Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Titirişcă │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Eugen Anton. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea First Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 2.612/288/2021 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea - Secţia civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.960D/2021. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a depus la dosar un înscris prin care solicită judecarea în lipsă a acestuia. 4. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.979D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul său, a pct. 2 al articolului unic al Legii nr. 52/2020, cu referire la art. 4 alin. (1^1) şi art. 4 alin. (1^3), a pct. 2 al articolului unic al Legii nr. 52/2020, cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. a), a pct. 2 al articolului unic al Legii nr. 52/2020, cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. b), a pct. 2 al articolului unic al Legii nr. 52/2020, cu referire la art. 4 alin. (1^2), a pct. 3 al articolului unic al Legii nr. 52/2020, cu referire la art. 4 alin. (3), a pct. 3 al articolului unic al Legii nr. 52/2020, cu referire la art. 4 alin. (4), şi a pct. 8 al articolului unic al Legii nr. 52/2020, cu referire la art. 8 alin. (5) tezele II şi III, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV din Amsterdam, Olanda, în Dosarul nr. 10.678/1.748/2020 al Judecătoriei Cornetu, precum şi în dosarele nr. 1.992D/2021 şi nr. 1.993D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 52/2020, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Bank (România) - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 3.819/301/2021 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi în Dosarul nr. 2.251/302/2021 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă. 5. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 6. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.979D/2021, nr. 1.992D/2021 şi nr. 1.993D/2021 la Dosarul nr. 1.960D/2021, care a fost primul înregistrat. 7. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât, în esenţă, se invocă critici de neconstituţionalitate intrinsecă asupra cărora instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat deja, fiind invocate, în fapt, elemente de drept substanţial cu referire la teoria impreviziunii. Invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 8. Prin Încheierea din 26 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2.612/288/2021, Judecătoria Râmnicu Vâlcea - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ce constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.960D/2021. Excepţia a fost ridicată de Societatea First Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate în temeiul Legii nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 52/2020. 9. Prin Încheierea din 17 martie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 10.678/1.748/2020, Judecătoria Cornetu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul său, a pct. 2 al articolului unic al Legii nr. 52/2020, cu referire la art. 4 alin. (1^1) şi art. 4 alin. (1^3), a pct. 2 al articolului unic al Legii nr. 52/2020, cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. a), a pct. 2 al articolului unic al Legii nr. 52/2020, cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. b), a pct. 2 al articolului unic al Legii nr. 52/2020, cu referire la art. 4 alin. (1^2), a pct. 3 al articolului unic al Legii nr. 52/2020, cu referire la art. 4 alin. (3), a pct. 3 al articolului unic al Legii nr. 52/2020, cu referire la art. 4 alin. (4), a pct. 8 al articolului unic al Legii nr. 52/2020, cu referire la art. 8 alin. (5) tezele II şi III, excepţie ce constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.979D/2021. Excepţia a fost ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV din Amsterdam, Olanda, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate în temeiul Legii nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 52/2020. 10. Prin Încheierea din 24 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 3.819/301/2021, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 52/2020, excepţie ce constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.992D/2021. Excepţia a fost ridicată de Societatea Credit Europe Bank (Romania) - S.A. din Bucureşti, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate în temeiul Legii nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 52/2020. 11. Prin Încheierea din 25 mai 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2.251/302/2021, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 52/2020, excepţie ce constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.993D/2021. Excepţia a fost ridicată de Societatea Credit Europe Bank (Romania) - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate în temeiul Legii nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 52/2020. 12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se invocă critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă. Astfel, se susţine, în esenţă, că Legea nr. 52/2020 încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), întrucât nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care instituie mai multe principii ce trebuie avute în vedere cu ocazia procesului de legiferare a actelor normative. În acest sens, se arată că respectarea Legii nr. 24/2000 concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare, iar adoptarea Legii nr. 52/2020 s-a făcut fără consultarea şi în lipsa avizului favorabil al Băncii Naţionale a României, precum şi în lipsa unei temeinice motivări şi fundamentări a actului normativ. 13. Necesitatea obţinerii avizului rezultă şi din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, conform căreia orice proiect de act normativ care priveşte domeniile în care Banca Naţională are atribuţii va fi adoptat după ce în prealabil s-a solicitat avizul Băncii Naţionale a României. De altfel, această lacună a fost semnalată de Consiliul Legislativ, care a arătat la pct. 2 din Avizul nr. 505 din 4 septembrie 2018 faptul că este obligatorie solicitarea avizului Băncii Naţionale a României. 14. În susţinerea criticilor de neconstituţionale intrinsecă se susţine că prezumţia absolută de impreviziune reglementată prin art. 4 alin. (1^1)-(1^3) din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 52/2020, încalcă principiul respectării deciziilor anterioare ale Curţii Constituţionale, conform art. 147 alin. (4) din Constituţia României, întrucât nu au fost respectate considerentele Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019. Totodată, aceasta reprezintă o ingerinţă nepermisă în dreptul de proprietate al băncii, ceea ce încalcă dispoziţiile art. 44 şi ale art. 53 din Constituţie. 15. Primele două cazuri de impreviziune, prevăzute de art. 4 alin. (1^1)-(1^3) din Legea nr. 77/2016, sunt reglementate într-o manieră neclară, din care lipsesc cu desăvârşire elemente esenţiale pentru aplicarea textelor de lege, cum ar fi datele în funcţie de care se analizează creşterea obligaţiei lunare de plată a debitorului pentru constatarea intervenirii creşterii cu peste 50% pe o perioadă de 6 luni. În acelaşi sens, prioritatea adaptării contractului de credit este reglementată ambiguu. Or, impreviziunea este o instituţie juridică complexă, ce presupune îndeplinirea mai multor condiţii legale, reglementate de Codul civil, condiţii recunoscute şi admise inclusiv prin Codul civil din 1864. Ca atare, expresia „reprezintă impreviziune“ este neclară, întrucât nu se înţelege dacă legiuitorul a avut în vedere toate condiţiile impreviziunii, astfel cum rezultă din Codul civil şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 16. De asemenea, destinatarul normei nu are posibilitatea să înţeleagă ce a dorit legiuitorul să exprime prin sintagma „imposibilitate vădită de continuare a contractului“, cum poate fi determinată şi constatată, mai ales că impreviziunea se deosebeşte de riscul în contracte tocmai prin aceea că evenimentul imprevizibil survenit în cursul executării contractului nu determină imposibilitatea executării contractului, ci caracterul excesiv de oneros al acestuia. 17. Se mai susţine că evaluarea caracterului vădit injust al executării obligaţiei de debitor nu se raportează la situaţia personală a acestuia, însă, chiar şi în aceste condiţii, acest caracter nu se poate prezuma absolut, câtă vreme în evaluarea sa este necesar să se examineze situaţia contractului în mediul economic în care acesta îşi produce efectele. O fluctuaţie a cursului valutar care intervine treptat, pe o perioadă de 10-15 ani de la încheierea contractului, şi care este însoţită de creşterea generală a standardului de viaţă, manifestată prin creşterea salariului minim pe economie, independent de situaţia personală a debitorului, nu poate constitui, de plano, o prezumţie absolută de caracter vădit injust al executării obligaţiei de către debitor. De aceea, efectul prezumţiilor de risc supraadăugat trebuie să fie lăsat la aprecierea instanţelor judecătoreşti. 18. În privinţa celui de-al treilea caz de impreviziune, conform art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, se arată că acesta nu diferă de textul legal care a constituit obiectul controlului Curţii finalizat prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019. Ca atare, păstrându-se soluţia legislativă, se încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie. De asemenea, trimiterea la art. 4 alin. (1^3) din cuprinsul acestui text este neclară, fiind susceptibilă de mai multe interpretări. 19. Judecătoria Râmnicu Vâlcea - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, iar legea criticată este suficient de clară şi precisă pentru a putea fi aplicată. Se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia dării în plată. 20. Judecătoria Cornetu apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată în ceea ce priveşte definiţia acordată de legiuitor condiţiei impreviziunii, având în vedere faptul că textele criticate instituie cazuri specifice prezumate în mod absolut ca impreviziune, ceea ce pare a fi în contradicţie cu cerinţa elementului neprevăzut, care este de esenţa impreviziunii. De asemenea, instanţa apreciază că textele criticate anihilează, ope legis, dreptul creditorului de a face dovada că respectiva situaţie nu reprezintă impreviziune, acesta având doar posibilitatea de a contesta măsura, ceea ce face ca inclusiv instanţa de judecată să fie în imposibilitatea de a analiza incidenţa impreviziunii. În ceea ce priveşte cazul de impreviziune reglementat separat de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 52/2020, instanţa apreciază că acesta este contrar exigenţelor constituţionale prin prisma faptului că, potrivit Codului civil, situaţia premisă pentru invocarea impreviziunii este aceea a unui contract aflat în derulare, iar din textul criticat se desprinde concluzia că poate exista impreviziune inclusiv în faza executării silite, în care nu se mai pune problema restabilirii echilibrului contractual. 21. Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 alin. (1^1) şi (1^2) din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 52/2020, întrucât, pe de o parte, se instituie o prezumţie absolută de impreviziune care nu mai permite instanţelor de judecată să analizeze condiţiile specifice impreviziunii, astfel cum au fost definite în Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016, sau alte aspecte referitoare la executarea contractelor, iar, pe de altă parte, durata de 6 luni pentru menţinerea pragurilor utilizate pentru definirea impreviziunii nu are în vedere perioada contractuală stabilită de părţi. 22. Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. 1.993D/2021, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu şi-a exprimat opinia cu privire la temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate. 23. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 24. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 25. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 26. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare, îl constituie dispoziţiile Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 13 mai 2020. Având în vedere voinţa reală a autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, sau Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.006 din 18 decembrie 2006], precum şi dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit cărora „Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta“, Curtea reţine ca obiect al excepţiei dispoziţiile art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4), precum şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 52/2020, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, precum şi Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă. Textele legale criticate în mod punctual au următorul cuprins: - Art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4): "(1^1) Reprezintă impreviziune: a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creştere de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Naţională a României la data transmiterii notificării de plată şi cursul de schimb publicat de Banca Naţională a României la data încheierii contractului de credit; b) pe durata executării contractului de credit, obligaţia de plată lunară înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă.(1^2) În scopul aplicării prevederilor prezentei legi este necesară menţinerea pragurilor valorice prevăzute la alin. (1^1) lit. a) şi b) în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată.(1^3) Prezumţiile prevăzute la alin. (1^1) au caracter absolut. Creditorul care formulează contestaţie, conform art. 7, are obligaţia de a dovedi omisiunea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute la alin. (1) lit. a)-d). [...](3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condiţiile art. 5 sau art. 8 alin. (5). (4) Echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale.“;" – Art. 8 alin. (5): „(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) se aplică în mod corespunzător“. 27. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi alin. (5) privind principiile statului de drept, al legalităţii, al calităţii legii şi al securităţii juridice, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, art. 124 alin. (1) privind înfăptuirea justiţiei şi art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Se mai invocă şi art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 28. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate prin Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021. 29. Cu privire la critica de neconstituţionalitate extrinsecă ce constă în faptul că la adoptarea Legii nr. 52/2020 nu s-a solicitat un aviz al Băncii Naţionale a României, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004, Curtea a statuat că Banca Naţională a României nu este o instituţie fundamentală reglementată prin Constituţie, astfel că solicitarea avizului său nu reprezintă un standard de constituţionalitate, şi că în discuţie este o chestiune de drept civil, respectiv reglementarea ipotezelor de impreviziune care pot duce la încetarea contractului de credit prin darea în plată a imobilului ipotecat, astfel că nu intră în atribuţiile Băncii Naţionale a României avizarea cazurilor de impreviziune, operaţiune esenţialmente de drept civil. Prin urmare, Curtea a reţinut că Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie prin raportare la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004. 30. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate, Curtea a reţinut că acestea vizează în mod principal problema reglementării unor prezumţii absolute de impreviziune. Pentru a determina dacă ele se plasează în sfera riscului supraadăugat al contractului de credit, trebuie să aibă în vedere criteriile consistenţei valorice şi persistenţei temporale a fluctuaţiei în sensul Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020. Pe baza acestor criterii, legea analizată a fixat (i) consistenţa valorică a diferenţei de curs valutar dintre valoarea monedei naţionale şi valoarea monedei străine la un procent de 52,6% raportată la data contractării creditului şi (ii) persistenţa temporală circumscrisă la o perioadă de 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată, perioadă în care diferenţa de curs valutar antereferită trebuie să se menţină. 31. Cu privire la consistenţa valorică a diferenţei de curs, s-a reţinut că art. 4 alin. (1^1) lit. a) din Legea nr. 77/2016 reglementează o prezumţie de impreviziune care valorifică o creştere a cursului valutar de peste 50%, ceea ce reprezintă o abatere de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare. Curtea a subliniat faptul că încheierea contractelor în monedă străină implică un risc valutar, risc care nu se poate transforma de plano într-o cauză de încetare a utilităţii sociale a contractului de credit. Prin urmare, riscul valutar nu are valenţe subiective, ci obiective, astfel că impreviziunea întemeiată pe acesta nu ţine seama de tipul sau durata contractului de credit ori de percepţia ulterioară sau în timp a debitorului/creditorului. Ceea ce contează este ca legea să prezume că un risc valutar de o anumită consistenţă nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre părţile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora. Faptul că legiuitorul nu a reglementat în mod distinct diferenţele de risc valutar care se constituie în cazuri de impreviziune în funcţie de durata contractului de credit nu demonstrează decât că toate situaţiile trebuie tratate cu aceeaşi unitate de măsură, evitându-se, astfel, eventuale situaţii de inegalitate între debitori/creditori, după caz. Mai mult, spre a preveni astfel de situaţii, creditorii (profesionişti) trebuie să fie diligenţi şi să stabilească în contractele de credit clauze care să evite intervenirea unui astfel de caz de impreviziune. Nu este rolul Curţii Constituţionale să clasifice contractele de credit în contracte pe durată scurtă, medie sau lungă, în funcţie de care să stabilească un anumit regim juridic sub aspectul reţinerii impreviziunii şi astfel să impună ea însăşi anumite praguri pentru consistenţa valorică a diferenţei de curs valutar. 32. Cu privire la consistenţa temporală a diferenţei de curs valutar, Curtea a reţinut că menţinerea pe o durată de 6 luni a diferenţei de 52,6% dintre cursul actual şi cel existent la data încheierii contractului de credit relevă un caracter constant, continuu, ireversibil al fluctuaţiei, care, aşadar, nu este una temporară/circumstanţială/particulară. Nu este rolul Curţii să stabilească dacă această perioadă trebuia să fie mai mare, ci doar să se asigure că este o perioadă raţională şi care previne arbitrarul. 33. O altă chestiune invocată sub aspectul cerinţelor de calitate a legii a fost aceea a stabilirii procentului care se subsumează riscului inerent şi a celui care intră în registrul riscului supraadăugat. Această critică nu ţine seama de conţinutul normativ al textului analizat, care nu cuprinde vreo referire la un anumit procent care ar ţine de riscul inerent, ci stabileşte pur şi simplu că dacă se atinge o asemenea diferenţă valorică între cursul monedei străine de la momentul contractării creditului şi cel de la momentul invocării impreviziunii, intervenirea impreviziunii este prezumată, iar debitorul are opţiunea de a da în plată imobilul ipotecat. 34. Criticile vizând situaţia creditelor reeşalonate/ restructurate aduc în discuţie o problemă de aplicare a legii. În cazul contractului prin care se modifică contractul iniţial în sensul prelungirii termenului de plată [reeşalonarea], cauza de impreviziune se raportează tot la data încheierii contractului de credit iniţial, capitalul nefiind afectat, ci doar plata acestuia urmând a se realiza într-un interval temporal mai extins. În cazul creditelor deja restructurate, este o problemă distinctă în sensul că (i) dacă principalul sumei de plată (capitalul) a format obiectul unei negocieri între părţi, diminuându-se, invocarea acestei cauze de impreviziune devine posibilă numai prin raportare la această nouă dată şi (ii) dacă a fost stinsă obligaţia iniţială prin încheierea în mod subsecvent a unui nou contract între debitor şi creditor, invocarea acestei cauze de impreviziune devine posibilă numai prin raportare la această nouă dată. Redimensionarea capitalului constituie o modificare esenţială a contractului iniţial încheiat, astfel că modificările contractuale care afectează capitalul produc efecte şi în privinţa datei la care se raportează această cauză de impreviziune, data încheierii contractului de credit fiind data încheierii actului care „restructurează“ capitalul. 35. Raportat la criticile de neconstituţionalitate ce privesc faptul că instanţele naţionale s-au pronunţat deseori cu privire la imposibilitatea calificării fluctuaţiilor valutare drept caz de impreviziune, iar aceste constatări se bucură de autoritate de lucru judecat, Curtea a observat că, potrivit noului cadru normativ, fluctuaţiile valutare de peste 52,6% reprezintă impreviziune, astfel că instanţele judecătoreşti nu mai au competenţa de a decide ele însele dacă sau în ce măsură fluctuaţia valutară poate fi calificată drept impreviziune. Întrucât legea a reglementat, pe calea unei definiţii legale, o prezumţie absolută de impreviziune, instanţa judecătorească trebuie să o aplice în consecinţă. Totodată, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti se raportează la norma aflată în vigoare, pe baza căreia a fost pronunţată, şi nu împiedică modificarea acesteia. De altfel, în sistemul constituţional românesc, hotărârea judecătorească pronunţată de instanţele judecătoreşti ordinare nu constituie un izvor formal al dreptului. Prin urmare, noua reglementare nu încalcă exigenţele de calitate a legii, din moment ce este comprehensibil faptul că se aplică şi acelor contracte de credit în raport cu care, anterior intrării în vigoare a noii legi, instanţele judecătoreşti au considerat ca nefiind neîntrunite condiţiile impreviziunii sub imperiul vechii reglementări. 36. Prin urmare, Curtea a constatat că art. 4 alin. (1^1) lit. a), alin. (1^2) şi (1^3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 37. A doua prezumţie reglementată valorifică creşterea obligaţiei de plată lunare de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă. Întrucât obligaţia lunară de plată (rata lunară) constă din capital plus dobândă, rezultă că o creştere cu 50% a ratei lunare trebuie să fie determinată de creşterea dobânzii cu cel puţin acelaşi cuantum procentual. Această prezumţie valorifică în latura sa de consistenţă valorică două aspecte: ponderea dobânzii în cadrul obligaţiei lunare de plată şi, corelativ acesteia, creşterea cu minimum 50% a dobânzii, care duce la creşterea cu cel puţin 50% a ratei lunare. Aceasta este condiţia de consistenţă valorică, în timp ce criteriul persistenţei temporale este menţinerea pe o durată de 6 luni consecutive a acestei situaţii. Raportarea se face la rata precedentă perioadei de 6 luni consecutive în care trebuie să se menţină această creştere. Nu este rolul Curţii să stabilească dacă această fluctuaţie a valorii obligaţiei lunare de plată determinată de creşterea dobânzii trebuia să fie de 50%-100%, ci doar să se asigure că este o fluctuaţie raţională luată în calcul şi care previne arbitrarul. Or, cele de mai sus indică o abatere de la riscul inerent contractului de credit. Prin urmare, art. 4 alin. (1^1) lit. b), alin. (1^2) şi (1^3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 38. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 în raport cu art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea a arătat că, de principiu, o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 77/2016 poate parcurge 4 faze (2 extrajudiciare şi 2 judiciare), iar în cadrul acestei proceduri se interpune art. 4 alin. (4) din lege, care stabileşte că „Echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale“. Curtea a reţinut că întreaga procedură reglementată de Legea nr. 77/2016 include ideea de adaptare a contractului, astfel că fiecare fază a acestei proceduri implică aplicarea cu prioritate a soluţiei de adaptare a contractului în raport cu cea de încetare a acestuia. Astfel, în cele două faze extrajudiciare, cele două părţi pot negocia atât adaptarea, cât şi încetarea contractului de credit, iar dacă se ajunge la un acord în acest sens, fără intervenţia instanţei, fie creditorul nu mai formulează contestaţie, fie debitorul nu mai formulează acţiunea în stingerea creanţei, după caz. Optându-se pentru soluţia adaptării contractului se ajunge la evitarea încetării contractului de credit prin darea în plată a bunului imobil ipotecat, ceea ce reprezintă o aplicare fidelă a art. 4 alin. (4) teza întâi din lege. Prin urmare, dacă art. 4 alin. (4) teza întâi din lege este o reglementare de principiu care priveşte relaţia dintre debitor şi creditor, atrăgându-le atenţia asupra necesităţii menţinerii utilităţii sociale a contractului de credit, teza a doua aduce în discuţie obligaţia instanţei judecătoreşti de a aplica - în mod prioritar - soluţia adaptării contractului. 39. Curtea a stabilit că atât debitorul, pe cale reconvenţională în cadrul contestaţiei, cât şi creditorul, în cadrul acţiunii în stingerea creanţei, pot formula cereri de adaptare a contractului de credit. Posibilitatea formulării unor astfel de cereri reconvenţionale trebuie recunoscută în fiecare fază procesuală în parte tocmai pentru că, pe de o parte, evită multiplicarea corespunzătoare a cererilor formulate de debitor şi creditor, astfel că partea nu mai trebuie să formuleze o nouă cerere de adaptare a contractului prin mijlocirea dreptului comun, iar, pe de altă parte, asigură egalitatea juridică între cele două părţi. Prin urmare, ca o exigenţă a dreptului la un proces echitabil, prin aplicarea art. 4 alin. (4) din lege, cererea de adaptare a contractului poate fi formulată atât în contestaţie, cât şi în acţiunea în stingerea obligaţiei. 40. În ipoteza intervenirii acordului părţilor pentru adaptarea contractului în cursul fazelor judiciare, instanţa judecătorească va dispune adaptarea acestuia. În schimb, în măsura în care nu se întruneşte un asemenea acord, va evalua dacă în cauză există o imposibilitate vădită a continuării contractului, încetarea acestuia dispunându-se doar în această situaţie. Stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor echivalează cu încetarea contractului, însă art. 4 alin. (4) din lege stabileşte că aceasta reprezintă o ultimă soluţie aplicabilă în situaţia constatării impreviziunii, astfel că părţile trebuie să depună toate diligenţele pentru menţinerea utilităţii sociale a contractului, iar instanţa judecătorească trebuie să urmărească, în mod firesc, continuarea contractului. De aceea, ca regulă, instanţa trebuie să dispună adaptarea contractului de credit, cu excepţia situaţiei în care este demonstrată existenţa unei imposibilităţi vădite de continuare a acestuia. Această imposibilitate nu se analizează prin raportare la situaţia patrimonială a debitorului, pentru că nu există nicio relaţie între impreviziunea în contracte şi situaţia financiară a debitorului, impreviziunea exprimând o tensiune intracontractuală, şi nu una personală, ce transcende cadrului strict contractual. Aşadar, sintagma „imposibilitate vădită a continuării contractului de credit“ se raportează întotdeauna la drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de credit, instanţa judecătorească neputând realiza un inventar al situaţiei patrimoniale a debitorului pentru a decide adaptarea sau încetarea contractului. 41. În deciziile sale cu privire la Legea nr. 77/2016, Curtea a trebuit ea însăşi să delimiteze impreviziunea de situaţia patrimonială actuală a debitorului [spre exemplu, Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 12 septembrie 2018], tocmai pentru că, în mod greşit, instanţele judecătoreşti analizau şi administrau un probatoriu pentru a determina situaţia materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a echilibrului contractual, considerând că în acest mod se evaluează starea de impreviziune a contractului de credit. Or, echilibrul contractual în ipoteza contractului de credit nu se determină prin raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau la posibilităţile sale financiare de rambursare a împrumutului, ci prin raportare strictă la conţinutul clauzelor contractuale. Astfel, materializarea riscului supraadăugat are un efect direct asupra acestor clauze şi, în consecinţă, generează în mod automat dezechilibrul contractual [Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, precitată, paragraful 51]. Prin urmare, odată constatată impreviziunea potrivit conţinutului matematic al art. 4 alin. (1^1)-(3) din Legea nr. 77/2016, instanţa judecătorească poate dispune adaptarea contractului de credit. În măsura în care executarea contractului este excesiv de oneroasă sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor derivând din chiar prevederile sale, acesta îşi pierde utilitatea socială, fiind, aşadar, imposibilă/iraţională continuarea sa; în acest caz, instanţa va dispune stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor. 42. Având în vedere cele expuse, Curtea a constatat că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă cerinţele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât stabileşte în mod clar că soluţia adaptării contractului este prioritară încetării acestuia prin darea în plată a imobilului ipotecat, iar pentru a dispune una dintre cele două soluţii, oferă instanţei judecătoreşti un criteriu raţional, şi anume aprecierea posibilităţii continuării executării contractului de credit prin raportare strict la prestaţiile la care părţile s-au obligat. Totodată, textul criticat nu încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie pentru că atât debitorul, cât şi creditorul în faze procesuale distincte pot formula cereri de adaptare a contractului. Prin urmare, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. 43. În ceea ce priveşte art. 4 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, prin Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 27 octombrie 2021, Curtea a observat că acest text stabileşte că impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condiţiile art. 5 sau art. 8 alin. (5), şi reprezintă o consecinţă a prezumţiilor de impreviziune reglementate, fără a pune în discuţie aplicabilitatea art. 44 din Constituţie. Practic, criticile de neconstituţionalitate formulate vizează mai degrabă reglementările referitoare la instituirea celor două prezumţii de impreviziune, astfel încât nu se poate reţine neconstituţionalitatea textului criticat. 44. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudenţa mai sus invocată, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 45. În continuare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 au fost constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, precitată, motivat de faptul că nu respectă deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale [Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, şi Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, precitată], fiind astfel contrare art. 147 alin. (4) din Constituţie prin raportare la art. 1 alin. (5) şi art. 44 din Constituţie. 46. Pentru a ajunge la această soluţie, Curtea a reţinut că prezumţia legală absolută instituită vizează debitorul împotriva căruia s-a derulat şi s-a finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinaţie de locuinţă, şi împotriva căruia se continuă executarea, având ca debit un rest neacoperit ca urmare a vânzării realizate. O asemenea măsură reprezintă o ingerinţă a statului în dreptul de proprietate privată al creditorului, iar limitarea creanţei antereferite numai la valoarea bunului ipotecat, pe motiv că acesta a fost executat silit, aspect căruia i se dă eficienţa unei situaţii de impreviziune, fără ca aceasta să fie una reală şi efectivă, nu relevă existenţa unui scop legitim al ingerinţei, constituindu-se mai degrabă într-o măsură socială sau care valorifică o condiţie potestativă simplă din partea debitorului, cu consecinţa privării de proprietate a creditorului asupra unei părţi din creanţa sa. Prin urmare, aceasta, în realitate, reprezintă o cauză de limitare a răspunderii contractuale a debitorului ce împiedică executarea contractului de credit, în funcţie de voinţa debitorului. Practic, o circumstanţă personală, fără legătură cu clauzele contractului, este convertită într-un caz de impreviziune. 47. Curtea a mai reţinut că art. 8 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 77/2016 cuprinde un element de procedură şi unul de drept substanţial. Cel de procedură priveşte faptul că debitorul care apelează la procedura reglementată de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu o poate face direct, ci prin depunerea unei notificări conform art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege. Această reglementare procedurală reprezintă o transpunere în plan normativ a paragrafului 44 din Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017. În schimb, reglementarea de drept substanţial, şi anume prezumarea absolută a impreviziunii în ipoteza în care debitorul a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat, conservă elementele de neconstituţionalitate reţinute în Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, afectând art. 8 teza a doua din Legea nr. 77/2016. În concepţia Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019, reţinerea impreviziunii pentru un creditor aflat în situaţia descrisă parcurge etapa notificării, a contestaţiei la notificare, a încheierii actului de dare în plată şi, în caz de neconformare a creditorului, etapa de stingere a datoriei izvorâte din contractul de credit. Prin urmare, pentru etapa notificării, ipotezele de impreviziune sunt reglementate de art. 4 alin. (1^1)-(1^3) din lege, acestora neputându-le fi alăturată o nouă ipoteză care vizează o eventuală consecinţă a impreviziunii (faptul că bunul imobil ipotecat a fost executat şi că executarea continuă pentru că datoria iniţială/accesoriile acesteia nu a/au fost acoperită/ acoperite). Aşadar, chiar dacă bunul imobil ipotecat a fost vândut la licitaţie publică, iar executarea silită continuă, debitorul trebuie să se încadreze în ipotezele de impreviziune prevăzute de art. 4 alin. (1^1)-(1^3) din lege pentru a putea solicita stingerea datoriei. În condiţiile constatării neconstituţionalităţii tezei a doua, Curtea a constatat şi neconstituţionalitatea tezei a treia pentru că aceasta devine restrictivă şi poate relativiza întreaga procedură prin introducerea unui dubiu, respectiv acela că numai art. 4 alin. (1^3) se aplică în mod corespunzător, nu şi celelalte dispoziţii cuprinse în art. 4. Rezultă că, în ipoteza art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, pentru a se reţine incidenţa impreviziunii, devin incidente dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi alin. (1^1)-(1^3) din aceeaşi lege. 48. Prin urmare, având în vedere soluţia de neconstituţionalitate, precum şi data sesizării Curţii Constituţionale în prezentele cauze, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă. 49. Sub acest aspect, este de subliniat faptul că, de principiu, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate este respinsă ca devenită inadmisibilă, decizia anterioară de constatare a neconstituţionalităţii poate reprezenta motiv de revizuire conform art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă [a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 301 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 28 iulie 2014, paragraful 20, Decizia nr. 497 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 18 noiembrie 2014, paragraful 32, sau Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016]. 50. Desigur, revine instanţelor de judecată competenţa de a stabili cadrul procesual în care se soluţionează litigiul dedus judecăţii, în funcţie de stadiul derulării contractului de credit şi de data încheierii acestuia, aplicând în mod corespunzător dispoziţiile legale specifice fiecărei faze procesuale în parte, împreună cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale asociată acestora [a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 39 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 7 septembrie 2018, paragraful 256]. 51. Cu referire specifică la prevederile art. 8 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 77/2016, prin Decizia nr. 806 din 7 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 15 mai 2018, paragrafele 196-199, Curtea a reţinut că, pentru o înţelegere clară a acestui text, se impune situarea sa în contextul mai larg al art. 8 din Legea nr. 77/2016 în integralitatea lui. Alin. (1) al art. 8 din Legea nr. 77/2016 instituie un remediu judiciar de drept civil specific Legii nr. 77/2016, respectiv dreptul de a cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor. Art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 mai reglementează, deopotrivă, două aspecte cu referire la acest remediu judiciar. 52. În primul rând, dreptul debitorului de a cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor are o natură subsidiară, adică poate fi exercitat numai în situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 77/2016. Aşadar, debitorul îşi poate exercita dreptul menţionat: 1) în situaţia în care creditorul nu procedează, potrivit art. 5 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 77/2016, la încheierea actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului constând în principal, dobânzi şi penalităţi izvorând din contractul de credit ipotecar, sau/şi 2) în situaţia, reglementată de art. 7 alin. (6) din Legea nr. 77/2016, în care, în termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestaţiei formulate potrivit art. 7 din legea menţionată, creditorul nu se prezintă, în conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia, în vederea semnării actului de dare în plată. 53. În al doilea rând, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 îl indică pe titularul dreptului de a recurge la acest remediu judiciar specific, respectiv debitorul. Prevederile art. 8 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 77/2016 reprezintă, la rândul lor, o clarificare a sferei titularului dreptului de a recurge la remediul judiciar specific instituit de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. Astfel, dacă art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 nu face decât să se refere la categoria generală a debitorului, art. 8 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 77/2016 se referă la o anumită categorie, specifică, de titulari ai acestui drept la acţiune, respectiv consumatorul care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat. Cu alte cuvinte, legiuitorul a specificat, în mod expres, o anumită categorie de titulari ai remediului judiciar specific instituit de art. 8 din Legea nr. 77/2016 - consumatorul care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat. În sfârşit, în scopul clarificării sferei titularului dreptului la introducerea acţiunii instituită de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, art. 8 alin. (5) teza întâi din aceasta dispune că acel consumator care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat poate formula această acţiune, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra sa. 54. Rezultă că, în soluţionarea acţiunii în constatare instituite de art. 8 din Legea nr. 77/2016, deci inclusiv a celei formulate de către consumatorul care a fost supus executării silite a imobilului ipotecat, instanţa judecătorească va aplica, în mod obligatoriu, teoria impreviziunii. O asemenea concluzie este, de altfel, reţinută şi în paragraful 123 al Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, în care Curtea a subliniat că instanţa judecătorească este competentă să se pronunţe cu privire la îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii şi în faza executării silite. În urma procesului de aplicare a teoriei impreviziunii, inclusiv în faza executării silite, instanţa judecătorească, potrivit considerentelor de la paragraful 121 al deciziei antereferite, va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa. În acest context, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 77/2016. 55. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudenţa mai sus invocată, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 56. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea First Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 2.612/288/2021 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea - Secţia civilă, de Societatea Credit Europe Bank NV din Amsterdam, Olanda, în Dosarul nr. 10.678/1.748/2020 al Judecătoriei Cornetu, precum şi de Societatea Credit Europe Bank (România) - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 3.819/301/2021 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi în Dosarul nr. 2.251/302/2021 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi autoare în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4) şi ale art. 8 alin. (5) teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Râmnicu Vâlcea - Secţia civilă, Judecătoriei Cornetu, Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă şi Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 octombrie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Titirişcă -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
