Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 464 din 18 iulie 2019  asupra propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României [Pl-x 331/3.07.2019]    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 464 din 18 iulie 2019 asupra propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României [Pl-x 331/3.07.2019]

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 646 din 5 august 2019

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘


    1. Pe rol se află examinarea din oficiu a propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, cauză ce formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.086A/2/2019.
    2. Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, semnată de un număr de 115 deputaţi, a fost transmisă de preşedintele Camerei Deputaţilor şi înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.638/9 iulie 2019.
    3. Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei are următoarea redactare:
    "ART. I
    Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional organizat în zilele de 18-19 octombrie 2003 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, se modifică şi se completează astfel:
    1. După alineatul (2) al articolului 37, se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul cuprins:
    ART. 37
    Dreptul de a fi ales
    (3) Nu pot fi aleşi în organele administraţiei publice locale, în Camera Deputaţilor, în Senat şi în funcţia de Preşedinte al României cetăţenii condamnaţi definitiv la pedepse privative de libertate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, până la intervenirea unei situaţii care înlătură consecinţele condamnării
    2. Articolul 38 se modifică şi se completează, după cum urmează:
    ART. 38
    Dreptul de a fi ales în Parlamentul European
    În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European. Nu pot fi aleşi în Parlamentul European cetăţenii condamnaţi definitiv la pedepse privative de libertate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, până la intervenirea unei situaţii care înlătură consecinţele condamnării
    3. La alineatul (3) al articolului 73, litera i) se modifică şi va avea următorul cuprins:
    ART. 73
    Categorii de legi
    (3) Prin lege organică se reglementează:
    [...]
    i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective. Acordarea amnistiei şi a graţierii colective pentru fapte de corupţie este interzisă
    4. Alineatul (2) şi alineatul (3) ale articolului 74 se modifică şi vor avea următorul cuprins:
    ART. 74
    Iniţiativa legislativă
    (2) Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a deputaţilor sau a senatorilor amnistia şi graţierea colectivă, cu privire la faptele de corupţie.
    (3) Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată. Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a Guvernului amnistia şi graţierea colectivă, cu privire la faptele de corupţie
    5. Litera d) a articolului 94 se completează şi va avea următorul cuprins:
    ART. 94
    Alte atribuţii
    Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:
    [...]
    d) acordă graţierea individuală. Acordarea graţierii individuale pentru fapte de corupţie este interzisă
    6. Alineatul (6) al articolului 115 se modifică şi se completează şi va avea următorul cuprins:
    ART. 115
    Delegarea legislativă
    [...]
    (6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, în domeniul legilor organice având obiectul de reglementare prevăzut de articolul 73 alin. (3) lit. h), i) şi l), nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică
    7. La articolul 146, după litera a) se introduce o nouă literă, lit. a^1) cu următorul cuprins, iar litera d) din cuprinsul art. 146 se modifică, după cum urmează:
    ART. 146
    Atribuţii
    Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
    [...]
    a^1) se pronunţă asupra constituţionalităţii ordonanţelor, la sesizarea Preşedintelui României, a 50 de deputaţi sau 25 de senatori, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau Avocatului Poporului;
    [...]
    d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial
    ART. II
    Revizuirea Constituţiei se supune aprobării prin referendum, organizat potrivit dispoziţiilor art. 151 alin. (3) din Constituţia României, republicată"

    CURTEA,
    examinând propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile Constituţiei, precum şi prevederile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
    4. Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei este însoţită de expunerea de motive şi Avizul Consiliului Legislativ nr. 578 din 8 iulie 2019, fiind înregistrată la Camera Deputaţilor sub nr. Pl-x 331 din 3 iulie 2019.
    5. Curtea reţine că expunerea de motive a propunerii legislative menţionate la paragraful 4 al prezentei decizii face referire la referendumul consultativ din data de 26 mai 2019, referendum validat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2*) din 27 iunie 2019. Prin hotărârea menţionată, Curtea a respins şi contestaţiile de anulare a referendumului formulate ulterior desfăşurării acestuia [nefiind formulate contestaţii înainte de data desfăşurării referendumului], contestaţii care au avut în vedere, printre altele, faptul că referendumul a avut ca obiect probleme ce implică revizuirea Constituţiei, ceea ce ar contraveni procedurii specific reglementate în acest sens de art. 150 şi art. 151 din Constituţie. Cu privire la acest aspect, Curtea a statuat (paragraful 52 al hotărârii) că rezultatul referendumului consultativ oferă doar o orientare politică în privinţa problemelor de interes naţional care au format obiectul consultării. Decizia asupra modului în care voinţa exprimată la referendum va fi pusă în operă revine însă autorităţilor publice cu competenţe în materie. De asemenea, indiferent de conţinutul întrebărilor adresate poporului cu prilejul unui referendum consultativ, revizuirea Constituţiei urmează procedura reglementată prin dispoziţiile art. 150-152 din Legea fundamentală, texte care stabilesc iniţiatorii, regulile de dezbatere, adoptare şi aprobare a legii de revizuire a Constituţiei, precum şi limitele revizuirii. Spre deosebire de referendumul de revizuire a Constituţiei reglementat la art. 151 alin. (3) din Constituţie, care are caracter decizional, referendumul consultativ, indiferent de întrebările supuse poporului şi tematica acestuia, rămâne o consultare cu efecte politice. Prin urmare, referendumul consultativ are efecte strict politice, pune în discuţie un angajament al clasei politice de a respecta voinţa poporului şi nu obligă la revizuirea Constituţiei. Dacă, însă, titularii dreptului de revizuire a Constituţiei formulează o asemenea iniţiativă, aceasta trebuie să respecte prevederile art. 152 alin. (1) şi (2) din Constituţie referitoare la limitele revizuirii, aşadar în discuţie sunt alţi parametri constituţionali în raport cu cei aplicabili referendumului consultativ. Or, autorii iniţiativei de revizuire a Constituţiei, afirmând că „iniţiativa legislativă de revizuire constituie o aplicare a temelor validate prin referendumul desfăşurat la data de 26 mai 2019 [...]“, consideră că unul dintre efectele referendumului consultativ ar fi iniţierea procesului de revizuire a Constituţiei, ceea ce evidenţiază confuzia realizată de aceştia în privinţa regimului juridic al celor două proceduri constituţionale, distincte ca natură şi finalitate. Astfel cum s-a arătat, fiecare procedură în sine se supune unor exigenţe constituţionale diferite, implică tipologii de răspunderi, de asemenea, diferite şi, prin urmare, Curtea urmează a analiza prezenta iniţiativă de revizuire a Constituţiei exclusiv prin raportare la art. 150-152 din Constituţie, întrucât dispoziţiile art. 90 şi art. 146 lit. i) din Constituţie nu au incidenţă în cadrul procedurii de revizuire a Constituţiei.
    *) Hotărârea nr. 2 din 27 iunie 2019 nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

    6. Competenţa Curţii Constituţionale de a soluţiona prezenta cauză este prevăzută de dispoziţiile art. 146 lit. a) teza finală din Constituţie, potrivit cărora Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională se pronunţă asupra îndeplinirii condiţiilor constituţionale de formă şi de fond privind revizuirea Constituţiei, prevăzute de Titlul VII al Legii fundamentale - „Revizuirea Constituţiei“, condiţii care se referă la iniţiativa şi limitele revizuirii.
    7. Potrivit art. 63 alin. (4) teza a doua din Constituţie, revizuirea Constituţiei nu se poate realiza în perioada în care mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament, iar conform art. 152 alin. (3) din Constituţie revizuirea Constituţiei este interzisă pe durata stării de asediu sau de urgenţă ori pe timp de război. Curtea constată că în cauză nu subzistă niciuna dintre situaţiile la care fac referire textele constituţionale menţionate, fiind întrunite condiţiile de constituţionalitate extrinsecă a iniţiativei de revizuire.
    8. Potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, „Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot“. În cauză, propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei este semnată de un număr de 115 deputaţi, număr care reprezintă mai mult de o pătrime din numărul deputaţilor. Astfel, exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă a revizuirii Constituţiei s-a realizat cu respectarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţie.
    9. Prin urmare, Curtea constată că propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei a fost iniţiată cu respectarea prevederilor art. 63 alin. (4) teza a doua, art. 150 alin. (1) şi ale art. 152 alin. (3) din Constituţie.
    10. În ceea ce priveşte limitele revizuirii, art. 152 alin. (1) şi (2) din Constituţie prevede următoarele:
    "(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.
(2) De asemenea, nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora."

    11. Pronunţarea cu privire la constituţionalitatea intrinsecă a propunerii legislative impune analiza modificărilor preconizate prin raportare la dispoziţiile art. 152 alin. (1) şi (2) din Constituţie, pentru a determina dacă obiectul revizuirii îl constituie caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială, precum şi dacă aceste modificări au ca efect suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale sau a garanţiilor acestora. Având în vedere natura modificărilor preconizate, Curtea reţine că prezenta propunere legislativă de revizuire a Constituţiei nu pune în discuţie limitele revizuirii Constituţiei prevăzute de art. 151 alin. (1) din Constituţie, astfel încât, în cauză, analiza sa va privi numai dispoziţiile art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    12. Prin art. I pct. 1 [cu referire la art. 37 alin. (3)] din propunerea legislativă, se preconizează stabilirea unei noi interdicţii pentru cetăţenii condamnaţi definitiv la pedepse privative de libertate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, până la intervenirea unei situaţii care înlătură consecinţele condamnării, cu referire la alegerea acestora în organele administraţiei publice locale, în Camera Deputaţilor, în Senat şi în funcţia de Preşedinte al României.
    13. Potrivit art. 53 lit. a) şi b) din Codul penal, detenţiunea pe viaţă şi închisoarea constituie pedepse principale; totodată, conform art. 56 şi art. 60 din acelaşi cod, acestea constau în privarea de libertate pe durată nedeterminată sau determinată, după caz. Instanţa judecătorească, prin hotărârea de condamnare, poate aplica atât pedepse accesorii, constând în interzicerea exercitării unor drepturi, cât şi pedepse complementare, constând în interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea militară sau publicarea hotărârii de condamnare [a se vedea art. 54, art. 55, art. 65 alin. (1) şi art. 66 alin. (1) din Codul penal]. Potrivit art. 65 alin. (3) din Codul penal, „Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată“. Potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal,
    "(1) Executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe: [...]
    b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
    c) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate."

    14. Curtea reţine că pedeapsa accesorie ce constă în interzicerea exercitării unor drepturi operează numai dacă instanţa judecătorească a dispus interzicerea respectivelor drepturi ca pedeapsă complementară [ope iudicis, şi nu ope legis]. Printre aceste drepturi se regăseşte dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, care poate fi interzis până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale privative de libertate [ca pedeapsă accesorie] şi până la o perioadă de la unu la 5 ani de la momentul menţionat la art. 68 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul penal [pedeapsă complementară]. Această interzicere înseamnă excluderea condamnatului de la posibilitatea de a candida la alegerile parlamentare, prezidenţiale, la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerea autorităţilor publice locale.
    15. Prin Decizia nr. 304 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 5 iulie 2017, paragraful 32, Curtea a statuat că „legiuitorul poate conferi condamnării penale efecte juridice care excedează sancţiunea penală, reglementând decăderi, interdicţii sau incapacităţi care rezultă din condamnare. Aceste consecinţe extrapenale care derivă din condamnare operează în condiţiile şi termenele stabilite de lege“. În ceea ce priveşte termenele pe durata cărora sunt incidente decăderile, interdicţiile sau incapacităţile, legiuitorul conferă instituţiei reabilitării - cauză legală şi personală de înlăturare a consecinţelor condamnării - efecte constând în încetarea decăderilor şi interdicţiilor, precum şi a incapacităţilor care rezultă din condamnare [art. 169 alin. (1) din Codul penal]. Cu alte cuvinte, consecinţele extrapenale ale condamnării se produc atâta vreme cât nu a intervenit reabilitarea de drept sau judecătorească a persoanei fizice. Reabilitarea judecătorească (facultativă) constituie forma tipică a reabilitării, care se poate obţine, la cerere, prin hotărârea instanţei de judecată (ope iudicis), în urma verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, având ca efect înlăturarea consecinţelor condamnării. Prin art. 166 alin. (1) din Codul penal se stabilesc condiţii cu privire la gravitatea condamnării şi termenele după care fostul condamnat poate formula cererea de reabilitare. Dispoziţiile art. 167 din Codul penal stabilesc calculul termenului de reabilitare, iar cele ale art. 168, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de reabilitare judecătorească. Potrivit art. 537 din Codul de procedură penală, după rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare, instanţa dispune să se facă menţiune despre aceasta pe hotărârea de condamnare, menţiunea având efect tocmai sub aspectul încetării decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor [paragraful 33].
    16. Efectele reabilitării se produc pentru viitor. Înlăturarea consecinţelor condamnării vizează nu numai materia dreptului penal (spre exemplu, în cazul săvârşirii din nou a unei infracţiuni, nu va fi atrasă starea de recidivă sau persoana va putea să beneficieze, în condiţiile legii, de instituţia renunţării la aplicarea pedepsei [art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal] ori a amânării aplicării pedepsei [art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal] sau a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei [art. 91 alin. (1) lit. b)] din Codul penal), ci şi consecinţele extrapenale care au derivat din condamnare, decăderile, interdicţiile sau incapacităţile încetând odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare [art. 169 alin. (1) din Codul penal]. Consecinţele extrapenale care derivă din condamnare şi care vizează decăderi, interdicţii sau incapacităţi încetează şi prin aplicarea legii penale de dezincriminare. Art. 4 din Codul penal prevede expres că „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi“. Deşi norma penală face vorbire despre consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti, este evident că efectele dezincriminării faptei penale nu pot fi limitate doar la aceste aspecte, ci se aplică şi cu privire la consecinţele extrapenale ale hotărârilor judecătoreşti, care sunt în mod direct şi inseparabil legate de incidenţa legii penale. Or, potrivit art. 4 teza întâi din Codul penal, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, deci, în mod implicit, consecinţele extrapenale încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. Aceleaşi consecinţe extrapenale sunt înlăturate şi în cazul amnistiei postcondamnatorii. Amnistia se realizează prin lege şi este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar dacă intervine după condamnare, potrivit art. 152 alin. (1) teza a doua din Codul penal, „ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării“. Cu alte cuvinte, efectele amnistiei postcondamnatorii vizează atât sfera penală, înlăturând executarea pedepsei aplicate sau a restului de pedeapsă, în cazul în care executarea a început, cât şi sfera extrapenală, înlăturând toate celelalte consecinţe pe care condamnarea le-a produs [paragrafele 34-36].
    17. Toate consecinţele extrapenale care derivă dintr-o condamnare nu reprezintă altceva decât efecte juridice inerente unei hotărâri judecătoreşti de condamnare penală pe care legea extrapenală le consacră în domeniul ei specific de incidenţă, iar înlăturarea acestor consecinţe extrapenale operează în baza dispoziţiilor Codului penal, partea generală. Faptul că legea specială, extrapenală, foloseşte diferite sintagme, precum „nu au suferit condamnări penale“, „persoana nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni“ sau „nu are antecedente penale“ nu înseamnă că aceasta poate completa/modifica/ deroga de la dispoziţiile Codului penal, sub aspectul condiţiilor şi termenelor în care sunt înlăturate consecinţele unei condamnări penale. Consecinţele juridice ale legii de dezincriminare sau de amnistie sau cele ale unei hotărâri judecătoreşti de reabilitare, pronunţate în condiţiile legii, rămân guvernate de Codul penal, lege care reglementează condiţiile în care pot fi înlăturate consecinţele juridice penale şi extrapenale ale unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. Prin urmare, apare cu evidenţă că, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, sintagma „nu au suferit condamnări penale“ încetează să mai constituie o interdicţie la dobândirea calităţii de membru al Guvernului în ceea ce priveşte persoanele care cad sub incidenţa/sunt beneficiare ale unei legi de dezincriminare sau de amnistie sau care au fost reabilitate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoane cu privire la care condamnarea penală încetează să mai producă efectele extrapenale prevăzute de lege. Orice altă interpretare dată sintagmei „nu au suferit condamnări penale“ din cuprinsul art. 2 din Legea nr. 90/2001 ar fi contrară literei şi spiritului Constituţiei [paragraful 37].
    18. Analizând noul text preconizat a fi introdus în corpul art. 37 din Constituţie, Curtea reţine că acesta prevede, distinct de existenţa unei pedepse accesorii sau complementare aplicate, ca cetăţeanul condamnat definitiv la o pedeapsă privativă de libertate, pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, să nu poată fi ales în funcţiile enumerate până la intervenirea unei situaţii care înlătură consecinţele condamnării. Acest text vizează introducerea unei noi condiţii cu privire la dreptul de a fi ales în funcţia de Preşedinte al României, deputat, senator sau membru ales în organele administraţiei publice locale.
    19. Curtea constată că iniţiative de revizuire a Constituţiei care stabileau condiţionări ale dreptului de a fi ales au mai format obiect al controlului de constituţionalitate reglementat de art. 146 lit. a) teza a doua din Constituţie. Astfel, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, Curtea, având în vedere intensitatea condiţionărilor impuse dreptului de a fi ales - respectiv condiţionarea participării candidaţilor la alegerile pentru Senat, pentru Camera Deputaţilor şi pentru funcţia de Preşedinte al României de domiciliul lor în România cu cel puţin 6 luni înainte de data alegerilor - a constatat încălcarea limitelor revizuirii Constituţiei, întrucât erau suprimate principiul universalităţii drepturilor, dreptul de a fi ales al cetăţenilor cu domiciliul în România care nu îndeplinesc noua ipoteză normativă restrictivă, precum şi o garanţie a acestuia, egalitatea în drepturi.
