Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 459 din 25 iunie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi (3) şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 459 din 25 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi (3) şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 926 din 9 octombrie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi (3) şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Vasile Sorinel Năstase în Dosarul nr. 316/197/2018 al Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.190D/2018.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate şi menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie. În acest sens, face referire, printre altele, la deciziile Curţii Constituţionale nr. 318 din 18 aprilie 2006, nr. 1.594 din 26 noiembrie 2009 şi nr. 647 din 19 iunie 2012. În plus, arată că în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 106 şi art. 107 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, ci prevederile art. 64 din acelaşi act normativ. Apreciază că dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005 îndeplinesc condiţiile de claritate şi previzibilitate, iar prevederile art. 10 alin. (1) din acelaşi act normativ se aplică tuturor celor aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, aşa încât textele precitate sunt conforme cu Legea fundamentală.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 17 iulie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 316/197/2018, Judecătoria Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi (3) şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Excepţia a fost ridicată de Vasile Sorinel Năstase în soluţionarea cauzei penale privindu-l pe autor, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, a taxelor sau a contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlul de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat sau compensări datorate bugetului general consolidat, prevăzută de art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (57 de acte materiale comise în perioada 2009-2010).
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, autorul susţine, în esenţă, că sintagma „stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor“ nu satisface necesitatea de claritate, precizie şi previzibilitate, în dezacord cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind în flagrantă lipsă de corelare cu dispoziţiile art. 106 şi art. 107 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, câtă vreme singura autoritate competentă material să stabilească creanţe fiscale este organul fiscal, acesta nefiind un atribut al contribuabilului. Cât priveşte dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, susţine că, raportând aceste prevederi la dispoziţiile Codului penal, referitoare la instituţia tentativei, conduita incriminată este susceptibilă de a primi interpretări diferite prin hotărârile instanţelor de judecată, sub aspectul încadrării juridice, în condiţiile în care forma tentată a modalităţii de consumare a infracţiunii prevăzute la art. 8 alin. (1) din lege se identifică întotdeauna cu forma tentată a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din lege, cu toate că forma tentată a acestei din urmă infracţiuni nu este incriminată şi, prin urmare, nici pedepsită. Referitor la prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, arată că dispoziţiile în vigoare ale acestui articol reglementează doar o cauză de reducere a pedepsei, în timp ce forma iniţială a prevederilor criticate reglementa atât cauze de nepedepsire, cât şi cauze de reducere a pedepsei. Face precizarea că forma iniţială a textului de lege criticat continuă să fie aplicabilă pentru faptele săvârşite în timpul în care a fost în vigoare, în temeiul art. 5 din Codul penal. În continuare arată că prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma iniţială, anterioară modificărilor operate prin Legea nr. 255/2013, aveau un conţinut asemănător cu dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal din 1969, iar, prin Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 74^1 din Codul penal sunt neconstituţionale. În aceste condiţii, apreciază că şi în prezenta cauză rămân aplicabile considerentele deciziei precitate, prin care Curtea a reţinut că „[…] legiuitorul nu a dispus nimic cu privire la situaţia tentativei în cazul infracţiunilor de prejudiciu ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 74^1 din Codul penal. Aceasta conduce la o situaţie inechitabilă în care un inculpat cercetat pentru o tentativă la infracţiunea de înşelăciune să primească aceeaşi pedeapsă ca şi un inculpat cercetat pentru aceeaşi infracţiune consumată, dar care a acoperit prejudiciul cauzat în condiţiile art. 74^1 alin. 1 din Codul penal. [...]“. Aşadar, susţine că, în situaţia în care nu există un prejudiciu - ipoteză în care se află autorul, care a săvârşit infracţiunea reglementată în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma tentată - nu este posibilă aplicarea cauzei de reducere a pedepsei prevăzute de art. 10 din acelaşi act normativ, contrar dispoziţiilor constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, dreptul la un proces echitabil şi unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei.
    6. Judecătoria Braşov - Secţia penală apreciază excepţiile de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiate. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, arată că sintagma „stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor“ nu poate fi privită ca nefiind corelată cu dispoziţiile art. 106 şi art. 107 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aceste din urmă dispoziţii neavând aplicabilitate în cauză. Dispoziţiile art. 106 şi art. 107 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală reglementează dreptul organului fiscal de a stabili baza de impozitare şi creanţele fiscale, prin estimare, pentru situaţia nedepunerii declaraţiei de impunere. Operaţiunea în sine nu trebuie confundată cu obligaţia pe care o are contribuabilul ca, în situaţia în care solicită, prin cererile adresate organelor fiscale, rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări cu datorii faţă de bugetul general consolidat, să pună la dispoziţia organului fiscal registre, evidenţe, documente de afaceri şi orice alte înscrisuri, în conformitate cu dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 207/2015. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, reţine că cele două infracţiuni invocate de autor - reglementate prin art. 8 alin. (1) din lege, pe de o parte, respectiv de art. 9 alin. (1) lit. c) din lege, pe de altă parte - sunt diferenţiate de către legiuitor prin scopul pentru care faptele au fost săvârşite. Astfel, în cazul infracţiunii art. 8 alin. (1) din lege, înregistrarea în contabilitate a achiziţiilor fictive de bunuri şi servicii se face în scopul obţinerii fără drept a unor sume cu titlu de rambursări, restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări cu datorii faţă de bugetul general consolidat, în timp ce, în cazul infracţiunii prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din lege, înregistrarea în contabilitate a achiziţiilor fictive de bunuri şi servicii se face în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 10 alin. (1) din lege, instanţa reţine că nu împărtăşeşte opinia autorului în sensul că sunt valabile şi în cauza de faţă argumentele Curţii Constituţionale exprimate în Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 74^1 din Codul penal din 1969. În acest sens, invocă jurisprudenţa instanţei de control constituţional referitoare la prevederile de lege criticate, potrivit căreia cauza de impunitate prevăzută de art. 10 alin. (1) din lege „se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de acest text“ (Decizia nr. 697 din 20 decembrie 2005), „atitudinea procesuală concretă a persoanelor cercetate“, respectiv „comportamentul activ al inculpatului/învinuitului/ făptuitorului în sensul diminuării consecinţelor faptei săvârşite“ constituie o circumstanţă personală, cu efecte doar asupra participantului care are un asemenea comportament activ. „Faptul că dispoziţiile legale criticate stabilesc un regim sancţionator diferit în funcţie de atitudinea procesuală concretă a persoanelor cercetate nu poate conduce la concluzia că justiţia nu ar fi unică, egală şi imparţială pentru toţi, judecătorul, în limitele acestor principii, procedând la individualizarea regimului sancţionator potrivit criteriilor obiective puse la dispoziţie de lege“ (Decizia nr. 362 din 24 aprilie 2012), iar „legiuitorul este liber să acorde anumite măsuri de favoare cu caracter penal, condiţionat de repararea prejudiciului cauzat tocmai pentru a încuraja comportamentul activ al inculpatului/învinuitului/făptuitorului în sensul diminuării consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite şi pentru a repune în circuitul bugetar sumele de bani ce au constituit obiectul prejudiciului“ (Decizia nr. 1.196 din 30 septembrie 2010).
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (3) şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. Faţă de motivele de neconstituţionalitate formulate de autor în notele scrise aflate la dosar şi având în vedere perioada de timp în care faptele au fost săvârşite de către acesta, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, în raport cu Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi (3) şi ale art. 10 alin. (1) [în forma iniţială, nemodificată prin art. 79 pct. 2 din titlul II al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013] din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, având următorul cuprins:
    - Art. 8 alin. (1): „Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 10 ani şi interzicerea unor drepturi stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.“;
    – Art. 8 alin. (3): „Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) şi (2) se pedepseşte.“;
    – Art. 10 alin. (1): „În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.“

    11. În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, autorul invocă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), în timp ce cu privire la dispoziţiile art. 8 alin. (3) invocă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), ale art. 16 alin. (1) şi ale art. 53. De asemenea, susţine că prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 124 alin. (2).
    12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, Curtea reţine că a pronunţat Decizia nr. 1.359 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 859 din 10 decembrie 2009, prin care - analizând susţineri similare celor formulate în prezenta cauză - a respins excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În motivarea soluţiei sale, instanţa de control constituţional a reţinut că art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 incriminează stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, a taxelor sau a contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea fără drept a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat.
    13. Referitor la susţinerea autorului excepţiei în sensul că textul legal criticat este neconstituţional, întrucât foloseşte noţiunea de „stabilire“ a impozitelor, a taxelor sau a contribuţiilor de către contribuabil, şi nu de către organul fiscal competent, şi, prin urmare, este încălcat accesul liber la o activitate economică a contribuabilului, pentru că orice declaraţie a sa poate fi interpretată ca o acţiune de stabilire a unor obligaţii care poate atrage răspunderea sa penală, în condiţiile în care stabilirea în concret a acelor obligaţii se face de către celălalt subiect al raportului juridic fiscal, Curtea a constatat că neconstituţionalitatea textului criticat nu poate fi demonstrată printr-o interpretare pro causa a acestuia. Curtea a reţinut astfel că autorul excepţiei, în mod intenţionat, dă o interpretare subiectivă şi confuză normei incriminatoare, fără a ţine cont de interpretarea teleologică şi sistematică a dispoziţiei legale criticate. În plus, în prezenta cauză, faţă de invocarea de către autor a unor dispoziţii din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, Curtea reţine că dreptul organului fiscal de a stabili baza de impozitare şi creanţa fiscală aferentă, prin estimarea rezonabilă a bazei de impozitare (art. 106) ori stabilirea din oficiu de către acesta a creanţelor fiscale, ca urmare a nedepunerii declaraţiei de impunere, printr-o decizie de impunere (art. 107) nu se confundă cu obligaţia contribuabilului de a furniza organului fiscal informaţiile necesare pentru determinarea stării de fapt fiscale (art. 58), inclusiv obligaţia acestuia din urmă de a pune la dispoziţie organului fiscal registre, evidenţe, documente de afaceri şi orice alte înscrisuri, în vederea stabilirii stării de fapt fiscale (art. 64).
    14. De altfel, prin Decizia nr. 1.359 din 27 octombrie 2009, precitată, Curtea a reţinut că legiuitorul, prin incriminarea realizată, a dorit tocmai prevenirea şi pedepsirea faptelor care au ca rezultat „obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat“, în alte situaţii legiuitorul putând alege aplicarea unei norme cu caracter contravenţional. Prevenirea şi sancţionarea fenomenului infracţional presupun incriminarea unor fapte care lezează valori sociale de o anumită importanţă, şi nu incriminarea penală a tuturor faptelor care au ca rezultat încălcarea legii indiferent de pericolul lor social. Şi, totodată, Curtea a constatat că textul legal criticat este suficient de precis şi clar pentru a se observa cu uşurinţă că sancţiunea penală se aplică doar în condiţiile în care organele competente stabilesc că sumele de bani dobândite de către contribuabil de la bugetul de stat au fost rezultatul unei acţiuni de stabilire cu rea-credinţă a impozitelor, a taxelor sau a contribuţiilor de către acesta. În aceste condiţii, contribuabilul nu trebuie să demonstreze dobândirea licită a averii sale.
    15. Întrucât până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
    16. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, potrivit cărora „Tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) şi (2) se pedepseşte“, autorul susţine că, raportând aceste prevederi la dispoziţiile Codului penal referitoare la instituţia tentativei, conduita incriminată este susceptibilă de a primi interpretări diferite prin hotărârile instanţelor de judecată, sub aspectul încadrării juridice, în condiţiile în care forma tentată a modalităţii de consumare a infracţiunii prevăzute la art. 8 alin. (1) din lege se identifică întotdeauna cu forma tentată a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din lege, cu toate că forma tentată a acestei din urmă infracţiuni nu este incriminată şi, prin urmare, nici pedepsită.
    17. În aceste condiţii, Curtea constată că autorul excepţiei deduce neconstituţionalitatea textului criticat din compararea acestuia cu dispoziţiile art. 32 şi art. 33 din Codul penal referitoare la tentativă şi regimul pedepsirii acesteia, reţinând în acelaşi timp că forma tentată a modalităţii de consumare a infracţiunii prevăzute la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 se identifică cu forma tentată a infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ, cu toate că forma tentată a acestei din urmă infracţiuni nu este incriminată, situaţie premisă a unor interpretări diferite a conduitei incriminate realizată de instanţele judecătoreşti, în practică.
    18. Faţă de motivele de neconstituţionalitate astfel formulate, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele.
    19. Astfel, Curtea constată că în cauză autorul nu invocă aspecte privind constituţionalitatea unui text de lege, mai mult, acesta fiind nemulţumit şi de modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de judecată a textelor de lege criticate. Or, asemenea aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorului excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
    20. Având în vedere cele reţinute, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005.
    21. Cât priveşte dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma iniţială, nemodificată prin art. 79 pct. 2 din titlul II al Legii nr. 255/2013, Curtea constată că acestea au fost supuse în numeroase rânduri controlului instanţei de contencios constituţional. Astfel, de pildă, prin Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006, prin Decizia nr. 802 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, Decizia nr. 1.053 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Decizia nr. 1.594 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 15 ianuarie 2010, Decizia nr. 272 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 20 aprilie 2010, Decizia nr. 1.564 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 2 februarie 2011, Decizia nr. 362 din 24 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 31 mai 2012, şi Decizia nr. 647 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 18 iulie 2012, Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate.
    22. În cauză, autorul susţine, în esenţă, faptul că, în situaţia în care nu există un prejudiciu - ipoteză în care se află acesta, întrucât a săvârşit infracţiunea reglementată în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma tentată - nu este posibilă aplicarea cauzei de reducere a pedepsei prevăzute de art. 10 din acelaşi act normativ, contrar dispoziţiilor constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, dreptul la un proces echitabil şi unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. Faţă de susţinerile autorului se reţin cele ce urmează, astfel:
    23. Distinct de jurisprudenţa mai sus menţionată, dar în completarea acesteia, faţă de susţinerile autorului excepţiei din prezenta cauză, cât priveşte natura juridică a instituţiilor reglementate în art. 10 din Legea nr. 241/2005, Curtea reţine că teza întâi a art. 10 alin. (1) - ipoteza în care limitele de pedeapsă se reduc la jumătate în cazul acoperirii integrale a prejudiciului în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă - reglementează o cauză de reducere a pedepsei. De asemenea, în ipoteza reglementată în art. 10 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 241/2005, repararea integrală a prejudiciului se realizează după săvârşirea infracţiunii, fiind o împrejurare care nu are legătură directă cu fapta de evaziune fiscală, influenţează gravitatea acesteia, însă, din motive de politică penală - recuperarea prejudiciului cauzat bugetului de stat, legiuitorul a prevăzut această instituţie care poate fi calificată ca o cauză de atenuare a pedepsei (schimbarea pedepsei într-o sancţiune penală mai uşoară). În aceste condiţii, Curtea constată că, prin introducerea acestor cauze de atenuare a pedepsei/reducere a pedepsei, legiuitorul a urmărit facilitarea recuperării la bugetul statului a creanţelor rezultate prin săvârşirea faptelor de evaziune fiscală şi, corelativ, atenuarea regimului sancţionator pentru persoanele care contribuie la recuperarea lor. În viziunea legiuitorului, recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală este o împrejurare ulterioară săvârşirii infracţiunii şi are ca efect atenuarea regimului sancţionator. Criteriul prejudiciului luat în considerare de legiuitor în evaluarea generică a pericolului social al faptelor de evaziune fiscală determină fie agravarea sa, atunci când prejudiciul depăşeşte un anumit nivel, fie scăderea sa, în ipoteza recuperării prejudiciului, şi explică, pe de o parte, caracterul pecuniar al infracţiunii, iar, pe de altă parte, faptul că dincolo de considerentele de ordin general privind protejarea intereselor generale sunt avute în vedere creanţa bugetară, valoarea acesteia şi recuperarea ei. În fine, ipoteza art. 10 alin. (1) teza a treia din Legea nr. 241/2005, care prevede că se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar, dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, reglementează o cauză specială de nepedepsire care face parte din categoria mai largă a cauzelor care înlătură răspunderea penală şi care sunt împrejurări, stări subiective ce au în vedere conduita făptuitorului după săvârşirea faptei. Aşadar, şi teza finală a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză specială de nepedepsire sau impunitate care sub aspectul naturii juridice se aseamănă cu cea de reducere a pedepsei, în prima situaţie pedeapsa fiind înlăturată, iar, în cea de-a doua operând o reducere a pedepsei în limitele stabilite de legiuitor.
    24. În aceste condiţii, Curtea constată că, prin introducerea în conţinutul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, a cauzelor de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, legiuitorul, în evaluarea generică a pericolului social al faptei, a considerat că recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, până la momentul stabilit de legiuitor (primul termen de judecată, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.519 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 18 ianuarie 2011), este o împrejurare ulterioară săvârşirii infracţiunii care influenţează acest pericol social şi are ca efect atenuarea regimului sancţionator, în raport cu conduita făptuitorului după comiterea faptei. Cu alte cuvinte, acoperirea integrală a prejudiciului până la momentul procesual stabilit de legiuitor nu se referă la fapta de evaziune fiscală, ci priveşte conduita făptuitorului după momentul comiterii faptei, atitudinea psihică manifestată de făptuitor până la acel moment procesual, conduită în raport cu care se poate aprecia asupra periculozităţii sale.
    25. Aşadar, acoperirea integrală a prejudiciului de către autorul infracţiunii de evaziune fiscală, realizată la un moment ulterior comiterii faptei, reprezintă o manifestare a conduitei după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, pe care legiuitorul a calificat-o ca fiind o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, cu caracter personal. De altfel, opinia potrivit căreia art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal, a fost reţinută de instanţa de control constituţional în jurisprudenţa sa - citată în paragraful 21 al prezentei decizii -, potrivit căreia „atitudinea procesuală concretă a persoanelor cercetate“, respectiv „comportamentul activ al inculpatului/învinuitului/făptuitorului în sensul diminuării consecinţelor faptei săvârşite“ constituie o circumstanţă personală, cu efecte doar asupra participantului care are un asemenea comportament activ.
    26. În concluzie, Curtea reţine că acoperirea integrală a prejudiciului de către făptuitor până la momentul procesual stabilit de legiuitor prin dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu se referă la fapta de evaziune fiscală săvârşită, ci priveşte conduita făptuitorului într-un moment ulterior comiterii faptei şi atitudinea proprie a făptuitorului manifestată până la momentul procesual stabilit de legiuitor. Conduita făptuitorului într-un moment ulterior comiterii faptei şi atitudinea acestuia manifestată la un anumit moment procesual caracterizează persoana făptuitorului şi permit stabilirea periculozităţii sale, iar nu fapta săvârşită şi gravitatea acesteia.
    27. În context, Curtea reţine şi faptul că, potrivit art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, tentativa faptelor prevăzute la alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol se pedepseşte, iar, potrivit legii penale în vigoare, tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate [art. 33 alin. (1) teza întâi]. În aceste condiţii, Curtea constată că diferenţa de regim juridic sancţionator între inculpaţii care au săvârşit infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi art. 9 din Legea nr. 241/2005, pe de o parte, şi cei care au săvârşit aceleaşi infracţiuni, în forma tentată, pe de altă parte, nu este de natură a încălca principiul egalităţii în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituţie, întrucât discriminarea poate fi constatată doar în situaţia reglementării unor soluţii juridice diferite pentru persoane aflate în situaţii similare, aspect ce nu poate fi reţinut în prezenta cauză. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri, că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).
    28. De altfel, prin Decizia nr. 362 din 24 aprilie 2012, precitată, Curtea a reţinut faptul că stabilirea prin dispoziţiile legale criticate a unui regim sancţionator diferit în funcţie de atitudinea procesuală concretă a persoanelor cercetate nu poate conduce la concluzia că justiţia nu ar fi unică, egală şi imparţială pentru toţi, judecătorul, în limitele acestor principii, procedând la individualizarea regimului sancţionator potrivit criteriilor obiective puse la dispoziţie de lege. Cu alte cuvinte, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 sunt considerate de către instanţa de contencios constituţional ca dispoziţii legale care stabilesc un regim sancţionator diferit în funcţie de atitudinea procesuală concretă a persoanelor cercetate, atitudinea procesuală a făptuitorului constituind o circumstanţă personală, iar nu reală. De asemenea, prin Decizia nr. 1.196 din 30 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 8 noiembrie 2010, Curtea a reţinut că legiuitorul este liber să acorde anumite măsuri de favoare cu caracter penal, condiţionat de repararea prejudiciului cauzat, tocmai pentru a încuraja comportamentul activ al inculpatului/învinuitului/făptuitorului în sensul diminuării consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite şi pentru a repune în circuitul bugetar sumele de bani ce au constituit obiectul prejudiciului. Din considerentele deciziei precitate rezultă că scopul dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este reprezentat de încurajarea comportamentului activ al făptuitorului în sensul diminuării consecinţelor faptei săvârşite, instanţa de contencios constituţional plasând aceste dispoziţii în sfera reglementării circumstanţelor personale.
    29. Curtea a statuat, totodată, că, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Prin lege organică se reglementează: [...] infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora“, legiuitorul este liber să stabilească un regim sancţionator în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin faptele incriminate ca infracţiuni. În aplicarea acestui text constituţional, legiuitorul a reglementat, în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită, în situaţia în care în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat. Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracţiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat, şi nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, precitată).
    30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Vasile Sorinel Năstase în Dosarul nr. 316/197/2018 al Judecătoriei Braşov –- Secţia penală.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 25 iunie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016