Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina │- │
│Bărbăţeanu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 7/2013 privind instituirea impozitului asupra veniturilor suplimentare obţinute ca urmare a dereglementării preţurilor din sectorul gazelor naturale, obiecţie formulată de 56 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 12.676 din 27 decembrie 2017 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.979A/2017. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că reglementarea cuprinsă în art. I pct. 1 [cu referire la art. 2 alin. (2)], pct. 2 (cu referire la art. 7) şi pct. 3 (cu referire la anexa la ordonanţă) din Legea de aprobare a Ordonanţei Guvernului nr. 7/2013 încalcă dispoziţiile art. 56 din Constituţie, referitor la aşezarea justă a sarcinilor fiscale. În acest sens se susţine că, prin modul în care Parlamentul a reglementat art. I pct. 1 şi 2, se procedează la prelungirea aplicării pe un termen nedeterminat a impozitului asupra veniturilor suplimentare obţinute ca urmare a dereglementării preţurilor din sectorul gazelor naturale, ceea ce reprezintă o încălcare a principiului egalităţii fiscale, a principiului aplicării juste a sarcinii fiscale (principiul echităţii) şi a principiului neutralităţii fiscale. 4. Se arată că egalitatea în faţa legii fiscale, prevăzută expres în art. 56 din Constituţie, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, ceea ce înseamnă că puterea statului de a impozita trebuie întotdeauna exercitată astfel încât sarcina fiscală să fie, pe cât posibil, egală pentru toţi contribuabilii. Totodată, justa aşezare a sarcinilor fiscale presupune ca fiscalitatea să fie proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de contribuabili. Echitatea presupune că fiecare contribuabil ar trebui să suporte o sarcină fiscală proporţională şi conformă cu capacitatea sa de a plăti impozite. 5. Referitor la invocarea principiului neutralităţii, se arată că acesta presupune acel sistem de impunere care nu provoacă distorsiuni productive şi în luarea deciziilor economice (interferenţa minimă), ceea ce înseamnă că activităţile economice trebuie să fie afectate în mod identic de impozitare, iar politica fiscală trebuie să fie eficientă, respectiv, să asigure o colectare eficientă a impozitelor, fără a distorsiona mediul economic. 6. Privitor la justa aşezare a sarcinilor fiscale, autorii sesizării evocă aspecte reţinute în doctrină, unde acest principiu este calificat ca fiind subordonat legalităţii, egalităţii, echităţii şi justiţiei sociale şi integrat în cadrul general al fiscalităţii. Astfel, fiscalitatea trebuie să fie proporţională, rezonabilă, echitabilă şi nediscriminatorie; nivelul de fiscalitate trebuie determinat conform unor criterii financiare obiective şi raţionale; sarcina fiscală trebuie prevăzută în detaliu, menţionând în mod cumulativ şi expres baza impozabilă certă, categoria de venit, suma datorată şi modul de calcul, respectiv contraprestaţia, în cazul taxelor; principiul include un complex de condiţii, printre care şi capacitatea contributivă a contribuabililor. Se invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale considerată relevantă din perspectiva impozitului, respectiv Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, Decizia nr. 1.304 din 13 octombrie 2009, Decizia nr. 142 din 8 aprilie 2003 şi Decizia nr. 1.394 din 26 octombrie 2010. 7. Autorii sesizării arată că, prin introducerea impozitului prevăzut de Ordonanţa Guvernului nr. 7/2013, aprobată prin legea criticată, operatorii care produc şi vând gaze naturale ar urma să suporte o sarcină pe venituri (redevenţa), o sarcină fiscală pe profituri (impozit pe profit) şi o formă de impozitare incertă conceptual şi logic, respectiv impozitul în discuţie, plus toate celelalte impozite şi taxe aplicabile oricărei afaceri. Incertitudinea conceptuală şi logică a impozitului criticat rezultă din contradictorialitatea dintre Ordonanţa Guvernului nr. 7/2013 şi nota sa de fundamentare, în sensul că, pe de o parte, se discută despre un impozit pe venit (calculat asupra unei părţi din veniturile unui contribuabil) şi, pe de altă parte, se argumentează introducerea impozitului prin existenţa unui „dezechilibru evident între veniturile realizate de operatorii economici (...) şi costurile pe care aceştia le suportă“, adică o impozitare a unui profit (venituri minus costuri). 8. Se susţine că tratamentul inechitabil este evident, având în vedere că impozitul se aplică asupra unei baze de impunere determinate în mod arbitrar, şi nu doar asupra părţii din profit reprezentând câştigul peste rata normală de rentabilitate pentru industria de petrol şi gaze. Autorii sesizării consideră că, cel puţin pentru partea de profit reprezentând rata normală de rentabilitate pentru industria de petrol şi gaze, operatorii din acest sector trebuie să fie supuşi numai impozitului pe profit aplicabil tuturor agenţilor economici. În plus, având în vedere că operatorii datorează redevenţe stabilite contractual pentru dreptul de a explora şi exploata resurse, se poate considera că impozitul aplicat este inechitabil chiar şi numai pentru partea de profit ce depăşeşte rata normală de rentabilitate pentru industria de petrol şi gaze. O asemenea abordare fiscală reprezintă, în opinia autorilor sesizării, o discriminare şi o încălcare a principiului egalităţii, neutralităţii fiscale şi al capacităţii de a suporta sarcina fiscală raportat la celelalte categorii de agenţi economici. 9. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia invocă Decizia nr. 10/2015 a Curţii Constituţionale din Italia, prin care aceasta a constatat neconstituţionalitatea impozitării suplimentare stabilite în sarcina anumitor companii petroliere şi energetice. Astfel, prin Decretul-lege nr. 112/2008 şi a modificărilor subsecvente, a fost introdus un impozit pe venit, suplimentar impozitului pe profit datorat de ceilalţi contribuabili italieni, societăţi comerciale. În motivarea deciziei, Curtea Constituţională italiană a reţinut, în esenţă, că acest impozit suplimentar conduce la o discriminare, fiind aplicat arbitrar, exclusiv anumitor companii ce operează în sectorul energiei şi hidrocarburilor, fără o justificare adecvată. Deşi intenţia legiuitorului a fost de a preleva „profitul în exces“ obţinut de respectivele companii într-o perioadă de recesiune economică, în fapt, acesta se aplică pe întregul venit şi are caracter permanent. Curtea Constituţională din Italia a admis că principiul constituţional al egalităţii nu presupune o impozitare uniformă, însă trebuie să excludă tratamente diferenţiate în mod arbitrar, disproporţionat, iraţional şi nejustificat (punctul 6.4 din decizia menţionată). Referindu-se strict la sectorul petrolier, Curtea Constituţională din Italia a recunoscut că, având în vedere trăsăturile specifice acestui sector, cum ar fi structura de oligopol, concurenţa scăzută, „se poate admite, în teorie, legitimitatea unui tratament fiscal special“, derogatoriu. Pe de altă parte, însă, a observat că tocmai structura de oligopol a sectorului, costurile ridicate specifice şi dificultăţile asociate dezvoltării infrastructurii aferente necesită intrarea unor noi jucători pe această piaţă. 10. În fundamentarea introducerii impozitului suplimentar, legiuitorul italian a adus drept argument „criza economică serioasă şi impactul social al creşterii preţurilor şi ratelor în sectorul energetic“. Curtea Constituţională din Italia s-a exprimat în sensul că o asemenea justificare ar putea, în teorie, să justifice, în mod potenţial, o taxă specială pe „profiturile în exces“. Concluzia Curţii Constituţionale din Italia a fost că „legiuitorul a stabilit o creştere a nivelului impozitului pe profit care ia în considerare întregul venit, deşi eşuează complet în a stabili un mecanism capabil să impoziteze separat şi cu o pondere mai mare acea parte a veniturilor suplimentare care este legată de poziţia privilegiată a activităţii desfăşurate de contribuabil într-un climat economic specific. În fapt, lăsând deoparte denumirea sa de impozit suplimentar, respectivul impozit reprezintă o majorare a impozitului pe profit, aplicabil în aceleaşi condiţii şi asupra aceluiaşi venit ca şi impozitul pe profit şi care nu operează ca un impozit aplicat profitabilităţii, astfel cum s-a întâmplat în alte jurisdicţii“. 11. În ce priveşte durata pentru care s-a instituit impozitul suplimentar, Curtea Constituţională din Italia a constatat neconstituţionalitatea prevederilor care îl introduceau, ca urmare a caracterului permanent al acestuia, „iar legiuitorul nu a stabilit condiţii care să permită asocierea acestor prevederi cu instrumente menite să verifice dacă climatul economic ce a justificat impozitul majorat persistă“. 12. În continuare, autorii obiecţiei susţin că sunt nesocotite şi dispoziţiile art. 11 din Legea fundamentală, referitoare la obligaţia României de a îndeplini, cu bună-credinţă, obligaţiile din tratatele la care este parte. Astfel, arată că, din perspectiva art. 11 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile art. I pct. 1 [cu referire la art. 2 alin. (2)], pct. 2 (cu referire la art. 7) şi pct. 3 (cu referire la anexa la ordonanţă) din Legea de aprobare a Ordonanţei Guvernului nr. 7/2013 se încadrează în definiţia de „investiţie“/“investitor“ conform acordurilor de promovare şi protejare reciprocă a investiţiilor încheiate de Romania cu alte state. Raportat la prevederile uzuale ale acestor acorduri, susţin că se poate concluziona că o persoană juridică care este titular de acord petrolier încheiat conform Legii petrolului nr. 238/2004 şi care este controlată, direct sau indirect, de o persoană având naţionalitatea unui stat cu care România are încheiat un acord, va beneficia de protecţia investiţiei sale asociate operaţiunilor petroliere desfăşurate în baza acordului. 13. Arată că, în general, acordurile stabilesc obligaţii în sarcina statelor contractante, în sensul asigurării unui tratament just şi echitabil al investitorilor, a unui tratament favorabil, în ce priveşte despăgubirile acordate în cazul unei exproprieri, al interzicerii măsurilor nerezonabile, arbitrare sau discriminatorii aplicate investiţiilor şi al respectării prevederilor contractuale asumate faţă de un investitor. Autorii sesizării de neconstituţionalitate susţin că instituirea impozitului pe veniturile suplimentare ar putea fi considerată, în lumina practicii judiciare de drept internaţional, ca fiind contrară prevederilor acordurilor. În acest sens consideră că este o măsură injustă, nerezonabilă, disproporţionată şi neechitabilă, întrucât se instituie suplimentar redevenţei şi impozitului pe profit deja existente, deci, parţial, se realizează o dublă impunere (o dublă impozitare, aferentă, parţial, aceleiaşi mase impozabile, pe acelaşi subiect şi perioadă de timp). De asemenea, acest impozit nu pare să ţină cont de o serie întreagă de realităţi economice şi de capacitatea contribuabilului vizat de a contribui la veniturile publice. În plus, nu reprezintă un instrument legal instituit pe o perioadă de timp limitată, determinată de anumite circumstanţe economice, politice sau sociale, obiective. 14. Raportat la prevederile acordurilor petroliere încheiate de statul român şi care conţin clauze de stabilitate, instituirea acestui impozit poate fi considerată o încălcare de către statul român a obligaţiilor din acorduri referitoare la respectarea prevederilor contractuale asumate faţă de un investitor. În acelaşi timp, impozitul în discuţie ar putea fi considerat o măsură de expropriere indirectă a operatorilor. 15. Arată că aceste concluzii sunt susţinute de o jurisprudenţă internaţională răspândită, care sancţionează în mod ferm nerespectarea de către state a principiilor de tratament egal şi echitabil aplicat investitorilor şi de protecţie împotriva exproprierii (directe sau indirecte). Acestea sunt considerate o expresie a bunei-credinţe, principiul cel mai des invocat în disputele internaţionale de investiţii, principiu care presupune transparenţa şi stabilitatea cadrului juridic al statului gazdă aplicabil operaţiunilor promovate de investitori, precum şi protejarea aşteptărilor legitime ale acestora din urmă privind contextul economic şi juridic în care au realizat investiţiile. Din aceeaşi perspectivă jurisprudenţială, autorii sesizării fac referire la exproprierea indirectă (creeping expropriation), care apare în cazul în care investiţiile sunt supuse unor măsuri ce au efectul echivalent unei exproprieri, prin afectarea dreptului de proprietate al investitorului, în sensul că acesta este privat de capacitatea de a realiza beneficiile economice, conform aşteptărilor create de cadrul juridic şi fiscal existent la momentul realizării investiţiei. Invocă şi dreptul necesar, legitim şi suveran al statelor de a stabili şi aplica impozite, însă fără a discrimina, confisca/expropria proprietăţi/venituri, a încălca obligaţii contractuale sau internaţionale, mai ales în domeniul investiţiilor străine, unde investitorii se supun suveranităţii altui stat străin în baza unor stări de fapt şi de drept, promisiuni şi aşteptări rezonabile şi legitime că investiţia lor nu va fi afectată în mod arbitrar. 16. Autorii sesizării invocă, în sensul susţinerii ideii că instituirea impozitului contravine acordurilor, jurisprudenţa unor instanţe de arbitraj internaţional sesizate cu litigii între investitori şi state care au încheiat tratate de protejare reciprocă a investiţiilor. Astfel, în cauza Parkerings v Lituania (Parkerings-Compagniet A.S. împotriva Lituaniei, ICSID, Dosar ARB/05/8), instanţa arbitrală a reţinut că „Este dreptul şi privilegiul de netăgăduit al oricărui stat să îşi exercite suveranitatea legislativă. Orice stat are dreptul şi discreţia să adopte, să modifice sau să abroge o lege. Exceptând atunci când există un contract încheiat ce conţine o clauză de stabilitate sau o clauză similară, nu este nimic de obiectat în legătură cu modificarea cadrului legislativ existent la momentul la care un investitor a decis să efectueze o investiţie. De fapt, orice om de afaceri sau investitor este conştient că legile vor evolua pe parcursul timpului. Ceea ce este însă interzis este ca un stat să acţioneze injust, nerezonabil sau inechitabil în exerciţiul puterii sale legislative“. De asemenea, în cauza Burlington v. Ecuador (Burlington Resources, Inc. împotriva Ecuadorului, ICSID Dosar ARB/08/5 - paragraful 21), instanţa arbitrală a reţinut, citând din textul contractului, că: „în cazul unei modificări a sistemului de impozitare sau al introducerii sau eliminării unor impozite ce nu au fost prevăzute în contract şi care au impact asupra economiei contractului, un factor de corectare va fi aplicat procentelor de împărţire a producţiei, astfel încât să se absoarbă creşterea sau reducerea fiscală“. În cauza Revere Copper v. OPIC-Jamaica (24 August 1978, 17 I.L.M. 1321), tribunalul arbitral a reţinut că: „o măsură de impozitare nu este necesar a fi de natură confiscatorie pentru a reprezenta o încălcare a obligaţiilor asumate de stat faţă de un investitor; a lipsi investitorul de valoarea economică a investiţiei sale prin implementarea unor măsuri fiscale excesive reprezintă însă per se un caz de încălcare a obligaţiilor contractuale ale Guvernului“. În cauza Link-Trading împotriva Moldovei (UNCITRAL, 2002), instanţa arbitrală a reţinut că: „în principiu, măsurile fiscale devin de natură expropriatorie atunci când sunt considerate abuzive. O măsură fiscală abuzivă este atunci când se poate demonstra că statul a acţionat într-un mod inechitabil în privinţa investiţiei, când a adoptat măsuri care, prin natura sau prin implementarea lor, sunt arbitrare sau discriminatorii sau atunci când măsura luată reprezintă o încălcare a unor obligaţii angajate de stat în privinţa acelei investiţii“. În cauza Occidental împotriva Ecuadorului (ICSID, Dosar ARB/06/11, 2012), tribunalul arbitral a apreciat că: „statul Ecuador este răspunzător de încălcarea tratatului bilateral de investiţii, mai precis a principiului tratamentului echitabil, reţinând că stabilitatea cadrului legal şi de afaceri în materie fiscală (Ecuadorul modificând în acest caz legislaţia fiscală şi refuzând returnarea de TVA către firma Occidental) reprezintă un element esenţial al principiului tratamentului echitabil“. În fine, în Hotărârea din 23 octombrie 1997, pronunţată în cauza National & Provincial Building Society, the Leeds Permanent Building Society şi the Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dubla taxare domestică poate fi considerată ca încălcând art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acelaşi spirit, Consiliul Constituţional din Franţa a admis (Decizia 2010-70 QPC din data de 26.11.2010) acelaşi lucru raportat la dreptul intern (art. 13 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului), stabilind incompatibilitatea dublei impozitări cu Constituţia franceză. 17. Autorii obiecţiei mai arată că doctrina juridică internaţională a statuat că măsurile fiscale domestice pot încălca dreptul internaţional, respectiv, pot fi asimilate unei exproprieri, atunci când: impozitele sunt de natură confiscatorie, atunci când, singular sau în combinaţie cu alte impozite şi taxe, sunt excesive sau au o natură distructivă; sunt de natură să forţeze abandonul investiţiei sau vânzarea la un preţ supus presiunii; încalcă o obligaţie expresă a guvernului faţă de investitor (cum ar fi clauzele de stabilitate din concesiuni); când este evident că nu există un fapt nou generator de venit care necesită impozitare conform legislaţiei fiscale sau atunci când aplicarea impozitului este nefundamentată; când impozitele încalcă legislaţia statului în baza căreia investitorul a decis să efectueze investiţia şi la care era îndreptăţit conform dreptului internaţional. 18. Prin urmare, în motivarea sesizării, se susţine că instituirea impozitului pe veniturile suplimentare ar reprezenta o încălcare de către statul român a prevederilor acordurilor de protejare şi garantare a investiţiilor. Autorii sesizării precizează că o asemenea interpretare a rezultat şi din Decizia nr. 195 din 31 martie 2015 a Curţii Constituţionale a României, referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996. În această speţă, Curtea a sancţionat ca neconstituţională, prin raportare la art. 11 din Constituţie, o prevedere legală referitoare la condiţiile de formă a unor documente, care era în contradicţie cu obligaţiile asumate de România prin tratate internaţionale. 19. În continuare se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Constituţie prin prevederile art. I pct. 1 [cu referire la art. 2 alin. (2)], pct. 2 (cu referire la art. 7) şi pct. 3 (cu referire la anexa la ordonanţă) din lege, întrucât o impozitare excesivă şi arbitrară va afecta posibilităţile efective de exercitare a drepturilor agenţilor economici supuşi acestei impozitări conform regulilor economiei de piaţă. Instituirea, prin Ordonanţa Guvernului nr. 7/2013, a unui instrument fiscal inadecvat, astfel cum este impozitul reglementat prin articolul unic pct. 1 al legii supuse controlului de constituţionalitate, conduce la o restrângere a activităţii acestor operatori şi la o restrângere a drepturilor cetăţenilor români de a avea acces la surse variate şi suficiente de hidrocarburi. 20. Se mai invocă şi nesocotirea, prin dispoziţiile art. I pct. 1 [cu referire la art. 2 alin. (2)] a principiului egalităţii în drepturi stipulat de art. 16 din Constituţie. În acest sens, autorii sesizării susţin că aplicabilitatea impozitului reglementată prin acesta numai în privinţa operatorilor care produc şi vând gaze naturale este în mod vădit o măsură discriminatorie, raportat la celelalte categorii de contribuabili. Impozitul nu se aplică importatorilor de gaze naturale şi nici operatorilor care exploatează alte resurse naturale. Totodată, nicio formă de suprataxare, precum impozitul criticat, nu se aplică altor activităţi supuse unei treceri de la preţuri reglementate la preţuri liberalizate. 21. În concluzie, Legea de aprobare a Ordonanţei Guvernului nr. 7/2013 privind instituirea impozitului asupra veniturilor suplimentare obţinute ca urmare a dereglementării preţurilor din sectorul gazelor naturale încalcă, în ordinea argumentelor expuse mai sus, dispoziţiile art. 56, art. 11, art. 53 şi art. 16 din Constituţie. 22. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere. 23. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că legea care face obiectul sesizării este constituţională. În susţinerea acestui punct de vedere, precizează că dereglementarea presupune o creştere graduală a preţului de producţie a gazelor naturale autohtone până la convergenţa cu tarifele practicate pe piaţa liberă europeană. În 2013, acest preţ aprobat pentru consumatorii casnici se situa la jumătatea mediei europene. Arată că impozitul pe venitul suplimentar se calculează deducându-se din venitul suplimentar obţinut ca urmare a dereglementării preţurilor în sectorul gazelor naturale atât redevenţele aferente acestor venituri, cât şi investiţiile în segmentul upstream (investiţii de dezvoltare şi extindere a zăcămintelor existente, explorarea şi dezvoltarea de noi zone de producţie) într-un procent de cel mult de 30%. Practic, numai o parte din acest venit suplimentar face obiectul impozitului, cealaltă parte rămânând la dispoziţia producătorului/ vânzătorului de gaze naturale din producţia internă. 24. Cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 56 din Constituţie, apreciază că impozitul aplicat asupra unei părţi din veniturile suplimentare obţinute exclusiv ca urmare a dereglementării preţurilor în sectorul gazelor naturale reprezintă o sarcină fiscală justă, o măsură echitabilă şi de justiţie socială, care corespunde caracterului social al statului prevăzut de art. 1 alin. (3) din Constituţie. Astfel, anterior promovării Ordonanţei Guvernului nr. 7/2013, potrivit expunerii de motive a legii de aprobare a acesteia, în sectorul energetic naţional s-a înregistrat o creştere substanţială a preţurilor gazelor naturale, concomitent cu scăderea puterii de cumpărare a consumatorilor, cu multiple efecte negative la nivelul economiei, fapt ce reclama adoptarea de măsuri legale care să asigure o suportabilitate graduală a acestor disfuncţionalităţi la nivelul consumatorilor de gaze naturale, în special al celor vulnerabili. În paralel, s-a constatat că operatorii economici cu activitate cumulativă de extracţie şi de comercializare a gazelor naturale din producţia internă obţin venituri suplimentare din vânzarea acestora, ca efect exclusiv al dereglementării preţurilor la gazele naturale, fără niciun alt aport la obţinerea acestor venituri, existând un veritabil dezechilibru între veniturile şi costurile acestor operatori economici. Aceste realităţi economice au impus cu necesitate instituirea impozitului pe venitul suplimentar rezultat exclusiv din dereglementarea preţurilor gazelor naturale, ca măsură fiscală necesară pentru a stopa acest dezechilibru şi, totodată, pentru a asigura resursele la bugetul de stat necesare protecţiei consumatorilor de gaze naturale vulnerabili. 25. Deşi iniţial acest impozit a fost stabilit până la 31 decembrie 2014, ulterior, menţinându-se contextul economic şi social existent la data instituirii lui, au intervenit modificări legislative succesive care au prelungit termenul de aplicare al acestui impozit la 31 decembrie 2015, la 31 decembrie 2016, la 31 decembrie 2017 şi, respectiv, la 31 decembrie 2018. Prin Legea de aprobare a Ordonanţei Guvernului nr. 7/2013 - care face obiectul prezentei sesizări de neconstituţionalitate - se abrogă prevederea referitoare la termenul-limită de aplicare a impozitului (art. 7), odată cu modificarea corespunzătoare a formulei de calcul al acestui impozit. Cele două măsuri legislative sunt determinate, în principal, de eliminarea de la data de 1 aprilie 2017 (prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2016) a stabilirii prin hotărâre a Guvernului a preţurilor de achiziţie a gazelor naturale din producţia internă pentru consumatorii casnici şi pentru producătorii de energie termică, pentru cantităţile de gaze naturale utilizate la producerea de energie termică în centralele de cogenerare şi în centralele termice destinate consumului casnic. 26. În punctul său de vedere, Preşedintele Camerei Deputaţilor prezintă un scurt istoric al situaţiei. Astfel, arată că, înainte de a decide liberalizarea preţului la producători, Guvernul aprobase un calendar de liberalizare (anulat între timp) pentru clienţii casnici, stabilind preţul pe care furnizorii ar fi trebuit să-l plătească producătorilor pentru gazul facturat consumatorilor casnici finali. Calendarul de eliminare a preţurilor reglementate pentru gazele naturale (liberalizarea pieţei) a debutat la 1 iulie 2013 pentru consumatorii casnici şi o parte din operatorii economici care nu îşi exercitaseră, până atunci, dreptul de a-şi alege furnizorul. La finalul anului 2014, procesul de liberalizare a pieţei gazelor s-a încheiat pentru toţi operatorii economici. Iniţial, Guvernul a decis ca populaţia să aibă un preţ stabilit de piaţa liberă începând din 2018, dar în anul 2015 a adoptat o hotărâre prin care a prelungit procesul de dereglementare a pieţei până în 2021. 27. Hotărârea Guvernului nr. 488/2015 stabilea preţul de achiziţie a gazelor naturale din producţia internă pentru clienţii casnici şi producătorii de energie termică, numai pentru cantităţile de gaze naturale utilizate la producerea de energie termică în centralele de cogenerare şi în centralele termice destinate consumului populaţiei pentru perioada 1 iulie 2015-30 iunie 2021. Însă, la sfârşitul lunii iunie 2016, Guvernul a hotărât suspendarea, în perioada 1 iulie 2016-31 martie 2017, a prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 488/2015. Executivul a decis, totodată, ca, de la 1 aprilie 2017, preţul de achiziţie al gazelor din producţia internă destinate acoperirii consumului populaţiei şi necesarului de agent termic pentru consumatorii casnici să fie complet dereglementat. 28. Această dereglementare anticipată a preţului de achiziţie a gazelor din producţia internă pentru consumatorii casnici şi pentru producătorii de energie termică, pentru cantităţile de gaze naturale utilizate la producerea de energie termică în centralele de cogenerare şi în centralele termice destinate consumului casnic, a determinat ca fiind imperativ necesară stabilirea în formula de calcul a impozitului a referinţei la un preţ mediu ponderat al gazelor naturale din producţia internă, corespunzător cantităţilor comercializate pe piaţa concurenţială pentru consumatorii casnici. 29. Totodată, legiuitorul a apreciat că prelungirea succesivă a termenelor de aplicare a impozitului, rezultată din practica celor 5 ani (2013-2017), justifică eliminarea reglementării unui termen, în care măsura fiscală ar urma sa fie aplicată. 30. Noua formulă de calcul a impozitului prevede două praguri de impozitare, în funcţie de nivelul preţului practicat, asigurând premisele unei colectări mai bune a fondurilor necesare protejării consumatorilor vulnerabili de gaze naturale, în special a celor casnici. 31. Arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat constant că stabilirea prin lege a obligaţiei de plată a anumitor impozite sau taxe, ca şi a eventualelor scutiri de la plata acestora, ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului, cu condiţia ca aceste reglementări să se aplice în mod uniform pentru situaţii egale (a se vedea Decizia nr. 40 din 24 ianuarie 2006). 32. Cu privire la pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 11 din Constituţie, învederează că autorii sesizării invocă la modul generic încălcarea prevederilor acordurilor petroliere încheiate de România, fără a indica cel puţin o clauză din aceste acorduri care să fi fost încălcată şi în ce mod anume. De asemenea, consideră că nu se argumentează, ci doar se afirmă că acest impozit este unul abuziv, discriminatoriu şi că instituirea lui încalcă clauzele din acordurile petroliere încheiate de statul român, în privinţa investitorilor străini. 33. Precizează că Legea tratatelor nr. 590/2003 defineşte, în art. 1 lit. o), noţiunea de „contract de stat“, distinct de noţiunile de „tratat/memorandum“, ca fiind „o înţelegere încheiată de către statul sau Guvernul român, precum şi de ministere sau alte autorităţi ale administraţiei publice centrale cu alt stat, guvern, organizaţie internaţională, respectiv cu instituţii financiare sau alte entităţi ce nu au calitatea de subiect de drept internaţional în domeniul economic, comercial, financiar şi în alte domenii şi care nu este guvernată de dreptul internaţional public“, iar, potrivit dispoziţiilor art. 44 din aceeaşi lege „Contractele de stat nu intră sub incidenţa prezentei legi“. 34. Tot astfel, potrivit prevederilor art. 2 pct. 2 din Legea petrolului nr. 238/2004, cu modificările şi completările ulterioare, „acord petrolier“ este actul juridic încheiat, potrivit prevederilor acestei legi, între autoritatea competentă şi una sau mai multe persoane juridice române ori străine, în vederea acordării concesiunii petroliere. Prin urmare, contractele de stat, între care şi contractele de concesiune în domeniul petrolier, în speţă acordurile petroliere, în care titularul de acord petrolier este o persoană juridică străină, sunt guvernate de normele dreptului internaţional privat, nu de cele ale dreptului internaţional public, precum tratatele (în sens larg). Aşa fiind, potrivit dreptului comun, scopul esenţial al unui contract (acord, convenţie) este de a stabili raporturile juridice dintre părţi, drepturile şi obligaţiile acestora şi, astfel, contractul urmează să producă efecte numai cu privire la acestea, putând fi calificat, aşadar, drept un act individual (a se vedea Decizia nr. 494 din 21 noiembrie 2013). 35. În legătură cu îndeplinirea întocmai şi cu bună-credinţă a obligaţiilor ce revin României din tratatele la care este parte, Preşedintele Camerei Deputaţilor arată, în punctul său de vedere, că, potrivit expunerii de motive la Ordonanţa Guvernului nr. 7/2013, prin Acordul de Înţelegere de tip Preventiv încheiat de România cu Fondul Monetar Internaţional şi cu Comisia Europeană, România s-a angajat să elimine, într-un calendar convenit cu aceştia, preţurile şi tarifele reglementate pentru consumatorii finali de gaze naturale şi să instituie un impozit care să capteze o parte din veniturile suplimentare pe care le vor realiza operatorii economici ca urmare a dereglementării preţurilor. Prin urmare, instituirea unui impozit pe o parte a veniturilor suplimentare obţinute exclusiv ca urmare a dereglementării preţurilor din sectorul gazelor naturale nu încalcă, ci respectă întocmai acest Acord internaţional, România îndeplinindu-şi astfel angajamentele asumate atât în privinţa dereglementării preţurilor, cât şi cu privire la măsurile menite a crea premisele necesare susţinerii consumatorilor de gaze naturale vulnerabili, ca urmare a creşterilor necontrolate a preţurilor în acest segment vital al economiei şi vieţii sociale. În concluzie, întrucât acordurile petroliere la care fac referire autorii sesizării de neconstituţionalitate nu sunt tratate, nu sunt acte de drept internaţional public, nu se poate vorbi de incidenţa prevederilor art. 11 alin. (1) din Constituţie. 36. Cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 53 din Constituţie, preşedintele Camerei Deputaţilor observă că autorii sesizării de neconstituţionalitate nu argumentează în ce mod impozitul contestat determină restrângerea exerciţiului unor drepturi ale operatorilor economici vizaţi ori ale cetăţenilor. Impozitul reglementat prin legea criticată este o măsură economică şi fiscală justă, legală, fundamentată economic şi social, necesară într-un context economic şi social dat, adecvată şi proporţională pentru o categorie privilegiată de contribuabili. Ea îşi are temeiul în dispoziţiile constituţionale cuprinse în titlul IV „Economia şi finanţele publice“, în special cele prevăzute la art. 135 alin. (2) lit. b) şi d), potrivit cărora statul trebuie să asigure protejarea intereselor naţionale în activitatea financiară şi valutară, iar exploatarea resurselor naturale să se facă în concordanţă cu interesul naţional. Măsura fiscală corespunde necesităţii de ocrotire a unor subiecte de drept, respectiv a consumatorilor vulnerabili de gaze naturale, afectate de dereglementarea preţurilor la gazele naturale. 37. Cu privire la susţinerea referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Legea fundamentală, în punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se arată că, în mod constant, Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că aceste dispoziţii nu consacră principiul egalităţii în drepturi a persoanelor juridice, textul constituţional fiind aplicabil acestora numai în cazul în care prevederile de lege criticate stabilesc un regim discriminatoriu ce s-ar răsfrânge asupra cetăţenilor, implicând inegalitatea acestora în faţa legii şi a autorităţilor publice. Or, în cauza de faţă, textele criticate se referă la anumiţi operatori economici - persoane juridice, fără să afecteze în niciun fel drepturile sau libertăţile cetăţenilor (a se vedea Decizia nr. 458 din 1 iunie 2006). Totodată, textele de lege atacate se aplică în egală măsură tuturor celor vizaţi de ipoteza normei juridice, fără privilegii şi fără discriminări, întrucât pentru toţi operatorii economici vizaţi de aplicarea impozitului se aplică aceeaşi formulă de calcul pentru determinarea venitului suplimentar şi a impozitului, în funcţie de preţul practicat, ca urmare a dereglementării preţurilor în domeniul gazelor naturale (a se vedea Decizia nr. 643 din 11 mai 2010). 38. Având în vedere considerentele de mai sus, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată, astfel încât solicită respingerea acesteia. 39. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 40. La dosar, Asociaţia Română a Companiilor de Explorare şi Producţie Petrolieră (ROPEPCA) a trimis, în calitate de amicus curiae, un memoriu, însoţit de o serie de documente în sprijinul obiecţiei de neconstituţionalitate formulate. 41. La termenul de judecată fixat pentru data de 31 ianuarie 2018, Curtea, având în vedere cererea de amânare a dezbaterilor, a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 1 februarie 2018, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 42. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 43. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 7/2013 privind instituirea impozitului asupra veniturilor suplimentare obţinute ca urmare a dereglementării preţurilor din sectorul gazelor naturale. 44. Dispoziţiile din Legea fundamentală invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt următoarele: art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 56 - Contribuţii financiare. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 45. Curtea constată că sesizarea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată încă, cât şi sub aspectul titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de un număr de 56 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal. (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate 46. În motivarea sesizării, autorii acesteia susţin, în esenţă, că impozitarea veniturilor suplimentare obţinute ca urmare a dereglementării preţurilor din sectorul gazelor naturale încalcă principiul justei aşezări a sarcinilor fiscale, obligaţia statului român de respectare a tratatelor internaţionale şi principiul egalităţii în faţa legii. 47. Analizând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 100 pct. 75 din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 16 iulie 2012, prin „preţ reglementat“ se înţelege preţul la care este realizată furnizarea gazelor naturale în baza unui contract-cadru, a unor standarde de calitate a serviciului şi/sau a unor condiţii specifice stabilite de autoritatea competentă (Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei - ANRE). 48. În nota de fundamentare a Ordonanţei Guvernului nr. 7/2013 se arată că, prin Scrisoarea de intenţie semnată cu Fondul Monetar Internaţional şi respectiv prin Memorandumul de înţelegere semnat cu Comisia Europeană, parte integrantă a Acordului de înţelegere de tip preventiv semnat cu Fondul Monetar Internaţional şi Comisia Europeană, România s-a angajat să elimine, în baza unor calendare convenite cu aceştia, preţurile şi tarifele reglementate pentru consumatorii finali de gaze naturale şi să instituie un impozit care să capteze o parte din veniturile suplimentare pe care le vor realiza operatorii economici ca urmare a dereglementării acestor preţuri. 49. În acest scop, art. 1 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa Guvernului nr. 7/2013 defineşte dereglementarea preţurilor din sectorul gazelor naturale ca fiind procesul de eliminare treptată a preţurilor reglementate pentru furnizarea gazelor naturale la clienţii finali, potrivit calendarelor stabilite în conformitate cu reglementările în vigoare. 50. Potrivit Legii energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, piaţa de gaze naturale este compusă din piaţa reglementată şi piaţa concurenţială [art. 174 alin. (1)]. Pe piaţa concurenţială, preţurile se formează pe baza cererii şi a ofertei, ca rezultat al mecanismelor concurenţiale [art. 177 alin. (1) din Legea nr. 123/2012]. În schimb, activităţile aferente pieţei reglementate cuprind următoarele [art. 179 alin. (2) din Legea nr. 123/2012]: a) furnizarea gazelor naturale la preţ reglementat şi în baza contractelor-cadru până la 31 decembrie 2014 pentru clienţii noncasnici, cu excepţia cazului în care la această dată se constată existenţa unei diferenţe semnificative între preţul de comercializare a producţiei interne şi preţul european de import, care ar putea periclita stabilitatea pieţei, situaţie în care termenul se prelungeşte până la 31 decembrie 2015 (ceea ce nu s-a întâmplat, astfel că s-a trecut la liberalizarea preţurilor de la 31 ianuarie 2014); b) furnizarea gazelor naturale la preţ reglementat şi în baza contractelor-cadru până la 30 iunie 2021 pentru clienţii casnici (iniţial fusese stabilită data de 31 decembrie 2018, fiind ulterior prorogată prin Legea nr. 174/2014 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2014 pentru completarea Legii energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 919 din 17 decembrie 2014). 51. În conformitate cu prevederile art. 181 alin. (5) din Legea nr. 123/2012, până la data de 31 martie 2017, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului preţul de achiziţie a gazelor naturale din producţia internă pentru clienţii casnici şi pentru producătorii de energie termică, pentru cantităţile de gaze naturale utilizate la producerea de energie termică în centralele de cogenerare şi în centralele termice destinate consumului populaţiei. 52. Prin art. 179 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 se preconizează instituirea unui calendar de eliminare treptată a preţurilor reglementate pentru clienţii finali cu începere de la 1 decembrie 2012 pentru clienţii noncasnici, respectiv din 1 iulie 2013 pentru clienţii casnici, care să fie stabilit de către Guvern, în conformitate cu graficul de eşalonare a preţurilor producătorilor, propus de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Agenţia Naţională de Resurse Minerale, ţinând seama de posibilele efecte negative ale eliminării preţurilor reglementate, astfel încât acestea să fie cât mai puţin resimţite de clienţi. 53. Calendarul de dereglementare al preţurilor gazelor naturale a fost stabilit prin Hotărârea Guvernului nr. 488/2015 privind stabilirea preţului de achiziţie a gazelor naturale din producţia internă pentru clienţii casnici şi producătorii de energie termică, numai pentru cantităţile de gaze naturale utilizate la producerea de energie termică în centralele de cogenerare şi în centralele termice destinate consumului populaţiei în perioada 1 iulie 2015-30 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 1 iulie 2015, după cum urmează: - lei/MWh -
┌─────────┬────────────────────────────┐
│ │Clienţi casnici şi │
│ │producători de energie │
│ │termică, numai pentru │
│ │cantităţile de gaze naturale│
│Data │utilizate la producerea de │
│ │energie termică în │
│ │centralele de cogenerare şi │
│ │în centralele termice │
│ │destinate consumului │
│ │populaţiei │
├─────────┼────────────────────────────┤
│1.07.2015│60,00 │
├─────────┼────────────────────────────┤
│1.07.2016│66,00 │
├─────────┼────────────────────────────┤
│ │72,00 (modificat la 60,00 │
│1.04.2017│conform Hotărârii Guvernului│
│ │nr. 461/2016) │
├─────────┼────────────────────────────┤
│1.04.2018│78,00* │
├─────────┼────────────────────────────┤
│1.04.2019│84.00* │
├─────────┼────────────────────────────┤
│1.04.2020│90,00* │
└─────────┴────────────────────────────┘
────────── * Preţul de achiziţie a gazelor naturale din producţia internă pentru clienţii casnici şi producătorii de energie termică, numai pentru cantităţile de gaze naturale utilizate la producerea de energie termică în centralele termice destinate consumului populaţiei, începând cu 1 aprilie 2018, urmează a fi reevaluat în urma unei analize derulate până la sfârşitul lunii martie 2018.────────── 54. Ordonanţa Guvernului nr. 7/2013, aprobată prin legea supusă în cauza de faţă controlului de constituţionalitate, a instituit un impozit asupra veniturilor suplimentare obţinute, ca urmare a dereglementării preţurilor din sectorul gazelor naturale, de către operatorii economici care desfăşoară efectiv atât activităţi de extracţie, cât şi activităţi de vânzare a gazelor naturale extrase din România pe teritoriul naţional, în marea teritorială, în zona contiguă şi/sau zona economică exclusivă a României din Marea Neagră. Acest impozit se calculează, potrivit ordonanţei menţionate, ca 60% din venitul suplimentar, din care se scad redevenţa şi investiţiile în sectorul upstream, adică investiţiile de dezvoltare şi extindere a zăcămintelor existente, explorarea şi dezvoltarea de noi zone de producţie [conform definiţiei cuprinse în art. 1 alin. (1) lit. a) din ordonanţă]. Venitul suplimentar se obţine, potrivit formulei stabilite de ordonanţă, ca diferenţa dintre preţul mediu ponderat al gazelor naturale din producţia internă proprie vândute şi preţul de achiziţie a gazelor naturale din producţia internă pentru clienţii casnici şi noncasnici în anul 2012, respectiv 45,71 lei/MWh (adică a preţului reglementat la nivelul anului 2012), ajustat cu rata indicelui preţurilor de consum publicat de Institutul Naţional de Statistică din România, aplicată la volumele de gaze din producţia internă vândute. 55. Legea de aprobare a Ordonanţei Guvernului nr. 7/2013 fixează două trepte de impozitare, în funcţie de un preţ de referinţă de 85 lei/MWh, respectiv 60% din venitul suplimentar pentru preţurile de până la 85 lei/MWh şi 80% pentru cele care depăşesc această valoare. 56. De asemenea, legea de aprobare elimină limitarea în timp a plăţii acestui impozit. Ordonanţa Guvernului nr. 7/2013 a prevăzut, iniţial, că impozitul se aplică pentru veniturile suplimentare obţinute până la data de 31 decembrie 2015, acest termen fiind prelungit, succesiv, an de an, până la 31 decembrie 2016, 31 decembrie 2017, respectiv 31 decembrie 2018. 57. Prima dintre criticile formulate de autorii prezentei obiecţii de neconstituţionalitate se raportează la dispoziţiile art. 56 din Constituţie, care consacră regula justei aşezări a sarcinilor fiscale, considerând, în esenţă, că impozitul introdus reprezintă o sarcină fiscală disproporţionată, stabilită în mod arbitrar şi nejustificat şi, în plus, că implică o dublă impozitare. 58. Faţă de aceste afirmaţii, Curtea observă că impozitul în discuţie se aplică la diferenţa dintre profitul obţinut de operatorii economici nominalizaţi în art. 2 alin. (1) din ordonanţă în urma vânzării gazelor naturale la un preţ stabilit pe piaţa liberă şi cel pe care l-ar fi obţinut în condiţiile pieţei reglementate, din care se scade valoarea redevenţelor deja plătite, precum şi valoarea investiţiilor efectuate. Aşadar, legiuitorul a avut în vedere o bază de calcul al impozitului care reprezintă un venit obţinut în mod pur matematic, prin simplul joc al schimbării naturii pieţei, care le-a permis să stabilească un preţ superior celui iniţial reglementat. Or, o asemenea creştere a preţului afectează, în principal, consumatorii casnici, în special pe cei vulnerabili, astfel încât legiuitorul a apreciat necesar să intervină prin colectarea acestei contribuţii, destinată atenuării, la nivelul consumatorilor menţionaţi, a diferenţei de preţ. Prin „client vulnerabil“, Legea nr. 123/2012 înţelege „clientul final aparţinând unei categorii de clienţi casnici care, din motive de vârstă, sănătate sau venituri reduse, se află în risc de marginalizare socială şi care, pentru prevenirea acestui risc, beneficiază de măsuri de protecţie socială, inclusiv de natură financiară. Măsurile de protecţie socială, precum şi criteriile de eligibilitate pentru acestea se stabilesc prin acte normative“ (art. 3 pct. 16 din Legea nr. 123/2012). În acelaşi timp, legiuitorul a acţionat într-o manieră echitabilă în ce priveşte operatorii economici, eliminând din valoarea bazei de impozitare sumele deja plătite de aceştia cu titlu de redevenţe, precum şi cele utilizate pentru investiţii în segmentul upstream. 59. În sprijinul criticilor de neconstituţionalitate referitoare la pretinsa încălcare a principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale, autorii sesizării invocă cele statuate de Curtea Constituţională din Italia prin Decizia nr. 10/2015, prin care aceasta a constatat că impozitarea suplimentară stabilită în sarcina companiilor petroliere şi energetice din Italia este contrară prevederilor din Constituţia Italiei cuprinse la art. 3, referitor la egalitatea cetăţenilor, şi art. 53, potrivit căruia fiecare persoană trebuie să contribuie la cheltuielile publice în concordanţă cu propriile posibilităţi. Argumentul fundamental care a condus la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a Decretului-lege nr. 112 din 25 iunie 2008 privitor la măsuri urgente pentru dezvoltarea economică, simplificarea, competitivitatea şi stabilizarea finanţelor publice, precum şi egalizarea taxării l-a constituit faptul că suprataxarea aplicată anumitor companii care operează în sectorul energiei şi hidrocarburilor se aplica asupra întregului venit, iar nu doar asupra „profitului în exces“ (aşa-numita „taxă Robin Hood“). Or, ipoteza avută în vedere de Curtea Constituţională a Italiei diferă în mod esenţial de cea din cauza de faţă. 60. Astfel, prin Legea de aprobare a Ordonanţei Guvernului nr. 7/2013 se urmăreşte impozitarea exclusiv a venitului suplimentar obţinut ca urmare a dereglementării preţurilor, din care se scad, în prealabil, cheltuielile cu redevenţele şi investiţiile în dezvoltarea şi extinderea zăcămintelor existente, explorarea şi dezvoltarea de noi zone de producţie, legiuitorul român reglementând această problematică într-o manieră echitabilă. 61. Ceea ce este similar cu situaţia din România este caracterul permanent al acestui impozit. Autorii prezentei sesizări de neconstituţionalitate au criticat abrogarea, prin legea de aprobare, a prevederilor art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/2013, care limitau în timp obligaţia de plată a acestui impozit, până la data de 31 decembrie 2018, cu consecinţa transformării acestuia într-o contribuţie datorată perpetuu. În susţinerea criticii referitoare la acest aspect s-a arătat că este în contradicţie cu cele expuse în nota de fundamentare a ordonanţei, care justificau instituirea impozitului pe necesitatea protejării unei categorii de consumatori, în principal cei casnici. Curtea constată că instituirea unei astfel de reglementări ţine de opţiunea legiuitorului care, în materie fiscală, poate aprecia cu privire la necesitatea stabilirii anumitor măsuri, cea criticată în cauza de faţă, fiind, de altfel, în spiritul caracterului de stat social al statului român, declarat în chiar primul articol din Constituţie. În plus, în condiţiile în care termenul a fost prelungit de patru ori, an de an, generând, fără îndoială, o incertitudine a orizontului de previzionare economică pe care fiecare operator economic şi-l prefigurează în propria activitate, Curtea observă că, prin abrogarea textului de lege care îl stabilea, a fost eliminat acest element de impredictibilitate, astfel încât planul de afaceri al operatorilor economici din domeniu poate fi elaborat cu luarea în considerare a necesităţii achitării acestui impozit pe bază permanentă, ceea ce oferă posibilitatea unei anticipări mai precise a parcursului economic şi a unei evaluări mai corecte a profitului ce ar urma să fie obţinut de companiile care activează în segmentul industriei gazelor naturale. 62. O altă critică adusă Legii de aprobare a Ordonanţei Guvernului nr. 7/2013 de către autorii obiecţiei de neconstituţionalitate se referă la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 11 din Constituţie, care consacră obligaţia statului român de a respecta prevederile tratatelor internaţionale, pe motiv că instituirea impozitului pe veniturile suplimentare ar putea fi considerată, în lumina practicii judiciare de drept internaţional, contrară dispoziţiilor acordurilor de promovare şi protejare reciprocă a investiţiilor încheiate de România cu alte state. Curtea observă că, formulând această critică, autorii sesizării nu au precizat care ar fi acordurile internaţionale pe care România nu le-a respectat, astfel încât să poată fi analizată nesocotirea art. 11 din Constituţie, şi nici nu au exemplificat concret în ce anume ar consta pretinsa încălcare. 63. În acest context, Curtea constată că acordurile pe care România le avea încheiate cu 22 dintre statele Uniunii Europene şi-au încetat valabilitatea recent, prin Legea nr. 18/2017 pentru aprobarea încetării valabilităţii acordurilor privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor încheiate de către România cu statele membre ale Uniunii Europene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 21 martie 2017, ca urmare a faptului că, aşa cum se precizează în expunerea de motive a legii, după extinderea Uniunii Europene, toate statele membre sunt supuse aceloraşi norme pe piaţa unică a acesteia, inclusiv normelor privind investiţiile transfrontaliere, îndeosebi libertatea de stabilire şi libera circulaţie a capitalurilor. 64. Totodată, în scopul analizării acestei critici, Curtea a avut în vedere prevederile mai multor asemenea acorduri, încheiate de România cu alte state, constatând că toate cuprind dispoziţii similare. Pentru edificare, Curtea a luat în considerare prevederile Legii nr. 81/1994 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Federaţiei Ruse privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, semnat la Moscova la 29 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 13 octombrie 1994, ale Legii nr. 3/1994 pentru ratificarea Acordul privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova, semnat la Bucureşti la 14 august 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, ale Legii nr. 59/1999 privind ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Statului Israel pentru promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, semnat la Ierusalim la 3 august 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 28 aprilie 1999, ale Legii nr. 356/2009 privind ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Canadei pentru promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, semnat la Bucureşti la 8 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 808 din 26 noiembrie 2009, sau ale Legii nr. 220/2010 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Kazahstan privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, semnat la Astana la 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 25 noiembrie 2010. 65. Din prevederile acestor acorduri se desprinde ideea generală că toate măsurile fiscale adoptate de stat vor trebui respectate de investitorii care intră sub incidenţa acordurilor, dacă nu vin în coliziune cu regulile speciale instituite în mod particular. Autorii excepţiei pretind că lipsa de stabilitate a legislaţiei fiscale din România ar fi de natură să prejudicieze investitorii străini, al căror profit ar fi periclitat prin introducerea acestui impozit pe veniturile suplimentare. Curtea nu poate reţine această critică, atâta vreme cât stabilirea impozitelor rămâne la latitudinea statului sub jurisdicţia căruia îşi desfăşoară activitatea investitorul, în funcţie de politica fiscală pe care o consideră adecvată conjuncturii sociale şi economice proprii. 66. În acelaşi context al acordurilor de promovare şi protejare reciprocă a investiţiilor, autorii sesizării ridică problema unei exproprieri indirecte. În acordurile mai sus menţionate este explicitată această noţiune, precizându-se că pot fi considerate expropriere indirectă acele măsuri având efect echivalent naţionalizării sau exproprierii directe, fără transferul oficial al titlului sau fără sechestru formal. Acordurile menţionează că aprecierea cu privire la problema dacă o măsură sau o serie de măsuri ale unei părţi contractante constituie o expropriere indirectă necesită o investigaţie de la caz la caz, bazată pe fapte, care să ia în considerare, între alţi factori, gradul de severitate al impactului economic al măsurii sau seriei de măsuri (deşi simplul fapt că o măsură sau o serie de măsuri ale unei părţi are un efect advers asupra valorii economice a unei investiţii nu stabileşte faptul că a avut loc o expropriere indirectă), gradul în care măsura sau seria de măsuri interferează cu perspectivele distincte, rezonabile, ale investiţiei şi caracterul măsurii sau seriei de măsuri, inclusiv scopul şi raţiunea acestora (a se vedea, de exemplu, anexa B la Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Canadei pentru promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, referitoare la „Clarificarea exproprierii indirecte“). 67. Curtea observă, aşadar, că statele părţi la acordurile analizate au stabilit că simplul fapt că o măsură sau o serie de măsuri ale unei părţi are un efect advers asupra valorii economice a unei investiţii nu reprezintă în mod necesar o expropriere indirectă. Mai mult, exceptând circumstanţele rare, cum ar fi atunci când o măsură sau o serie de măsuri sunt atât de grave, în lumina scopului acestora, încât nu pot fi privite în mod rezonabil ca fiind adoptate şi aplicate cu bună-credinţă, măsurile nediscriminatorii ale unei părţi contractante care sunt prevăzute şi aplicate pentru a proteja obiective legitime de interes public, cum ar fi sănătatea, siguranţa şi mediul, nu constituie expropriere indirectă. Or, măsurile fiscale care au ca scop, aşa cum este cazul impozitului criticat în cauza de faţă, colectarea unor sume destinate asigurării protecţiei sociale a unui segment important de populaţie, cum este acela al consumatorilor casnici de gaze naturale, cu preponderenţă a celor vulnerabili, se încadrează în prevederile acordului, astfel că nu se poate reţine, nici din această perspectivă, nesocotirea art. 11 din Constituţie. 68. Curtea observă că nici menţionarea, de către autorii sesizării, a unor considerente reţinute de diverse instanţe de arbitraj internaţional în soluţionarea unor cauze (ICSID - Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiţii sau UNCITRAL - Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional) nu este de natură să releve vreo încălcare a art. 11 din Constituţie, cuprinzând fie afirmaţii de maximă generalitate, fie strict circumscrise la împrejurările speţei. 69. Cât priveşte pretinsa dublă impozitare pe care o invocă, de asemenea, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate în motivarea acesteia, pe considerentul că operatorilor economici care intră sub incidenţa legii supusă controlului de constituţionalitate le-ar fi prelevat de două ori impozitul pe acelaşi venit, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută. Expresia „dublă impunere“ vizează situaţia în care veniturile obţinute într-un stat de o persoană resortisantă a unui alt stat sunt impozitate în ambele state. Pentru asemenea ipoteze, Codul fiscal oferă soluţii legale pentru evitarea dublei impuneri (art. 39 şi art. 131). 70. În sprijinul acestei critici se invocă Decizia nr. 2010-70 QPC a Consiliului Constituţional francez referitoare la prevederile articolului 155 A din Codul general al impozitelor, potrivit cărora sumele primite de o persoană domiciliată sau stabilită în afara Franţei ca remuneraţie pentru servicii prestate de una sau mai multe persoane domiciliate sau stabilite în Franţa sunt impozabile pe numele acesteia/acestora din urmă fie atunci când acestea controlează direct sau indirect persoana care percepe remuneraţia pentru acele servicii, fie atunci când persoana care percepe remuneraţia pentru acele servicii este domiciliată sau stabilită în alt stat sau pe un teritoriu situat în afara Franţei care este supus unui regim fiscal privilegiat. Prin decizia menţionată, Consiliul Constituţional francez a considerat că prevederile supuse controlului său sunt constituţionale, sub rezerva acelor cazuri privitoare la impozitarea remuneraţiei pentru un serviciu furnizat în Franţa de o persoană care are domiciliul sau sediul acolo, în cazul în care o astfel de remuneraţie a fost plătită, în scopul evitării impozitării, unei persoane domiciliate sau stabilite în străinătate, întrucât legiuitorul a intenţionat să pună în aplicare obiectivul constituţional de combatere a evaziunii fiscale, iar pentru a face acest lucru, s-a bazat pe criterii obiective şi raţionale. În cazul în care persoana domiciliată sau stabilită în străinătate restituie contribuabilului din Franţa toate sau o parte din sumele remuneratorii pentru prestaţiile efectuate de acesta din urmă, dispoziţia criticată nu semnifică, însă, că acel contribuabil este supus unei duble impozitări în baza aceluiaşi impozit. 71. De asemenea, autorii excepţiei fac referire şi la Hotărârea din 23 octombrie 1997, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza National & Provincial Building Society, the Leeds Permanent Building Society şi the Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit, în care Curtea a apreciat că taxarea de două ori, pentru o anumită perioadă de trei luni, a venitului obţinut de societăţile de construcţii din dobânzile pe depozitele pe care le deţin, determinată de tranziţia de la un sistem de impozitare la altul, care a generat o metodă eronată de aplicare a acestui impozit, a reprezentat o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 72. Curtea observă că în decizia citată a Consiliului Constituţional francez este vorba despre impozitarea transfrontalieră, iar hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată are în vedere o situaţie particulară, determinată de aplicarea greşită a unui impozit, prin calcularea acestuia de două ori asupra aceluiaşi venit. Niciuna din cele două speţe prezentate în motivarea obiecţiei, sub acest aspect, nu este utilă demonstrării existenţei unei duble impozitări, întrucât, în cauza de faţă, sunt în discuţie două impozite distincte, având izvoare diferite şi finalităţi diferite şi care se aplică la o bază de impozitare diferită. Este vorba, pe de o parte, despre impozitul pe profit, care, potrivit art. 17 din Codul fiscal este de 16%, se aplică venitului real obţinut, scăzând, aşadar, cheltuielile deductibile şi, pe de altă parte, despre impozitul pe venitul suplimentar obţinut ca urmare a dereglementării preţurilor în sectorul gazelor naturale, care este diferenţa dintre profitul obţinut în urma vânzării gazelor naturale la un preţ stabilit pe piaţa liberă şi cel care ar fi fost obţinut în condiţiile pieţei reglementate, din care se scade valoarea redevenţelor, precum şi valoarea investiţiilor efectuate. 73. Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, ilustrativă pentru constatarea unei situaţii de natură a încălca principiul justei aşezări a sarcinilor fiscale, îl constituie Decizia nr. 39 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 20 februarie 2013, referitoare la modul de calcul al taxei clawback care se aplică vânzărilor de medicamente, care cuprindea nu doar valoarea medicamentului, ci şi taxa pe valoarea adăugată, ceea ce echivala cu un impozit la impozit. În acel caz, Curtea a constatat că impozitele şi taxele se aplică asupra materiei impozabile - venituri sau bunuri -, nu şi asupra celorlalte impozite, or aplicarea taxei de clawback la o altă taxă este contrară prevederilor constituţionale referitoare la aşezarea justă a sarcinilor fiscale, motiv pentru care includerea taxei pe valoarea adăugată în valoarea totală a vânzărilor de medicamente în raport cu care se calculează taxa de clawback este neconstituţională. În cauza de faţă, însă, baza asupra căreia se aplică impozitul criticat se obţine prin scăderea sumelor deja plătite de operatorul economic cu titlu de redevenţă, precum şi pentru investiţiile realizate. 74. Autorii sesizării îşi raportează critica de neconstituţionalitate şi la dispoziţiile art. 16 din Constituţie, arătând că instituirea impozitului asupra veniturilor suplimentare obţinute ca urmare a dereglementării preţurilor din sectorul gazelor naturale este discriminatorie, întrucât se aplică doar operatorilor economici care desfăşoară efectiv atât activităţi de extracţie, cât şi activităţi de vânzare a gazelor naturale extrase din România, nu şi altor categorii de persoane juridice, şi anume celor care importă gaze naturale, celor care desfăşoară activităţi în alte domenii care au fost supuse regimului liberalizării preţurilor sau celor care exploatează alte resurse minerale. 75. Pornind de la cele statuate în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în sensul că principiul egalităţii, consacrat constituţional, implică un tratament egal pentru situaţii identice, dar nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite, justificate în mod obiectiv şi raţional, Curtea reţine că, în ce priveşte prima categorie din enumerare, referitoare la persoanele juridice care desfăşoară activităţi de vânzare a gazelor naturale din import, nu se realizează niciun venit suplimentar ca urmare a dereglementării preţurilor pe piaţa internă, întrucât introducerea în ţară a acestui produs s-a făcut şi înainte de declanşarea acestui proces, dar şi ulterior, prin încheierea de contracte pe baza unui preţ negociat, la nivelul preţurilor pe piaţa europeană. În cazul celorlalte două categorii, respectiv cele care, în alte segmente de activitate (aşa cum este, de exemplu, piaţa energiei electrice) au fost, de asemenea, dereglementate, precum şi cele care exploatează alte resurse naturale, este opţiunea legiuitorului ca, în funcţie de realitatea economică şi necesitatea protejării anumitor categorii sociale, să instituie sau nu diverse tipuri de impozite. 76. În fine, nu se poate reţine nici critica referitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 53 din Constituţie referitoare la condiţiile restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, acestea nefiind incidente în cauză. 77. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 7/2013 privind instituirea impozitului asupra veniturilor suplimentare obţinute ca urmare a dereglementării preţurilor din sectorul gazelor naturale este constituţională în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 1 februarie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