    20. Raportat la cauza de faţă, având în vedere noua condiţie preconizată cu privire la dreptul de a fi ales, Curtea constată că, din perspectiva unui cetăţean aflat în ipoteza normei, nu se poate afirma că pe perioada de timp respectivă, din moment ce acestuia nu i s-a aplicat vreo pedeapsă accesorie/ complementară, i se suprimă, prin efectul noului text, dreptul de a fi ales sau o garanţie a acestuia, respectiv principiul egalităţii. Legiuitorul este competent să confere condamnării penale efecte juridice care excedează sancţiunea penală, reglementând decăderi, interdicţii sau incapacităţi care rezultă din condamnare, cu atât mai mult legiuitorul constituţional poate stabili astfel de decăderi, interdicţii sau incapacităţi care rezultă din condamnarea definitivă, respectiv dintr-o hotărâre judecătorească ce înlătură prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţie. Faptul generator al interdicţiei este condamnarea definitivă, căreia legiuitorul constituţional îi poate ataşa consecinţe extrapenale, de natură obiectivă şi justificată de exigenţele de integritate care trebuie să caracterizeze funcţia publică, chiar altele decât pedeapsa accesorie/complementară referitoare la dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice. Prin urmare, măsura nu trebuie privită ca o lezare/afectare/suprimare a dreptului de a fi ales, ci una care stabileşte condiţiile obiective ce caracterizează dreptul de a fi ales. Obiter dictum, având în vedere textul analizat, art. 66 alin. (1) lit. a) teza întâi din Codul penal va deveni redundant pentru că, indiferent dacă se aplică sau nu o pedeapsă accesorie/complementară constând în dreptul de a fi ales în autorităţile publice, interdicţia de drept de natură constituţională va fi cea care se aplică ex lege în situaţia dată.
    21. Curtea mai constată că, indiferent de modul de individualizare a pedepsei, interdicţia analizată se va aplica în măsura în care a fost pronunţată o hotărâre definitivă de condamnare, ea fiind de ordin constituţional. Curtea, în jurisprudenţa sa [Decizia nr. 582 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 21 septembrie 2016, paragraful 52], a statuat: „constatarea ilicitului penal printro hotărâre judecătorească definitivă înlătură prezumţia de nevinovăţie a persoanei acuzate şi o plasează prin ea însăşi în afara cadrului legal de exercitare a funcţiei. De aceea, condamnarea în sine este cea care determină pierderea integrităţii/probităţii, element fundamental al exercitării autorităţii publice fără de care persoana care ocupă respectiva funcţie publică nu mai are legitimitatea de a-şi continua activitatea. Modalitatea de executare a pedepsei aplicate de către instanţa judecătorească nu este decât un mijloc de individualizare a executării pedepsei, care […] vizează indirect valoarea protejată, respectiv integritatea/probitatea persoanei.“
    22. Curtea mai subliniază că textul vizează doar condamnările definitive ce privesc infracţiuni săvârşite cu intenţie [a se vedea art. 16 din Codul penal] şi că interdicţia reglementată respectă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la caracterul său temporar, în sensul că înlăturarea acestei consecinţe extrapenale operează în baza dispoziţiilor Codului penal, partea generală [până la intervenirea unei situaţii care înlătură consecinţele condamnării]. Intervenirea unei situaţii care înlătură consecinţele condamnării este reprezentată de legea de dezincriminare, amnistia postcondamnatorie şi reabilitarea de drept sau judecătorească, după caz. Este adevărat că legiuitorul organic în privinţa reabilitării de drept/judecătoreşti - singura instituţie de drept penal care nu depinde de aspectele de oportunitate ce caracterizează politica penală [spre deosebire de dezincriminare/amnistie] - poate mări/micşora termenele de reabilitare, ceea ce afectează dreptul de a fi ales, în sensul micşorării/măririi perioadei de interdicţie, însă acest aspect este tot unul de politică penală a statului, ce nu pune în discuţie limitele revizuirii Constituţiei. Totodată, trebuie reţinut faptul că intervenirea unei situaţii care înlătură consecinţele condamnării, cu excepţia reabilitării de drept, se realizează prin parcurgerea unor proceduri expres reglementate de art. 527 şi art. 528-537 [reabilitare judecătorească], art. 595 [intervenirea unei legi de dezincriminare] şi art. 596 [amnistia postcondamnatorie din Codul de procedură penală], după caz.
    23. Curtea reţine însă că textul analizat nu este corelat cu art. 16 alin. (4) din Constituţie, în sensul că s-ar permite cetăţeanului Uniunii Europene, care nu deţine cetăţenia română, să fie ales în autorităţile administraţiei publice locale, chiar dacă a fost condamnat definitiv la o pedeapsă privativă de libertate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie. O atare concluzie reiese din faptul că atunci când textul Constituţiei foloseşte noţiunea de „cetăţeni“ se referă la cetăţenii români, astfel că interdicţia prevăzută s-ar aplica, în privinţa organelor administraţiei publice locale, numai cetăţenilor români. Or, întrucât textul Constituţiei permite cetăţenilor Uniunii [aşadar, acelora care nu au cetăţenia română] a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale, ar rezulta că interdicţia menţionată nu li se aplică şi acestora. Desigur, această lipsă de corelare nu poate atrage concluzia că s-ar fi suprimat un drept/o libertate fundamentală a cetăţeanului român, ci rezultă doar necesitatea corelării textului preconizat cu art. 16 alin. (4) din Constituţie.
    24. De asemenea, Curtea reţine că soluţia normativă preconizată este mai degrabă de nivelul legii. În acest sens, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 74, Curtea a statuat că „nivelul de detaliere a principiilor constituţionale trebuie să fie unul minim, această sarcină revenind actelor normative inferioare. Mai mult, o reglementare prea amănunţită a unui domeniu/a unei relaţii sociale are drept efect instabilitatea textului constituţional. În acest sens, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) a arătat că «necesitatea modificării într-un sistem dat este dependentă de durata şi nivelul de detaliu al textului constituţional». Cu cât textul constituţional este mai detaliat, cu atât el se identifică mai mult cu legislaţia ordinară şi este cu atât mai expus unor modificări relativ frecvente (a se vedea Raportul cu privire la revizuirea Constituţiei, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 81-a sesiune plenară, 11-12 decembrie 2009)“.
    25. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că prevederile art. I pct. 1 [cu referire la art. 37 alin. (3)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României nu încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    26. Cu privire la art. I pct. 2 [cu referire la art. 38] din propunerea legislativă, Curtea constată că acesta introduce o soluţie legislativă similară celei reglementate la art. I pct. 1 în privinţa dreptului de a fi ales în Parlamentul European. În consecinţă, cele expuse mai sus în paragrafele 13-22 şi 24 se aplică mutatis mutandis în privinţa acestei modificări preconizate, drept care Curtea constată că art. I pct. 2 [cu referire la art. 38] din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României nu încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    27. Cu privire la art. I pct. 3 [cu referire la art. 73 alin. (3) lit. i)], pct. 4 [cu referire la art. 74 alin. (2) şi (3)] şi pct. 5 [cu referire la art. 94 lit. d)] din propunerea legislativă, Curtea constată că, în esenţă, prin revizuirea constituţională preconizată se are în vedere eliminarea atributului Statului de a acorda amnistia sau graţierea (colectivă/individuală) pentru „fapte de corupţie“. Reglementarea analizată limitează puterea publică, astfel încât niciuna dintre autorităţile publice nu va dispune de atribuţia de a amnistia/graţia „fapte de corupţie“.
    28. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că puterea publică în mod axiomatic are caracter unic şi organizat, iar, în sistemul de drept continental, instrumentul juridic primar care ordonează puterea publică este actul fundamental al statului. Acesta, prin natura sa, implică, pe de o parte, o dimensiune constitutivă, care vizează stabilirea/instituirea puterilor statului şi a autorităţilor publice fundamentale, şi, pe de altă parte, o dimensiune atributivă, care vizează conferirea şi definirea atribuţiilor/ competenţelor autorităţilor publice antereferite. Aşadar, puterea publică nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune diviziunea funcţiilor între diferitele autorităţi publice, iar în privinţa celor de rang constituţional aceasta îşi are, în mod evident, temeiul direct şi originar în Constituţie. Prin urmare, Constituţia, de principiu, trebuie să realizeze o diviziune coerentă şi complementară a funcţiilor puterii publice între autorităţile publice de rang constituţional, revenind Curţii Constituţionale competenţa ca, în ipoteza unor conflicte apărute în interpretarea normelor constituţionale, să tranşeze problema de drept constituţional.
    29. Constituţia poate dispune limitarea puterii publice, aşadar, a autorităţilor publice, în beneficiul cetăţeanului sau a unor valori de interes general pentru a evita abuzul de putere. De aceea, Constituţia este cea care consacră drepturi/libertăţi fundamentale, dându-le o redactare normativă, şi, prin urmare, nu le poate afecta/suprima, sens în care art. 152 alin. (2) din Constituţie este neechivoc. Rezultă că protecţia constituţională a cetăţeanului este ascendentă, astfel că şi revizuirile constituţionale trebuie să acorde o protecţie din ce în ce mai sporită drepturilor şi libertăţilor fundamentale [în accepţiunea art. 152 alin. (2) din Constituţie protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale poate cunoaşte doar o orientare ascendentă - Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 65]. Totodată, Constituţia protejează interesul general realizând un just echilibru între acesta şi drepturile/libertăţile fundamentale [a se vedea, în acest din urmă sens, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, în care s-a reţinut că extinderea intervalului temporal al reţinerii de la 24 la 48 de ore „răspunde obligaţiei statului de a asigura un just echilibru între interesul apărării drepturilor fundamentale ale individului şi interesul apărării ordinii de drept“].
    30. Modificarea în discuţie vizează limitarea atribuţiei Parlamentului şi Preşedintelui României de a acorda amnistia, graţierea colectivă sau graţierea individuală, după caz, pentru afirmarea unui interes general, respectiv acela de a se da efecte depline prerogativei Statului de a pedepsi (jus puniendi), prin eliminarea, în mod corespunzător, a dreptului său de a acorda uitarea/clemenţa, ceea ce duce la executarea efectivă a pedepselor dispuse sau la considerarea ca executată a pedepsei numai pe considerente care ţin de conduita condamnatului în privinţa infracţiunilor de corupţie ca urmare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate. Revine Curţii Constituţionale sarcina de a stabili în ce măsură consacrarea constituţională a unei interdicţii de a acorda amnistie/graţiere pentru „faptele de corupţie“ pune în discuţie drepturi sau libertăţi fundamentale.
    31. Curtea reţine că titlul al II-lea al Constituţiei este intitulat Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale şi cuprinde patru capitole, respectiv Dispoziţii comune, Drepturile şi libertăţile fundamentale, Îndatoririle fundamentale şi Avocatul Poporului. Capitolul I - Dispoziţii comune reglementează principiile care constituie premisa realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, sens în care principiul egalităţii joacă un rol primordial. Raportat la principiul egalităţii, precum şi la întregul catalog de drepturi şi libertăţi fundamentale, Curtea constată că acestea se întemeiază pe una dintre valorile supreme ale poporului român, respectiv demnitatea umană [a se vedea şi Decizia nr. 1.109 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 9 octombrie 2009]. Prin urmare, chiar dacă interdicţia generală de acordare a amnistiei sau graţierii în privinţa „faptelor de corupţie“ vizează o latură a puterii publice, Curtea constată că efectele interdicţiei preconizate se repercutează asupra principiului egalităţii, garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, şi, implicit, asupra demnităţii umane, sursa drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi a garanţiilor asociate acestora.
    32. Locul pe care principiul egalităţii îl ocupă în ansamblul dispoziţiilor constituţionale îi conferă o importanţă particulară. Totodată, principiul egalităţii caracterizează drepturile şi libertăţile fundamentale, fiind în acelaşi timp o garanţie a fiecărui drept fundamental în parte, astfel cum rezultă chiar din Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 136. Egalitatea este întro strânsă corelare cu ansamblul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, astfel încât analiza suprimării drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie să aibă drept premisă principiul egalităţii, principiu care se află la baza drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
    33. Principiul egalităţii, în componenta sa de nediscriminare, are un conţinut autonom, o existenţă de sine stătătoare în sensul că impune obligaţii corespunzătoare în sarcina statului pentru a asigura egalitatea juridică dintre subiecţii de drept. Tratamentul discriminatoriu constă în excluderea directă sau indirectă a unor categorii de persoane de la drepturile, libertăţile, vocaţia, speranţa legitimă de care se bucură toţi ceilalţi aflaţi în situaţii similare. Prin urmare, egalitatea nu este o chestiune cantitativă în sensul că se poate aprecia şi raporta doar la un set de drepturi şi libertăţi fundamentale prevăzute în Constituţie, ci are şi un aspect calitativ, astfel încât poate fi valorizat, în componenta sa privind nediscriminarea, ca fiind un principiu de drept ce promovează egalitatea juridică. Prin urmare, întrucât principiul egalităţii ţine de esenţa şi funcţia demnităţii umane, rezultă că egalitatea este un element caracterizant şi intrinsec al demnităţii umane. În acest sens Curtea reţine că însuşi art. 1 teza întâi din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite, prevede că „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi“, ceea ce evidenţiază componenta de egalitate a demnităţii umane. Rezultă aşadar că există o legătură organică între valorile supreme ale statului ce vizează condiţia umană a individului înscrise în art. 1 alin. (3) din Constituţie, principiile inerente drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale expres prevăzute de Constituţie, toate acestea constituind standard de referinţă în analiza limitelor revizuirii Constituţiei din prisma art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    34. Astfel, analiza Curţii trebuie realizată în două trepte atunci când evaluează suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau a garanţiilor acestora în sensul art. 152 alin. (2) din Constituţie, şi anume (1) analiza iniţiativei de revizuire în raport cu principiile generale care orientează întregul catalog al drepturilor şi libertăţilor fundamentale, principii care se constituie în garanţii directoare ale acestora, respectiv (2) analiza iniţiativei de revizuire în raport cu un drept sau libertate fundamentală aplicabilă. Încălcarea principiilor generale antereferite are caracter dirimant şi nu mai poate face trecerea la cea de-a doua treaptă de analiză, nefiind necesar a fi identificat dreptul sau libertatea fundamentală suprimată pentru că încălcarea principiului egalităţii afectează însuşi individul, acesta fiind evaluat şi plasat, în baza unor criterii arbitrare, întro poziţie de inferioritate.
    35. În cauza de faţă, ca efect al interdicţiei generale stabilite prin textul constituţional preconizat, este evident că două categorii de cetăţeni sunt tratate în mod diferit. Prima categorie, cea care cuprinde persoane condamnate pentru infracţiuni de corupţie, nu poate beneficia de amnistie, graţiere colectivă sau graţiere individuală, pe când cea de-a doua categorie, cea care cuprinde persoane condamnate pentru orice alte infracţiuni decât cele de corupţie, poate beneficia de amnistie, graţiere colectivă sau graţiere individuală. O asemenea diferenţă de tratament nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, întrucât raţiunea amnistiei/graţierii nu are în vedere, în mod principal, infracţiunea săvârşită, ci aspecte extrapenale, chiar extrajuridice, de umanitate, de oportunitate, de percepţie publică sau alte circumstanţe care justifică exercitarea acestei prerogative a statului. Aşadar, prin natura lor, măsurile antereferite, de principiu, nu ţin seama de natura infracţiunilor comise, tocmai pentru a se putea constitui în măsuri apte să evite afectarea sau să redea libertatea individuală, după caz.
    36. A impune criterii circumstanţiale într-o manieră care să anihileze însăşi raţiunea celor două instituţii de drept penal este contrară principiului egalităţii. Încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor duce la ostracizarea unei categorii de cetăţeni, întrucât neagă prerogativa statului de a uita sau ierta fapta comisă, astfel că libertatea individuală a cetăţenilor este apreciată în mod diferit în funcţie de infracţiunea comisă. Aceşti cetăţeni ar deveni discriminaţi chiar prin declaraţia expresă a legii fundamentale, aspect de neacceptat prin prisma principiului egalităţii. De aceea, din perspectiva principiului egalităţii nu există nicio justificare obiectivă şi raţională pentru care măsurile de amnistie/graţiere ale statului să vizeze numai o parte dintre cetăţenii săi, în funcţie de natura infracţiunilor săvârşite. Din contră, acestea trebuie să aibă aplicabilitate generală şi abstractă, revenind autorităţilor competente decizia de a le acorda sau de a le refuza. Curtea constată astfel încălcarea principiului egalităţii, în componenta sa privind nediscriminarea, ceea ce se constituie, prin prisma art. 152 alin. (2) din Constituţie, într-o suprimare a unei garanţii constituţionale asociate drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
    37. În sensul celor de mai sus, Curtea reţine că aparţin statului atât prerogativa de a pedepsi persoanele care au săvârşit infracţiuni în sensul tragerii la răspundere penală a acestora, respectiv de a urmări, judeca şi aplica pedeapsa corespunzătoare şi de a lua măsurile necesare executării pedepsei astfel dispuse, cât şi prerogativa de a înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei. Acestea sunt într-o strânsă corelaţie în sensul că fiecare dintre prerogativele antereferite se exercită în plenitudinea lor. Orice excepţie de la exercitarea acestor prerogative ale statului creează, de principiu, o lipsă de egalitate între cetăţeni, ce poate duce la consacrarea unui tratament juridic diferenţiat contrar art. 16 din Constituţie, fie sub forma privilegiului, fie sub forma discriminării. În cauza de faţă, Curtea constată că tratamentul diferenţiat aplicat nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, astfel încât acesta se constituie într-o discriminare a unei categorii de cetăţeni, prin excluderea sa de la vocaţia abstractă de a beneficia de o măsură de clemenţă a cărei acordare ţine de autorităţile statului.
    38. Curtea reţine că o atare revizuire constituţională vine în conflict cu concepţia de ansamblu a legiuitorului constituant originar în privinţa posibilităţii şi modului de acordare a amnistiei/graţierii. Astfel, acesta a limitat iniţiativa legislativă a cetăţenilor cu privire la amnistie/graţiere, lăsând doar posibilitatea deputaţilor/senatorilor/Guvernului de a iniţia în acest sens o propunere legislativă/un proiect de lege [art. 74 alin. (2) din Constituţie]. Această iniţiativă a fost reglementată numai în competenţa reprezentanţilor aleşi ai poporului, membri ai Parlamentului, şi a autorităţilor statului, Guvernul, tocmai pentru a nu permite o apreciere emoţională/subiectivă din partea cetăţenilor şi de a elimina posibilitatea iniţierii unei astfel de propuneri legislative chiar de către subiectele vizate prin acestea. Prin urmare, atât iniţierea, cât şi adoptarea sa ţin de apanajul statului. Totodată, legiuitorul constituant originar, din moment ce a recunoscut o asemenea atribuţie în sarcina statului, a recunoscut-o în plenitudinea sa, ceea ce înseamnă că amnistia/graţierea au fost reglementate ca măsuri ce privesc totalitatea infracţiunilor. Astfel, o asemenea interdicţie, limitând în final prerogativa statului de a acorda amnistia/graţierea, aduce o gravă atingere principiului egalităţii cetăţenilor, cu consecinţa creării, în mod artificial, a unor situaţii juridice diferite, ce aduc în prim plan stigmatizarea socială a unei categorii de cetăţeni. Luându-se prerogativa statului de a asigura o situaţie de egalitate juridică între cetăţeni - chiar condamnaţi -, se ajunge la aplicarea unui tratament juridic de nivel constituţional diferit unor cetăţeni aflaţi în aceeaşi situaţie juridică. Faptul că cetăţenii au comis infracţiuni de drept comun diferite reprezintă numai un element circumstanţial cărora nu li se pot asocia consecinţe juridice în planul amnistiei/graţierii. Acesta nu este un criteriu obiectiv şi raţional care să justifice un tratament diferenţiator, din contră, indică faptul că trebuie să se aplice acelaşi tratament juridic. Prin urmare, reconfigurarea arhitecturii constituţionale în privinţa amnistiei/graţierii nu ţine, aşadar, numai de regimul instituţiilor statului din moment ce produce efecte directe asupra principiului egalităţii, premisă a asigurării drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
    39. Curtea constată că o asemenea interdicţie constituţională prestabilită ad aeternam reprezintă o apreciere juridică în privinţa unei anumite categorii de infracţiuni, respectiv cele de corupţie, categorie care, în sine, cuprinde, din punct de vedere normativ sau al percepţiei publice, elemente variabile. Spre exemplu, din perspectivă normativă, se reţine faptul că Codul penal din 1969 nu cuprindea categoria de infracţiuni de corupţie, ci, ulterior, Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, a stabilit ca infracţiuni de corupţie cele prevăzute la art. 254-257 din Codul penal din 1969 şi art. 6^1 şi art. 8^2 din lege [art. 5 alin. (1)], infracţiunile asimilate celor de corupţie sunt cele de la art. 10-13 din lege [art. 5 alin. (2)] şi cele în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau cu cele asimilate acestora sunt cele prevăzute la art. 17 din lege [art. 5 alin. (3)]. În prezent, Codul penal cuprinde această categorie (definită ca atare) cu patru infracţiuni individualizate, în timp ce Legea nr. 78/2000 stabileşte ca infracţiuni de corupţie cele prevăzute la art. 289-292 din Codul penal [art. 5 alin. (1)] şi infracţiunile asimilate celor de corupţie sunt cele de la art. 10-13 din lege [art. 5 alin. (2)] şi nu mai cuprinde infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie sau cu cele asimilate acestora.
    40. Din perspectiva percepţiei publice, este de observat că gravitatea pericolului social al diverselor categorii de infracţiuni în decursul timpului suportă aprecieri fluctuante, ceea ce înseamnă că însăşi percepţia publică a gravităţii infracţiunii săvârşite are o dinamică proprie. În consecinţă, excluderea de plano a faptelor/infracţiunilor de corupţie de la posibilitatea amnistierii ori graţierii la nivelul reglementărilor constituţionale, lipsind astfel autorităţile competente de a aprecia gravitatea, pericolul şi impactul social al acestora de la caz la caz, poate crea situaţii de vădită discriminare şi de şubrezire a autorităţii statului tocmai în exercitarea anumitor prerogative publice în favoarea cetăţenilor.
    41. Este adevărat că într-un moment al evoluţiei societăţii se poate aprecia - chiar pe calea referendumului consultativ, precum cel din 26 mai 2019 - că nu trebuie acordate amnistii/graţieri în privinţa tuturor sau anumitor „fapte“ penale, însă o atare apreciere are în vedere necesitatea abţinerii autorităţilor competente de a-şi exercita puterea discreţionară de care se bucură în aceste domenii, şi nicidecum limitarea puterii lor discreţionare conferită chiar de Constituţie. Prin urmare, analiza de oportunitate şi răspunderea politică revine autorităţilor învestite de Constituţie cu atribuţia de a acorda amnistia/graţierea, printr-o analiză de la caz la caz, de la consideraţii de natura păcii sociale/politicii penale până la cele umanitare.
    42. Astfel, sfera de aplicare a amnistiei/graţierii nu poate fi limitată printr-o normă constituţională cu caracter general, întrucât o asemenea limitare contravine în sine art. 152 alin. (2) coroborat cu art. 16 din Constituţie; obiter dictum, nicio normă cu caracter general de nivelul legii nu ar putea limita sfera de aplicare a amnistiei/graţierii pentru că ar fi contrară art. 16 din Constituţie. Prin urmare, Curtea constată că stabilirea cu caracter de principiu a unei limitări cu privire la sfera de aplicare a celor două instituţii de drept penal în sensul interzicerii amnistiei/graţierii „faptelor“ de corupţie nu poate fi realizată nici prin Constituţie şi nici printr-o normă juridică infraconstituţională, o atare reglementare, indiferent de nivelul său normativ, fiind în sine contrară principiului egalităţii. Astfel, problema de drept constituţional identificată prin prisma principiului egalităţii nu este aceea a nivelului normativ de reglementare, ci al imposibilităţii reglementării unei astfel de soluţii normative, care denaturează regimul juridic al amnistiei/graţierii şi limitează puterea discreţionară a Parlamentului sau Preşedintelui României, după caz. Rezultă că nu poate fi impusă o interdicţie generală şi valabilă ad aeternam de acordare a măsurilor de amnistie şi graţiere colectivă ori graţiere individuală în privinţa anumitor categorii de infracţiuni, întrucât aprecierea oportunităţii acordării acestora revine, în exclusivitate, Parlamentului, respectiv Preşedintelui României. De aceea, având în vedere puterea discreţionară de care se bucură, Parlamentul sau Preşedintele României, după caz, pot acorda, prin lege sau decret, amnistia sau graţierea colectivă/individuală numai pentru un anumit cuantum al pedepsei sau pentru anumite infracţiuni, fără a se pune problema, în acest caz, a încălcării art. 16 din Constituţie. Astfel, stabilirea in concreto a cuantumului pedepsei şi/sau a infracţiunilor pentru care se acordă amnistia sau graţierea revine Parlamentului şi Preşedintelui României, după caz, cu ocazia adoptării legii propriu-zise de acordare a amnistiei/graţierii colective sau a emiterii decretului de graţiere individuală.
    43. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că propunerea legislativă nu respectă justul echilibru între două interese generale, şi anume cel de a se executa/a se considera executată o hotărâre judecătorească de condamnare numai pe considerente care ţin de conduita condamnatului, expresie a efectivităţii justiţiei penale, şi cel al respectării principiului egalităţii, afectându-se astfel echilibrul sensibil existent între interesele statului şi cele ale societăţii.
    44. În ceea ce priveşte demnitatea umană ca limită a revizuirii Constituţiei, Curtea reţine că art. 1 alin. (3) din Constituţie stabileşte că „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate“, ceea ce a dus la calificarea acestui text constituţional ca fiind o reglementare de principiu care constituie cadrul pe care se grefează toate celelalte norme ale Constituţiei [Decizia nr. 350 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 8 iulie 2015, paragraful 18]. Din formularea textului constituţional rezultă că acesta operează cu trei noţiuni/sintagme distincte, dar interdependente şi anume: „demnitatea omului“, „drepturile şi libertăţile cetăţenilor“ şi „libera dezvoltare a personalităţii umane“.
    45. Astfel cum s-a arătat, titlul II al Constituţiei nominalizează în mod expres drepturile şi libertăţile fundamentale, acestea fiind o expresie a demnităţii umane. De asemenea Curtea constată că libera dezvoltare a personalităţii umane, pe de o parte, se află în legătură directă cu demnitatea umană, iar, pe de altă parte, elemente din conţinutul său normativ se regăsesc în titlul II al Constituţiei. Astfel, libera dezvoltare a personalităţii umane care cuprinde atât o latură activă, exprimată sub forma libertăţii de acţiune [Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 99], cât şi una pasivă [Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragrafele 101 şi 102 în corelare cu art. 26 alin. (2) din Constituţie], aceasta din urmă având rolul de a asigura respectarea sferei personale a individului şi a exigenţelor care stau la baza acesteia. Latura pasivă, aflându-se în legătură directă cu demnitatea umană, asigură o protecţie subsidiară a „elementelor constitutive ale personalităţii“ atunci când drepturile fundamentale numite nu asigură o atare protecţie. Totodată, latura pasivă poate cunoaşte anumite restrângeri determinate de drepturile celorlalţi sau de ordinea constituţională, pe când demnitatea umană nu poate cunoaşte nicio astfel de limitare, fiind intangibilă. Rezultă că atât drepturile şi libertăţile fundamentale, cât şi libera dezvoltare a personalităţii umane, mai ales sub aspectul laturii sale pasive, se află într-o strânsă conexiune cu demnitatea umană, care constituie sursa lor.
    46. Este adevărat că titlul II al Constituţiei nu include demnitatea umană în cadrul drepturilor/libertăţilor fundamentale, ci a valorilor supreme, însă, lipsa calificării prin chiar textul Constituţiei a demnităţii umane ca fiind un drept fundamental şi plasarea acestuia chiar în afara titlului II al Constituţiei - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale nu exclude valorizarea sa ca limită a revizuirii Constituţiei în sensul art. 152 alin. (2) din Constituţie. Curtea reţine că art. 21-52 din Constituţie cuprind numai o enumerare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fără ca aceasta să însemne că drepturile şi libertăţile fundamentale sunt limitate la acest catalog. Acestea sunt drepturile şi libertăţile calificate ca fiind fundamentale, deci cele numite/nominalizate în mod expres. Prin urmare, în măsura în care un text constituţional cuprinde o valoare supremă de natură constituţională, care reprezintă în sine un principiu director şi/sau un drept/o libertate fundamentală, calificată ca atare de Curtea Constituţională, catalogul cuprins în titlul II al Constituţiei se modelează în consecinţă.
    47. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor şi garanţiile lor nu pot fi considerate un set difuz de elemente fără nicio legătură între ele, ci alcătuiesc un sistem coerent şi unitar de valori, întemeiat pe demnitatea umană. Pe lângă faptul că drepturile şi libertăţile fundamentale calificate ca atare în Constituţie se întemeiază pe demnitatea umană [Decizia nr. 1.109 din 8 septembrie 2009], aceasta fiind o valoare supremă a statului român, nu are numai o valoare proclamativă şi nu este golită de conţinut normativ, ci, din contră, are valoare normativă şi poate fi calificată ca fiind un drept fundamental cu un conţinut distinct ce pune în discuţie caracterul şi condiţia umană a individului. În acest sens, chiar Curtea Constituţională a statuat că desconsiderarea principiilor subiective care caracterizează fiinţa umană este contrară demnităţii umane, făcând trimitere în mod expres la formula obiect-subiect teoretizată de Tribunalul constituţional federal german în analiza conceptului de demnitate umană [Decizia nr. 498 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 26 iulie 2018, paragraful 52]. Prin decizia menţionată, Curtea a subliniat faptul că un anumit cadru normativ nu trebuie să desconsidere persoana şi să o plaseze într-un plan secund în raport cu dorinţa statului de a ţine un dosar electronic de sănătate şi/sau de a centraliza diverse date medicale.
    48. Din cele de mai sus, rezultă că orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale numite reprezintă o încălcare a demnităţii umane, dat fiind că este temeiul acestora, ceea ce se constituie într-o încălcare mijlocită a demnităţii umane şi că, întrucât demnitatea umană poate fi considerată drept fundamental cu valoare normativă distinctă, trebuie acceptată posibilitatea încălcării nemijlocite a acesteia, distinct de drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute în Constituţie.
    49. De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că însăşi esenţa Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este respectul pentru demnitatea umană şi libertatea umană [Hotărârea din 29 aprilie 2002, pronunţată în Cauza Pretty împotriva Regatului Unit, paragraful 65]. Orice atingere adusă demnităţii umane afectează esenţa Convenţiei [Hotărârea din 2 iulie 2019, pronunţată în Cauza R.S. împotriva Ungariei, paragraful 34].
    50. Obiter dictum, Curtea observă că şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că ordinea juridică a Uniunii Europene, în mod netăgăduit, se străduieşte să asigure respectarea demnităţii umane ca principiu general de drept [Hotărârea din 14 octombrie 2004, pronunţată în Cauza C-36/02 Omega Spielhallen- und Automatenaufstellungs-GmbH, paragraful 34]. A tolera o astfel de discriminare ar echivala, în ceea ce priveşte o astfel de persoană, cu nerespectarea demnităţii şi libertăţii la care aceasta este îndreptăţită şi pe care Curtea are datoria de a o proteja [Hotărârea din 30 aprilie 1996, pronunţată în Cauza C-13/94 P împotriva S. şi Cornwall County Council, paragraful 22].
    51. Curtea Constituţională federală germană, la rândul ei, a stabilit că demnitatea umană prevăzută în art. 1 alin. (1) din titlul I - Drepturi fundamentale din Legea fundamentală este un drept fundamental [a se vedea, cu titlu de exemplu, hotărârile BVerfGE 1, 332 (347); 12, 113 (123); 15, 283 (286); 28, 151 (163); 28, 243 (263); 61, 126 (137); sau 109, 133 (151)]. De asemenea, Consiliul Constituţional francez, prin Decizia nr. 94-343/344 din 27 iulie 1994, a stabilit că demnitatea umană este un principiu cu valoare constituţională [a se vedea şi deciziile nr. 2010-25QPC din 16 septembrie 2010 şi nr. 2015-485QPC din 25 septembrie 2015].
    52. Având în vedere, pe de o parte, art. 1 alin. (3) din Constituţie, care califică demnitatea umană drept valoare supremă a statului român, şi, pe de altă parte, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului coroborată cu art. 20 alin. (1) din Constituţie, plasat chiar în titlul II al Constituţiei - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, rezultă că demnitatea umană este însăşi sursa, temeiul şi esenţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale, astfel că art. 152 alin. (2) din Constituţie prin raportare la demnitatea umană se poate analiza din două perspective complementare: principiu director în privinţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi drept fundamental distinct, iar înţelesul său bivalent se valorizează ca o limită a revizuirii Constituţiei în sensul art. 152 alin. (2) din Constituţie. Chiar dacă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene antereferită nu se valorizează în cadrul art. 20, ci al art. 148 din Constituţie [a se vedea Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, paragraful 30], dar având în vedere şi art. 52 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit căruia, în măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată, fără a împiedica dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă [a se vedea mutatis mutandis şi Decizia nr. 216 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 3 iulie 2019, paragraful 24], nu se poate decât întări ideea că demnitatea umană este esenţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi că reprezintă în sine o limită a revizuirii Constituţiei.
    53. În accepţiunea demnităţii umane, omul trebuie să fie scop şi subiect al acţiunii statului, şi nu mijloc sau obiect al acesteia, astfel că statul nu poate aplica omului un tratament care să nege calitatea şi statutul său juridic de subiect de drept, întrucât se ajunge la nesocotirea obligaţiei de respectare a esenţei umane a individului. Este contrară demnităţii umane o conduită etatică ce pune sub semnul întrebării existenţa subiectivă a individului sau dacă abţinerea într-un caz concret are ca rezultat desconsiderarea arbitrară a demnităţii umane. De aceea, sunt incompatibile cu demnitatea umană orice acţiuni/inacţiuni care vizează sau au ca rezultat desconsiderarea existenţei umane a individului, umilirea, stigmatizarea, persecutarea, ostracizarea, punerea în afara legii sau aplicarea unui tratament dispreţuitor.
    54. Raportat la cauza de faţă, Curtea reţine că interdicţia generală de a acorda amnistia sau graţierea în privinţa „faptelor“ de corupţie are drept efect negarea vocaţiei persoanelor care au săvârşit fapte de corupţie să beneficieze de actul amnistiei sau graţierii. Un asemenea tratament juridic, indiferent de nivelul său normativ, desconsideră existenţa umană a individului, plasând, din punct de vedere uman, persoanele care au săvârşite „fapte“ de corupţie într-o situaţie de inferioritate, ceea ce se constituie într-o limitare a demnităţii lor umane. Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României limitează în mod excesiv puterea statului şi a posibilităţii sale de apreciere, ceea ce afectează, în mod nepermis, exercitarea puterii publice în favoarea/beneficiul cetăţenilor. Astfel, ca efect al limitării puterii publice, o categorie de cetăţeni este privată de o vocaţie pe considerente cu caracter circumstanţial, contrar demnităţii umane. Curtea constată, astfel, că măsura preconizată reprezintă o desconsiderare a principiilor subiective care caracterizează fiinţa umană, ceea ce se constituie, prin prisma art. 152 alin. (2) din Constituţie, într-o atingere adusă demnităţii umane.
    55. Prin urmare, Curtea constată că propunerea legislativă nu respectă justul echilibru între două interese generale, şi anume cel de a se executa/a se considera executată o hotărâre judecătorească de condamnare numai pe considerente care ţin de conduita condamnatului, expresie a efectivităţii justiţiei penale, şi cel al respectării demnităţii umane, afectându-se, astfel, echilibrul sensibil existent între interesele statului şi cele ale societăţii.
    56. Având în vedere cele expuse, se constată că prevederile art. I pct. 3 [cu referire la art. 73 alin. (3) lit. i)], pct. 4 [cu referire la art. 74 alin. (2) şi (3)] şi pct. 5 [cu referire la art. 94 lit. d)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie coroborat cu art. 1 alin. (3) şi art. 16 din Constituţie.
    57. Nu în ultimul rând, Curtea subliniază că textele analizate se caracterizează şi printr-o anumită redundanţă în sensul că interdicţia cuprinsă la art. I pct. 4 [cu referire la art. 74 alin. (2) şi (3)] din propunere, deşi pare a se afla într-un raport de complementaritate cu art. I pct. 3 [cu referire la art. 73 alin. (3) lit. i)] din aceeaşi propunere, în realitate, unul dintre cele două texte este redundant pentru că nu poate exista o iniţiativă legislativă în domeniu dacă nu se pot adopta legi de amnistie şi graţiere colectivă şi invers.
    58. În ceea ce priveşte art. I pct. 6 [cu referire la art. 115 alin. (6)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României, Curtea constată că revizuirea constituţională preconizată interzice adoptarea de ordonanţe de urgenţă în domeniul infracţiunilor, pedepselor şi regimului executării acestora; al acordării amnistiei sau a graţierii colective şi al organizării şi funcţionării Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi.
    59. Curtea reţine că ordonanţa de urgenţă este un act normativ emis în virtutea delegării legislative acordate Guvernului direct prin art. 115 alin. (4) din Constituţie, fără ca acest lucru să însemne că legiuitorul constituant derivat nu poate limita domeniul de reglementare al ordonanţei de urgenţă. De altfel, în acest sens, legiuitorul constituant derivat, prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, a introdus o serie de limitări, limitări propuse a fi extinse şi în privinţa domeniilor antereferite, aceste domenii urmând a deveni obiect exclusiv de reglementare al legii organice.
    60. Curtea observă că printr-o propunere legislativă de revizuire a Constituţiei, iniţiată în cursul anului 2014, s-a încercat, de asemenea, modificarea art. 115 alin. (6) din Constituţie, în sensul că „(6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale ori privind regimul infracţiunilor, pedepselor şi al executării acestora, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică“. Curtea, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 339, a statuat că „modificarea propusă la art. 115 alin. (6) din Constituţie vizează lipsa competenţei materiale a Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă cu privire la regimul infracţiunilor, pedepselor şi al executării acestora, ceea ce este de natură a înlătura posibilitatea incriminării prin ordonanţă de urgenţă, act normativ care intră în vigoare în ziua publicării sale. Se evită situaţia calificării drept infracţiune a faptelor săvârşite chiar în ziua publicării ordonanţei de urgenţă în Monitorul Oficial al României, Partea I (a se vedea, cu privire la o situaţie similară, Decizia nr. 28 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 27 martie 2013), întrucât domeniul menţionat va putea fi reglementat numai prin lege organică, care, potrivit art. 78 din Constituţie, intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei“. Aşadar, Curtea a constatat că o asemenea soluţie normativă nu încalcă limitele revizuirii, astfel că şi în cauza de faţă, cu privire la trimiterea pe care norma analizată o realizează la art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, eadem ratio nu se poate reţine încălcarea limitelor revizuirii.
    61. Curtea reţine, de asemenea, că limitarea sferei de reglementare a ordonanţei de urgenţă în privinţa acordării amnistiei sau graţierii colective, a organizării şi funcţionării Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi nu încalcă limitele revizuirii, legiuitorul constituant derivat având competenţa de a limita sfera de aplicare a ordonanţei de urgenţă.
    62. Totodată, Curtea reţine că textul în vigoare al art. 115 alin. (6) din Constituţie se referă, de principiu, la faptul că ordonanţele de urgenţă nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. Prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, Curtea a statuat că sensul juridic al noţiunii de „a afecta“ din cuprinsul art. 115 alin. (6) din Constituţie este acela de „a suprima“, „a aduce atingere“, „a prejudicia“, „a vătăma“, „a leza“, „a antrena consecinţe negative“; în schimb, ordonanţele de urgenţă pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile antereferite [a se vedea mutatis mutandis şi Decizia nr. 297 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, Decizia nr. 1.105 din 21 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 8 octombrie 2010, sau Decizia nr. 1.610 din 15 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 23 decembrie 2010]. Prin urmare, concepţia de ansamblu a textului analizat este aceea ca ordonanţa de urgenţă să nu antreneze consecinţe negative/lezeze/vatăme/prejudicieze instituţiile fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie şi drepturile electorale. Mai mult, chiar şi interdicţia reglementării prin ordonanţă de urgenţă a măsurilor de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică constituie o garanţie a dreptului de proprietate privată în sensul de a evita afectarea acesteia. Or, textul preconizat, mai ales în privinţa trimiterii la art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, se referă la o interdicţie generală de reglementare, nefiind, aşadar, într-o unitate conceptuală cu textul în vigoare, iar limitarea în mod absolut a sferei de incidenţă a ordonanţei de urgenţă în domeniile prevăzute de art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie poate avea consecinţe negative asupra activităţii instituţiilor publice respective.
    63. Având în vedere cele expuse, se constată că prevederile art. I pct. 6 [cu referire la art. 115 alin. (6)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României nu încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    64. Cu privire la art. I pct. 7 [cu referire la art. 146 lit. a^1)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, Curtea reţine că, de principiu, reglementarea unui control de constituţionalitate exercitat în mod direct cu privire la ordonanţele Guvernului nu încalcă limitele revizuirii Constituţiei prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    65. Totuşi, Curtea constată că textul analizat este redactat într-un mod deficitar. Astfel, din modul de redactare a acestuia, nu se poate determina dacă este reglementat un control de constituţionalitate a priori sau a posteriori. Dacă se apreciază că textul analizat vizează un control de constituţionalitate a priori, se poate constata că acesta nu este corelat cu art. 115 alin. (1)-(3) şi (5) din Constituţie. Mai mult, chiar dacă s-ar realiza corelarea menţionată, se ridică problema unei antinomii conceptuale între raţiunea de adoptare a ordonanţelor şi întinderea procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Cu referire la ordonanţa adoptată în temeiul unei legi speciale de abilitare, Curtea, în jurisprudenţa sa [a se vedea Decizia nr. 1 din 12 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 19 ianuarie 2017, paragraful 37], a statuat că astfel se realizează continuitatea actului legislativ pe tot parcursul anului şi, pe de altă parte, se asigură Guvernului posibilitatea de a adopta acte de reglementare primară în mod eficient pentru realizarea programului său de guvernare. Este adevărat că legea de abilitare poate prevede abilitarea Guvernului de a adopta ordonanţe şi pentru perioadele cât Parlamentul se află în sesiune, însă, de cele mai multe ori, aceasta abilitează Guvernul de a adopta ordonanţe în perioadele dintre sesiunile parlamentare. Or, a contesta aceste ordonanţe pe calea controlului de constituţionalitate a priori ar echivala, având în vedere durata procedurii în faţa Curţii Constituţionale, cu afectarea competenţei Guvernului de a emite ordonanţe şi a continuităţii actului legislativ pe tot parcursul anului. De asemenea, cu referire la ordonanţa de urgenţă, Curtea constată că, potrivit art. 115 alin. (4) din Constituţie, „Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora“. Or, a contesta ordonanţele de urgenţă pe calea controlului de constituţionalitate a priori ar echivala, având în vedere durata procedurii în faţa Curţii Constituţionale, cu afectarea capacităţii Guvernului de a răspunde în mod eficient unei situaţii extraordinare şi, în acelaşi timp, ar afecta regimul juridic al ordonanţei de urgenţă. De asemenea trebuie realizată şi corelarea cu art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, în sensul că se pune problema raportului existent între soluţia legislativă preconizată şi competenţa Curţii Constituţionale de a verifica pe calea controlului a priori constituţionalitatea ordonanţelor/ ordonanţelor de urgenţă prin intermediul legilor de aprobare.
    66. Dacă, în schimb, se apreciază că textul analizat vizează un control de constituţionalitate a posteriori, trebuie avut în vedere faptul că ordonanţa simplă intră în vigoare la 3 zile de la publicare, în timp ce ordonanţa de urgenţă în ziua publicării. Dacă, în acest ultim caz, controlul de constituţionalitate ar purta asupra unui act aflat în dreptul pozitiv, în primul caz, ipotetic, Curtea ar putea să se pronunţe asupra ordonanţei înainte ca ea să fi intrat în vigoare. Mai mult, în practica legislativă se pot ivi situaţii în care ordonanţa nu intră în vigoare la data publicării, ci la o altă dată prevăzută în corpul său, caz în care Curtea ar urma să se pronunţe asupra unui text care încă nu este în vigoare. Prin urmare, având în vedere şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, potrivit căreia controlul de constituţionalitate abstract a posteriori [a se vedea Decizia nr. 64 din 9 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017] vizează o normă aflată în vigoare la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, ar fi de recomandat ca din textul menţionat să reiasă faptul că obiectul controlului de constituţionalitate poartă asupra unei ordonanţe în vigoare. De asemenea trebuie realizată şi corelarea cu art. 146 lit. d) teza întâi din Constituţie, în sensul că se pune problema raportului existent între soluţia legislativă preconizată şi competenţa Curţii Constituţionale de a controla pe calea controlului concret a posteriori constituţionalitatea ordonanţelor/ordonanţelor de urgenţă.
    67. Curtea subliniază că instanţa constituţională nu se poate substitui legiuitorului constituant derivat, pe calea interpretării normei constituţionale analizate, pentru a determina regimul juridic al controlului de constituţionalitate preconizat. Prin urmare, revine legiuitorului constituant derivat, şi nu Curţii Constituţionale, obligaţia ca, în funcţie de opţiunea sa, să reglementeze în mod corespunzător noua soluţie normativă preconizată în privinţa caracterului a priori sau a posteriori a controlului de constituţionalitate antereferit şi a raportului în care acesta se află cu celelalte atribuţii ale Curţii Constituţionale.
    68. Totodată, Curtea constată că se impune corelarea textului analizat cu art. 147 alin. (4) din Constituţie, în sensul indicării efectelor specifice ale deciziilor Curţii Constituţionale astfel pronunţate.
    69. Având în vedere cele expuse, art. I pct. 7 [cu referire la art. 146 lit. a^1)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei respectă limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    70. Cu privire la art. I pct. 7 [cu referire la art. 146 lit. d)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, Curtea reţine că se propune eliminarea controlului de constituţionalitate a posteriori abstract exercitat la sesizarea Avocatului Poporului.
    71. Prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragrafele 187-191, Curtea a statuat că, în prezent, una dintre modalităţile prin care Legea fundamentală îi oferă Avocatului Poporului posibilitatea de a-şi realiza rolul consacrat la nivel constituţional este cuprinsă în art. 146 lit. d) teza a doua şi constă în competenţa acestuia de a ridica în mod direct excepţii de neconstituţionalitate. Menţiunea care se propune a fi introdusă în cuprinsul art. 58 alin. (1) din Constituţie, referitoare la promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor „cetăţenilor“ numai în raporturile acestora cu autorităţile publice, este de natură să pună în discuţie posibilitatea exercitării efective şi eficiente de către Avocatul Poporului a acestui drept, de vreme ce există şi legi sau ordonanţe ale Guvernului, simple sau de urgenţă, care nu vizează raporturile cetăţenilor cu autorităţile publice. O posibilă limitare a dreptului Avocatului Poporului de a contesta constituţionalitatea unor astfel de acte normative pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ar fi antinomică faţă de prevederile art. 146 lit. d) din Constituţie, care acordă Avocatului Poporului atribuţia expresă de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la legi şi ordonanţe ale Guvernului, fără să facă nicio distincţie după cum acestea au sau nu în obiectul lor de reglementare prevederi referitoare la protecţia drepturilor omului. O constatare similară se regăseşte şi în avizul Comisiei de la Veneţia mai sus citat, în sensul că, „în cazul în care Avocatul Poporului nu ar putea să sesizeze Curtea Constituţională cu privire la ordonanţele de urgenţă ale Guvernului în toate cazurile - nu numai în cazurile privind drepturile omului -, ar exista o lacună serioasă în controlul necesar al unor astfel de ordonanţe. Niciun alt organism al statului, altul decât Avocatul Poporului, nu poate face apel în mod direct împotriva unor astfel de ordonanţe în faţa Curţii Constituţionale şi, în consecinţă, toate ordonanţele de urgenţă, care nu se referă la drepturile omului, nu ar putea fi deloc controlate“ (paragraful 55). De altfel, referindu-se la ipoteza în care Avocatul Poporului ar fi privat de posibilitatea contestării constituţionalităţii ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului în mod direct, independent de existenţa unui proces judiciar, Comisia de la Veneţia a apreciat că „o astfel de lacună gravă în sistemul de control democratic şi echilibru instituţional nu poate fi justificată prin pretinsa urgenţă a măsurilor adoptate“ (paragraful 55).
    72. Curtea a mai reţinut că un raţionament asemănător este aplicabil şi în cazul legilor. Este adevărat că acestea pot fi supuse controlului de constituţionalitate anterior promulgării acestora, potrivit art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, la sesizarea anumitor subiecte de drept, expres precizate în textul constituţional, printre care se numără şi Avocatul Poporului. Dar, odată intrate în vigoare, legile, la fel ca şi ordonanţele, nu mai pot fi supuse controlului de constituţionalitate decât cu prilejul aplicării lor în cadrul unui proces aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, la cererea părţilor, a procurorului sau a instanţei, din oficiu. Or, este posibil ca niciunul dintre subiectele de drept enumerate să nu aibă iniţiativa invocării unei excepţii de neconstituţionalitate şi, din acest motiv, să se menţină în fondul activ al legislaţiei reglementări neconstituţionale, ceea ce ar fi în contradicţie cu principiul statului de drept, ca trăsătură fundamentală a statului român şi ca premisă a consacrării, garantării, menţinerii şi apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Ca atare, Curtea a reţinut că circumstanţierea sferei de acţiune a Avocatului Poporului exclusiv la raporturile cetăţenilor cu autorităţile publice afectează rolul acestuia în apărarea drepturilor omului împotriva oricăror încălcări, care pot proveni de la orice tip de entitate. Iar o asemenea limitare se constituie, în unele situaţii, într-o suprimare a uneia dintre garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale, contrar art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    73. În cauza de faţă, Curtea constată că, din moment ce prin decizia antereferită a considerat că limitarea atribuţiei Avocatului Poporului de a contesta direct în faţa Curţii Constituţionale constituţionalitatea numai a acelor legi care privesc raporturile dintre cetăţeni şi autorităţile publice este neconstituţională, rezultă că, cu atât mai mult, eliminarea în sine a atribuţiei Avocatului Poporului de a contesta în mod direct constituţionalitatea legilor în faţa Curţii Constituţionale încalcă limitele revizuirii stabilite în art. 152 alin. (2) din Constituţie, fiind o suprimare a unei garanţii instituţionale asociate apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Curtea reiterează, în acest context, faptul că protecţia constituţională a cetăţeanului este una ascendentă, astfel că şi revizuirile constituţionale trebuie să acorde o protecţie din ce în ce mai sporită acestuia [protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în accepţiunea art. 152 alin. (2) din Constituţie, poate cunoaşte doar o orientare ascendentă - Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 65].
    74. Având în vedere cele expuse, art. I pct. 7 [cu referire la art. 146 lit. d)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    75. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) teza finală, al art. 150 alin. (1) şi al art. 152 din Constituţie, precum şi al art. 19-21 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Constată că propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României [Pl-x 331/3.07.2019] a fost iniţiată cu respectarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţie.
    2. Constată că art. I pct. 1 [cu referire la art. 37 alin. (3)], pct. 2 [cu referire la art. 38], pct. 6 [cu referire la art. 115 alin. (6)] şi pct. 7 [cu referire la art. 146 lit. a^1)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României [Pl-x 331/3.07.2019] nu încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    3. Constată că art. I pct. 3 [cu referire la art. 73 alin. (3) lit. i)], pct. 4 [cu referire la art. 74 alin. (2) şi (3)], pct. 5 [cu referire la art. 94 lit. d)] şi pct. 7 [cu referire la art. 146 lit. d)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României [Pl-x 331/3.07.2019] încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie.
    4. Supune atenţiei Parlamentului observaţiile privind art. I pct. 1 [cu referire la art. 37 alin. (3)], pct. 2 [cu referire la art. 38], pct. 6 [cu referire la art. 115 alin. (6)] şi pct. 7 [cu referire la art. 146 lit. a^1)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei României [Pl-x 331/3.07.2019].
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică preşedintelui Camerei Deputaţilor şi iniţiatorilor propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României [Pl-x 331/3.07.2019] şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din 18 iulie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Benke Károly


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice