Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 437 din 22 iunie 2017  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 437 din 22 iunie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 763 din 26 septembrie 2017

┌─────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Cristina Teodora Pop │- magistrat-asistent│
└─────────────────────┴────────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 348 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 2.325/3/2016/a5, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.214D/2016.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.352 D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Arad - Secţia penală în Dosarul nr. 6.828/55/2016/a1.
    4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 1.352D/2016 la Dosarul nr. 1.214D/2016. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 1.352D/2016 la Dosarul nr. 1.214D/2016, care este primul înregistrat.
    6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată. Un prim motiv de inadmisibilitate are în vedere excepţia de neconstituţionalitate invocată de Tribunalul Arad, în privinţa căreia se susţine că instanţa nu s-a pronunţat, cu prilejul respingerii contestaţiei formulate în camera preliminară, cu privire la nicio măsură preventivă, chiar dacă în cuprinsul încheierii pronunţate face referire la faptul că în cauza dedusă judecăţii a fost dispusă măsura controlului judiciar. Acest lucru este posibil ca urmare a menţinerii de către judecătorul de cameră preliminară a măsurilor preventive şi a judecării contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară înaintea expirării acestei măsuri. Pentru acest motiv se susţine că textul criticat nu are legătură cu cauza care a revenit spre soluţionare Tribunalului Arad. Un al doilea motiv de inadmisibilitate se referă la ambele excepţii de neconstituţionalitate şi are în vedere faptul că, în cauzele analizate, judecătorul care a soluţionat contestaţia împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară s-a pronunţat pe fond, iar ipoteza formulată cu privire la posibilitatea contestării dispunerii sau menţinerii măsurilor preventive este una strict teoretică. Cu privire la acest aspect se arată că există o jurisprudenţă constantă a instanţelor judecătoreşti potrivit căreia, atunci când o excepţie de neconstituţionalitate priveşte lipsa unei căi de atac, este declarată respectiva cale de atac şi, înainte de discutarea admisibilităţii acesteia, este invocată excepţia de neconstituţionalitate, jurisprudenţă ce nu a fost respectată cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate invocate în prezentele dosare.
    7. Pe fond se susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Cu privire la pretinsa discriminare creată, prin textul criticat, între inculpaţi, se arată că, potrivit doctrinei referitoare la forma actuală a art. 348 din Codul de procedură penală, judecătorul soluţionează contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, în ceea ce priveşte măsurile preventive, cu privire la toţi inculpaţii, indiferent dacă aceştia au formulat sau nu contestaţii. Mai mult, se observă că nici împotriva încheierilor pronunţate în apel, prin care sunt menţinute, revocate sau înlocuite măsuri preventive, nu există căi de atac, aşa cum, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală din 1968, nu exista o cale de atac nici împotriva încheierilor similare pronunţate în recurs. Prin urmare, se susţine că soluţia legislativă criticată este una constantă, neexistând o nouă cale de atac cu privire la măsurile preventive asupra cărora un judecător se pronunţă, pentru prima dată, în ultimă instanţă, care să poată fi exercitată de procuror sau de către inculpaţi, din acest punct de vedere toate părţile procesului penal fiind în aceeaşi situaţie juridică. Se arată că soluţia legislativă analizată s-a impus în scopul evitării întoarcerii dosarului la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond, pentru a se pronunţa cu privire la măsurile preventive, în timpul soluţionării, de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară, a contestaţiei, formulate împotriva încheierii pronunţate de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond, procedură ce determină întârzierea soluţionării cauzelor în camera preliminară. Se conchide că legiuitorul a optat pentru soluţia criticată având în vedere natura cauzei şi exigenţele administrării justiţiei. Se susţine că, prin textul criticat, nu a fost adusă atingere substanţei dreptului garantat prin art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, noţiunea de „recurs“ din cuprinsul acesteia neavând în vedere o cale de atac, ci accesul la un judecător care să se pronunţe cu privire la măsurile preventive, întrucât, cu privire la măsurile preventive, nu se impune asigurarea dublului grad de jurisdicţie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    8. Prin Încheierea din 11 mai 2016 şi Încheierea penală nr. 59 din 30 iunie 2016, pronunţate în dosarele nr. 2.325/3/2016/a5 şi nr. 6.828/55/2016/a1, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IIa penală şi Tribunalul Arad - Secţia penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 348 din Codul de procedură penală şi, respectiv art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu, în cauze având ca obiect verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestului la domiciliu şi, respectiv, soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară referitoare la legalitatea sesizării instanţei, în urma respingerii excepţiilor ridicate de inculpaţi.
    9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât nu permit exercitarea niciunei căi de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară se pronunţă asupra măsurilor preventive precizate prin rechizitoriu, această încheiere fiind definitivă. Se susţine că, pentru acest motiv, textul criticat creează discriminare între inculpaţii ale căror astfel de contestaţii sunt soluţionate de către instanţele de fond şi cei ale căror contestaţii sunt soluţionate direct de către instanţele învestite cu soluţionarea contestaţiei, întrucât această diferenţă de regim juridic în privinţa dreptului de a promova o cale de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra măsurilor preventive nu este generată de criterii obiective, care să ţină de conduita părţilor, ci de operativitatea organelor judiciare. Pentru aceleaşi considerente se susţine încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor constituţionale referitoare la folosirea căilor de atac şi la accesul liber la justiţie. Se susţine, de asemenea, că, distinct de celelalte etape procesuale, în această fază procesuală, inculpatul şi procurorul sunt privaţi de calea de atac prevăzută la art. 205 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se arată că, pe de altă parte, dacă împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar, spre exemplu de la curtea de apel, se pronunţă asupra măsurilor preventive ar fi formulată o cale de atac, aceasta ar putea fi judecată doar de către judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care însă nu are competenţa materială de a soluţiona contestaţii la încheieri privind măsurile preventive.
    10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    11. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că nu trebuie făcută confuzie între contestaţia formulată împotriva soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară conform prevederilor art. 346 din Codul de procedură penală şi cea pronunţată de acelaşi judecător conform art. 207 din Codul de procedură penală. Se susţine că în ambele situaţii pot fi formulate contestaţii şi că acestea au obiect şi regim juridic diferit. Se arată că, în timp ce contestaţia formulată potrivit art. 205 alin. (1),(4) şi (5) din Codul de procedură penală, în materia măsurilor preventive, poate fi promovată în termen de 48 de ore de la pronunţare, sau, după caz, de la comunicare, fiind soluţionată în 5 zile de la înregistrare, dacă a fost formulată de inculpat, şi, respectiv înaintea expirării duratei măsurii preventive, dacă a fost formulată de procuror, contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra obiectului legalităţii şi temeiniciei actelor de urmărire penală poate fi atacată cu contestaţie în termen de 3 zile de la comunicare, contestaţie care se soluţionează la termenul stabilit de judecător în acest sens, conform art. 347 alin. (3) raportat la art. 345 alin. (1) şi art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală. În acest context se susţine că excepţia de neconstituţionalitate este argumentată prin critici referitoare la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală şi nu la încălcarea, prin acestea, a dispoziţiilor Legii fundamentale. De asemenea se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 414 din 25 mai 2006, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că opţiunea legiuitorului de a nu fi prevăzut o cale de atac împotriva încheierii de menţinere a măsurii arestării preventive, dată la judecarea în recurs a cauzei penale, nu poate fi considerată neconstituţională, deoarece, potrivit art. 129 din Constituţie, „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Este atributul exclusiv al legiuitorului de a institui căile de atac şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate.
    12. Avocatul Poporului arată că textul criticat este constituţional şi că îşi menţine punctul de vedere reţinut de Curtea Constituţională în Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014.
    13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie prevederile art. 348, respectiv art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală. Analizând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine drept obiect al acesteia dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestit cu soluţionarea contestaţiei, verifică legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207“.
    16. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) şi (2) cu privire la accesul liber la justiţie, art. 23 referitoare la libertatea individuală, art. 24 cu privire la dreptul la apărare şi art. 129 referitoare la folosirea căilor de atac.
    17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală au fost modificate prin pct. 15 al articolului unic al Legii nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016. Anterior modificării lor prin Legea nr. 75/2016, prevederile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală aveau următorul cuprins: „În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207“.
    18. Dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală, în forma lor anterioară modificării mai sus referite, au făcut obiectul Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5 din 8 decembrie 2014 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul de procedură penală privind competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive pe durata soluţionării contestaţiei prevăzute de art. 347 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 80 din 30 ianuarie 2015, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală. O interpretare contrară a dispoziţiilor legale menţionate, în sensul că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară sau, după caz, completul format din 2 judecători de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizat cu judecarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, ar avea competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive, ar conduce fie la excluderea căii de atac a contestaţiei împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, soluţie care contravine flagrant dispoziţiilor art. 205 din Codul de procedură penală, fie la soluţia atribuirii competenţei de a judeca această contestaţie judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară în raport cu instanţa care exercită controlul judiciar pe calea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, deşi nu există nicio prevedere legală care să reglementeze această competenţă.
    19. Prin urmare, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 75/2016, toate incidentele procedurale referitoare la măsuri preventive apărute între data pronunţării încheierii judecătorului de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriul, împotriva căreia a fost formulată contestaţie, conform prevederilor art. 347 din Codul de procedură penală, şi data soluţionării respectivei contestaţii de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, erau soluţionate de către judecătorul de cameră preliminară care a pronunţat încheierea contestată.
    20. În urma modificării art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin Legea nr. 75/2016, aşa cum rezultă din analiza gramaticală a textului criticat, competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive, în intervalul de timp mai sus arătat, revine judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori completului competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul în care instanţa sesizată prin rechizitoriu este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestit cu soluţionarea contestaţiei. În aceste condiţii, conform textului criticat, în situaţia în care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu, la cerere sau din oficiu, se pronunţă cu privire la luarea, menţinerea sau înlocuirea unor măsuri preventive, conform art. 348 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar încheierea astfel pronunţată este contestată, potrivit art. 347 din acelaşi cod, şi măsurile preventive dispuse sau prelungite expiră anterior soluţionării contestaţiei de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară, competenţa de a se pronunţa cu privire la respectivele măsuri preventive revine judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară. Această soluţie juridică reprezintă o excepţie de la dispoziţiile art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală, prevederi legale introduse, în cuprinsul art. 347 anterior referit, tot prin articolul unic al Legii nr. 75/2016, conform cărora în soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută. Cum, împotriva încheierii prin care este soluţionată contestaţia, formulată conform art. 347 din Codul de procedură penală, Codul de procedură penală nu prevede posibilitatea promovării unei căi de atac, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară se pronunţă, în ipoteza juridică analizată, în primă şi ultimă instanţă asupra măsurilor preventive.
    21. În aceste condiţii, în ipoteza juridică analizată, împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurilor preventive de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară nu poate fi promovată calea de atac a contestaţiei, prevăzută la art. 205 din Codul de procedură penală. De altfel, din analiza gramaticală a dispoziţiilor art. 205 alin. (1) din Codul de procedură penală, aşa cum acestea au fost modificate prin articol unic pct. 4 din Legea nr. 75/2016, rezultă că acestea nu pot fi, oricum, aplicabile în situaţia invocată în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât prevăd, în mod expres, posibilitatea formulării contestaţiei pe care o reglementează împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu dispune asupra măsurilor preventive. Prin urmare, per a contrario şi astfel cum susţin instanţele care au sesizat, din oficiu, Curtea Constituţională cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, în ipoteza juridică avută în vedere, inculpatul şi procurorul nu pot formula o cale de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate cu rechizitoriul se pronunţă, în primă instanţă, cu privire la măsurile preventive.
    22. Având în vedere considerentele mai sus prezentate, Curtea urmează să analizeze dacă noua soluţie legislativă încalcă vreuna dintre dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate.
    23. În acest sens, Curtea constată că, prin Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, este neconstituţională.
    24. Prin decizia anterior menţionată, paragrafele 15-24, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală sunt criticate din perspectiva creării unei discriminări între inculpaţi în funcţie de instanţa care soluţionează calea de atac a apelului - curte de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -, întrucât cei judecaţi în apel de instanţa supremă nu beneficiază de calea extraordinară de atac a recursului în casaţie. Curtea a constatat că această critică este întemeiată, dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală aducând atingere principiilor consacrate de art. 16 şi art. 21 din Constituţie privind egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care art. 40 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea apelurilor împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, Curtea a reţinut că faptul că dispoziţiile de lege criticate exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, este de natură să înfrângă egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil.
    25. Curtea a reţinut, totodată, că, pe calea recursului în casaţie, se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege - ca garanţie a respectării principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Scopul recursului în casaţie fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise la judecarea apelului, Curtea a constatat că excluderea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie împotriva deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de apel, decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, creează discriminare atât pentru inculpat, cât şi pentru celelalte părţi - partea civilă şi partea responsabilă civilmente - faţă de părţile din cauzele penale soluţionate de curţile de apel ca instanţe de apel. Astfel, deşi se găsesc în situaţii similare, părţile beneficiază de un tratament juridic diferit în funcţie de instanţa care soluţionează apelul, ceea ce contravine prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă.
    26. De asemenea, prin Decizia nr. 321 din 9 mai 2017*), nepublicată în Monitorul Oficial al României până la data pronunţării prezentei decizii, Curtea a reţinut încălcarea art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 129 din Constituţie, drept care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti.──────────
    *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 321 din 9 mai 2017 a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017.
──────────

    27. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a încercat să determine dacă acest recurs se poate exercita numai în limitele controlului judiciar specific fiecărei tipologii de cauze, fiind limitată de ultimul grad de jurisdicţie specific cauzei respective, sau dacă această cale de atac se poate exercita până la ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti.
    28. Analizând jurisprudenţa anterior invocată, Curtea constată că ipoteza juridică criticată în prezenta cauză este similară celor analizate de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 540 din 12 iulie 2016 şi nr. 321 din 9 mai 2017. Astfel, lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate cu rechizitoriul se pronunţă, în primă instanţă, asupra unor măsuri preventive dispuse în cauză creează discriminare, sub aspectul dreptului de a exercita căile de atac prevăzute de lege, între persoanele împotriva cărora au fost dispuse măsuri preventive în cursul urmăririi penale şi al procedurii camerei preliminare şi asupra cărora s-a pronunţat judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu, printr-o încheiere ce poate fi contestată, conform dispoziţiilor art. 205 din Codul de procedură penală, şi persoanele în privinţa cărora au fost dispuse măsuri preventive, în aceleaşi etape procesuale, dar asupra cărora judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate prin rechizitoriu se pronunţă în primă instanţă şi care nu au dreptul de a exercita o cale de atac împotriva încheierii astfel formulate.
    29. Cu privire la principiul egalităţii în drepturi, distinct de cele reţinute prin deciziile nr. 540 din 12 iulie 2016 şi nr. 321 din 9 mai 2017, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a statuat că situaţiile în care se află anumite persoane trebuie să difere, în esenţă, pentru a justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013 şi Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). În acelaşi sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că principiul egalităţii în faţa legii, prevăzut la art. 16 din Constituţie, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011). În fine, s-a constatat, prin aceeaşi jurisprudenţă, că reglementarea unor reguli specifice este permisă doar în cazul unor diferenţe de situaţii, care însă trebuie să fie obiective şi clare (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996, Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 15 iunie 2009).
    30. Or, prin raportare la criteriile mai sus prezentate, Curtea apreciază că cele două categorii de justiţiabili avute în vedere în analiza prezentei excepţii de neconstituţionalitate se află în situaţii similare, aspectul pronunţării asupra măsurilor preventive dispuse în privinţa lor de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu sau de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei anterior precizate nefiind de natură a justifica diferenţa de tratament juridic instituită de legiuitor referitoare la dreptul de a exercita calea de atac a contestaţiei împotriva încheierilor pronunţate de instanţele anterior referite. Astfel, diferenţa de tratament juridic criticată în susţinerea excepţiei nu este justificată de un criteriu obiectiv şi rezonabil. De asemenea, situaţiile celor două categorii de persoane nu sunt diferite în funcţie de scopul urmărit de legiuitor, diferenţa de tratament creată părând să rezulte, mai degrabă, dintr-o lipsă de corelare a dispoziţiilor procesual penale ce reglementează calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare, cu prilejul modificărilor aduse acestora prin prevederile Legii nr. 75/2016.
    31. În ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac, ca formă de asigurare a dreptului de acces liber la justiţie, aşa cum acesta este prevăzut la art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, aşa cum, de altfel, s-a reţinut prin Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, întradevăr, potrivit art. 129 din Constituţie, exercitarea căilor de atac, de către părţi şi de către Ministerul Public, este asigurată în condiţiile legii, dispoziţie legală ce trebuie coroborată cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege, însă, în vederea respectării principiului egalităţii în drepturi, odată instituită o cale de atac, aceasta trebuie asigurată, în mod egal, tuturor persoanelor care se află în situaţii similare.
    32. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 16, prin raportare la cele ale art. 21 alin. (1) şi (2) şi cele ale art. 129 din Constituţie.
    33. Având în vedere aspectele mai sus menţionate, Curtea apreciază ca fiind justificată reglementarea, de către legiuitor, în fiecare etapă a procesului penal, a unei căi de atac împotriva hotărârilor şi a încheierilor prin care se dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive. Mai mult, lipsa contestaţiei, în oricare dintre situaţiile procesuale în care se dispune cu privire la măsurile preventive, ar echivala cu lipsirea inculpatului de dreptul de acces liber la justiţie şi de dreptul la apărare, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 şi art. 24 din Constituţie. De asemenea, în cazul dispunerii unei măsuri preventive privative de libertate, lipsa căii de atac împotriva hotărârii sau a încheierii prin care aceasta este luată este de natură a încălca dispoziţiile art. 23 din Constituţie referitoare la libertatea individuală. De altfel, în privinţa arestării preventive, art. 23 alin. (7) din Constituţie prevede că încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Astfel, textul constituţional anterior menţionat indică faptul că trebuie să existe o cale de atac, motiv pentru care legiuitorul este obligat să o reglementeze.
    34. În acest sens, Curtea reţine că măsurile preventive sunt măsuri ce au ca efect restrângerea, pentru perioade limitate de timp, a exerciţiului unor drepturi fundamentale. Astfel, reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 209-210, art. 216-217 şi art. 218-art. 222 din Codul de procedură penală sunt măsuri preventive privative de libertate, privare ce presupune, per se, restrângerea exerciţiului unui număr însemnat de drepturi fundamentale, cum sunt libera circulaţie, prevăzută la art. 25 din Constituţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, reglementat la art. 26 din Constituţie, dreptul la informaţie, prevăzut la art. 31 din Constituţie, accesul la cultură, reglementat la art. 33, şi dreptul de asociere, prevăzut la art. 40 din Constituţie. La rândul lor, măsura controlului judiciar şi măsura controlului judiciar pe cauţiune, reglementate la art. 211-215^1 şi art. 216-217 din Codul de procedură penală, sunt măsuri preventive neprivative de libertate, a căror dispunere este însoţită de impunerea, ex lege, în sarcina inculpatului a unor obligaţii ce au acelaşi efect restrictiv cu privire la exercitarea de către acesta a anumitor drepturi fundamentale, obligaţii prevăzute la art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală. În completarea regimului juridic astfel stabilit, organul judiciar care a dispus măsura preventivă poate dispune, în privinţa inculpatului, una sau mai multe dintre obligaţiile reglementate la alin. (2) al aceluiaşi art. 215. În acest sens, prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, paragraful 20, Curtea Constituţională, analizând, din punct de vedere constituţional, natura măsurilor preventive, a constatat că acestea constituie ingerinţe în dreptul fundamental al libertăţii individuale, prevăzut de art. 23 din Constituţie, şi că măsura controlului judiciar reprezintă, de asemenea, o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie [art. 215 alin. (2) lit. a)-b) din Codul de procedură penală], viaţa intimă, familială şi privată [art. 215 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. c), d), f),g) din Codul de procedură penală], libertatea întrunirilor [art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală], munca şi protecţia socială a muncii [art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală] şi libertatea economică [art. 215 alin. (2) lit. k) din Codul de procedură penală], reglementate la art. 25, art. 26, art. 39, art. 41 şi, respectiv, art. 45 din Constituţie.
    35. Mai mult, Curtea constată că titularii dreptului de a formula contestaţia reglementată la art. 205 din Codul de procedură penală sunt inculpatul şi procurorul. Or, având în vedere similitudinea situaţiei pronunţării asupra măsurilor preventive de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu cu cea a pronunţării cu privire la asemenea măsuri de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, sub aspectul interesului de a putea contesta măsurile preventive dispuse în primă instanţă, Curtea apreciază că textul criticat încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 129, coroborate cu cele ale art. 131, şi în privinţa dreptului Ministerului Public de a exercita calea de atac a contestaţiei în cazul în care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate cu rechizitoriu se pronunţă, în primă instanţă, cu privire la măsurile preventive dispuse în cauză. Practic, în ipoteza juridică invocată în susţinerea excepţiei, procurorul este lipsit de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal.
    36. Având în vedere că dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd aceeaşi soluţie juridică şi cu referire la completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestit cu soluţionarea contestaţiei, considerentele mai sus enunţate sunt valabile, în mod corespunzător, şi în privinţa acestuia. Şi cu privire la acesta, prin Decizia nr. 5 din 8 decembrie 2014, mai sus invocată, s-a reţinut că o interpretare contrară a dispoziţiilor legale menţionate, în sensul că completul format din 2 judecători de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizat cu judecarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, ar avea competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive, ar conduce la excluderea căii de atac a contestaţiei împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, soluţie care contravine flagrant dispoziţiilor art. 205 din Codul de procedură penală.
    37. Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 16, art. 21 alin. (1) şi (2), art. 23, art. 24 şi art. 129, întrucât exclud aplicarea dispoziţiilor art. 205 din Codul de procedură penală.
    38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi Tribunalul Arad - Secţia penală în dosarele nr. 2.325/3/2016/a5 şi nr. 6.828/55/2016/a1 şi constată că sintagma „sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestit cu soluţionarea contestaţiei“ din cuprinsul acestora este neconstituţională.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi Tribunalului Arad - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 22 iunie 2017.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU

    Pentru magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop, semnează, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă,


                    prim-magistrat-asistent delegat,
                    Claudia-Margareta Krupenschi


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice