Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 45 din 14 octombrie 2019  referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 45 din 14 octombrie 2019 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 934 din 20 noiembrie 2019
    Dosar nr. 1.000/1/2019

┌─────────────┬────────────────────────┐
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile, preşedintele │
│ │completului │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Andreia Liana│- judecător la Secţia I │
│Constanda │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I │
│Curelea │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Negrilă │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Bianca Elena │- judecător la Secţia I │
│Ţăndărescu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mirela Vişan │- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Sorinela │- judecător la Secţia I │
│Alina Macavei│civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Gina │- judecător la Secţia I │
│Pietreanu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I │
│Paraschiv │civilă │
└─────────────┴────────────────────────┘

    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 1.000/1/2019 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).
    Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulament.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi Secţia a IV-a civilă, în dosarele nr. 45.709/3/2017 şi nr. 8.316/3/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică numai acţiunii directe privind soluţionarea pe fond a notificărilor/cererilor de restituire/cererilor de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, fiind de strictă interpretare şi aplicare sau se aplică şi în privinţa acţiunilor prin care se solicită obligarea la soluţionarea notificărilor/cererilor, de către entităţile învestite cu soluţionarea lor?“, respectiv „după apariţia Legii nr. 165/2013, respectiv a prevederilor art. 33,34 şi 35, mai subzistă obligaţia entităţii învestite conform legii de soluţionare, pe cale administrativă, a notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile neexercitării procedurii judiciare prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013?“.
    Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelantul-reclamant din Dosarul nr. 45.709/3/2017 a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept.
    În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor conexate privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizărilor conexate
    1. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus, prin Încheierea din 19 februarie 2019, în Dosarul nr. 45.709/3/2017, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la prima chestiune de drept menţionată.
    2. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 4 aprilie 2019, cu nr. 1.000/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 14 octombrie 2019.
    3. La 9 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită, de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, prin Încheierea din 11 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 8.316/3/2018, cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea celei de-a doua chestiuni de drept menţionate, sesizarea fiind înregistrată cu nr. 1.043/1/2019.
    4. Preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la momentul desemnării, prin tragere la sorţi, a judecătorilor din completul pentru dezlegarea chestiunii de drept în Dosarul nr. 1.043/1/2019, a constatat că obiectul celor două sesizări pune în discuţie o problemă de drept similară şi a dispus conexarea celui de-al doilea dosar la Dosarul nr. 1.000/1/2019, cu consecinţa soluţionării ambelor sesizări de către acelaşi complet.

    II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile
    5. Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 165/2013)
    "ART. 33
    (1) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:
    a) în termen de 12 luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri;
    b) în termen de 24 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri;
    c) în termen de 36 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri.
    (2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.
    (3) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Datele transmise de entităţile învestite de lege vor fi centralizate şi publicate pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
    (4) Cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entităţile prevăzute la alin. (1). Prin excepţie, se analizează cu prioritate cererile formulate de persoanele certificate de entităţi desemnate de statul român sau de alte state membre ale Uniunii Europene, ca supravieţuitoare ale Holocaustului, aflate în viaţă la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei legi.
    ART. 34
    (1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.
    (2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepţia dosarelor de fond funciar, care vor fi soluţionate în termen de 36 de luni.
    (3) Numărul dosarelor prevăzute la alin. (1) şi data înregistrării dosarelor prevăzute la alin. (2) se publică pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi se comunică, la cerere, persoanelor îndreptăţite.
    (4) Dosarele se soluţionează în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naţionale.
    (5) Prin excepţie de la prevederile alin. (4), se soluţionează cu prioritate:
    a) dosarele în care Secretariatul Comisiei Naţionale a solicitat documente potrivit art. 21 alin. (5);
    b) dosarele în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile/ definitive, instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la existenţa şi întinderea dreptului, precum şi la calitatea de persoană îndreptăţită;
    c) dosarele constituite în baza cererilor formulate de persoanele prevăzute la art. 33 alin. (4);
    d) dosarele în care s-au emis decizii privind propunerea acordării de despăgubiri/măsuri compensatorii de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.
    ART. 35
    (1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.
    (1^1) Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii.
    (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.
    (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.
    (4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.
    (5) Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru."


    III. Expunerea succintă a proceselor
    Dosarul nr. 45.709/3/2017
    6. Prin Sentinţa civilă nr. 350 din 26 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a respins, ca tardiv formulată, cererea reclamantului X, în contradictoriu cu pârâtul municipiul Bucureşti, admiţând excepţia tardivităţii, invocată prin întâmpinare; totodată, a respins cererea aceluiaşi reclamant împotriva pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără capacitate procesuală de folosinţă, admiţând excepţia cu acest obiect, invocată din oficiu.
    7. Pentru a statua cu privire la tardivitatea acţiunii formulate împotriva pârâtului municipiul Bucureşti, tribunalul a reţinut în esenţă că, în conformitate cu dezlegările din Decizia nr. 5 din 16 martie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 aprilie 2015 (în continuare, Decizia nr. 5/2015), este de principiu că actele procedurale trebuie întocmite cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond existente la data efectuării lor.
    8. De asemenea, tribunalul a reţinut că, prin art. 35 din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a instituit un termen de decădere de 6 luni de la data expirării termenelor prevăzute de art. 33 şi 34 din acelaşi act normativ, în care persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti. Or, acest termen s-a împlinit în cauză la data de 30 iunie 2017, în timp ce cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 4 decembrie 2017, deci după expirarea termenului în care acesta era îndreptăţit să solicite instanţei soluţionarea cererii formulate în temeiul Legii nr. 165/2013.
    9. Tribunalul a apreciat că nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului în sensul că termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu ar fi aplicabil în cauză, întrucât acesta s-ar referi la situaţia în care se solicită ca instanţa de judecată să soluţioneze pe fond notificarea, în timp ce reclamantul nu a solicitat soluţionarea pe fond a notificării, ci a cerut să se stabilească de instanţă calitatea sa de persoană îndreptăţită, iar pârâţii să fie obligaţi să soluţioneze notificarea.
    10. Astfel, reclamantul a invocat în cauză prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 10/2001), în sensul interpretat prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite (în continuare, Decizia nr. XX/2007).
    11. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, apreciind că, în mod greşit, Tribunalul Bucureşti a interpretat dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 în sensul că acestea îşi produc efectele şi cu privire la acţiunile în justiţie prin care persoanele îndreptăţite solicită obligarea entităţilor învestite să soluţioneze notificările. Dreptul la acţiune conferit prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 este un drept material recunoscut printr-o normă imperativă, situaţie faţă de care trebuie reţinut că acest text de lege se referă numai la ipoteza în care persoana care se consideră îndreptăţită solicită instanţei să soluţioneze notificarea în locul entităţii învestite cu respectiva notificare. Interpretarea contrară din sentinţa apelată încalcă principiul conform căruia „normele imperative sunt de strictă interpretare şi aplicare“ şi principiul conform căruia „unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă“.
    12. A mai criticat sentinţa atacată în sensul că aceasta a fost greşit întemeiată pe Decizia nr. 5/2015, deoarece prin acea decizie s-a stabilit asupra unei alte chestiuni de drept decât cea din prezenta cauză, care priveşte tardivitatea exercitării acţiunii prin care se solicită obligarea entităţii învestite să soluţioneze notificarea. De asemenea au fost încălcate deciziile Curţii Constituţionale nr. 744 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 11 februarie 2015, şi nr. 428 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 596 din 7 august 2015, şi Hotărârea-pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu.
    13. Ulterior, pe parcursul judecării apelului, apelantul-reclamant a solicitat sesizarea instanţei supreme în temeiul art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, asupra următoarei probleme de drept: „prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se aplică numai acţiunii directe privind soluţionarea pe fond a notificărilor/cererilor de restituire/cererilor de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, fiind de strictă interpretare şi aplicare sau se aplică şi în privinţa acţiunilor prin care se solicită obligarea la soluţionarea notificărilor/cererilor, de către entităţile învestite cu soluţionarea lor?“.
    14. Prin încheierea din 19 februarie 2019 cererea a fost considerată admisibilă, astfel încât s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii.

    Dosarul nr. 8.316/3/2018
    15. Prin Sentinţa civilă nr. 1.319 din 5 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins, ca tardiv formulată, cererea reclamanţilor Y şi Z, în contradictoriu cu pârâtul municipiul Bucureşti, admiţând în prealabil excepţia cu acest obiect.
    16. În motivarea sentinţei s-a reţinut că obiectul cauzei vizează obligarea pârâtului la soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, cu consecinţa emiterii în favoarea reclamanţilor a unei dispoziţii cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii sub forma punctelor în compensare, cererea cu acest obiect fiind formulată la data de 9 martie 2018.
    17. Prin dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a înţeles să reglementeze în mod expres un termen imperativ în interiorul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001 aveau obligaţia de a se adresa instanţei, limitarea în timp a posibilităţii exercitării acestui drept fiind în deplin acord cu motivele avute în vedere la adoptarea Legii nr. 165/2013 şi cu indicaţiile trasate în cuprinsul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
    18. Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că acţiunea introductivă a fost formulată cu nerespectarea termenului de 6 luni, care a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2017, când s-a împlinit termenul de 36 de luni prevăzut de art. 33 din Legea nr. 165/2013.
    19. Cu privire la natura termenului de 6 luni au fost avute în vedere considerentele Deciziei nr. 25 din 16 aprilie 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 6 iunie 2018 (în continuare, Decizia nr. 25/2018), prin care s-a statuat că termenele instituite de dispoziţiile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 sunt termene procedurale legale, imperative sau prohibitive şi absolute. Regulile de calcul al termenelor procedurale sunt prevăzute de art. 181 din Codul de procedură civilă, care constituie dreptul comun în materie, astfel încât, ori de câte ori legea nu prevede expres o altă regulă specială pentru calculul unui anumit termen, se vor aplica regulile generale instituite de acest text legal.
    20. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, susţinând, în esenţă, că instanţa fondului a calificat în mod greşit cererea de chemare în judecată, cerere care nu a fost întemeiată pe prevederile art. 35 alin. (2) şi (3), art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013, ci a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, solicitându-se instanţei să oblige entitatea învestită de lege să emită dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor compensatorii (cerere având ca obiect obligaţia de a face). Totodată, au arătat că dreptul de proprietate ce le este conferit de Legea nr. 10/2001 este imprescriptibil, actual, iar prin soluţia primei instanţe li se încalcă dreptul de acces la justiţie. Apelanţii au solicitat anularea sentinţei atacate şi evocarea fondului de către instanţa de apel, respectiv să se dispună obligarea pârâtului municipiul Bucureşti la emiterea dispoziţiei cu propunere de acordare de măsuri compensatorii, pentru imobilul în litigiu, în temeiul şi în condiţiile Legii nr. 10/2001.
    21. Apelanţii-reclamanţi au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, cu privire la următoarea chestiune de drept: „după apariţia Legii nr. 165/2013, respectiv a prevederilor art. 33,34 şi 35, mai subzistă obligaţia entităţii învestite conform legii de soluţionare, pe cale administrativă, a notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile neexercitării procedurii judiciare prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013?“.
    22. Prin încheierea din 11 martie 2019, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii.

    IV. Motivele reţinute de titularul sesizărilor, care susţin admisibilitatea procedurii
    23. Prin încheierea pronunţată la 19 februarie 2019, în Dosarul nr. 45.709/3/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru următoarele considerente:
    24. Cauza se află în curs de judecată, în ultimă instanţă, respectiv în etapa procesuală a apelului, care este singura cale de atac de reformare prevăzută în materia cererilor întemeiate pe Legea nr. 165/2013, conform art. 35 alin. (4) din acest act normativ special.
    25. Un complet de judecată al curţii de apel a fost învestit cu soluţionarea cauzei.
    26. Soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept în discuţie, având în vedere împrejurarea că prima instanţă de fond, prin respingerea acţiunii, ca tardiv formulată, a stabilit incidenţa art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 în privinţa cererii de chemare în judecată, al cărei capăt de cerere secund a fost obligarea pârâtului municipiul Bucureşti la soluţionarea notificării, capăt întemeiat de reclamant pe Decizia nr. XX/2007 şi pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
    27. Or, această dispoziţie judiciară a tribunalului constituie obiect al cererii de apel, apelantul-reclamant criticând inter alia greşita aplicare în cauză, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu referire la o acţiune care nu ar fi vizat soluţionarea directă a notificării, ci doar obligarea entităţii învestite la soluţionarea notificării.
    28. Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită are caracter de noutate.
    29. Deşi Legea nr. 165/2013 reprezintă un act normativ ce şi-a pierdut caracterul de lege nouă, prin funcţia şi modul de reglementare, ea a devenit actuală, aplicabilitatea sa fiind amânată după expirarea termenelor noi puse la dispoziţia entităţilor învestite sau unităţilor deţinătoare pentru soluţionarea notificărilor, unele dintre aceste termene împlinindu-se, altele nefiind încă împlinite.
    30. Problema în discuţie este nouă, fiind derivată din acest act normativ a cărui aplicabilitate este nouă, fiind necesar a fi tranşată cu valoare de principiu, în contextul în care în procedura reglementată de dispoziţiile Legii nr. 165/2013 se formulează numeroase cereri în instanţă, întemeiate (şi) pe acest act normativ special, care au ca obiect obligarea entităţilor învestite la soluţionarea notificărilor/cererilor.
    31. Chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    32. Această chestiune de drept a constituit obiectul acestei proceduri speciale, în cadrul Dosarului nr. 328/1/2018 al instanţei supreme, fără însă ca prin Decizia nr. 34 din 14 mai 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 6 iulie 2018 (în continuare, Decizia nr. 34/2018), să se fi tranşat pe fond această chestiune, în contextul în care sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă pentru motivul că soluţionarea pe fond a respectivei cauze nu depindea de lămurirea chestiunii de drept în discuţie.
    33. Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în privinţa Deciziei nr. 85 din 26 noiembrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 22 ianuarie 2019 (în continuare, Decizia nr. 85/2018), decizie în cadrul căreia s-a stabilit că problema de drept în prezent discutată nu îndeplinea aceeaşi cerinţă de admisibilitate, respectiv dependenţa sa de soluţionarea pe fond a respectivei cauze.
    34. Prin încheierea pronunţată la 11 martie 2019, în Dosarul nr. 8.316/3/2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru următoarele considerente:
    35. Este îndeplinită condiţia existenţei unei cauze aflate în curs de judecată - litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea se află în curs de judecată, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
    36. Este îndeplinită şi condiţia soluţionării cauzei în ultimă instanţă.
    37. Tribunalul a fost sesizat cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâtului municipiul Bucureşti să soluţioneze notificarea şi să emită dispoziţia cu propunere de acordare de măsuri compensatorii pentru imobilul notificat, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
    38. Curtea de Apel Bucureşti urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care este definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 76/2012).
    39. De chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a litigiului.
    40. Condiţia este îndeplinită, deoarece dezlegarea dată de instanţa supremă acestei chestiuni de drept se va regăsi în soluţia ce va fi cuprinsă în dispozitivul deciziei ce urmează a fi pronunţată în cauză.
    41. Astfel, tribunalul în mod greşit a soluţionat procesul prin admiterea excepţiei de tardivitate întemeiate pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, considerând că este învestit cu o acţiune întemeiată pe aceste dispoziţii legale, deşi în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată reclamanţii au învederat că demersul judiciar a fost determinat de refuzul pârâtului de a-şi îndeplini obligaţiile ce decurg din Legea nr. 10/2001, au solicitat obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei cuprinzând propunerea de acordare a măsurilor compensatorii - deci cererea are ca obiect obligaţia de a face, respectiv obligarea pârâtului de a soluţiona notificarea ce a fost formulată legal în condiţiile Legii nr. 10/2001, şi au indicat în mod expres că temeiul de drept al acţiunii este Legea nr. 10/2001.
    42. Prin apelul formulat împotriva acestei sentinţe, apelanţii-reclamanţi au contestat greşita admitere a excepţiei de tardivitate de către tribunal, au arătat că instanţa de fond a calificat greşit acţiunea şi a pronunţat hotărârea apelată cu ignorarea temeiului juridic indicat expres şi a obiectului şi au solicitat anularea în tot a sentinţei apelate şi evocarea fondului de către instanţa de apel.
    43. În aceste condiţii, conform dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, constatând că în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, instanţa de apel va anula hotărârea apelată şi va judeca procesul, evocând fondul.
    44. Instanţa de apel nu a considerat necesar să fie pronunţată în cauză şi o decizie intermediară, prin care să fie anulată sentinţa de primă instanţă, deoarece, în primul rând, textul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu o impune, iar în al doilea rând, apelul de faţă poate fi soluţionat printr-o decizie unică atât timp cât părţile nu au învederat necesitatea administrării unor probe noi în faza de apel.
    45. În continuare, dezlegarea ce va fi dată de instanţa supremă chestiunii de drept în discuţie va produce consecinţe juridice asupra soluţiei pe fond şi asupra raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii.
    46. Dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va statua în sensul că obligaţia entităţii învestite în mod legal cu soluţionarea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 subzistă şi după expirarea termenului prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, atunci soluţia va fi de admitere pe fond a acţiunii şi de obligare a pârâtului de a emite o dispoziţie motivată care să constituie răspuns la notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.
    47. Dacă însă va statua în sensul că nu mai subzistă obligaţia entităţii învestite în mod legal cu soluţionarea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, după expirarea termenului prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, atunci soluţia va fi de respingere pe fond a acţiunii.
    48. Chestiunea de drept enunţată este nouă.
    49. Curtea a constatat că este îndeplinită condiţia noutăţii, în acord cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deoarece problema „reînvierii“ Legii nr. 10/2001 şi a raportului juridic întemeiat pe Legea nr. 10/2001 - în al cărui conţinut intră obligaţia entităţii învestite conform Legii nr. 10/2001 de a emite o dispoziţie motivată ca răspuns la notificarea legal formulată de reclamant - a devenit una actuală, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, fără ca entitatea învestită să emită dispoziţie de soluţionare a notificării.
    50. În acest moment există riscul unei practici viitoare neunitare în privinţa modalităţii de soluţionare a acţiunilor având ca obiect obligaţie de a face întemeiate pe Legea nr. 10/2001, în condiţiile expirării termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, motiv pentru care instanţa de trimitere a considerat că mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile este util şi necesar, problema de drept fiind una concretă, serioasă şi suficient de dificilă, în privinţa căreia nu s-a cristalizat încă o practică judiciară.
    51. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare sau a unei alte sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate la data pronunţării încheierii de sesizare.
    52. Instanţa de trimitere a apreciat că este îndeplinită şi această condiţie, întrucât prin Decizia nr. 34/2018 a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul dacă poate fi sesizată instanţa de judecată după împlinirea termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu o cerere de soluţionare pe fond a notificării persoanei îndreptăţite, notificare nesoluţionată de către entitatea deţinătoare, sau această cerere este tardivă, dat fiind că este formulată ulterior împlinirii termenului astfel instituit prin art. 35 alin. (2) din lege, respectiv dacă este tardivă sau nu cererea persoanei îndreptăţite adresată instanţei ulterior împlinirii termenului de 6 luni instituit prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin care se solicită obligarea unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea după împlinirea termenelor institute prin art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 (obligaţie de a face). Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a sesizării, anume ca de lămurirea respectivei chestiuni de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată - deoarece atât problema tipului de acţiune aflat la dispoziţia persoanei care se consideră îndreptăţită ulterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cât şi eventuala tardivitate a introducerii acesteia sunt chestiuni ce ţin de instituţii de drept procesual care nu au fost aplicate şi nu au fundamentat în mod direct soluţia adoptată în cauză.
    53. În schimb, în dosarul de faţă, reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune având ca obiect obligaţia de a face întemeiată pe Legea nr. 10/2001, solicitând instanţei să constate că obligaţia legală a entităţii învestite de a soluţiona notificarea subzistă, în temeiul Legii nr. 10/2001, şi după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, iar problema subzistenţei obligaţiei entităţii învestite cu soluţionarea notificării este o chestiune de drept material, interesând însuşi raportul juridic de drept substanţial creat, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin formularea notificării de către reclamant.
    54. De asemenea, instanţa de trimitere a apreciat că este îndeplinită această condiţie şi în raport cu Decizia nr. 85/2018, prin care s-a respins ca inadmisibilă sesizarea privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul dacă acţiunea formulată de persoana îndreptăţită, având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării formulate conform Legii nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a soluţionat-o în termen, acţiune promovată după expirarea termenului de 6 luni, este prescrisă sau tardivă şi dacă, după expirarea termenului de 6 luni, este afectat dreptul subiectiv al persoanei îndreptăţite de a obţine măsuri reparatorii. În ceea ce priveşte prima problemă de drept, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate ca instanţa supremă să nu fi statuat asupra chestiunii de drept sesizate, faţă de considerentele Deciziei nr. 25/2018, în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a calificat termenele prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 ca fiind termene procedurale legale, imperative şi absolute, a căror nerespectare atrage decăderea conform dispoziţiilor art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă de drept, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat că posibilitatea valorificării dreptului subiectiv la măsuri reparatorii pe calea unei acţiuni separate, distincte de acţiunea reglementată de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, nu constituie o problemă de drept de care să depindă soluţionarea apelului în cauză.
    55. În schimb, în dosarul de faţă, soluţia ce va fi pronunţată pe fondul acţiunii de către instanţa de apel depinde de modul de dezlegare a chestiunii de drept, conform celor arătate anterior.

    V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
    56. În Dosarul nr. 45.709/3/2017, reprezentantul apelantului-reclamant a precizat, în esenţă, că textul de lege analizat - art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 - nu are în vedere decât acţiunile în realizarea dreptului, adică acelea prin care se solicită instanţei soluţionarea pe fond a notificării/cererii.
    57. Intimatul-pârât a formulat concluzii orale, în cadrul cărora a susţinut, în esenţă, că textul de lege analizat înglobează şi acţiunile având ca obiect obligaţia de a face, respectiv obligaţia de a soluţiona o notificare nesoluţionată, ulterior expirării termenului de 36 de luni, întrucât acţiunea, astfel cum a fost formulată, interferează cu dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013.
    58. În Dosarul nr. 8.316/3/2018, apelanţii-reclamanţi au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept anterior menţionate.
    59. În motivarea cererii au arătat că, în fapt, chestiunea de drept este nouă, asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi că de lămurirea acesteia depinde soluţionarea prezentei cauze, care se află în faza de apel, respectiv în ultimă instanţă.
    60. De asemenea, dezlegarea prezentei chestiuni de drept este de natură a preveni o practică neunitară în materie.
    61. Au susţinut că obligaţia de soluţionare pe cale administrativă a notificărilor formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi nesoluţionate subzistă şi după expirarea termenelor prevăzute de art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013.
    62. Intimatul-pârât nu a formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept în discuţie.
    63. După comunicarea raportului, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelantul-reclamant din Dosarul nr. 45.709/3/2017 a depus, în termen legal, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, susţinând, în esenţă, că atâta vreme cât norma conţinută în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 are caracter imperativ, ea urmează a fi aplicată strict ipotezelor din conţinutul său normativ. De asemenea a susţinut că titularul unui drept procedural ce trebuia exercitat într-un anumit termen stabilit de lege nu poate fi sancţionat mai mult decât pentru neexercitarea dreptului, iar nu şi pentru fapta ilicită a entităţii administrative de nerespectare a termenelor legale în care avea obligaţia să soluţioneze notificarea, ce constituia premisa dreptului său la acţiune.

    VI. Punctul de vedere al completelor de judecată care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
    64. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 45.709/3/2017 a exprimat două opinii.
    65. Astfel, într-o opinie, se apreciază asupra incidenţei art. 35 din Legea nr. 165/2013 şi în privinţa cererilor având ca obiect obligarea entităţii învestite la soluţionarea notificării/cererii, apreciere fundamentată pe art. 4 din Legea nr. 165/2013. Din această perspectivă teleologică consacrată a Legii nr. 165/2013, de continuatoare a Legii nr. 10/2001 şi a legilor funciare, perspectivă conjugată cu aplicarea metodei de interpretare sistematică a textului art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 cu dispoziţiile evocate ale art. 4 din acelaşi act normativ, rezultă că norma juridică în discuţie trebuie interpretată şi subsecvent, aplicată, în mod extensiv, fapt care echivalează cu înglobarea în cadrul domeniului său de aplicare a tuturor cererilor de chemare în judecată prin care se solicită soluţionarea notificărilor/ cererilor, deci indiferent dacă de entităţile învestite (pe calea obligaţiei de a face) sau direct de către instanţa de judecată sesizată.
    66. În această opinie se observă că inconvenientul determinat de pierderea dreptului procesual de a sesiza instanţa de judecată până la soluţionarea administrativă, inconvenient constând în aşteptarea astfel a unei perioade de timp (poate semnificative), a rezolvării notificării de către entitatea învestită a fost generat eminamente de pasivitatea actuală a persoanei îndreptăţite ce nu a înţeles să respecte termenul de 6 luni menţionat. Pe cale de consecinţă, fiindu-i imputabil, persoana îndreptăţită trebuie să îl şi suporte.
    67. În acest prim punct de vedere, interpretarea contrară, respectiv admiterea posibilităţii promovării unei acţiuni având ca obiect obligarea entităţii învestite la soluţionarea notificării, peste termenul prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, nu poate fi acceptată şi deoarece ar determina consecinţa existenţei unor reglementări diferite pentru situaţii dacă nu similare, cel puţin foarte apropiate, deci un tratament juridic diferit pentru persoane aflate în situaţii comparabile, contrar principiului nediscriminării şi aceasta în contextul în care intenţia legiuitorului a fost, indubitabil, de-a lungul timpului, aceea de a reglementa unitar materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă.
    68. În a doua opinie se apreciază că art. 35 alin. (2) nu poate fi interpretat decât în mod coroborat cu prevederile alineatului următor care vizează soluţionarea pe fond a notificării, ceea ce determină concluzia că termenul de 6 luni se aplică exclusiv în situaţia în care se solicită rezolvarea notificării de către instanţa de judecată.
    69. Pe cale de consecinţă, o cerere având ca obiect obligarea entităţii învestite la soluţionarea notificării şi întemeiată pe Legea nr. 10/2001 (sau după caz, pe legile funciare) nu va fi îngrădită procesual de termenul de 6 luni stabilit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.
    70. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 8.316/3/2018 a apreciat următoarele:
    71. Obiectul acţiunii deduse judecăţii în dosarul de faţă constă în solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâtului la emiterea dispoziţiei cuprinzând propunerea de acordare a măsurilor compensatorii, ca răspuns la notificarea formulată de autorii acestora în condiţiile Legii nr. 10/2001, iar temeiul de drept al acţiunii este dat de Legea nr. 10/2001.
    72. În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că demersul judiciar a fost determinat de pasivitatea pârâtului de a-şi îndeplini obligaţiile ce decurg din Legea nr. 10/2001, fapt care echivalează cu refuzul acestuia de a soluţiona notificarea.
    73. Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, entitatea învestită cu notificarea formulată de reclamant (sau de autorul acestuia) avea obligaţia ca, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23, să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
    74. Legea specială privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist (Legea nr. 10/2001) a reglementat astfel un cadru legal în temeiul căruia, ca urmare a formulării şi înregistrării notificării, a luat naştere un raport juridic de drept substanţial, în conţinutul căruia intră dreptul notificatorului, persoană care se consideră îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, de a i se soluţiona notificarea, precum şi obligaţia entităţii învestite de a se pronunţa asupra ei, prin dispoziţie motivată.
    75. Termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu a fost respectat de către intimatul-pârât, notificarea nefiind soluţionată nici până în prezent.
    76. Prin Decizia nr. XX/2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a arătat că „lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime“.
    77. La data de 20 mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, care a devenit aplicabilă în privinţa tuturor cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi - conform art. 4 din lege.
    78. Prin dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 legiuitorul a instituit un nou termen în favoarea entităţii învestite cu soluţionarea notificării, de 36 de luni, începând cu data de 1 ianuarie 2014, în care intimatul-pârât să procedeze la soluţionarea acesteia.
    79. Nici termenul prevăzut de art. 33 din Legea nr. 165/2013 nu a fost respectat de către intimatul-pârât, notificarea nefiind soluţionată nici până în prezent, deşi (aşa cum a arătat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa) legiuitorul a stabilit noi termene în care entităţile învestite trebuie să soluţioneze notificările, raţiunea legii fiind aceea de a crea un mecanism care să confere eficienţă procesului reparatoriu al măsurilor abuzive de preluare a unor imobile în timpul regimului comunist şi de a asigura, în acelaşi timp, certitudinea finalizării acestuia.
    80. Concluzionând, obligaţia intimatului-pârât de a soluţiona notificarea cu care a fost legal învestit este o obligaţie legală, intră în conţinutul raportului de drept substanţial născut prin depunerea notificării şi nu a fost îndeplinită până în prezent de către acesta.
    81. În ceea ce priveşte dreptul notificatorului de a primi un răspuns la notificarea formulată, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este în sensul că acesta are „posibilitatea“ de a acţiona împotriva refuzului nejustificat al entităţii de a răspunde la notificare, posibilitate recunoscută în vechiul cadru procesual prin Decizia nr. XX/2007, iar în noul cadru procesual de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.
    82. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că termenele prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 sunt termene procedurale legale, imperative şi absolute, a căror nerespectare atrage decăderea în condiţiile art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Cu alte cuvinte, decăderea notificatorului din neexercitarea dreptului de a se adresa instanţei judecătoreşti în termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 operează doar pe plan procesual, astfel că notificatorul a pierdut numai dreptul de a promova acţiunea în soluţionarea pe fond a notificării, acţiune reglementată de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.
    83. Problema care se pune este aceea dacă expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 a avut consecinţe şi pe planul dreptului substanţial.
    84. În opinia instanţei de trimitere nu a operat decăderea ca sancţiune de drept substanţial din dreptul de a-i fi soluţionată notificarea, deoarece acest drept poate fi valorificat în cadrul acţiunii având ca obiect obligaţia de a face întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

    VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
    85. Jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti - instanţa de trimitere a comunicat sentinţele Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă nr. 1.319 din 5 iunie 2018, pronunţată chiar în dosarul în care, în faza apelului, a fost formulată prima sesizare dintre cele de faţă, şi nr. 467 din 13 martie 2019, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea având ca obiect obligarea municipiului Bucureşti la emiterea dispoziţiei conform notificării, în temeiul art. 1.396 din Codul civil, şi plata de daune cominatorii. În prealabil, a fost respinsă excepţia tardivităţii, invocată de pârât în considerarea Legii nr. 165/2013. Apelul este în curs de soluţionare.
    86. Magistraţii Curţii de Apel Bucureşti şi ai instanţelor din raza de competenţă a acesteia au exprimat opinii teoretice cu privire la chestiunea de drept în discuţie, fără a se putea contura o opinie majoritară.

    Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară
    87. Curtea de Apel Bacău a transmis punctul de vedere al magistraţilor din cadrul Tribunalului Neamţ şi Tribunalului Bacău, fără a depune hotărâri judecătoreşti relevante.
    88. Curtea de Apel Braşov a comunicat sentinţele nr. 58 din 4 martie 2019 şi nr. 119 din 3 mai 2019, pronunţate de Tribunalul Braşov - Secţia I civilă, care nu prezintă relevanţă în cauză, deoarece din cuprinsul acestora reiese că reclamanţii au solicitat instanţei soluţionarea pe fond a notificării, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, fără a se analiza situaţia unei cereri privind obligarea entităţii de a răspunde la notificare.
    89. Curtea de Apel Cluj a transmis opiniile teoretice ale judecătorilor Secţiei civile a Tribunalului Cluj şi Tribunalului Maramureş.
    90. Curtea de Apel Constanţa a transmis Decizia nr. 168/C din 25 octombrie 2018, vizând autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, prin care a fost soluţionată acţiunea în revendicare.
    91. Tribunalul Constanţa a comunicat că la nivelul Secţiei I civile există două opinii cu privire la chestiunea de drept în discuţie, ataşând în ilustrarea acestora sentinţele civile nr. 420 din 21 februarie 2018, nr. 520 din 26 februarie 2019 (definitive prin neapelare), nr. 125 din 16 ianuarie 2019, nr. 714 din 14 martie 2019, nr. 337 din 12 februarie 2019 şi nr. 840 din 2 aprilie 2019 [apelurile împotriva acestor sentinţe, aflate în curs de soluţionare la Curtea de Apel Constanţa, fiind suspendate în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, până la soluţionarea prezentelor sesizări].
    92. Curtea de Apel Galaţi a comunicat opiniile teoretice ale judecătorilor Secţiei I civile a Curţii şi ai Secţiei I civile a Tribunalului Galaţi.
    93. Curtea de Apel Ploieşti a comunicat deciziile pronunţate de Secţia I civilă nr. 1.206 din 24 mai 2017 şi nr. 1.547 din 12 iunie 2018, care nu sunt relevante din perspectiva problemei de drept: în prima cauză, cererea de soluţionare în fond a notificării a fost respinsă, întrucât s-a constatat că notificarea fusese soluţionată de unitatea deţinătoare; în cea de-a doua cauză, pretenţiile reclamanţilor au fost admise, constatându-se îndreptăţirea lor la măsuri reparatorii, fără a reieşi din cuprinsul hotărârii menţionate că cererea de chemare în judecată ar fi fost formulată cu depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de Legea nr. 165/2013. De asemenea s-a comunicat Decizia nr. 3.135 din 19 decembrie 2018 a aceleiaşi instanţe, prin care a fost admis apelul reclamantei împotriva sentinţei prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea având ca obiect obligarea pârâtului de a răspunde la notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001, instanţa de apel admiţând cererea pe fond.
    94. Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat opinia judecătorilor Tribunalului Harghita.
    95. Curtea de Apel Timişoara a comunicat opinia judecătorilor Secţiei I civile a Tribunalului Arad şi ai Secţiei I civile a Tribunalului Timiş.
    96. Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au exprimat opinii teoretice asupra problemei de drept.
    97. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

    VIII. Hotărârile pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedurile de unificare a practicii judiciare
    98. Prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a statuat că „instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă“.
    99. Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, s-a statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, că „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate“.
    100. Prin Decizia nr. 5 din 16 martie 2015, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit: „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în corelare cu art. 4, art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, este prematură cererea de chemare în judecată privind soluţionarea pe fond a notificării nerezolvate de către entitatea deţinătoare, cerere introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor din procedura prealabilă reglementate de acest act normativ. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1.528 din Codul civil coroborate cu dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, este prematură cererea persoanei îndreptăţite adresată instanţei ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor reglementate de art. 33 din acest act normativ de obligare a unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea la împlinirea termenelor respective.“
    101. Prin Decizia nr. 25 din 16 aprilie 2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. II din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în cazul persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care au optat pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către entităţile învestite cu soluţionarea notificării, în vederea restituirii, în natură sau prin compensare cu alte bunuri, a imobilelor, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii, se aplică în mod corespunzător termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare. Termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, curg de la data înregistrării dosarelor returnate la entităţile învestite cu soluţionarea notificării. Dacă cererea formulată conform art. II din Legea nr. 368/2013 nu poate fi soluţionată prin restituirea în natură sau prin compensare cu alte bunuri, dispoziţia/decizia iniţială aflată în dosarul returnat de Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor continuă să producă efecte, fiind incidentă procedura măsurilor compensatorii sub formă de puncte prevăzută de capitolul III al Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare“.
    102. Prin Decizia nr. 34 din 14 mai 2018, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea având următorul obiect: „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi sesizată instanţa de judecată după împlinirea termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, ulterior împlinirii termenelor instituite prin art. 33 alin. (1) din această lege, cu o cerere de soluţionare pe fond a notificării persoanei îndreptăţite, notificare nesoluţionată de către entitatea deţinătoare, sau această cerere este tardivă, dat fiind că este formulată ulterior împlinirii termenului astfel instituit prin art. 35 alin. (2) din lege? În aplicarea art. 1.528 din Codul civil, raportat la art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, este tardivă sau nu cererea persoanei îndreptăţite adresată instanţei ulterior împlinirii termenului de 6 luni instituit de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin care se solicită obligarea unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea după împlinirea termenelor instituite prin art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 (obligaţie de a face)?“.
    103. Prin Decizia nr. 85 din 26 noiembrie 2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă următoarea sesizare: „1. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, acţiunea formulată de persoana îndreptăţită, având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării formulate conform Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a soluţionat-o în termen, acţiune promovată după expirarea termenului de 6 luni, este prescrisă sau tardivă? 2. După expirarea termenului de 6 luni, prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, este afectat dreptul subiectiv al persoanei îndreptăţite de a obţine măsuri reparatorii sau persoana îndreptăţită păstrează acest drept?“.

    IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    104. Din verificările efectuate rezultă că prevederile art. 35 din Legea nr. 165/2013 au făcut obiect al unui număr mare de sesizări soluţionate de Curtea Constituţională, relevante pentru problema analizată fiind deciziile nr. 115 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 17 aprilie 2015; nr. 113 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 23 mai 2016; nr. 685 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015; nr. 225 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 19 mai 2016.
    105. În ce priveşte art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin menţionatele decizii, Curtea Constituţională a statuat că „textul de lege criticat conferă persoanelor interesate dreptul de a se adresa instanţei pentru ca aceasta să se pronunţe asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi să soluţioneze, de fapt, notificarea lăsată în nelucrare de entitatea învestită de lege. Acest drept poate fi exercitat într-un interval de 6 luni, care începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute la art. 33, termene pe care Legea nr. 165/2013 le acordă entităţilor învestite pentru soluţionarea notificărilor.
    106. Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele interesate se puteau adresa justiţiei pentru atacarea refuzului nejustificat doar în temeiul Deciziei XX/2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin care recunoscuse, în lipsa unei reglementări legale exprese, această posibilitate. Or, art. 35 alin. (2) nu face altceva decât să normativizeze această posibilitate consacrată doar pe cale jurisprudenţială, stabilind un cadru procesual în care acest drept să fie exercitat, în contextul economico-financiar al statului român descris în expunerea de motive a Legii nr. 165/2013 şi având în vedere şi cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu împotriva României.“
    107. De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut, prin considerentul nr. 28 din Decizia nr. 113/2016, că „termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu trebuie înţeles în sensul că numai după expirarea acestuia poate fi exercitată acţiunea împotriva actului entităţii administrative sau a refuzului nejustificat de emitere a acestuia, ci acesta este intervalul de timp în care persoana îndreptăţită are posibilitatea de a se adresa instanţei, având semnificaţia unui termen procedural, de exercitare a dreptului de sesizare a instanţei de judecată cu soluţionarea acţiunii în realizarea dreptului.“

    X. Raportul asupra chestiunii de drept
    108. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, a apreciat că termenul de 6 luni nu se aplică cererilor formulate împotriva refuzului entităţilor învestite de lege de soluţionare a notificării, altele decât cele prevăzute de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, iar obligaţia entităţii învestite conform legii de soluţionare, pe cale administrativă, a notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, se menţine chiar în condiţiile neexercitării procedurii judiciare prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013.

    XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    109. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

    Asupra admisibilităţii sesizărilor
    110. Acest complet a fost învestit prin două sesizări, după cum urmează:
    A. Prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se aplică numai acţiunii directe privind soluţionarea pe fond a notificărilor/cererilor de restituire/cererilor de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, fiind de strictă interpretare şi aplicare, sau se aplică şi în privinţa acţiunilor prin care se solicită obligarea la soluţionarea notificărilor/cererilor, de către entităţile învestite cu soluţionarea lor?
    B. După apariţia Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, respectiv a prevederilor art. 33,34, 35 din Legea nr. 165/2013, mai subzistă obligaţia entităţii învestite conform legii de soluţionare, pe cale administrativă, a notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile neexercitării procedurii judiciare prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013?

    111. Prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă sunt instituite mai multe condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de pronunţare a unei hotărâri prealabile prin care să se dezlege o chestiune de drept, aceste condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ fiind următoarele:
    - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;
    – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă;
    – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;
    – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată;
    – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate;
    – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

    112. Analiza condiţiilor de admisibilitate relevă următoarele:
    113. Primele două condiţii sunt îndeplinite, întrucât cauzele au ca obiect contestarea refuzului pretins a fi nejustificat al entităţilor învestite cu soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi se află în curs de judecare în apel pe rolul secţiilor civile din cadrul Curţii de Apel Bucureşti (instanţa de trimitere).
    114. Cauzele urmează a fi soluţionate în ultimă instanţă, deoarece în materia în care au fost declanşate aceste proceduri judiciare decizia ce urmează a se pronunţa este supusă numai apelului, astfel încât este definitivă, în aplicarea art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.
    115. Art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 prevede în mod expres că sunt supuse numai apelului hotărârile judecătoreşti prin care instanţa se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 165/2013.
    116. De asemenea, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, contestaţia împotriva deciziei entităţii învestite de lege de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură este supusă recursului, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, în cazul în care prin lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este supusă recursului, aceasta va fi supusă numai apelului.
    117. Se constată, astfel, că este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă.
    118. De asemenea este întrunită şi condiţia privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei.
    119. În litigiul în care a fost formulată prima întrebare, prima instanţă a respins ca tardivă acţiunea îndreptată împotriva pârâtului municipiul Bucureşti, iar prin motivele de apel, reclamantul a susţinut aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, întrucât această normă nu trebuie aplicată şi în privinţa acţiunilor prin care persoanele îndreptăţite solicită obligarea entităţilor învestite să soluţioneze notificările.
    120. Se observă că, prin cererea de chemare în judecată, s-au formulat următoarele pretenţii: să se constate calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în privinţa căruia a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001; să se dispună, în temeiul Deciziei nr. XX/2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura recursului în interesul legii referitor la aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligarea municipiului Bucureşti la soluţionarea notificării reclamantului, în principal prin compensarea cu un alt imobil, iar în subsidiar prin emiterea unei dispoziţii cu propunere de acordare de măsuri compensatorii prin puncte.
    121. Faţă de motivele de apel, instanţa de trimitere va proceda în prealabil la calificarea acţiunii în raport cu pretenţiile formulate şi ulterior va stabili incidenţa în cauză a reglementării cuprinse în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.
    122. Cu toate acestea, împrejurarea că dezlegarea dată în mecanismul de unificare a legii are relevanţă doar în ipoteza unei anumite acţiuni, depinzând de calificarea juridică a acesteia, nu afectează condiţia de admisibilitate a legăturii cu cauza. În aplicarea dispoziţiilor art. 480 din Codul de procedură civilă, referitoare la soluţiile pe care le pronunţă instanţa de apel, este posibilă soluţionarea apelului printr-o singură hotărâre, sub toate aspectele.
    123. Pentru întrunirea condiţiei legăturii cu cauza este suficient că întrebarea din sesizare are în vedere o chestiune ce interesează soluţionarea apelului, indiferent de modalitatea de analizare a acestuia.
    124. O concluzie similară se impune a fi reţinută şi în privinţa celei de-a doua întrebări, chiar dacă şi în acel litigiu chestiunea de drept care face obiectul prezentei sesizări depinde de evaluarea altui aspect de către instanţă.
    125. Astfel, prima instanţă a reţinut tardivitatea cererii de chemare în judecată, iar prin motivele de apel reclamanţii au criticat soluţia adoptată sub aspectul greşitei calificări a acţiunii, cu ignorarea temeiului juridic indicat expres şi a obiectului, solicitând anularea în tot a sentinţei apelate şi evocarea fondului de către instanţa de apel.
    126. În acest context, instanţa de apel va verifica prioritar calificarea acţiunii făcută de prima instanţă şi abia apoi, în raport cu atare calificare, va soluţiona fondul raportului juridic dintre părţi, de care este legată sesizarea de faţă, după cum s-a arătat chiar în cuprinsul încheierii de sesizare, în justificarea îndeplinirii cerinţei de admisibilitate privind legătura cu cauza.
    127. Identificarea soluţiei posibil a fi adoptată în cauză, dintre cele prevăzute de art. 480 din Codul de procedură civilă, este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea apelului, iar alin. (3) al normei menţionate permite pronunţarea unei decizii unice, de anulare a sentinţei şi de evocare a fondului de către instanţa de apel.
    128. Drept urmare, chiar dacă nu a fost pronunţată încă o hotărâre intermediară de anulare a hotărârii primei instanţe, se poate considera că de răspunsul la întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă.

    129. Referitor la condiţia noutăţii chestiunilor de drept, în forma conturată prin sesizările formulate de către instanţele de trimitere, se constată următoarele:
    130. Din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formată în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă rezultă că cerinţa noutăţii este îndeplinită nu numai atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, dar şi în situaţia unor reglementări mai vechi, dar asupra cărora instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, devenind actuală aplicarea frecventă a normei juridice.
    131. În ambele cazuri este necesar a nu se fi dezvoltat o practică judiciară ce relevă o anumită interpretare şi aplicare a normei vizate de chestiunea de drept, întrucât, după cum s-a decis în mod constant, orientarea jurisprudenţei spre o anumită interpretare a normelor analizate şi existenţa unei practici a instanţelor naţionale determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei.
    132. Ambele întrebări adresate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au ca premisă epuizarea perioadei de 6 luni la care se referă dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, fără ca titularul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 să sesizeze instanţa de judecată în legătură cu nesoluţionarea notificării în termenele prevăzute de art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013.
    133. Conform celor reţinute, în mod necontestat, în ambele litigii, termenul în care pârâtul municipiul Bucureşti trebuia să soluţioneze notificările înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 s-a împlinit la data de 1 ianuarie 2017, de la care a curs termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.
    134. Aşadar, abia după data de 1 ianuarie 2017 au luat naştere situaţiile juridice precum cele din litigiile pendinte, generate de absenţa demersurilor judiciare ale persoanei îndreptăţite până la acea dată, context în care se consideră că este vorba despre o aplicare actuală a dispoziţiilor legale vizate de întrebările formulate.
    135. Din hotărârile judecătoreşti ataşate răspunsurilor comunicate de către curţile de apel, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă, pe de o parte, că au fost soluţionate definitiv câteva cauze similare celor din litigiile în care s-au formulat sesizările de faţă, însă majoritatea hotărârilor nu sunt definitive, iar, pe de altă parte, că nu s-a conturat o orientare certă şi consistentă a practicii către o anumită interpretare şi aplicare a normei din perspectiva chestiunilor de drept.
    136. Aceste constatări sunt confirmate şi de verificările proprii asupra stadiului jurisprudenţei, care au evidenţiat că un număr mare de cauze de acelaşi tip se află pe rolul instanţelor de apel, în unele dintre ele dispunându-se suspendarea judecăţii în considerarea sesizărilor de faţă.
    137. Se poate vorbi, astfel, despre o practică în curs de formare, ce justifică declanşarea mecanismului de prevenire a practicii neunitare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă.
    138. În acest context este întrunită şi cerinţa de admisibilitate privind noutatea.
    139. Cea din urmă condiţie este, de asemenea, îndeplinită, întrucât sesizările pentru dezlegarea unor chestiuni de drept similare au fost respinse ca inadmisibile. Totodată, nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare având ca obiect chestiunile de drept de faţă.


    Asupra fondului sesizărilor
    140. Chestiunea de drept pe care o conţine prima sesizare rezidă în clarificarea domeniului de aplicare a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul dacă acestea sunt aplicabile tuturor cererilor prin care se solicită soluţionarea notificărilor/cererilor, fie de către entităţile învestite (pe calea obligaţiei de a face), fie direct, de către instanţa de judecată sesizată.
    141. Dezlegarea solicitată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie permite a se stabili dacă cererea din litigiul aflat pe rolul instanţei de trimitere, având ca obiect obligarea la soluţionarea notificării/cererii (formulate în baza Legii nr. 10/2001) a entităţii învestite de lege, trebuie formulată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.
    142. Din cele două opinii ale completului de judecată asupra chestiunii de drept rezultă că dezlegarea a fost solicitată pentru a se analiza dacă art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 înglobează în domeniul său de aplicare toate cererile de chemare în judecată.
    143. O asemenea analiză presupune a se stabili dacă norma este susceptibilă de o interpretare restrictivă ori de o interpretare extensivă, în funcţie de concordanţa între formularea textului şi situaţiile pe care legiuitorul le-a avut în vedere la edictarea normei din art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.
    144. Legea nr. 165/2013 a fost adoptată în urma recomandărilor făcute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea-pilot adoptată în anul 2010 în Cauza Maria Atanasiu împotriva României, cu intenţia de a eficientiza şi finaliza procesul de acordare a măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, proces început prin legi anterioare şi aflat în diferite stadii de soluţionare a „cererilor“ în sensul art. 3 pct. 1 din lege, inclusiv a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001.
    145. În acest scop, prin art. 33 din Legea nr. 165/2013 au fost instituite noi termene de soluţionare a cererilor depuse în baza legilor de reparaţie şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare de către entităţile învestite de lege.
    146. De asemenea, prin art. 34 s-au prevăzut termene de soluţionare a dosarelor în sarcina altor entităţi învestite de lege, cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv şi de stabilire a măsurilor reparatorii.
    147. În conformitate cu prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, vizate de sesizările de faţă, „în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor“.
    148. Finalitatea demersului judiciar la care se referă norma citată este explicitată în alin. (3), care trimite în mod expres la alin. (2) din art. 35, în sensul că, „în cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi“.
    149. Conexiunea logică impusă de norma de trimitere indică sfera acţiunilor la care se referă art. 35 alin. (2), anume cele în care notificarea este soluţionată pe fond chiar de către instanţa de judecată. În cadrul acestor acţiuni, instanţa procedează în acelaşi mod ca în cazul contestaţiei reglementate prin art. 35 alin. (1), formulate împotriva deciziei/dispoziţiei motivate emise de entitatea învestită de lege, cu diferenţa că acţiunile prevăzute de alin. (2) sunt generate de refuzul de soluţionare a notificării pe cale administrativă.
    150. Acţiunile prin care se tinde la soluţionarea pe fond a notificării de către instanţa de judecată sunt în mod evident distincte de cele prin care titularul notificării urmăreşte doar a-l constrânge pe debitor, cu concursul instanţei, să execute el însuşi obiectul obligaţiei. În primul caz, persoana îndreptăţită urmăreşte constatarea de către instanţă a existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi pronunţarea unei hotărâri de restituire în natură a bunului sau, după caz, de acordare a măsurilor reparatorii în condiţiile legii.
    151. Chiar dacă ambele acţiuni sunt îndreptate împotriva refuzului nejustificat al entităţii învestite de lege de soluţionare a notificării, ele relevă mijloace procesuale diferite, în primul rând pretenţii diferite, ca obiect al cererii de chemare în judecată, şi conduc la un rezultat diferit, anume la un titlu executoriu privind însuşi dreptul la măsuri reparatorii în primul caz, respectiv la un titlu executoriu pentru obligarea entităţii învestite de lege la soluţionarea notificării, în al doilea caz.
    152. Prerogativa expres recunoscută instanţei de judecată prin art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 nu este altceva decât o consacrare legislativă a soluţiei adoptate prin Decizia nr. XX/2007, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii s-a statuat că „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate“.
    153. Întrucât reglementarea Legii nr. 165/2013 a preluat un tip de acţiune în justiţie recunoscut în materia Legii nr. 10/2001 prin mecanismul de unificare jurisprudenţială, pentru identificarea intenţiei legiuitorului la edictarea normei este relevant a se reaminti că, anterior Deciziei nr. XX/2007, a fost pronunţată, tot într-un recurs în interesul legii, Decizia nr. IX/2006, prin care s-a stabilit că „instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă“.
    154. În considerentele care susţin dezlegarea dată prin Decizia nr. IX/2006 cu privire la competenţa jurisdicţională s-a reţinut că cererile împotriva refuzului de a se emite decizie sau dispoziţie motivată vizează drepturile subiective civile prevăzute de Legea nr. 10/2001, aplicându-li-se dispoziţiile acestui act normativ cu caracter special. Totodată, aceste cereri nu sunt premature sau inadmisibile, întrucât o atare respingere „ar însemna să se nesocotească, printr-un formalism excesiv, caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi să fie împiedicate persoanele îndreptăţite să-şi redobândească imobilele ce li s-au preluat abuziv“.
    155. Cererile prin care se solicita instanţei, la acel moment, să cenzureze refuzul emiterii deciziei prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 aveau ca obiect obligarea entităţii învestite de lege la soluţionarea notificării. Abia ulterior s-a dezvoltat o practică neunitară în privinţa cererilor având ca obiect soluţionarea pe fond a notificării de către instanţa de judecată, divergenţă tranşată prin Decizia nr. XX/2007.
    156. Aşadar, anterior Legii nr. 165/2013, titularii notificărilor nesoluţionate în termenul legal aveau la îndemână mai multe acţiuni, cu obiect concretizat în pretenţii diferite şi al căror regim juridic a fost stabilit în mecanismele de unificare a jurisprudenţei.
    157. Prin Legea nr. 165/2013, cu referire la cererile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost reglementat exclusiv dreptul la cea de-a doua acţiune dintre cele menţionate anterior, după cum rezultă din coroborarea dispoziţiilor alin. (2) şi (3) ale art. 35.
    158. Raţiunea opţiunii este evidentă şi răspunde finalităţii de accelerare a procesului de restituire sau de acordare a măsurilor reparatorii urmărite prin reglementarea în ansamblul său. Prima acţiune conduce la temporizarea procedurii, deoarece notificarea urmează a fi soluţionată tot de către entitatea învestită de lege, iar persoana îndreptăţită va avea deschisă exclusiv calea contestaţiei împotriva eventualei decizii/dispoziţii motivate, prevăzută de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 cu referire la art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, care va putea fi contestată în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.
    159. În contextul deciziilor nr. IX/2006 şi nr. XX/2007, din care rezultă distincţiile între acţiunile uzitate în practică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, preluarea în mod expres doar a uneia dintre aceste acţiuni denotă intenţia de reglementare a unui tip special de acţiune în justiţie pentru exercitarea vocaţiei la măsuri reparatorii, a celui mai energic în atingerea scopului de acordare a reparaţiei prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului anterior anului 1989, compatibil cu reglementarea de ansamblu.
    160. Rigorile legale care caracterizează acţiunea expres reglementată sunt de strictă interpretare şi aplicare, în conformitate cu principiul general de drept exceptio est strictissimae interpretationis.
    161. Interpretarea logică şi istorico-teleologică a normei, astfel cum s-a arătat anterior, exclude extinderea aplicării art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi la alte acţiuni prin care se tinde la cenzurarea de către instanţa de judecată a refuzului nejustificat al entităţii învestite de lege de a emite decizia/dispoziţia motivată, precum cea din litigiile pendinte pe rolul instanţelor de trimitere.
    162. Pentru aceste considerente se impune a se răspunde la prima întrebare în sensul următor: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, termenul de 6 luni nu se aplică cererilor formulate împotriva refuzului entităţilor învestite de lege de soluţionare a notificării, altele decât cele prevăzute de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.
    163. Dezlegarea dată anterior, precum şi considerentele care o susţin sunt utile în parte şi pentru răspunsul la cea de-a doua întrebare din sesizările conexe formulate în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă.
    164. În motivarea admisibilităţii sesizării, completul de judecată a arătat că dezlegarea este necesară pentru tranşarea fondului raportului juridic de drept substanţial în cadrul unei acţiuni de obligare la soluţionarea notificării a entităţii învestite de lege în acest sens, acţiune introdusă după împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi care nu presupune soluţionarea pe fond a notificării chiar de către instanţă, pentru a fi aplicabil art. 35 alin. (3) din lege.
    165. Întrebarea cu finalitatea explicată de instanţa de trimitere are ca premisă neaplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 165/2013 în ipoteza unei acţiuni de obligare la soluţionarea notificării a entităţii învestite de lege.
    166. Întrucât această premisă a fost validată prin dezlegarea dată chestiunii de drept ce formează obiectul primei sesizări, potrivit celor expuse anterior, se constată că cea de-a doua întrebare are obiect, urmând a fi analizată ca atare.
    167. Cu toate că întrebarea se referă în mod explicit la supravieţuirea obligaţiei de soluţionare a notificării pe cale administrativă, este util a se analiza, avându-se în vedere finalitatea explicată de instanţa de trimitere, şi dacă însuşi dreptul subiectiv valorificat în acţiuni de obligare la soluţionarea notificării a entităţii învestite de lege este afectat după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.
    168. În acest sens, chiar completul de judecată, exprimându-şi punctul de vedere asupra chestiunii de drept, a arătat că trebuie lămurit dacă sancţiunea decăderii pentru nerespectarea termenului procedural de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 produce efecte şi pe planul dreptului substanţial, respectiv conduce sau nu la pierderea însuşi dreptului la soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.
    169. În consecinţă, chestiunea de drept supusă dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezidă în a se clarifica dacă neexercitarea procedurii prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 îl împiedică pe titularul notificării nesoluţionate să obţină de la debitor, cu concursul instanţei de judecată, executarea ulterioară a obligaţiei de soluţionare a notificării.
    170. Mai mult, întrucât întrebarea face referire în mod expres la menţinerea obligaţiei în sarcina entităţii învestite de lege după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, ar trebui lămurită eventuala stingere a obligaţiei menţionate în această ipoteză.
    171. Cât priveşte îndreptăţirea titularului notificării nesoluţionate la executarea obligaţiei chiar de către debitor, se reţin următoarele:
    172. Prin Decizia nr. 25/2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a calificat termenele prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 ca fiind termene procedurale legale, imperative şi absolute, a căror nerespectare atrage decăderea conform dispoziţiilor art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
    173. Această dezlegare este confirmată prin Decizia nr. 85/2018, prin care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, apreciind că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate ca instanţa supremă să nu fi statuat asupra chestiunii de drept sesizate, faţă de considerentele sus-menţionate din Decizia nr. 25/2018.
    174. În contextul statuărilor instanţei supreme în privinţa calificării termenului prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi a sancţiunii aplicabile în cazul nerespectării acestuia, ce nu pot fi repuse în discuţie, trebuie reamintit că decăderea reglementată prin art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă are ca efect pierderea dreptului procesual care nu a fost exercitat în termenul legal.
    175. În consecinţă, cererea de sesizare a instanţei în temeiul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu mai poate fi formulată după expirarea termenului de 6 luni.
    176. În schimb, nu se poate reţine o concluzie similară în privinţa altor cereri formulate împotriva refuzului nejustificat de soluţionare a notificării.
    177. Decăderea, ca sancţiune procedurală, nu trebuie confundată cu decăderea de drept civil, astfel cum este reglementată de Codul civil, ale cărui dispoziţii, potrivit art. 2 alin. (2), constituie dreptul comun „pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale“. Această decădere, prevăzută de art. 2.545-2.550 din Codul civil, conduce, potrivit art. 2.545, la pierderea chiar a dreptului subiectiv în cazul neexercitării acestuia în termenul stabilit prin lege sau prin voinţa părţilor pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale.
    178. Drept urmare, a extinde efectele decăderii pentru nerespectarea termenului procedural de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 asupra dreptului subiectiv însuşi ar echivala cu confundarea nepermisă a sancţiunii de drept procesual cu sancţiunea de drept civil. Mai mult, s-ar ajunge la o dublă calificare a aceluiaşi termen ca fiind procedural, dar şi de drept substanţial, dată fiind condiţia expresă din art. 2.545 din Codul civil ca termenul pentru exercitarea unui drept să fie instituit prin lege sau prin voinţa părţilor.
    179. Este adevărat că decăderea, ca sancţiune procedurală, deşi nu atinge dreptul subiectiv ce se valorifică prin acţiune, poate duce în mod indirect la pierderea dreptului la acţiune, mai exact a unei componente a sa, şi anume a dreptului de a obţine condamnarea pârâtului.
    180. Acest efect indirect se produce, însă, numai în privinţa dreptului la acţiune expres reglementat prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, nu şi în privinţa altor acţiuni ce nu intră în domeniul de aplicare al normei menţionate, precum cererile din litigiile pendinte pe rolul instanţelor de trimitere, potrivit chestiunii de drept tranşate în prima sesizare din cauza de faţă.
    181. Mai mult decât atât, acceptarea unei concluzii contrare ar deschide calea unei interpretări în sensul suprimării prin lege a dreptului titularului de a sesiza instanţa pentru constrângerea debitorului la executarea obligaţiei.
    182. Or, dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu exclud promovarea unei alte cereri în justiţie decât cea expres reglementată, prevăzând doar „posibilitatea“ persoanei care se consideră îndreptăţită de a se adresa instanţei judecătoreşti pentru a obţine constatarea existenţei şi a întinderii dreptului de proprietate şi acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege.
    183. De asemenea, nici nu s-ar putea considera că acţiunile de tipul celor din litigiile pendinte tind la eludarea normei din art. 35 alin. (2) al Legii nr. 165/2013, atunci când sunt formulate după expirarea termenului imperativ de 6 luni.
    184. Legea nr. 165/2013 are ca scop nu numai accelerarea, dar şi finalizarea procedurilor începute prin formularea cererii în baza Legii nr. 10/2001, iar de emiterea deciziei/dispoziţiei motivate a entităţii învestite de lege este legată întreaga procedură ulterioară, reglementată, după caz, prin Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 165/2013 şi care se încheie cu restituirea în natură sau, după caz, cu plata despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptăţite.
    185. Cât timp notificarea nu a fost soluţionată şi nu a intervenit o cauză de stingere a obligaţiei soluţionării notificării, nu poate fi infirmată îndreptăţirea titularului notificării de a pretinde îndeplinirea obligaţiei, pentru valorificarea dreptului subiectiv la măsurile reparatorii prevăzute de lege.
    186. Titularul notificării nesoluţionate în termenul legal suportă doar riscul temporizării şi al finalizării cu întârziere a procedurii, în condiţiile în care nu recurge în termenul de 6 luni la calea procesuală deschisă prin dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, deoarece nu va mai putea sesiza ulterior instanţa pe acest temei de drept, chiar dacă entitatea învestită de lege va persista în refuzul de emitere a deciziei/dispoziţiei motivate şi după obţinerea titlului executoriu vizând constrângerea sa la executarea obligaţiei.
    187. Cât priveşte stingerea obligaţiei debitorului de soluţionare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 este de reţinut că prin Decizia nr. 5/2015 s-a considerat că este prematură cererea de chemare în judecată privind soluţionarea pe fond a notificării nerezolvate de către entitatea deţinătoare, cerere introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor din procedura prealabilă reglementate de acest act normativ.
    188. Această dezlegare s-a fundamentat inter alia pe considerentul că, în contextul Legii nr. 165/2013, obligaţia entităţii învestite de lege de soluţionare a „cererilor“ - în sensul art. 3 pct. 1 din Legea nr. 165/2013 - este exigibilă la data împlinirii termenelor prevăzute de art. 33 şi 34 din acest act normativ.
    189. În consecinţă, legea privind modurile de stingere a obligaţiei este cea de la data exigibilităţii acesteia.
    190. Potrivit art. 1.615 din Codul civil, „obligaţiile se sting prin plată, prin compensaţie, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum şi prin alte moduri expres prevăzute de lege.“
    191. Pe acest temei, doar stingerea prin plată poate fi luată în considerare în contextul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în ipoteza în care s-a pronunţat o hotărâre prin care instanţa a soluţionat pe fond notificarea, în substituirea entităţii învestite de lege. În acest caz, obligaţia se consideră a fi fost executată, iar executarea oricărei prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei reprezintă o plată, în conformitate cu dispoziţiile art. 1.469 alin. (2) din Codul civil.
    192. Pe cale de consecinţă, cât timp legiuitorul, printr-o prevedere expresă, nu a legat stingerea obligaţiei în discuţie de nesesizarea instanţei de judecată în temeiul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu se poate ajunge la concluzia stingerii obligaţiei entităţii învestite de lege în această ipoteză.
    193. În consecinţă, se impune a se răspunde la cea de-a doua întrebare în sensul următor: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, obligaţia entităţii învestite conform legii de soluţionare, pe cale administrativă, a notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, se menţine chiar în condiţiile neexercitării procedurii judiciare prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013.
    194. Pentru toate aceste considerente,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi Secţia a IV-a civilă, în dosarele nr. 45.709/3/2017 şi nr. 8.316/3/2018, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.
    În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte următoarele:
    Termenul de 6 luni nu se aplică cererilor formulate împotriva refuzului entităţilor învestite de lege de soluţionare a notificării, altele decât cele prevăzute de art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.
    Obligaţia entităţii învestite conform legii de soluţionare, pe cale administrativă, a notificărilor legal formulate, fie prin restituire în natură, fie prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, se menţine chiar în condiţiile neexercitării procedurii judiciare prevăzute de art. 35 din Legea nr. 165/2013.
    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2019.



                    PREŞEDINTELE SECŢIEI I CIVILE
                    LAURA-MIHAELA IVANOVICI
                    Magistrat-asistent,
                    Elena Adriana Stamatescu


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice