Curtea constată că norma criticată este deficitară şi sub aspectul punerii sale de acord cu Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, prin care s-au analizat dispoziţiile cu caracter tranzitoriu şi final ale legii modificatoare. Astfel, prin decizia menţionată, paragraful 1032, Curtea a constatat că, „în condiţiile în care, prin art. I pct. 224, potrivit căruia „Titlul II - Camera preliminară din partea specială, cuprinzând art. 342-348, se abrogă“ [art. I pct. 185 din prezenta lege], legiuitorul elimină procedura camerei preliminare, fază obligatorie a procesului penal, omisiunea de a reglementa în cadrul art. II prevederile cu caracter tranzitoriu referitoare la cauzele aflate în această procedură, la momentul intrării în vigoare a legii abrogatoare, este de natură a crea incertitudine cu privire la modul de desfăşurare a procesului penal, fapt inadmisibil din perspectiva caracterului previzibil şi echitabil al procedurii penale. În ceea ce priveşte principiul previzibilităţii legii, Curtea observă că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate. Referitor la aceste cerinţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 23 septembrie 1998, pronunţată în Cauza Petra împotriva României), iar cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă (Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit).“
    243. Or, reglementând doar „înlocuirea“ sintagmei „judecătorul de cameră preliminară“ cu sintagma „instanţa de judecată competentă potrivit legii“, Parlamentul ignoră obligaţia stabilită prin decizia Curţii Constituţionale şi refuză să reglementeze prevederile cu caracter tranzitoriu referitoare la cauzele aflate în această procedură, la momentul intrării în vigoare a legii abrogatoare.
    244. Curtea observă că prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, la data la care intrau în vigoare prevederile legale referitoare la judecătorul de cameră preliminară şi procedura de cameră preliminară, legiuitorul prevedea în art. 6 alin. (1) următoarele: „cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s-a început cercetarea judecătorească se soluţionează de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege“, respectiv alin. (2): „În situaţia prevăzută la alin. (1), instanţa pe rolul căreia se află cauza o trimite judecătorului de cameră preliminară, pentru a proceda potrivit art. 342-348 din Codul de procedură penală, ori, după caz, o declină în favoarea instanţei competente.“ Aceeaşi lege prevede la art. 8 că „Hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă“, iar la art. 9 alin. (5), (6), (7) şi (8) că
    "(5) Sentinţele prin care s-a dispus, potrivit legii vechi, restituirea cauzei procurorului cu privire la care termenul de declarare a recursului nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse contestaţiei, potrivit art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală.
(6) Contestaţia prevăzută la alin. (5) se soluţionează de către judecătorul de cameră preliminară al instanţei ierarhic superioare celei căreia îi revine, potrivit legii noi, competenţa să judece cauza în primă instanţă ori, după caz, de către completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(7) Cererile de recurs împotriva sentinţelor prevăzute la alin. (5), depuse anterior intrării în vigoare a legii noi, se vor considera contestaţii.
(8) Termenul de declarare a contestaţiei prevăzute la alin. (5) se calculează potrivit art. 332 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968.“"

    245. Dacă, prin aceste reglementări, legiuitorul dispunea norme tranzitorii exprese, menite să asigure previzibilitate şi certitudine cu privire la modul de desfăşurare a procesului penal, în prezent, prin omisiunea de a institui norme care să regleze situaţiile pendinte, în curs de desfăşurare la data succesiunii celor două legi, apare neclar ce se întâmplă cu cauzele aflate în procedura camerei preliminare, dacă rămân spre soluţionare judecătorului de cameră preliminară. Aparent, cauzele aflate în procedura camerei preliminare se vor desfăşura după procedura reglementată în lege la art. I pct. 188 - Verificări prealabile la judecată în primă instanţă, cuprinzând art. 370^1-370^5. Însă, aşa cum s-a arătat în prealabil, judecătorul de cameră preliminară este competent, în temeiul art. 54 lit. d) din Codul de procedură penală, să se pronunţe cu privire la o serie de alte chestiuni, care nu vizează verificările prealabile după sesizarea instanţei prin rechizitoriu. De asemenea, nu rezultă expres din textul legii dacă hotărârile pronunţate în procedura camerei preliminare după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă, şi nici cine soluţionează plângerea formulată în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală. În lipsa elementelor de circumstanţiere, precizie şi detaliere menţionate mai sus, legea astfel modificată este o încălcare a limitelor reexaminării în interiorul cărora Parlamentul avea competenţa de a pune de acord dispoziţiile neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale.
    246. În concluzie prevederile art. III din legea supusă controlului încalcă prevederile art. 147 din Constituţie şi sunt de natură a crea incertitudine cu privire la modul de desfăşurare a procesului penal, fapt inadmisibil din perspectiva caracterului previzibil şi echitabil al procedurii penale. Întrucât norma tranzitorie vizează aplicarea noilor dispoziţii în procesele penale pendinte, viciul de care este afectată se răsfrânge asupra întregului act normativ, astfel încât Curtea urmează să constate neconstituţionalitatea legii supuse controlului, în ansamblul său.
    247. Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reţine că, în cadrul procedurii de punere de acord a unei legi/norme declarate neconstituţionale cu o decizie a Curţii Constituţionale, Parlamentul, în principiu, are libertatea de a decide dacă modifică acea lege/normă strict în sensul celor statuate de Curte sau dacă abandonează intervenţia asupra textului în cauză prin eliminarea normei sau chiar prin respingerea legii. Însă, aşa cum s-a statuat mai sus, în paragraful 167 al prezentei decizii, această libertate a Parlamentului este restrânsă atunci când se interpune o decizie a Curţii Constituţionale pronunţată în cadrul controlului a posteriori prin care norma în vigoare, care face obiectul intervenţiei legislative, a fost declarată neconstituţională. Într-o atare ipoteză, Parlamentul este obligat ca, odată declanşată procedura de modificare a legii în vederea punerii sale de acord cu Constituţia, să adopte normele care transpun actul jurisdicţional al Curţii, eliminând viciile de neconstituţionalitate constatate. Această obligaţie izvorăşte direct din textul constituţional al art. 147 şi impune Parlamentului un rol activ în procesul de constituţionalizare a normelor legale, în acord cu deciziile instanţei constituţionale. Într-o interpretare contrară, ar însemna că, în aplicarea art. 147 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie, legiuitorul, în cadrul procedurii de punere de acord a legii cu deciziile Curţii Constituţionale, are un drept de selecţie cu privire la acestea, prin actul său decizional putând chiar să menţină în legislaţie norme afectate de vicii de neconstituţionalitate, fapt ce nu poate fi acceptat.
    248. Cu alte cuvinte, în cadrul procedurii de reexaminare a legii, conformarea cu obligaţia prevăzută de art. 147 alin. (2) din Constituţie implică, pe de o parte, o intervenţie legislativă permanent limitată la considerentele şi dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale şi, pe de altă parte, odată declanşată procedura de modificare a legii în scopul punerii sale de acord cu o decizie a Curţii Constituţionale pronunţată în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori, intervenţia ulterioară a legiuitorului nu poate fi abandonată, acesta fiind obligat să adopte normele care transpun actul jurisdicţional al Curţii. Admiterea unei soluţii contrare care ar permite legiuitorului să opteze pentru abandonarea procedurii legislative cu un atare scop ar echivala cu păstrarea soluţiei legislative declarate neconstituţionale pe calea controlului de constituţionalitate a posteriori şi, implicit, lipsirea de efecte juridice a deciziei Curţii care a stat la baza iniţiativei legislative modificatoare. O astfel de conduită a Parlamentului ar anula însuşi scopul legiferării, acela de a armoniza legislaţia cu deciziile Curţii Constituţionale, încălcând obligaţia constituţională consacrată de art. 147 alin. (2) din Legea fundamentală. Or, în conformitate cu rolul Curţii Constituţionale şi cu valenţele controlului de constituţionalitate, procesul de reexaminare a legii implică în mod obligatoriu o conduită loială din partea Parlamentului şi o analiză aplicată şi responsabilă a tuturor textelor declarate neconstituţionale, prin raportare la considerentele deciziei.
    249. În jurisprudenţa sa referitoare la interpretarea art. 147 alin. (2) din Constituţie, Curtea a statuat, de principiu, că, în situaţia în care constată neconstituţionalitatea unei legi în ansamblul său, şi nu doar a unor dispoziţii din aceasta, „pronunţarea unei astfel de decizii are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări“. Totodată, în considerarea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, care stabilesc că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării“, Curtea a mai reţinut următoarele: „Competenţa de legiferare a acestuia cu privire la un anumit domeniu nu poate fi limitată dacă legea astfel adoptată respectă exigenţele Legii fundamentale. Prin urmare, opţiunea legiuitorului de a legifera în materia în care Curtea Constituţională a admis o sesizare de neconstituţionalitate cu privire la o lege în ansamblul său presupune parcurgerea tuturor fazelor procesului legislativ prevăzut de Constituţie şi de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, Decizia 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, paragraful 50, sau Decizia nr. 432 din 21 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 6 iulie 2018, paragraful 35). De asemenea, prin Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, paragraful 50, Curtea a stabilit că reexaminarea, mai exact punerea de acord a deciziei, se aplică numai atunci când Curtea a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale acesteia, şi nu atunci când neconstituţionalitatea vizează actul normativ în ansamblul său, în caz contrar încălcându-se art. 147 alin. (2) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 22 septembrie 2016, paragrafele 45-48). Totodată, prin Decizia nr. 432 din 21 iunie 2018, paragraful 36, Curtea a stabilit faptul ca art. 147 alin. (2) din Constituţie nu este incident, întrucât prin decizia Curţii Constituţionale a fost constatată neconstituţionalitatea legii în ansamblul său, iar nu doar a unor dispoziţii din cuprinsul acesteia“. Aşadar, aşa cum este statuat, cu valoare de principiu, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în situaţia constatării neconstituţionalităţii legii în ansamblul său, pronunţarea unei astfel de decizii are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări. Parlamentului îi revine obligaţia să constate încetarea de drept a procesului legislativ, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii legii, în integralitatea sa, iar, în ipoteza iniţierii unui nou demers legislativ cu privire la acelaşi domeniu de reglementare, să se conformeze celor statuate prin decizia Curţii Constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 76 din 30 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 20 martie 2019, paragraful 42, Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, paragraful 88, Decizia nr. 140 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 14 mai 2019, paragraful 86, sau Decizia nr. 141 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 17 mai 2019, paragraful 96).
    250. Curtea reţine că jurisprudenţa sa vizează, cu caracter general, iniţiativele legislative reglementate de art. 74 din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 383 din 29 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 4 iulie 2019, paragraful 26). Cu privire însă la ipoteza particulară a unei legi care are ca scop punerea în acord a unor prevederi neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, Curtea reţine incidenţa dispoziţiilor constituţionale ale art. 147 alin. (2), potrivit căruia „În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale“, şi ale art. 147 alin. (4), conform căruia „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor“. Aşa fiind, aplicând jurisprudenţa de principiu a Curţii Constituţionale referitoare la efectele deciziei de constatare a neconstituţionalităţii unei legi în ansamblul său la situaţia specifică a legilor de transpunere a deciziilor instanţei constituţionale, obligatorii pentru Parlament în virtutea art. 147 alin. (4) din Constituţie, este evident că, în cazul constatării neconstituţionalităţii unei astfel de legi, în ansamblul ei, decizia Curţii nu poate avea ca efect încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări, întrucât o atare consecinţă ataşată actului jurisdicţional ar fi de natură să împiedice Parlamentul în îndeplinirea obligaţiei constituţionale expres prevăzute de art. 147 alin. (2). Mai mult, nici legiuitorul nu poate opta pentru abandonarea procedurii legislative iniţiate, întrucât, aşa cum s-a menţionat, o atare opţiune ar avea ca efect păstrarea soluţiei legislative declarate neconstituţionale pe calea controlului de constituţionalitate a posteriori şi, implicit, lipsirea de efecte juridice a deciziei Curţii care a stat la baza iniţiativei legislative modificatoare.
    251. Aşadar, sub aspectul efectelor pe care le produce decizia de constatare a neconstituţionalităţii unei legi, în ansamblul ei, diferenţa specifică dintre legea de transpunere a deciziilor instanţei constituţionale, declarată neconstituţională în ansamblul ei, şi celelalte tipuri de legi, declarate neconstituţionale, în ansamblul lor, este dată de reglementarea expresă din art. 147 din Constituţie, care instituie în sarcina Parlamentului obligaţia de a asigura constituţionalizarea normelor legale, în acord cu deciziile instanţei constituţionale. Având în vedere aceste argumente, ca efect al prezentei decizii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (2) şi (4) din Legea fundamentală, Parlamentului îi revine în continuare obligaţia să reexamineze legea supusă controlului, iar, în cadrul acestei proceduri, să se conformeze celor statuate atât prin prezenta decizie, cât şi prin deciziile anterioare la care Curtea Constituţională a făcut trimitere.
    252. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 78 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România şi de Preşedintele României şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în ansamblul ei, este neconstituţională.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 29 iulie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Mihaela Senia Costinescu


    OPINIE CONCURENTĂ
    În acord cu soluţia pronunţată de Curte în ceea ce priveşte admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în ansamblul său, considerăm că sesizarea formulată de un număr de 78 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România şi de Preşedintele României trebuia admisă şi prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5), coroborate cu art. 69 din Constituţie, în ceea ce priveşte critica referitoare la nerespectarea termenului regulamentar referitor la difuzarea raportului întocmit de comisia parlamentară cu cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, legea fiind avizată de comisia specială, prin raportul din data de 24 aprilie 2019, şi, în aceeaşi zi, dezbătută şi aprobată în şedinţa Camerei Deputaţilor.
    Argumentele care susţin neconstituţionalitatea legii şi sub acest aspect au fost pe larg prezentate în Opinia separată semnată de judecătorul Daniel Marius Morar formulată la Decizia Curţii Constituţionale nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, opinie la care facem trimitere în mod corespunzător.


                    Judecător,
                    Daniel Marius Morar


    OPINIE CONCURENTĂ
    Sesizările de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României şi de un număr de 78 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România se impuneau a fi admise şi în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate extrinsecă care a vizat faptul că legea a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, fapt care aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, deoarece raportul Comisiei parlamentare speciale comune, elaborat în cadrul procedurii din faţa Camerei Deputaţilor, a fost difuzat deputaţilor în chiar ziua votului, aşadar, cu nerespectarea termenului de cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, ceea ce determină neconstituţionalitatea legii, în ansamblul său.
    Cu privire la această critică de neconstituţionalitate extrinsecă arătăm următoarele:
    Conform art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 28 iunie 2016: „(2) Raportul [întocmit de comisia sesizată în fond - sn] va fi imprimat şi difuzat deputaţilor cu cel puţin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative pentru care Camera Deputaţilor este prima Cameră sesizată, şi cu cel puţin 5 zile, în cazul celor pentru care Camera Deputaţilor este Cameră decizională“.
    Or, analizând procedura de adoptare a legii supuse controlului de constituţionalitate, constatăm că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost reexaminată şi adoptată în data de 10 decembrie 2018, în plenul Senatului şi înaintată Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. La data de 12 decembrie 2018, legea a fost trimisă pentru raport Comisiei parlamentare speciale comune, care a întocmit un nou raport, pe care l-a depus în data de 24 aprilie 2019. În aceeaşi zi, plenul Camerei Deputaţilor, în temeiul art. 75 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, a luat în dezbatere şi a adoptat legea (181 de voturi pentru, 83 contra şi o abţinere), pe care a trimis-o spre promulgare Preşedintelui României, în data de 2 mai 2019.
    Ca atare, în cauză, se constată că raportul întocmit de Comisia parlamentară specială comună a fost depus în data de 24 aprilie 2019, iar legea a fost adoptată în aceeaşi zi, în condiţiile în care forma legii adoptate în Senat a fost transmisă Camerei Deputaţilor în data de 10 decembrie 2018.
    În jurisprudenţa sa [Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012], Curtea a statuat că:
    "Autonomia regulamentară constituie expresia statului de drept, a principiilor democratice şi poate opera exclusiv în cadrul limitelor stabilite de Legea fundamentală. Autonomia regulamentară nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului. Astfel, între principiul constituţional referitor la autonomia Parlamentului de a-şi stabili reguli interne de organizare şi funcţionare [art. 64 alin. (1)] şi principiul constituţional referitor la rolul Parlamentului, în ansamblul autorităţilor publice ale statului, ce exercită, potrivit Constituţiei, atribuţii specifice democraţiei constituţionale (legiferarea, acordarea votului de încredere, în baza căruia este numit Guvernul, retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, declararea stării de război, aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării etc.), Curtea apreciază că există un raport ca de la mijloc/instrument la scop/interes. Astfel, regulamentele parlamentare se constituie într-un ansamblu de norme juridice, menite să organizeze şi să disciplineze activitatea parlamentară cu privire, printre altele, la procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor mai importante instituţii sau autorităţi publice în stat (Guvern, o parte dintre judecătorii Curţii Constituţionale, o parte dintre membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curţii de Conturi, Avocatul Poporului, directorii serviciilor de informaţii), precum şi regulile de organizare şi funcţionare ale fiecărei Camere. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juridice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în scopul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului, autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Constituţie.
    Ca orice act normativ destinat să reglementeze un anumit domeniu de activitate, regulamentul parlamentar trebuie să respecte cerinţele privind claritatea şi previzibilitatea normelor, să fie un element regulator suplu, care, pe de o parte, să permită o libertate de acţiune parlamentarilor sau grupurilor parlamentare în acord cu dispoziţiile art. 69 din Constituţie referitoare la caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, iar, pe de altă parte, să garanteze autorităţii legiuitoare posibilitatea de a-şi îndeplini rolul constituţional. Or, instrumentul juridic menit să asigure îndeplinirea atribuţiilor Parlamentului nu poate constitui o piedică în realizarea scopului său.
    Regulamentul parlamentar trebuie interpretat şi aplicat cu bună-credinţă şi în spiritul loialităţii faţă de Legea fundamentală"

    În prezenta cauză, Curtea nu este chemată să verifice numai dacă a fost respectat Regulamentul Camerei Deputaţilor, ci dacă, prin conduita sa, Camera Deputaţilor a încălcat garanţiile procedurale pe care le are la îndemână deputatul pentru a-şi exercita mandatul în serviciul poporului, respectiv de a cunoaşte amendamentele depuse, de a formula propriile amendamente şi de a vota în cunoştinţă de cauză propunerea/proiectul de lege. De aceea, se reţin ca norme de referinţă art. 69 alin. (1) şi art. 74 din Constituţie, raportate la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie referitor la statul de drept, democraţie şi obligaţia respectării supremaţiei Constituţiei.
    Desfăşurarea procesului legislativ în cauza analizată denotă faptul că încălcarea termenului de 5 zile din regulament (s.n. termenul este de 5 zile întrucât Camera Deputaţilor a fost Cameră decizională), aspect care în sine nu atrage neconstituţionalitatea extrinsecă a unui act normativ, a avut însă aptitudinea să ducă la imposibilitatea exercitării plenare a mandatului de deputat, în sensul că nu au putut fi luate la cunoştinţă amendamentele adoptate în comisia sesizată în fond şi dezbătute în mod real, nu s-au putut depune sau sa limitat extrem de sever dreptul deputaţilor de a depune amendamente şi nu a fost exprimat un vot în deplină cunoştinţă de cauză.
    Practic, legiuitorul nu a respectat garanţiile pe care Regulamentul Camerei Deputaţilor le instituie în consacrarea mandatului reprezentativ prevăzut de Constituţie, termenul de 5 zile, pus la dispoziţia parlamentarilor membri ai Camerei decizionale, fiind anulat.
    O asemenea concluzie derivă din complexitatea actului modificator şi amploarea modificărilor operate, din faptul că problemele ce s-ar fi impus a fi dezbătute vizează chiar Codul de procedură penală al României, iar aspectele modificate în privinţa diverselor instituţii de drept sunt extrem de sensibile pentru societate şi evoluţia ei.
    Astfel, nu este vorba doar de încălcarea unui simplu termen procedural, ci de consecinţele pe care le produce sau le poate produce o asemenea încălcare având în vedere importanţa problemelor dezbătute.
    Politica penală şi procedural penală a statului nu poate fi dezbătută şi votată într-o Cameră a Parlamentului într-o singură zi; ea reflectă starea şi evoluţia societăţii în contextul fenomenului infracţional, ea implică luarea unei decizii de natură legislativă care are repercusiuni deosebite asupra dezvoltării societăţii şi nu reflectă o necesitate de moment. Ea nu trebuie să fie contradictorie sau să răspundă dorinţei unei anumite opţiuni politice, ci trebuie să răspundă cerinţelor societăţii, protejând interesele generale ale acesteia. Or, pentru aceasta, deputatul trebuie să aibă asigurată posibilitatea de a lua cunoştinţă de proiectul/propunerea legislativă, amendamentele aduse, raportul şi avizele comisiilor permanente, dar şi de a se informa sau consulta cu alţi actori politici sau instituţionali; numai în aceste condiţii îşi poate forma o opinie asupra problemei dezbătute şi numai în aceste condiţii votul său, eminamente politic, poate fi dat în deplină cunoştinţă de cauză.
    Prin urmare, se constată că deputaţii au fost puşi în situaţia de a nu putea participa în mod real la dezbaterea parlamentară, aceasta fiind dusă în derizoriu, căpătând valenţele unui simulacru.
    Or, înseşi exigenţele statului de drept şi principiile care stau la baza democraţiei se opun unei paradigme care să ridice la rang de principiu constituţional aparenţa sau mimarea dezbaterii parlamentare. De aceea, ori de câte ori, prin nerespectarea unui termen procedural asociat dezbaterii parlamentare, are loc o încălcare a exercitării plenare a mandatului parlamentar, Curtea este îndrituită să intervină şi să constate neconstituţionalitatea extrinsecă a actului normativ respectiv, prin raportare la art. 69 alin. (1) şi art. 74 din Constituţie, cu reţinerea încălcării art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, aşa cum s-ar fi impus şi în cauza de faţă.
    Totodată, cu privire la nerespectarea termenului de 5 zile, în punctul de vedere transmis de preşedintele Camerei Deputaţilor, s-a susţinut că în procedura de adoptare a legii supuse controlului de constituţionalitate nu sunt incidente dispoziţiile art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, ci dispoziţiile art. 69 alin. (3), care prevăd expres că: „La propunerea motivată a Biroului permanent sau a unui lider de grup parlamentar, Comitetul liderilor grupurilor parlamentare, în unanimitate, poate aproba înscrierea pe ordinea de zi a proiectelor de legi sau a propunerilor legislative, care se vor supune dezbaterii şi adoptării, în ziua şedinţei de plen a Camerei Deputaţilor“.
    Ca urmare a acestei apărări, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, au fost solicitate preşedintelui Camerei Deputaţilor informaţii cu privire la desfăşurarea procedurii legislative referitoare la legea supusă controlului de constituţionalitate. Având în vedere că norma regulamentară prevede întrunirea cumulativă a două condiţii: existenţa unei propuneri motivate a unor subiecte de drept expres determinate, respectiv aprobarea propunerii, în unanimitate, de către Comitetul liderilor grupurilor parlamentare, Curtea a solicitat documentele care conţin propunerea motivată a Biroului permanent sau a unui lider de grup parlamentar, formulată în temeiul dispoziţiilor art. 69 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, adresată Comitetului liderilor grupurilor parlamentare, în vederea înscrierii pe ordinea de zi a propunerii legislative în ziua şedinţei de plen a Camerei Deputaţilor din 24 aprilie 2019, precum şi documentul care atestă aprobarea, în unanimitate, a acestei propuneri de către Comitetul liderilor grupurilor parlamentare.
    Prin Adresa nr. 1/1.723 din 20 mai 2019, înregistrată la Curte cu nr. 4.045 din 20 mai 2019, preşedintele Camerei Deputaţilor a comunicat că, „în conformitate cu prevederile art. 38 şi art. 39 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, înscrierea legii la care faceţi referire pe ordinea de zi a şedinţei Camerei Deputaţilor se aprobă de către Comitetul liderilor grupurilor parlamentare cu majoritatea rezultată din ponderea votului fiecărui membru prezent. Dispoziţiile art. 69 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor referitoare la unanimitatea voturilor liderilor grupurilor parlamentare pentru înscrierea pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor de către Comitetul liderilor grupurilor parlamentare a unui anumit proiect de lege se aplică numai în situaţia în care în ziua şedinţei de plen a Camerei Deputaţilor se solicită completarea ordinii de zi cu o anumită iniţiativă legislativă. În situaţia legii la care faceţi referire în solicitare, nu a fost necesară unanimitatea voturilor liderilor grupurilor parlamentare, întrucât şedinţa Comitetului liderilor grupurilor parlamentare a avut loc în ziua precedentă plenului Camerei Deputaţilor, şedinţa Comitetului liderilor grupurilor parlamentare ţinându-se în data de 23.04.2019, iar şedinţa plenului Camerei Deputaţilor având loc în data de 24.04.2019“.
    La răspunsul formulat a fost ataşat un extras al stenogramei şedinţei Biroului permanent al Camerei Deputaţilor din data de 23 aprilie 2019, prin care se atestă că şedinţa a fost condusă de vicepreşedintele Camerei, dl Florin Iordache, participanţii la şedinţă, intervenţia dlui Iordache cu privire la cvorumul de şedinţă şi răspunsul „Nu“ la întrebarea „Dacă la ordinea de zi a şedinţei de Birou permanent sunt intervenţii?“. La punctul 3 al stenogramei menţionate anterior, intitulat „Notă privind iniţiativele legislative pentru care rapoartele comisiilor au fost depuse şi distribuite în perioada 16-18 aprilie 2019, care, la propunerea motivată a Biroului permanent sau a unui lider de grup parlamentar, Comitetul liderilor grupurilor parlamentare, în unanimitate, poate aproba înscrierea pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor, pentru a fi dezbătute în ziua de miercuri, 24 aprilie 2019“, se găseşte intervenţia dlui Iordache prin care solicită Comitetului liderilor să aleagă din lista privind iniţiativele pentru care rapoartele au fost depuse şi distribuite în perioada 16-18 aprilie 2019: „Comitetul liderilor, vă rog, dacă consideraţi, puteţi alege din această listă să stabiliţi ordinea de zi pentru şedinţa de mâine“.
    De asemenea, este ataşat un extras al şedinţei Comitetului liderilor grupurilor parlamentare din 23 aprilie 2019, prin care se atestă că şedinţa a fost condusă de liderul Grupului parlamentar al P.S.D., dl Alfred Robert Simonis, şi participanţii la şedinţă. Extrasul conţine dezbaterea referitoare la propunerea dlui Alfred Robert Simonis de a introduce Pl-x 373/2018 (Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară), sub rezerva primirii raportului, în şedinţa plenului din 24 aprilie 2019. În urma dezbaterilor, cu trei voturi împotrivă, trei pentru şi o abţinere, propunerea a fost adoptată.
    Din analiza documentelor prezentate rezultă că nu a existat o propunere motivată a Biroului permanent sau a unui lider de grup parlamentar şi nici documentul care să ateste aprobarea, în unanimitate, a acestei propuneri de către Comitetul liderilor grupurilor parlamentare, potrivit art. 69 alin. (3) din regulament. În cauza de faţă, potrivit stenogramei de şedinţă a Comitetului liderilor grupurilor parlamentare, propunerea formulată de liderul Grupului parlamentar al P.S.D. nu a fost motivată şi a fost adoptată cu trei voturi împotrivă, trei pentru şi o abţinere, astfel că această decizie nu a întrunit nici măcar majoritatea voturilor.
    Mai mult, constatăm că includerea pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaţilor din 24 aprilie 2019 s-a realizat cu privire la un act normativ pentru care raportul comisiei de fond nu fusese depus şi distribuit. Or, aşa cum reiese din chiar stenograma şedinţei din 23 aprilie 2019, Comitetul liderilor urma să stabilească ordinea de zi, alegând din lista privind iniţiativele pentru care rapoartele au fost depuse şi distribuite în perioada 16-18 aprilie 2019.
    De asemenea, observăm lipsa de consecvenţă a preşedintelui Camerei Deputaţilor, care, prin punctul de vedere transmis Curţii în data de 9 mai 2019, invocă dispoziţiile art. 69 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor (normă cu caracter special) pentru a motiva inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din acelaşi regulament (normă cu caracter general), pentru ca ulterior, prin răspunsul formulat la solicitarea prezentării documentelor aferente, transmis în data de 20 mai 2019, să invoce prevederile art. 38 şi art. 39 din regulament referitoare la aprobarea înscrierii legii pe ordinea de zi a şedinţei plenului Camerei Deputaţilor de către Comitetul liderilor grupurilor parlamentare, dispoziţii cu caracter general care atrag tocmai incidenţa prevederilor art. 69 alin. (2), pe care iniţial a contestat-o.
    Chiar dacă am admite incidenţa dispoziţiilor art. 69 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor (evident, doar dacă ar fi fost respectate cele două condiţii cumulative) pentru a refuza aplicarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 69 alin. (2) din regulament, se impune să facem trimitere la cele statuate de Curte în Decizia nr. 48 din 17 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 21 mai 1994, şi reiterate constant, ulterior, în jurisprudenţa sa (spre exemplu, Decizia nr. 209/2012). Astfel, Curtea a reţinut că, potrivit „poziţiei preeminente a Parlamentului în sistemul autorităţilor publice ale României, el exercită prerogative de cea mai mare însemnătate pentru activitatea de stat, fiind, în întregul său, expresia suveranităţii naţionale rezultată din alegerile parlamentare. [...] Camerele nu ar putea păşi direct la dezbaterea şi adoptarea unei legi, fără o pregătire corespunzătoare, prealabilă, a lucrărilor ce urmează a se desfăşura în plen“. Însă Parlamentul „nu poate fi reprezentat sau înlocuit de niciunul dintre organele sale interne şi pe care chiar el şi le înfiinţează, din simplul motiv că el nu poate delega nimănui - şi cu atât mai puţin unui grup de parlamentari - suveranitatea naţională cu care electoratul la împuternicit în urma alegerilor parlamentare. Pentru ca un control parlamentar să fie autentic, el trebuie să fie deplin, adică Parlamentul ţării trebuie să dispună de posibilitatea de a lua orice măsuri pentru a da conţinut acestei plenitudini. [...] Deplasarea [...] unui centru de decizie constituţional (Parlamentul) la comisii ale acestuia nu este conformă cu menirea celui dintâi, exprimată clar în prevederile art. 110 şi art. 58 din Constituţie [art. 111 şi art. 61 din Constituţia revizuită].“ Aceste argumente sunt a fortiori aplicabile cu privire la activitatea Comitetului liderilor grupurilor parlamentare, care nu poate decide înlăturarea dreptului membrilor Parlamentului de a lua cunoştinţă şi de a dezbate o lege cu un conţinut normativ atât de complex şi cu efecte importante în societate.
    Având în vedere argumentele prezentate, constatăm conduita vădit arbitrară a legiuitorului, care ignoră, în mod constant, normele regulamentare, recomandarea Curţii Constituţionale cuprinsă în Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018, paragrafele 48-49, potrivit căreia „parlamentarii, fie că provin din rândul majorităţii, fie că provin din cel al opoziţiei, trebuie să se abţină de la exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale şi să respecte o regulă de proporţionalitate, de natură să asigure adoptarea deciziilor ca urmare a unei dezbateri publice prealabile“, şi, implicit, principiul exercitării cu bună-credinţă şi în spirit de loialitate faţă de valorile constituţionale a drepturilor procedurale parlamentare.
    Nerespectarea termenelor prevăzute în propriile regulamente de organizare şi funcţionare împiedică Parlamentul să îşi exercite funcţia de legiferare în mod efectiv, transformând actul decizional al votului într-o formalitate care lipseşte de efecte juridice norma cuprinsă în art. 69 din Constituţie. Procesul legislativ desfăşurat cu privire la legea supusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză nu a presupus o dezbatere reală asupra iniţiativei legislative, în sensul că nu a avut loc un schimb de idei cu privire la conţinutul normativ al acesteia. Mai mult, în absenţa dezbaterilor, participarea membrilor Parlamentului la procesul legislativ a fost golită de conţinut, reducându-se la votarea propunerii legislative în lipsa oricărei cunoaşteri a conţinutului acesteia, ceea ce este de neconceput într-un stat de drept.
    Având în vedere toate aspectele relevate mai sus, considerăm că
    Sesizările de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României şi de un număr de 78 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România se impuneau a fi admise şi în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate extrinsecă care a vizat faptul că legea a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, fapt care aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, deoarece raportul Comisiei parlamentare speciale comune, elaborat în cadrul procedurii din faţa Camerei Deputaţilor, a fost difuzat deputaţilor în chiar ziua votului, aşadar, cu nerespectarea termenului de cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, ceea ce determină neconstituţionalitatea legii, în ansamblul său.


                    Judecători,
                    dr. Livia Stanciu
                    prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu

    ----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice