Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 449 din 11 iulie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 449 din 11 iulie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 881 din 1 noiembrie 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Mona-Maria │- preşedinte │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Tudor Marius Bratu în Dosarul nr. 5.298/3/2015 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 439D/2017.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, menţionând, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 18 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.298/3/2015, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Tudor Marius Bratu într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea privind anularea unui act administrativ, respectiv o decizie de impunere întemeiată pe dispoziţiile art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a taxei pe valoarea adăugată în domeniul tranzacţiilor imobiliare.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că definirea activităţii economice ca fiind exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate nu este de natură a asigura claritatea şi previzibilitatea normei din perspectiva identificării concrete a contribuabilului şi a conţinutului obligaţiei fiscale, astfel că normele criticate sunt susceptibile de aplicare arbitrară, fiind astfel încălcate prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 44 alin. (1) din Constituţie. În acest context se arată că prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal s-au adus completări [art. 127 alin (21)], prin care s-a clarificat în mod expres situaţia subiecţilor fiscali angajaţi în tranzacţii imobiliare, ceea ce confirmă situaţia neclarităţii prevederilor criticate, anterior acestor precizări.
    6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    7. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Guvernul, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la calitatea legii, apreciază că norma criticată ar putea fi interpretată ca fiind lipsită de previzibilitate din perspectiva imposibilităţii contribuabilului de a determina, în concret, care este frecvenţa/perioada obţinerii veniturilor pentru ca acestea să fie considerate a avea caracter de continuitate.
    9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.
    11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, care au următorul cuprins: „(2) În sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.“ În acest context, în legătură cu obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, deşi în încheierea de sesizare se face menţiunea, astfel cum susţine autorul excepţiei, că acesta este constituit din dispoziţiile art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma avută anterior modificărilor operate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 689 din 13 octombrie 2009, în realitate, prin art. I pct. 98 din acest act normativ, s-au adus completări art. 127 în sensul introducerii alin. (2^1).
    12. Dispoziţiile Legii nr. 571/2003 au fost abrogate prin Legea nr. 227/2015 - Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015. Însă, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a exercita controlul de constituţionalitate asupra prevederilor criticate.
    13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta privind calitatea legii şi ale art. 44 alin. (1) referitor la dreptul de proprietate privată. De asemenea, sunt menţionate prevederile art. 1 cu privire la protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate, în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, sens în care sunt Decizia nr. 729 din 20 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 1 martie 2019, Decizia nr. 636 din 16 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 23 mai 2019, sau Decizia nr. 378 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 26 iunie 2012, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia.
    15. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale referitoare la dreptul de proprietate privată, Curtea, prin Decizia nr. 378 din 26 aprilie 2012, a reţinut că nu se consideră că persoanele fizice realizează o activitate economică în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată atunci când acestea obţin venituri din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care au fost folosite de către acestea pentru scopuri personale. Se consideră că persoana fizică realizează o activitate economică din exploatarea bunurilor corporale sau necorporale numai dacă sunt îndeplinite anumite criterii avute în vedere de către organul fiscal la calificarea unei persoane fizice ca fiind persoană impozabilă. Astfel, persoana respectivă trebuie să acţioneze ca atare, de o manieră independentă, şi activitatea respectivă trebuie să fie desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, în sensul art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003. Numai constatând îndeplinirea acestor cerinţe, persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile pot fi calificate drept persoane impozabile. Or, este firesc ca organul fiscal să poată realiza această calificare, tocmai pentru a nu se permite eludarea dispoziţiilor legale referitoare la contribuţiile fiscale aplicabile.
    16. Prin urmare, acestor considerente se circumscriu şi normele criticate în prezenta cauză, având în vedere faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederile cu privire la respectarea proprietăţii nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii.
    17. În ceea ce priveşte critica formulată din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta referitoare la calitatea legii, şi în prezenta cauză, se critică prevederile art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal în configuraţia art. 127 avută înainte de modificarea realizată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2009 şi prin care s-au adus anumite precizări. În acest context, Curtea reţine că, atât la adoptarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cât şi ulterior, în dinamica legislativă, legiuitorul a urmărit armonizarea legislaţiei naţionale cu legislaţia fiscală a Uniunii Europene şi cu acordurile fiscale internaţionale la care România este parte şi asigurarea unui cadru unitar, coerent şi clar al reglementărilor fiscale, avându-se în vedere astfel Directiva 2006/112/CE a Consiliului Uniunii Europene din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 347 din 11 decembrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare. În cuprinsul art. 9 alin. (1) din directiva precitată se prevede că „«Persoană impozabilă» înseamnă orice persoană care, în mod independent, desfăşoară în orice loc orice activitate economică, indiferent de scopul sau rezultatele activităţii respective. Orice activitate a producătorilor, comercianţilor sau persoanelor care prestează servicii [...] este considerată «activitate economică».“ Exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate este, de asemenea, considerată activitate economică. Potrivit art. 12 alin. (1) din această directivă, statele membre pot considera ca „persoană impozabilă“ orice persoană care efectuează, în mod ocazional, o operaţiune legată de activităţile prevăzute la art. 9 alin. (1) şi, în special, „operaţiunea de livrare a unei clădiri sau a unor părţi ale unei clădiri şi a terenului pe care se află clădirea, înaintea primei ocupări“.
    18. În legislaţia naţională, potrivit art. 127 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, este considerată a fi persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestor activităţi. În acest sens, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.
    19. Raportat la criticile formulate, Curtea observă că prin art. I pct. 98 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2009 a fost completat art. 127 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, introducându-se un nou alineat, alineatul (2^1), prin care legiuitorul a prevăzut că „situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme“. În aplicarea Codului fiscal au fost adoptate norme metodologice, iar pct. 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 6 februarie 2004, prevedea, în versiunea în vigoare de la 1 ianuarie 2007 până la 31 decembrie 2009, că „În sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale nu va fi considerată activitate economică, cu excepţia situaţiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal [...]“.
    20. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în repetate rânduri că legislaţia Uniunii trebuie să fie certă, iar aplicarea sa trebuie să fie previzibilă pentru justiţiabili, acest imperativ al securităţii juridice impunându-se cu o rigoare deosebită atunci când este vorba despre o reglementare care poate să aibă consecinţe financiare, pentru a permite persoanelor interesate să cunoască în mod exact întinderea obligaţiilor pe care aceasta le-o impune. De asemenea, în domeniile care intră sub incidenţa dreptului Uniunii Europene, normele din dreptul statelor membre trebuie formulate într-un mod neechivoc, de natură să permită persoanelor vizate să îşi cunoască drepturile şi obligaţiile în mod clar şi precis, iar instanţelor naţionale să asigure respectarea acestora. Aşa fiind, în ceea ce priveşte problema de drept din speţa de faţă, prin Hotărârea din 9 iulie 2015, pronunţată în Cauza C-183/14, Salomie şi Oltean împotriva Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Cluj, paragrafele 30-38, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că definiţia „persoanei impozabile“, ce figurează la art. 127 din Codul fiscal, articol care transpune în dreptul naţional dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Directiva 2006/112/CE, trimite la orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestor activităţi, şi că trebuie considerate „activităţi economice“ orice activităţi ale producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, între care în special exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate; pe de altă parte, Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal precizează că, în sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, obţinerea de venituri de către persoanele fizice cu ocazia vânzării unor locuinţe proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale nu va fi considerată activitate economică, cu excepţia situaţiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate; art. 141 din Codul fiscal, în versiunea în vigoare în cursul anilor 2008 şi 2009, prevede că scutirea de taxa pe valoarea adăugată, aplicabilă în cazul livrării unei construcţii sau a unei părţi a acesteia şi a terenului pe care este construită, nu se aplică pentru livrarea unei construcţii noi, a unei părţi a acesteia sau a unui teren construibil, ceea ce de altfel corespunde principiilor care guvernează taxa pe valoarea adăugată în dreptul Uniunii Europene. În consecinţă, nu s-a putut susţine în mod rezonabil că astfel de dispoziţii de drept naţional nu stabilesc în mod suficient de clar şi de precis că livrarea unei construcţii sau a unei părţi a acesteia şi a terenului pe care este construită poate, în anumite cazuri, să fie supusă taxei pe valoarea adăugată.
    21. Ca atare, având în vedere dreptul Uniunii Europene şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi criteriile de calitate a legii, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Curtea a constatat că reglementarea cuprinsă în art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal este clară, precisă şi previzibilă, fiind conformă dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 729 din 20 noiembrie 2018, paragraful 23, şi Decizia nr. 636 din 16 octombrie 2018, paragraful 23).
    22. De asemenea, Curtea reţine că normele criticate nu trebuie interpretate în mod singular, disparat, ci trebuie avută în vedere o coroborare a acestora cu întreg cadrul legislativ în materie. Aşa fiind, în procesul de interpretare şi aplicare a prevederilor legale criticate, prin prisma normelor naţionale şi europene incidente, revine instanţelor judecătoreşti învestite cu soluţionarea cauzelor concrete deduse judecăţii, în care se pune problema aplicării textului în discuţie, să interpreteze măsura în care poate fi reţinut caracterul de continuitate al obţinerii veniturilor respective şi dacă acestea se circumscriu prevederilor în discuţie cuprinse în Codul fiscal, neputând fi aplicate de plano (a se vedea Decizia nr. 636 din 16 octombrie 2018, paragraful 24).
    23. În acest context, distinct de cele prezentate mai sus, Curtea a reiterat faptul că este şi rolul, şi obligaţia statului, care este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin organele fiscale, care, potrivit Codului de procedură fiscală, sunt reprezentate de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile subordonate acesteia, precum şi de compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale, ce au competenţă generală privind administrarea creanţelor fiscale, exercitarea controlului şi emiterea normelor de aplicare a prevederilor legale în materie fiscală, să depună toate diligenţele pentru realizarea şi îndeplinirea obligaţiilor legale prevăzute de lege, respectiv să stabilească norme de aplicare a legii clare, să nu stea în pasivitate în ceea ce priveşte stabilirea şi individualizarea obligaţiilor fiscale datorate de către contribuabil bugetului statului. În concret, să aibă un rol activ, astfel cum prevede legea, respectiv organul fiscal să înştiinţeze contribuabilul asupra drepturilor şi obligaţiilor ce îi revin în desfăşurarea procedurii potrivit legii fiscale şi să acţioneze cu bună-credinţă, respectiv relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii.
    24. Prin urmare, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, iar excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi art. 44 alin. (1) din Constituţie, precum şi cu cele convenţionale referitoare la protecţia proprietăţii urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
    25. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Tudor Marius Bratu în Dosarul nr. 5.298/3/2015 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 11 iulie 2019.


                    PREŞEDINTE,
                    prof. univ. dr. MONA-MARIA PIVNICERU
                    Magistrat-asistent,
                    Ioniţa Cochinţu


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice